ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 73/2021

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept competent să judece sesizarea ce formează obiectul Dosarului nr. 2.216/1/2021 este legal constituit conform dispozițiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă și ale art. 37 din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu completările ulterioare.

Ședința este prezidată de doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La ședința de judecată participă doamna Ileana Peligrad, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 38 din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu completările ulterioare.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Timiș - Secția a II-a civilă în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarele probleme de drept:

În contextul unor penalități de întârziere în cotă procentuală stabilite de părți pentru îndeplinirea cu întârziere a unei obligații de plată a unei sume de bani, apreciate de instanța de judecată ca fiind vădit excesive, se aplică limitarea reglementată de art. 1.541 alin. (2) din Codul civil?".

Magistratul-asistent învederează că, la dosarul cauzei, au fost depuse raportul întocmit, comunicat părților, și puncte de vedere ale acestora.

Președintele completului, constatând că nu mai sunt alte completări, chestiuni de invocat sau întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunțare.

Tribunalul Timiș - Secția a II-a civilă a dispus, prin Încheierea din 22 iunie 2021, pronunțată în Dosarul nr. 10.604/325/2020, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept menționată.

Codul de procedură civilă

Codul civil

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara la 13 mai 2020, reclamanta A a solicitat obligarea pârâtei B la plata sumei de 1.000 lei cu titlu de onorariu plătibil în momentul în care se radiază debitorul în urma închiderii procedurii falimentului debitorului C, precum și la plata unor penalități de întârziere în cuantum de 1% pe zi datorate la valoarea obiectului contractului de mandat, care curg de la 6 august 2019 și până la data achitării integrale a onorariului.

Judecătoria Timișoara, prin Sentința civilă nr. 7.599 din 5 august 2020, a respins cererea de chemare în judecată, reținând că debitul principal în cuantum de 1.000 lei a fost achitat la 12 iunie 2020, iar în ceea ce privește penalitățile de întârziere, acestea au fost contestate de pârâtă, iar reclamanta nu a depus la dosar un mod de calcul al acestora.

Împotriva acestei hotărâri, reclamanta A a formulat apel, solicitând obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere calculate conform alin. (2) al art. 1 din Anexa I pagina 1 la contractul de mandat, respectiv la valoarea obiectului contractului de mandat, calculate pentru perioada 6 august 2019 - 11 iunie 2020.

În cadrul soluționării apelului s-a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept ce face obiectul prezentei sesizări.

Prin încheierea de sesizare, instanța de trimitere a constatat îndeplinirea condițiilor de admisibilitate prevăzute cumulativ în art. 519 din Codul de procedură civilă, astfel cum s-a reținut constant în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, respectiv:

Primele trei condiții de admisibilitate sunt îndeplinite, întrucât este vorba despre o cauză aflată în curs de judecată pe rolul Tribunalului Timiș - Secția a II-a civilă, în faza de atac a apelului, iar hotărârea ce urmează să se pronunțe va fi definitivă, conform art. 1.033 alin. (3) din Codul de procedură civilă.

Totodată, soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată depinde de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere.

Astfel, în ceea ce privește penalitățile de întârziere s-a arătat că există o discrepanță între valoarea debitului principal (1.000 lei) și valoarea penalităților de întârziere în măsura în care acestea ar fi acordate (2.061.600 lei), întrucât penalitățile de întârziere nu au fost prevăzute la valoarea debitului scadent, ci la valoarea obiectului contractului de mandat.

În acest context instanța a pus în discuție posibilitatea aplicării din oficiu a prevederilor art. 1.541 alin. (1) lit. b) din Codul civil referitoare la reducerea penalității vădit excesive, având în vedere că pârâta nu s-a prevalat de aceste norme nici în fața primei instanțe și nici în fața instanței de apel; aceste dispoziții legale nu prevăd nicio mențiune legată de posibilitatea invocării din oficiu a necesității reducerii penalităților de întârziere excesive, iar din această tăcere a legii rezultă și problema de drept a cărei interpretare se solicită.

Astfel, într-o primă interpretare a art. 1.541 alin. (1) lit. b) din Codul civil se poate aprecia că invocarea penalităților excesive este la latitudinea părții interesate, fiind guvernată de principiul disponibilității ce caracterizează procesul civil, consacrat prin art. 9 din Codul de procedură civilă, instanța nefiind îndreptățită să pună în discuția părților eventualul caracter excesiv al clauzei penale în lipsa manifestării de voință a debitorului.

Într-o a doua interpretare s-ar putea susține că prevederile art. 1.541 alin. (1) lit. b) din Codul civil sunt de ordine publică, astfel că instanța nu este ținută de voința părții interesate, având posibilitatea să pună în discuție eventualul caracter excesiv al penalității, iar în cazul în care sunt îndeplinite toate cerințele, să diminueze cuantumul clauzei penale până la o valoare proporțională cu prejudiciul suferit de creditor.

În funcție de interpretarea acordată dispozițiilor legale depinde și soluționarea apelului formulat de reclamanta A, întrucât dacă se ajunge la concluzia că instanța poate invoca din oficiu prevederile art. 1.541 alin. (1) lit. b) din Codul civil, capătul de cerere având ca obiect plata penalităților de întârziere ar putea fi admis doar în parte, în măsura în care, în deliberare, instanța de control judiciar ar constata că penalitățile de întârziere sunt disproporționate.

În schimb, dacă instanța nu poate aplica art. 1.541 alin. (1) lit. b) din Codul civil din oficiu, ea va fi ținută de cuantumul penalității de întârziere astfel cum a fost stipulat în convenția părților, urmând să analizeze apărările pârâtei care tind doar la o respingere în totalitate a capătului de cerere având ca obiect plata penalităților de întârziere.

În ceea ce privește art. 1.541 alin. (2) din Codul civil, acesta conține o limitare, stabilind un plafon sub care nu poate fi redusă clauza penală, chiar apreciată ca fiind excesivă, în sensul că penalitatea trebuie să rămână superioară obligației principale.

Având în vedere că o clauză penală poate fi prevăzută de părți în situația neexecutării obligației principale sau a executării neconforme (ceea ce implică o neexecutare la locul sau la timpul convenit), precum și împrejurarea că o astfel de clauză poate fi convenită în cotă procentuală sau într-un cuantum fix, întrebarea care se pune este dacă limitarea prevăzută de art. 1.541 alin. (2) din Codul civil este compatibilă cu o clauză penală exprimată într-o cotă procentuală ce privește îndeplinirea cu întârziere a unei obligații de plată a unei sume de bani.

În acest sens, spre exemplu, o penalitate de întârziere de 10% pe zi, deși pare excesivă prin cuantumul său, ar ajunge să nu poată fi redusă dacă numărul de zile de întârziere este unul redus, aceasta întrucât până la un anumit punct penalitatea va fi inferioară obligației principale.

În schimb, o penalitate de întârziere care pare rezonabilă la prima vedere, de 0,1% pe zi, spre exemplu, ar putea ajunge să depășească cu mult debitul principal dacă numărul de zile de întârziere este unul ridicat.

Dificultatea de interpretare a art. 1.541 alin. (2) din Codul civil rezidă în împrejurarea că, dacă penalitatea ar fi prevăzută într-un cuantum fix, s-ar putea compara întotdeauna această valoare cu valoarea obligației principale, astfel încât textul legal s-ar putea aplica în mod facil. În schimb, atunci când penalitatea este exprimată procentual, comparația nu mai este ușor de realizat, întrucât valoarea penalității depinde întotdeauna de numărul de zile de întârziere, instituind un criteriu imprecis și variabil de determinare a penalității totale, anume data la care debitorul își va executa obligația principală de plată a sumei de bani.

Problema de drept supusă interpretării de către Înalta Curte de Casație și Justiție este nouă, întrucât posibilitatea de reducere a clauzei penale excesive a fost consacrată legislativ doar prin noul Cod civil, vechiul Cod civil prevăzând prin art. 1.070 doar posibilitatea de diminuare a penalității atunci când obligația principală a fost executată în parte.

Pe de altă parte, chiar dacă noul Cod civil a intrat în vigoare la 1 octombrie 2011, astfel că până în prezent a trecut o anumită perioadă de timp, s-a apreciat că nu este decisiv doar criteriul temporal, fiind necesar ca acesta să fie coroborat cu incidența în practică a problemei de drept ivite și dacă instanțele de judecată au pronunțat un anumit număr relevant de hotărâri definitive din care să rezulte orientarea jurisprudențială. Or, cu privire la posibilitatea de invocare din oficiu a art. 1.541 alin (1) lit. b) din Codul civil sau la modul de interpretare a art. 1.541 alin. (2) din Codul civil nu au fost identificate hotărâri definitive.

Este îndeplinită și ultima condiție de admisibilitate, întrucât din verificările efectuate a rezultat că Înalta Curte de Casație și Justiție nu s-a pronunțat asupra problemei de drept.

Din cuprinsul art. 1.541 alin. (1) lit. b) din Codul civil nu rezultă niciun indiciu cu privire la intenția legiuitorului de a conferi sau nu posibilitatea instanței de judecată de a reduce din oficiu o clauză penală care ar părea vădit disproporționată față de prejudiciul efectiv suferit, omisiune care s-a reflectat și în literatura de specialitate, fiind exprimate ambele opinii, atât în sensul că instanța poate reduce din oficiu clauza penală, cât și în sensul că reducerea clauzei penale excesive ar fi doar la latitudinea părții interesate.

Cu toate că nu există un consens în doctrină cu privire la acest aspect, tribunalul a apreciat că reducerea clauzei penale excesive poate fi efectuată și din oficiu, de instanță, ținând cont că o asemenea măsură corespunde cel mai bine imperativului executării cu bună-credință a obligațiilor asumate și păstrării echilibrului ce trebuie să existe între interesele părților, fiind vorba despre o chestiune ce depășește sfera disponibilității părții.

Pe de altă parte trebuie să se observe că, potrivit art. 1.541 alin. (3) din Codul civil, orice stipulație contrară se consideră nescrisă, ceea ce denotă conferirea unei importanțe deosebite acestei dispoziții, care trebuie apreciată de natură imperativă, astfel că reducerea clauzei penale excesive nu este condiționată de solicitarea expresă a părții interesate.

Apelanta-reclamantă A a arătat că pârâta nu a învestit instanța de apel și nici instanța de fond cu reducerea penalităților de întârziere prin aplicarea art. 1.541 alin. (1) lit. b) din Codul civil, apreciind că, dacă s-ar reduce din oficiu penalitatea, ar fi încălcate principiul disponibilității și principiul imutabilității obiectului litigiului.

Intimata-pârâtă B a solicitat sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în legătură cu aplicarea prevederilor art. 1.541 alin. (1) lit. b) din Codul civil, penalitatea fiind vădit excesivă față de prejudiciul ce putea fi prevăzut de părți la încheierea contractului de mandat.

Analiza jurisprundenței înaintate de curțile de apel a relevat două orientări:

Ministerul Public, prin Adresa nr. 1.446/C/3.673/III-5/2021 din 26 august 2021, a arătat că, la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practică judiciară, în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul prezentei sesizări.

La nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție și al Curții Constituționale nu au fost pronunțate decizii cu privire la problemele de drept ce fac obiectul prezentei sesizări.

Prin raportul întocmit conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă s-a apreciat că sesizarea nu este admisibilă.

Potrivit dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă: "Dacă în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată."

Din cuprinsul prevederilor legale anterior enunțate se desprind condițiile de admisibilitate pentru declanșarea procedurii de sesizare în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, ce trebuie să fie întrunite cumulativ:

În plus, problema de drept trebuie să fie reală, să suscite interpretări diferite sau contradictorii ale unui text de lege, respectiv să prezinte un grad de dificultate suficient de mare, astfel încât instanța de sesizare să considere că pentru a înlătura orice incertitudine referitoare la securitatea raportului juridic dedus judecății este necesară declanșarea procedurii prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile.

Verificându-se întrunirea condițiilor de admisibilitate se constată că acestea se regăsesc doar parțial, sesizarea neîndeplinind toate exigențele procedurale menționate pentru a fi admisibilă.

Astfel, litigiul în legătură cu care s-a formulat sesizarea este în curs de judecată; cauza care formează obiectul judecății în apel se află în competența legală a unui complet de judecată al Tribunalului Timiș - Secția a II-a civilă. Litigiul are ca obiect o cerere de valoare redusă, iar hotărârea ce urmează să se pronunțe va fi definitivă, conform art. 1.033 alin. (3) din Codul de procedură civilă, potrivit căruia: "Hotărârea instanței de apel se comunică părților și este definitivă."

Textul art. 519 din Codul de procedură civilă prevede condiția ca Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat asupra problemei de drept ce face obiectul sesizării pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile sau să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, această cerință fiind îndeplinită în cazul sesizării de față.

În ceea ce privește condiția referitoare la relația de dependență dintre dezlegarea chestiunii de drept și soluționarea pe fond a cauzei, referitor la prima întrebare, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că această condiție nu este îndeplinită.

Inițial, instanța de trimitere a pus în discuție posibilitatea aplicării din oficiu a prevederilor art. 1.541 alin. (1) lit. b) din Codul civil referitoare la reducerea penalității excesive; prin apărările formulate, intimata-pârâtă a sesizat discrepanța dintre valoarea debitului principal și valoarea penalităților de întârziere și a solicitat, pe de o parte, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție cu problema de drept ivită, iar, pe de altă parte, aplicarea prevederilor art. 1.541 alin. (1) lit. b) din Codul civil, penalitatea fiind vădit excesivă față de prejudiciul ce putea fi prevăzut de părți la încheierea contractului de mandat.

Mai mult, partea a contestat, în primă instanță, chiar, cuantumul vădit excesiv al penalităților de întârziere și instanța a încadrat în drept susținerile acesteia, cererea fiind formulată cu respectarea condițiilor procedurale.

Așa fiind, în fața instanței de apel există solicitarea din partea pârâtei debitoare de reducere a penalităților vădit excesive, iar instanța urmează a se pronunța asupra acesteia.

Principiul disponibilității acoperă atât dreptul justițiabililor de a se adresa instanțelor de judecată în modul, forma și în contradictoriu cu persoanele pe care la doresc, dar și dreptul de a dispune în tot sau în parte de drepturile conferite de lege în cadrul unui litigiu pendinte.

Acestui drept îi corespunde obligația corelativă a instanței de judecată de a nu se pronunța nici minus, nici plus, respectiv ultra petita. Hotărârea pronunțată cu nerespectarea acestei obligații este supusă revizuirii conform dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă.

În situația în care pârâtul, pe cale de apărare, invocă în fața instanței caracterul vădit excesiv al penalității, instanța trebuie să cerceteze și să se pronunțe asupra acestei solicitări.

Art. 9 alin. (2) din Codul de procedură civilă consacră expres că obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților.

Dacă se invocă, fie pe cale de acțiune, fie pe cale de apărare, caracterul manifest excesiv al clauzei penale, instanța are asigurat cadrul procesual legal pentru a putea diminua cuantumul penalităților.

În această situație ar fi respectat principiul disponibilității, conduita judecătorului supunându-se dispozițiilor art. 9 alin. (2) din Codul de procedură civilă, cercetarea judecătorească și soluția procesului încadrându-se în ceea ce părțile au stabilit prin cererile și apărările lor.

În situația în care instanța se pronunță asupra unui lucru care nu s-a solicitat, judecătorul încalcă atât principiul rolului judecătorului în aflarea adevărului consacrat de art. 22 alin. (6) din Codul de procedură civilă, potrivit căruia "judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel", cât și dispozițiile imperative ale art. 397 alin. (1) din Codul de procedură civilă, conform cărora "instanța este obligată să se pronunțe asupra tuturor cererilor deduse judecății. Ea nu poate acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut, dacă legea nu prevede altfel".

Reținând că există o solicitare expresă din partea pârâtei de reducere a cuantumului clauzei penale, rezultă că soluționarea pe fond a cauzei nu depinde de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere prin prima întrebare din sesizare.

În ceea ce privește cea de-a doua întrebare: "În contextul unor penalități de întârziere a unei obligații de plată a unei sume de bani, apreciate de instanța de judecată ca fiind vădit excesive, se aplică limitarea reglementată de art. 1.541 alin. (2) din Codul civil?", aceasta nu privește o problemă de interpretare a dispozițiilor legale, ci una de aplicare a legii în situația clauzei penale stabilite în cote procentuale.

De altfel, chiar prin încheierea de sesizare, instanța de trimitere susține că "dificultatea de interpretare a art. 1.541 alin. (2) din Codul civil rezidă în împrejurarea că dacă penalitatea ar fi prevăzută într-un cuantum fix, s-ar putea compara întotdeauna această valoare cu valoarea obligației principale, astfel încât textul legal s-ar putea aplica în mod facil. În schimb, atunci când penalitatea este exprimată procentual, comparația nu mai este ușor de realizat întrucât valoarea penalității depinde întotdeauna de numărul de zile de întârziere, instituind un criteriu imprecis și variabil de determinare a penalității totale, anume data la care debitorul își va executa obligația principală de plată a sumei de bani".

Așadar, instanța de trimitere susține că există dificultatea de a compara valoarea clauzei penale cu valoarea obligației principale, însă în litigiul pendinte sunt cunoscute atât data la care a fost executată obligația principală, cât și numărul de zile de întârziere.

Pe de altă parte, textul de lege ce se solicită a fi interpretat nu distinge între penalități stabilite în cuantum fix și cele stabilite în cotă procentuală.

Așa fiind, ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus - unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă. Cu alte cuvinte, generalitatea formulării unui text legal conduce la generalitatea aplicării lui, fără a se introduce distincții pe care textul respectiv nu le conține.

Instanța de trimitere dispune de suficiente repere de analiză care să îi permită aplicarea textului de lege, în soluționarea cauzei cu judecarea căreia a fost învestită, aplicând în acest scop mecanismele de interpretare a actelor normative.

În considerarea argumentelor expuse, sesizarea de față nu este admisibilă, deoarece mecanismul de unificare a practicii judiciare reglementat de dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă poate fi utilizat doar ca urmare a întrunirii condițiilor restrictive de admisibilitate evocate, rolul său unificator putând fi exercitat numai în privința chestiunilor de drept noi, care se impun cu pregnanță a fi lămurite și care prezintă o dificultate suficient de mare în măsură să reclame intervenția instanței supreme.

În contextul unor penalități de întârziere în cotă procentuală stabilite de părți pentru îndeplinirea cu întârziere a unei obligații de plată a unei sume de bani, apreciate de instanța de judecată ca fiind vădit excesive, se aplică limitarea reglementată de art. 1.541 alin. (2) din Codul civil?".