Decizia nr. 9/2024 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept · Dosar nr. 2/1/2014 — chestiunea de drept: anterior menționată. 7. Cauza a fost înregistrată pe rolul instanței supreme cu nr. 2.892/1/2023

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept competent să judece sesizarea ce formează obiectul Dosarului nr. 2.892/1/2023 este legal constituit, conform dispozițiilor art. 520 alin. (6) din Codul de procedură civilă și ale art. 34 alin. (2) lit. b) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20/2023, cu modificările ulterioare (Regulamentul).

Ședința este prezidată de domnul judecător Marian Budă, președintele delegat al Secției a II-a civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La ședința de judecată participă doamna Ileana Peligrad, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul București - Secția a VI-a civilă în vederea lămuririi următoarei probleme de drept: " În ce măsură se aplică art. 115 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 cererilor introduse de o societate față de care s-a deschis procedura insolvenței după introducerea cererii, dar înainte de comunicarea obligațiilor de achitare a taxei judiciare de timbru?".

După prezentarea referatului cauzei de către magistratul-asistent, constatând că nu sunt chestiuni prealabile de discutat, președintele completului, domnul judecător Marian Budă, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunțare asupra sesizării privind pronunțarea unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, a constatat următoarele: I. Titularul și obiectul sesizării

Tribunalul București - Secția a VI-a civilă, prin încheierea de la 29 noiembrie 2023, a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept anterior menționată.

Cauza a fost înregistrată pe rolul instanței supreme cu nr. 2.892/1/2023. II. Normele de drept intern incidente

Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, cu modificările și completările ulterioare, denumită, în continuare, Legea nr. 85/2014 Art. 115 alin. (1) - Toate acțiunile introduse de administratorul judiciar sau de lichidatorul judiciar în aplicarea dispozițiilor prezentului capitol, inclusiv pentru recuperarea creanțelor, sunt scutite de taxe de timbru.

Codul de procedură fiscală Art. 21 alin. (1) - Dacă legea nu prevede altfel, dreptul de creanță fiscală și obligația fiscală corelativă se nasc în momentul în care, potrivit legii, se constituie baza de impozitare care le generează sau în momentul la care contribuabilul/plătitorul este îndreptățit, potrivit legii, să ceară restituirea.

Codul de procedură civilă Art. 197. - În cazul în care cererea este supusă timbrării, dovada achitării taxelor datorate se atașează cererii. Netimbrarea sau timbrarea insuficientă atrage anularea cererii de chemare în judecată, în condițiile legii. Art. 470 alin. (2) - La cererea de apel se va atașa dovada achitării taxelor de timbru. Alin. (3) - Cerințele de la alin. (1) lit. b) și e) și cea de la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității, iar cele de la alin. (1) lit. c) și d), sub sancțiunea decăderii. Lipsa semnăturii poate fi împlinită în condițiile art. 196 alin. (2), iar lipsa dovezii achitării taxei de timbru poate fi complinită până la primul termen de judecată la care partea a fost legal citată în apel. Art. 486 alin. (2) - La cererea de recurs se vor atașa dovada achitării taxei de timbru, conform legii, precum și, dacă este cazul, procura specială, împuternicirea avocațială sau delegația consilierului juridic. Alin. (3) - Mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității. Dispozițiile art. 82 alin. (1) și ale art. 87 alin. (2) rămân aplicabile.

Ordonanța de urgență nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, cu modificările și completările ulterioare, denumită, în continuare, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2013 Art. 23 alin. (1) - Cererile pentru exercitarea apelului împotriva hotărârilor judecătorești se taxează cu 50% din: a) taxa datorată pentru cererea sau acțiunea neevaluabilă în bani, soluționată de prima instanță, dar nu mai puțin de 20 lei; b) taxa datorată la suma contestată, în cazul cererilor și acțiunilor evaluabile în bani, dar nu mai puțin de 20 lei. Art. 29 alin. (1) lit. l) - Sunt scutite de la plata taxei judiciare de timbru acțiunile și cererile, inclusiv cele pentru exercitarea căilor de atac, ordinare și extraordinare, referitoare la: (...) l) orice alte acțiuni, cereri sau acte de procedură pentru care se prevăd, prin legi speciale, scutiri de taxă judiciară de timbru. Art. 32. - Taxele judiciare de timbru se datorează atât pentru judecata în primă instanță, cât și pentru exercitarea căilor de atac, în condițiile prevăzute de lege. Art. 33 alin. (1) - Taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat, cu excepțiile prevăzute de lege. III. Expunerea succintă a procesului

Prin cererea de valoare redusă înregistrată pe rolul acestei instanțe la 17 martie 2022, reclamanta persoană juridică a solicitat în contradictoriu cu pârâta societate de asigurări ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să fie obligată pârâta la plata sumei de 4.631,46 lei, reprezentând diferență de despăgubire a penalităților de întârziere de 0,2% pe zi calculate de la 31 martie 2021 până la plata efectivă a sumelor datorate.

Judecătoria Sectorului 1 București - Secția a II-a civilă, prin Sentința civilă nr. 6.675/2022 din 3 august 2022, a admis cererea de chemare în judecată, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 4.631,46 lei, reprezentând despăgubire, și a penalităților de întârziere în cuantum de 0,2%/zi, aferente sumei de 4.631,46 lei, calculate de la 31 martie 2021 până la data plății debitului.

La 27 aprilie 2023, pe rolul Tribunalului București - Secția a VI-a civilă, a fost înregistrat, cu nr. 11.251/299/2022, apelul formulat de pârâtă, prin care s-a solicitat admiterea căii de atac și schimbarea sentinței civile atacate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Tribunalul București - Secția a VII-a civilă, prin Hotărârea nr. 2.920 din 9 iunie 2023, a admis cererea formulată de Autoritatea de Supraveghere Financiară și, în temeiul art. 250, raportat la art. 262 din Legea nr. 85/2014, a dispus deschiderea procedurii falimentului împotriva debitoarei societate de asigurări.

Prin rezoluția judecătorului din 2 noiembrie 2023, comunicată apelantei la 10 noiembrie 2023, conform procesului-verbal de comunicare, instanța a pus în vedere acesteia obligația de a achita taxă judiciară de timbru, în cuantum de 100 lei, sub sancțiunea anulării cererii de apel.

La 14 noiembrie 2023, petenta societate de asigurări a formulat cerere de reexaminare împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru, înregistrată pe rolul acestei instanțe cu nr. 11.251/299/2022/a1, prin care a solicitat admiterea cererii și constatarea faptului că cererea de apel este scutită de la plata taxei judiciare de timbru.

La termenul din 29 noiembrie 2023, din oficiu, instanța a pus în discuția părților, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept ce face obiectul prezentei sesizări. IV. Motivele de admisibilitate reținute de titularul sesizării

Potrivit dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, dacă în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în prima instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita instanței supreme să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.

Art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă arată că sesizarea Înaltei Curți de Justiție se face de către completul de judecată după dezbateri contradictorii, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 519, prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac. Dacă prin încheiere se dispune sesizarea, aceasta va cuprinde motivele care susțin admisibilitatea sesizării potrivit dispozițiilor art. 519 din același cod, punctul de vedere al completului și al părților.

Din interpretarea acestor dispoziții legale, raportat și la jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, titularul sesizării a subliniat că sunt necesar a fi îndeplinite în mod cumulativ, pentru admisibilitatea cererii de sesizare a instanței supreme în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, următoarele condiții: a) existența unei cauze aflate în curs de judecată; b) completul care uzează de mecanismul instituit de dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă să judece cauza în ultimă instanță; c) existența unei chestiuni de drept reale, veritabile, susceptibile să dea naștere unor interpretări diferite, pentru care să fie necesară o rezolvare de principiu; d) soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere; e) noutatea chestiunii de drept a cărei lămurire se solicită.

Aceste condiții sunt îndeplinite, în aprecierea titularului sesizării, de vreme ce problema de drept se ridică în cadrul unui litigiu, aflat pe rolul Tribunalului București - Secția a VI-a civilă, respectiv Dosarul nr. 11.251/299/2022/a1, aflat în ultimul stadiu procesual, având ca obiect cerere de reexaminare împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru referitoare la cererea de apel formulată.

Astfel, s-a susținut că, în cauză, se ridică o problemă de drept care a primit rezolvări diferite în practica judiciară prin raportare la normele de drept aplicabile la situația de fapt dedusă judecății, sens în care în hotărârile instanțelor judecătorești se regăsesc opinii divergente cu privire la interpretarea dispozițiilor legale din art. 115 alin. (1) din Legea nr. 85/2014.

Într-o primă opinie, s-a apreciat că dispozițiile art. 115 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 nu sunt incidente, dacă la data formulării cererii de apel societatea apelantă nu era supusă procedurii insolvenței sau falimentului, întrucât obligația de plată a taxei judiciare de timbru este o obligație fiscală, prevăzută de legea specială, iar data de la care se constituie baza de impozitare, în înțelesul art. 21 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, este data formulării cererii de apel, în raport cu care se stabilește și legea aplicabilă obligațiilor de plată a taxelor de timbru. Or, la momentul formulării cererii de apel, nu fusese dispusă deschiderea procedurii falimentului împotriva petentei societate de asigurări, nefiind incidente art. 29 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2013, raportat la art. 115 alin. (1) din Legea nr. 84/2014.

Într-o a doua opinie, s-a susținut că prezintă relevanță juridică referitor la existența obligației de plată a taxei judiciare de timbru situația apelantei de la momentul stabilirii taxei de timbru de către instanță, iar nu de la momentul sesizării acesteia, din moment ce, pentru a se stabili momentul nașterii și exigibilității obligației de plată a taxei judiciare de timbru, trebuie avute în vedere dispozițiile speciale din Codul de procedură fiscală. În concret, s-a reținut că taxele nu pot fi considerate exigibile la un moment anterior emiterii actului prin care instanța a stabilit în concret cuantumul și natura sumelor datorate cu titlu de taxă judiciară de timbru, motiv pentru care situația petentei societate de asigurări avută în vedere în analiza pe care instanța este chemată să o întreprindă este cea existentă la data stabilirii taxei judiciare de timbru, când petenta se afla deja în procedura falimentului.

În cea de-a treia opinie, s-a reținut că momentul scadenței obligației de plată a taxei judiciare de timbru, datorată de parte în apel, este reprezentat de primul termen de judecată. În acest sens, s-a considerat că art. 115 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, într-o ipoteză precum cea din speța de față, nu este aplicabil dacă cererea nu a fost introdusă de administratorul judiciar/lichidatorul judiciar sau nu a fost însușită ulterior de niciunul dintre aceștia.

Într-o a patra opinie, s-a considerat că nu poate produce efectul urmărit, respectiv scutirea petentei de la plata taxei judiciare de timbru, însușirea ulterioară a cererii de apel de către administratorul judiciar/lichidatorul judiciar, de vreme ce dispozițiile art. 115 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 sunt de strictă interpretare și prevăd scutirea de la plata taxei judiciare de timbru doar în situația în care lichidatorul judiciar/administratorul judiciar însuși formulează cererea de apel, nu și în situația în care și-o însușește ulterior.

Având în vedere interpretarea diferită și controversată a incidenței cazului de scutire de la plata taxei judiciare de timbru, reglementat de dispozițiile art. 115 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, în cazul unei societății împotriva căreia se deschide procedura insolvenței/falimentului ulterior înregistrării cererii, dar mai înainte de stabilirea în sarcina apelantei a obligației de achitare a taxei judiciare de timbru, instanța de trimitere a arătat că se impune intervenția instanței supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept supuse analizei.

A apreciat că dispozițiile art. 115 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 sunt imperfecte și lacunare, textul de lege fiind incomplet și generând, astfel, în ciuda interpretărilor printr-o argumentație juridică adecvată și consistentă, o jurisprudență neunitară.

Aceasta întrucât textul de lege face vorbire despre cererile introduse de administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar, ceea ce pare să sugereze că doar cererile realizate efectiv de aceștia sunt scutite de taxa judiciară de timbru, deși cererile adresate instanței pot fi formulate și doar cu acordul acestora sau ratificate ulterior, operațiune în urma căreia actul apare din punct de vedere juridic ca aparținând administratorului sau lichidatorului judiciar.

Referitor la momentul până la care trebuie să intervină ratificarea pentru ca aceasta să conducă la aplicarea în mod valabil a art. 115 din Legea nr. 85/2014, unele instanțe au apreciat că aceasta poate interveni până la primul termen de judecată, văzut ca termen de scadență al obligației de plată a taxei judiciare de timbru aferente cererii de apel, în timp ce altele au considerat că nu prezintă relevanță ratificarea efectivă, ci doar starea societății la momentul stabilirii taxei judiciare de timbru.

Opiniile instanțelor sunt diferite și în ceea ce privește momentul luat în considerare pentru a se stabili regimul aplicabil obligației de plată a taxei judiciare de timbru, într-o orientare aplicându-se textul în litera lui prin luarea în considerare a datei formulării cererii, într-o a doua orientare data stabilirii taxei de timbru, reținând că atunci creanța devine certă, lichidă și exigibilă, și într-o a treia opinie s-a constatat că termenul de scadență este reprezentat de primul termen de judecată.

Din analiza interpretărilor diferite și contradictorii pe care instanțele le-au atribuit acestui text de lege, raportat la particularitățile fiecărei cauze, se observă că problema de drept identificată depășește obligația ordinară a instanței de a interpreta și aplica legea în cadrul soluționării unui litigiu, fiind necesară declanșarea procedurii sesizării instanței supreme în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile care să dezlege această chestiune de drept.

De vreme ce soluționarea pe fond a cererii de reexaminare formulate împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru presupune aplicarea art. 115 din Legea nr. 85/2014, este îndeplinită și condiția ca soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere, impunându-se interpretarea adecvată a normei de drept, respectiv a dispozițiilor art. 115 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, și identificarea răspunsului care se va oferi întrebărilor legate de relevanța ratificării cererii de apel de către administratorul judiciar, efectele deschiderii procedurii înainte de stabilirea și comunicarea obligației de plată a taxei judiciare de timbru.

Referitor la noutatea chestiunii de drept a cărei lămurire se solicită, s-a reținut că reglementarea ce suscită diferite interpretări este cuprinsă într-un act normativ din 2014.

Cu toate acestea, caracterul de noutate al chestiunii de drept supuse analizei este conferit de situația particulară cu caracter de noutate cu privire la care instanțele de judecată au fost învestite să se pronunțe în ultima perioadă în foarte multe dosare, pe plan național, respectiv obligația de plată a taxelor judiciare de timbru în situația unei societăți ce a intrat în procedura falimentului ulterior formulării cererii de apel, dar anterior stabilirii de către instanță a obligației de plată a taxelor judiciare de timbru. Asupra acestei chestiuni de drept nu s-a cristalizat încă o practică judiciară și nu există o jurisprudență consacrată, practica fiind scindată între mai multe puncte de vedere.

În mod natural, jurisprudența națională necesită asigurarea unei coeziuni pe plan jurisprudențial, în ceea ce privește chestiunea de drept supusă analizei instanței supreme, identificându-se o dificultate în aplicarea dispozițiilor legale, de natură să genereze apariția unei practici neunitare la nivel național cu consecințe deosebite.

De altfel, s-a reținut că nu a existat o pronunțare anterioară a Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra acestei probleme de drept și aceasta nu a făcut obiectul unui recurs în interesul legii. V. Punctul de vedere al instanței de trimitere

În opinia Tribunalului București, în primul rând, art. 115 din Legea nr. 85/2014 se aplică, în egală măsură, atât cererilor formulate de administratorul judiciar, cât și celor formulate de administratorul special cu acordul administratorului judiciar sau ratificate de administratorul judiciar, pentru că, în toate aceste situații, cererile sunt introduse cu acordul administratorului judiciar sau chiar de către acesta, iar din acest punct de vedere juridic reprezintă în egală măsură rezultatul manifestării sale de voință. Însă, ratificarea nu poate viza decât un act al societății deja aflate în procedura insolvenței, iar nu un act al administratorului statutar din perioada anterioară deschiderii procedurii și deci un act realizat de către reprezentantul legal al părții de la acel moment, motiv pentru care, în dezacord cu celelalte opinii formulate în practica judiciară, nu sunt considerate relevante argumentele decurgând din actul ratificării cererii de apel.

În al doilea rând, taxa judiciară de timbru reprezintă o taxă colectată în mod obligatoriu, în baza legii, cu ocazia prestării unor servicii de către instituții sau autorități publice, fără existența unui echivalent între cuantumul taxei și valoarea serviciului, astfel cum se circumscrie noțiunii definite de art. 1 pct. 36 din Codul de procedură fiscală.

Potrivit art. 1 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2013, taxele judiciare de timbru sunt datorate de către toate persoanele fizice și juridice și reprezintă plata serviciilor prestate de către instanțele judecătorești, precum și de către Ministerul Justiției și Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

În ceea ce privește chestiunea de drept incidentă în prezenta situație, deși art. 115 din Legea nr. 85/2014 vorbește despre cererile administratorului judiciar, s-a considerat că obligația de plată a taxei judiciare de timbru devine certă, lichidă și exigibilă doar la momentul stabilirii acestei obligații de către instanță și comunicării sale părții, anterior acestor momente neputându-i-se solicita părții îndeplinirea obligației și neputând fi aplicate sancțiuni pentru nedepunerea taxei de timbru, spre deosebire de ipoteza plății anticipate a taxei judiciare de timbru achitate în mod voluntar de către parte.

Întrucât obligația se naște la momentul stabilirii ei de către instanță, atunci această dată prezintă relevanță pentru stabilirea regimului aplicabil obligației de plată a taxei, iar nu data introducerii cererii. La aceste aprecieri de ordin teoretic se adaugă constatarea faptului că legiuitorul a stabilit că este necesară scutirea de taxă a societății aflate în stare de insolvență în considerarea principiilor procedurii insolvenței, astfel cum sunt acestea consacrate în art. 4 din Legea nr. 85/2014, precum principiul maximizării gradului de recuperare a creanțelor și principiul acordării unei șanse debitorului de redresare eficientă și efectivă a afacerii.

Or, aceste principii se impun a fi respectate atât atunci când partea era în procedura insolvenței la data depunerii cererii, cât și atunci când aceasta s-a deschis înainte de nașterea efectivă a obligației de plată a taxei judiciare de timbru. De asemenea, s-a apreciat că nu există nicio distincție reală între cele două situații sau relevantă pentru problema supusă dezbaterii. Din această perspectivă, s-a reținut faptul că se poate reține incidența art. 115 din Legea nr. 85/2014 și în situații precum cea de față și că poate fi aplicat inclusiv prin analogie, conform art. 5 din Codul de procedură civilă, când insolvența a intervenit după introducerea cererii, dar înainte de stabilirea și comunicarea taxei judiciare de timbru. VI. Punctul de vedere al părților

Apelanta - pârâta a arătat că lichidatorul judiciar își însușește apelul formulat, fiind incident cazul de scutire de la plata taxelor judiciare de timbru, reglementat de dispozițiile art. 115 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, ca urmare a deschiderii procedurii falimentului împotriva apelantei. VII. Jurisprudența instanțelor naționale în materie

În punctele de vedere și jurisprudența înaintate de curțile de apel, într-o primă orientare, s-a considerat că art. 115 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 este incident în situația cererilor introduse de o societate față de care s-a deschis procedura insolvenței după introducerea cererii, în măsura în care cererea a fost însușită ulterior de administratorul judiciar/lichidatorul judiciar.

În susținere, s-a arătat că scopul scutirii de taxe de timbru rezidă în aceea că inițierea procedurii insolvenței este determinată de existența unor dificultăți financiare ale debitorului, constând practic în lipsa de lichidități, astfel că se justifică exceptarea de la timbrare a acțiunilor promovate de către practicianul în insolvență, deoarece acestea nu sunt introduse în interesul debitorului, ci pentru recuperarea creanțelor în folosul creditorilor debitorului aflat în insolvență.

Așadar, textul instituie o scutire cu caracter obiectiv în raport cu starea de insolvență a debitorului și necesitatea recuperării creanțelor; prin norma indicată, legiuitorul a ales să instituie un beneficiu în favoarea societăților aflate în procedura insolvenței, care se aliniază principiilor care guvernează această procedură, precum și scopului final al acesteia, respectiv redresarea și participarea normală în circuitul civil.

S-a considerat că interpretarea art. 115 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 de o manieră restrictivă, în sensul că doar cererile formulate de administratorul judiciar sau de lichidatorul judiciar sunt scutite de taxă de timbru, nu și cele însușite de aceștia ulterior formulării lor de către reprezentantul societății, atât timp cât deschiderea procedurii de insolvență a survenit anterior stabilirii taxei de timbru, ar putea duce la îngreunarea unei situații deja precare a societății față de care s-a deschis procedura insolvenței și s-ar deturna astfel de la scopul Legii nr. 85/2014.

Adiacent, s-a considerat că prezintă relevanță juridică, în ceea ce privește existența obligației de plată a taxei judiciare de timbru, situația titularului cererii de la momentul stabilirii taxei de timbru de către instanța de judecată, iar nu de la momentul sesizării instanței.

Astfel, obligația de plată a taxei judiciare de timbru devine certă, lichidă și exigibilă doar la momentul stabilirii acesteia de către instanța de judecată și comunicării sale către parte, anterior acestor momente nefiind incidente sancțiuni pentru nedepunerea taxei de timbru. Întrucât obligația se naște la momentul stabilirii ei de către instanță, atunci această dată prezintă relevanță pentru stabilirea regimului aplicabil obligației de plată a taxei, iar nu data introducerii cererii. Taxele nu pot fi considerate exigibile la un moment anterior emiterii actului prin care instanța a stabilit în concret cuantumul și natura sumelor datorate cu titlu de taxă judiciară de timbru.

Totodată, s-a considerat că trebuie avut în vedere și scopul dispozițiilor art. 115 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, astfel cum sunt acestea consacrate în art. 4 din Legea nr. 85/2014, respectiv acela de a facilita maximizarea gradului de recuperare a creanțelor debitorului aflat în insolvență în vederea acordării unei șanse de redresare eficientă și efectivă a afacerii. Așadar, nu există o justificare pentru a se diferenția între partea care era în procedura insolvenței la data depunerii cererii și partea care a intrat în insolvență ulterior depunerii cererii, dar anterior stabilirii de către instanța de judecată a obligației de plată a taxei judiciare de timbru în sarcina acesteia.

Însușirea acțiunii este de fapt ratificarea, cu efect retroactiv, a acțiunii introduse de o persoană care nu mai are calitatea de reprezentant al societății, ratificarea având efect retroactiv conform art. 1.312 din Codul civil. Prin urmare, de la data însușirii căii de atac și ratificării actului de procedură de reprezentantul debitoarei se consideră cu efect retroactiv de la data formulării acțiunii/declarării apelului sau recursului că acesta este exercitat prin administrator/lichidator judiciar, fiind incidentă și scutirea prevăzută de art. 115 din Legea nr. 85/2014.

În acest sens, s-au exprimat Curtea de Apel Alba Iulia, Curtea de Apel Bacău - Secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal, Tribunalul Brașov, Tribunalul Covasna, Curtea de Apel București - Secția a IV-a civilă, Tribunalul Ialomița, Tribunalul Teleorman, Tribunalul București (opinie majoritară), Tribunalul Ilfov, Judecătoria Năsăud, Curtea de Apel Cluj - Secția a II-a civilă, Curtea de Apel Constanța - Secția a II-a civilă, de insolvență și litigii cu profesioniști și societăți, Tribunalul Constanța - Secția a II-a civilă, Curtea de Apel Craiova - Secția a II-a civilă, Tribunalul Dolj, Tribunalul Mehedinți - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, Curtea de Apel Galați - Secția I civilă (opinie majoritară), Tribunalul Iași - Secția I civilă, Tribunalul Iași - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, Judecătoria Iași (opinie minoritară), Judecătoria Pașcani, Curtea de Apel Oradea - Secția a II-a civilă, Tribunalul Bihor - Secția a II-a civilă, Curtea de Apel Pitești, Tribunalul Prahova - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, Curtea de Apel Târgu Mureș, Curtea de Apel Timișoara - Secția de insolvență, societăți, concurență neloială și litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi, Tribunalul Arad - Secția a II-a civilă și Tribunalul Timiș - Secția a II-a civilă (opinie majoritară).

În cea de a doua orientare, s-a apreciat că art. 115 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 nu se aplică cererilor introduse de o societate față de care s-a deschis procedura insolvenței după introducerea cererii.

În susținere, în limitele problemei de drept supuse atenției, s-a arătat că obligația achitării taxei judiciare de timbru se naște la data înregistrării cererii de chemare în judecată, dată la care societatea nu era supusă procedurii insolvenței, fiind irelevant momentul comunicării obligației de achitare a taxei judiciare de timbru.

Regula generală este că taxa de timbru trebuie achitată anticipat, iar dovada plății trebuie anexată cererii de chemare în judecată sau căii de atac, apel sau recurs.

Astfel, potrivit art. 33 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2013, taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat, cu excepțiile prevăzute de lege, iar conform art. 197 din Codul de procedură civilă, în cazul în care cererea este supusă timbrării, dovada achitării taxelor datorate se atașează cererii. Netimbrarea sau timbrarea insuficientă atrage anularea cererii de chemare în judecată, în condițiile legii.

Or, din moment ce regula în materia taxelor de timbru este reprezentată de caracterul timbrabil al fiecărei cereri, precum și că dovada achitării taxei de timbru se impune a fi anexată cererii cu care instanța a fost sesizată, obligația de achitare a taxei de timbru este exigibilă de la data formulării cererii. Întrucât taxa de timbru se impunea a fi achitată chiar de la acel moment, o împrejurare ulterioară, precum deschiderea procedurii insolvenței, nu este de natură a stinge obligația de a timbra.

În plus, dispozițiile art. 115 din Legea nr. 85/2014 sunt norme de excepție, fiind astfel de strictă interpretare și aplicare. Astfel, scutirea de la plata taxei de timbru nici măcar nu intervine în cazul tuturor cererilor formulate de către persoana juridică aflată în insolvență, ci numai pentru cele menționate expres în textul de lege (prevăzute de capitolul I din Legea nr. 85/2014 și pentru recuperarea creanțelor).

Beneficiul procedural acordat de către legiuitor, care permite îndeplinirea acestei obligații și ulterior, în termen de 10 zile de la primirea comunicării în procedura de regularizare [art. 200 alin. (3) din Codul de procedură civilă] sau până la primul termen de judecată [art. 470 alin. (3) teza finală din Codul de procedură civilă], aplicabil și în recurs, potrivit art. 494 din Codul de procedură civilă, fiind vorba despre o normă compatibilă, nu poate afecta obligația deja născută, chiar în contextul deschiderii procedurii de insolvență față de reclamant, apelant sau recurent.

În acest sens, s-au exprimat Curtea de Apel București - Secția a V-a civilă și Secția a VI-a civilă, Tribunalul București (opinie minoritară), Tribunalul Bistrița-Năsăud - Secția a II-a civilă, Judecătoria Bistrița - Secția civilă, Tribunalul Specializat Cluj, Curtea de Apel Cluj - Secția a II-a civilă, Tribunalul Mehedinți - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, Curtea de Apel Galați - Secția a II-a civilă, Curtea de Apel Iași - Secția civilă (opinie majoritară), Judecătoria Iași (opinie majoritară), Judecătoria Răducăneni, Tribunalul Vaslui, Curtea de Apel Ploiești - Secția a II-a civilă, Curtea de Apel Suceava (opinie majoritară) și Tribunalul Timiș (opinie minoritară).

Ministerul Public a arătat că, la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practică judiciară, în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul prezentei sesizări. VIII. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție și a Curții Constituționale

La nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție poate prezenta relevanță Decizia nr. III din 31 martie 2003 a Secțiilor Unite, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 455 din 26 iunie 2003.

Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 791 din 6 decembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 281 din 12 aprilie 2019, a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 197 teza finală, art. 209 alin. (4) și (6) din Codul de procedură civilă, precum și ale art. 30 și art. 32 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2013 sunt constituționale în raport cu criticile formulate. IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că sesizarea nu întrunește toate condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă. X. Înalta Curte de Casație și Justiție

Cu titlu prealabil analizei fondului problemei de drept supuse dezbaterii, se impune verificarea împrejurării dacă sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este aptă să asigure îndeplinirea funcției pentru care a fost concepută, respectiv aceea de a pronunța o decizie interpretativă de principiu, în scopul de a preîntâmpina apariția unei practici neunitare la nivel național. Această finalitate semnifică evaluarea tuturor elementelor sesizării, ceea ce impune atât verificarea circumstanțelor care au generat-o, cât și a condițiilor care permit declanșarea mecanismului de interpretare.

Potrivit dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, "Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată", iar în conformitate cu prevederile art. 520 alin. (1) din același act normativ, "Sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție se face de către completul de judecată după dezbateri contradictorii, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 519, prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac. Dacă prin încheiere se dispune sesizarea, aceasta va cuprinde motivele care susțin admisibilitatea sesizării potrivit dispozițiilor art. 519, punctul de vedere al completului de judecată și al părților".

Așadar, evaluarea sesizării presupune verificarea îndeplinirii cumulative a tuturor condițiilor pretinse pentru declanșarea procedurii hotărârii prealabile, cerințe extrase din normele legale citate, care pot fi enunțate astfel: - existența unei cauze aflate în curs de judecată, în ultimă instanță; - cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al unui tribunal învestit să soluționeze pricina; - chestiunea de drept identificată, a cărei lămurire se solicită, să prezinte caracter de noutate; - soluționarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării; - Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat asupra respectivei chestiuni de drept, iar aceasta să nu facă nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Examinarea condițiilor în care poate fi declanșat acest mecanism de unificare a practicii judiciare pune în evidență faptul că, în cazul concret al prezentei sesizări, nu sunt îndeplinite cumulativ cerințele legale pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile.

Astfel, sunt îndeplinite primele două condiții de admisibilitate legate de titularul sesizării și de stadiul soluționării pricinii în care sesizarea a fost promovată; Tribunalul București - Secția a VI-a civilă a fost învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, având în vedere că reexaminarea formulată în condițiile art. 39 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2013 se soluționează în camera de consiliu de un alt complet, fără citarea părților, prin încheiere definitivă. Drept urmare, potrivit dispozițiilor art. 634 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă, tribunalul judecă în ultimă instanță.

Noutatea chestiunii de drept, cerință de admisibilitate distinctă, nu este îndeplinită, nefiind posibilă, prin urmare, declanșarea mecanismului de unificare reprezentat de sesizarea instanței supreme în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.

Analiza conținutului art. 519 din Codul de procedură civilă relevă că noutatea chestiunii de drept ce face obiectul întrebării preliminare reprezintă o condiție distinctă de aceea a nepronunțării anterioare a Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra respectivei chestiuni de drept ori de cea a inexistenței unui recurs în interesul legii aflat în curs de soluționare cu privire la acea problemă de drept.

În absența unei definiții legale a noțiunii de "noutate", verificarea acestei condiții ține de exercitarea dreptului de apreciere al completului învestit cu soluționarea sesizării, astfel cum instanța supremă a hotărât în mod constant în jurisprudența sa, relevante, în acest sens, fiind Decizia nr. 1 din 17 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 9 aprilie 2014, Decizia nr. 3 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16 iunie 2014, Decizia nr. 6 din 23 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 691 din 22 septembrie 2014, Decizia nr. 13 din 8 iunie 2015 și Decizia nr. 14 din 8 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 736 din 1 octombrie 2015.

De altfel, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a decis în jurisprudența sa anterioară (Decizia nr. 4 din 14 aprilie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 2/1/2014/HP, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16 iunie 2014, Decizia nr. 13 din 8 iunie 2015, pronunțată în Dosarul nr. 1.184/1/2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 13 iulie 2015, Decizia nr. 41 din 21 noiembrie 2016, pronunțată în Dosarul nr. 2.253/1/2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 115 din 10 februarie 2017) că este îndeplinită cerința noutății atunci când chestiunea de drept își are izvorul în reglementări recent intrate în vigoare, iar instanțele nu i-au dat, încă, o anumită interpretare și aplicare la nivel jurisprudențial ori dacă se impun anumite clarificări, într-un context legislativ nou sau modificat față de unul anterior, de natură să impună reevaluarea sau reinterpretarea normei de drept analizate.

Caracterul de noutate se pierde, însă, pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanțelor, în urma unei interpretări date, opiniile jurisprudențiale diferite neputând constitui temei declanșator al mecanismului pronunțării unei hotărâri prealabile. În situația în care există un număr semnificativ de hotărâri judecătorești care să fi soluționat, uneori chiar diferit, o problemă de drept, mecanismul legal de unificare a practicii judiciare este cel cu funcție de reglare - recursul în interesul legii, iar nu procedura hotărârii prealabile.

Prin urmare, conturarea unei practici diversificate, în legătură cu chestiunea de drept ce face obiectul sesizării, determină concluzia că nu mai poate fi sesizată instanța supremă pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, într-o asemenea ipoteză scopul preîntâmpinării practicii neunitare nemaiputând fi atins, chestiunea de drept nemaifiind, așadar, nouă ci, dimpotrivă, aceasta găsindu-și deja rezolvarea în jurisprudența instanțelor naționale care, învestite cu această problemă de drept, au pronunțat hotărâri judecătorești care au conturat deja patru orientări jurisprudențiale.

În egală măsură, punctele de vedere exprimate de instanțele de judecată în legătură cu această chestiune sunt, în proporții echilibrate, divergente și, în mod evident, se vor regăsi în pronunțarea unor hotărâri judecătorești în sensul diferitelor orientări jurisprudențiale.

Reamintind premisele stabilirii elementului de noutate a chestiunii de drept a cărei interpretare se solicită, constând în asigurarea funcției mecanismului hotărârii prealabile de prevenire a practicii judiciare neunitare, precum și evitarea paralelismului și suprapunerii cu mecanismul recursului în interesul legii, devine evident că procedura pronunțării unei hotărâri prealabile nu este chemată să dea o soluție unei practici divergente deja existente, consecința, într-o atare situație, fiind aceea a inadmisibilității sesizării.

A considera altfel înseamnă a îngădui ca, în cadrul procedurii de unificare a jurisprudenței prin pronunțarea unei hotărâri prealabile, Înalta Curte de Casație și Justiție să nu se afle în situația de a se pronunța asupra unei probleme de drept în legătură cu care practica judiciară este inexistentă sau doar incipientă, deci în legătură cu o problemă de drept cu adevărat nouă, ci de a confirma sau, după caz, infirma anumite interpretări jurisprudențiale deja existente și, uneori, consolidate prin pronunțarea unui număr semnificativ de hotărâri judecătorești. Or, prin aceasta s-ar ajunge la nesocotirea dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în partea lor privitoare la rațiunea și condițiile pronunțării unei hotărâri prealabile, atribuindu-i-se acestei proceduri o funcție specifică unui alt mecanism de unificare a jurisprudenței, respectiv recursului în interesul legii.

Prezintă relevanță, în sensul acestor concluzii, jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, cu titlu exemplificativ: Decizia nr. 47 din 22 iunie 2020, pronunțată în Dosarul nr. 837/1/2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 915 din 8 octombrie 2020, Decizia nr. 49 din 22 iunie 2020, pronunțată în Dosarul nr. 3.163/1/2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 629 din 17 iulie 2020, Decizia nr. 30 din 17 mai 2021, pronunțată în Dosarul nr. 497/1/2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 925 din 28 septembrie 2021, Decizia nr. 76 din 15 noiembrie 2021, pronunțată în Dosarul nr. 2.295/l/2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1213 din 21 decembrie 2021, Decizia nr. 10 din 21 februarie 2022, pronunțată în Dosarul nr. 2.878/1/2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 257 din 16 martie 2022, Decizia nr. 69 din 31 octombrie 2022, pronunțată în Dosarul nr. 1.071/1/2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 21 din 9 ianuarie 2023, Decizia nr. 6 din 30 ianuarie 2023, pronunțată în Dosarul nr. 2.350/1/2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 186 din 6 martie 2023 și Decizia nr. 26 din 27 martie 2023, pronunțată în Dosarul nr. 207/1/2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 385 din 5 mai 2023.

Totodată, se constată că pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție este înregistrat Dosarul nr. 2.975/1/2023, având ca obiect recursul în interesul legii formulat de Curtea de Apel Cluj cu privire la aceeași problemă de drept, astfel încât nu este îndeplinită nici condiția referitoare la inexistența unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Întrucât cele două mecanisme de unificare a jurisprudenței sunt distincte juridic, fiecăruia fiindu-i caracteristice anumite condiții de admisibilitate și un rol procesual propriu, iar hotărârile judecătorești atașate, precum și punctele de vedere exprimate de curțile de apel evidențiază existența unei orientări jurisprudențiale neunitare, concretizată într-un număr important de hotărâri judecătorești, concluzia care se impune este aceea că nu este îndeplinită, în sensul prevederilor art. 519 din Codul de procedură civilă, cerința privind noutatea problemei de drept care face obiectul sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție.

De altfel, împrejurarea că, în această materie, instanțele de judecată au pronunțat soluții diferite și că există în prezent jurisprudență neunitară conform hotărârilor anexate nu justifică sesizarea pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, ci, eventual, declanșarea unui alt mecanism de unificare a jurisprudenței, cel referitor la recursul în interesul legii care, așa cum s-a menționat deja supra, a și fost declarat.

Având în vedere neîndeplinirea cerințelor de admisibilitate anterior analizate, se apreciază că a devenit inutilă evaluarea celorlalte (dificultatea și cea potrivit căreia soluționarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării). Pentru toate considerentele mai sus expuse, în temeiul art. 521 cu referire la art. 519 din Codul de procedură civilă, ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, În numele legii, DECIDE: Respinge ca inadmisibilă sesizarea formulată de Tribunalul București - Secția a VI-a civilă în vederea lămuririi următoarei probleme de drept: " În ce măsură se aplică art. 115 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 cererilor introduse de o societate față de care s-a deschis procedura insolvenței după introducerea cererii, dar înainte de comunicarea obligațiilor de achitare a taxei judiciare de timbru?". Obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 19 februarie 2024.