Decizia nr. 9/2024 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept · Dosar nr. 2892/1/2023

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept competent să judece sesizarea ce formează obiectul Dosarului nr. 2.892/1/2023 este legal constituit, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (6) din Codul de procedură civilă şi ale art. 34 alin. (2) lit. b) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de domnul judecător Marian Budă, preşedintele delegat al Secţiei a II-a civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Ileana Peligrad, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a VI-a civilă în vederea lămuririi următoarei probleme de drept: ” În ce măsură se aplică art. 115 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 cererilor introduse de o societate faţă de care s-a deschis procedura insolvenţei după introducerea cererii, dar înainte de comunicarea obligaţiilor de achitare a taxei judiciare de timbru?”.

După prezentarea referatului cauzei de către magistratul-asistent, constatând că nu sunt chestiuni prealabile de discutat, preşedintele completului, domnul judecător Marian Budă, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, a constatat următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Tribunalul Bucureşti – Secţia a VI-a civilă, prin încheierea de la 29 noiembrie 2023, a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept anterior menţionată.

Cauza a fost înregistrată pe rolul instanţei supreme cu nr. 2.892/1/2023. II. Normele de drept intern incidente

Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, cu modificările şi completările ulterioare, denumită, în continuare, Legea nr. 85/2014 Art. 115 alin. (1) – Toate acţiunile introduse de administratorul judiciar sau de lichidatorul judiciar în aplicarea dispoziţiilor prezentului capitol, inclusiv pentru recuperarea creanţelor, sunt scutite de taxe de timbru.

Codul de procedură fiscală Art. 21 alin. (1) – Dacă legea nu prevede altfel, dreptul de creanţă fiscală şi obligaţia fiscală corelativă se nasc în momentul în care, potrivit legii, se constituie baza de impozitare care le generează sau în momentul la care contribuabilul/plătitorul este îndreptăţit, potrivit legii, să ceară restituirea.

Codul de procedură civilă Art. 197. – În cazul în care cererea este supusă timbrării, dovada achitării taxelor datorate se ataşează cererii. Netimbrarea sau timbrarea insuficientă atrage anularea cererii de chemare în judecată, în condiţiile legii. Art. 470 alin. (2) – La cererea de apel se va ataşa dovada achitării taxelor de timbru. Alin. (3) – Cerinţele de la alin. (1) lit. b) şi e) şi cea de la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii, iar cele de la alin. (1) lit. c) şi d), sub sancţiunea decăderii. Lipsa semnăturii poate fi împlinită în condiţiile art. 196 alin. (2), iar lipsa dovezii achitării taxei de timbru poate fi complinită până la primul termen de judecată la care partea a fost legal citată în apel. Art. 486 alin. (2) – La cererea de recurs se vor ataşa dovada achitării taxei de timbru, conform legii, precum şi, dacă este cazul, procura specială, împuternicirea avocaţială sau delegaţia consilierului juridic. Alin. (3) – Menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c)-e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii. Dispoziţiile art. 82 alin. (1) şi ale art. 87 alin. (2) rămân aplicabile.

Ordonanţa de urgenţă nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, cu modificările şi completările ulterioare, denumită, în continuare, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013 Art. 23 alin. (1) – Cererile pentru exercitarea apelului împotriva hotărârilor judecătoreşti se taxează cu 50% din: a) taxa datorată pentru cererea sau acţiunea neevaluabilă în bani, soluţionată de prima instanţă, dar nu mai puţin de 20 lei; b) taxa datorată la suma contestată, în cazul cererilor şi acţiunilor evaluabile în bani, dar nu mai puţin de 20 lei. Art. 29 alin. (1) lit. l) – Sunt scutite de la plata taxei judiciare de timbru acţiunile şi cererile, inclusiv cele pentru exercitarea căilor de atac, ordinare şi extraordinare, referitoare la: (…) l) orice alte acţiuni, cereri sau acte de procedură pentru care se prevăd, prin legi speciale, scutiri de taxă judiciară de timbru. Art. 32. – Taxele judiciare de timbru se datorează atât pentru judecata în primă instanţă, cât şi pentru exercitarea căilor de atac, în condiţiile prevăzute de lege. Art. 33 alin. (1) – Taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat, cu excepţiile prevăzute de lege. III. Expunerea succintă a procesului

Prin cererea de valoare redusă înregistrată pe rolul acestei instanţe la 17 martie 2022, reclamanta persoană juridică a solicitat în contradictoriu cu pârâta societate de asigurări ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să fie obligată pârâta la plata sumei de 4.631,46 lei, reprezentând diferenţă de despăgubire a penalităţilor de întârziere de 0,2% pe zi calculate de la 31 martie 2021 până la plata efectivă a sumelor datorate.

Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti – Secţia a II-a civilă, prin Sentinţa civilă nr. 6.675/2022 din 3 august 2022, a admis cererea de chemare în judecată, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 4.631,46 lei, reprezentând despăgubire, şi a penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,2%/zi, aferente sumei de 4.631,46 lei, calculate de la 31 martie 2021 până la data plăţii debitului.

La 27 aprilie 2023, pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a VI-a civilă, a fost înregistrat, cu nr. 11.251/299/2022, apelul formulat de pârâtă, prin care s-a solicitat admiterea căii de atac şi schimbarea sentinţei civile atacate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Tribunalul Bucureşti – Secţia a VII-a civilă, prin Hotărârea nr. 2.920 din 9 iunie 2023, a admis cererea formulată de Autoritatea de Supraveghere Financiară şi, în temeiul art. 250, raportat la art. 262 din Legea nr. 85/2014, a dispus deschiderea procedurii falimentului împotriva debitoarei societate de asigurări.

Prin rezoluţia judecătorului din 2 noiembrie 2023, comunicată apelantei la 10 noiembrie 2023, conform procesului-verbal de comunicare, instanţa a pus în vedere acesteia obligaţia de a achita taxă judiciară de timbru, în cuantum de 100 lei, sub sancţiunea anulării cererii de apel.

La 14 noiembrie 2023, petenta societate de asigurări a formulat cerere de reexaminare împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru, înregistrată pe rolul acestei instanţe cu nr. 11.251/299/2022/a1, prin care a solicitat admiterea cererii şi constatarea faptului că cererea de apel este scutită de la plata taxei judiciare de timbru.

La termenul din 29 noiembrie 2023, din oficiu, instanţa a pus în discuţia părţilor, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept ce face obiectul prezentei sesizări. IV. Motivele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării

Potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, dacă în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în prima instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita instanţei supreme să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.

Art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă arată că sesizarea Înaltei Curţi de Justiţie se face de către completul de judecată după dezbateri contradictorii, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 519, prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac. Dacă prin încheiere se dispune sesizarea, aceasta va cuprinde motivele care susţin admisibilitatea sesizării potrivit dispoziţiilor art. 519 din acelaşi cod, punctul de vedere al completului şi al părţilor.

Din interpretarea acestor dispoziţii legale, raportat şi la jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, titularul sesizării a subliniat că sunt necesar a fi îndeplinite în mod cumulativ, pentru admisibilitatea cererii de sesizare a instanţei supreme în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, următoarele condiţii: a) existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; b) completul care uzează de mecanismul instituit de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă să judece cauza în ultimă instanţă; c) existenţa unei chestiuni de drept reale, veritabile, susceptibile să dea naştere unor interpretări diferite, pentru care să fie necesară o rezolvare de principiu; d) soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere; e) noutatea chestiunii de drept a cărei lămurire se solicită.

Aceste condiţii sunt îndeplinite, în aprecierea titularului sesizării, de vreme ce problema de drept se ridică în cadrul unui litigiu, aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a VI-a civilă, respectiv Dosarul nr. 11.251/299/2022/a1, aflat în ultimul stadiu procesual, având ca obiect cerere de reexaminare împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru referitoare la cererea de apel formulată.

Astfel, s-a susţinut că, în cauză, se ridică o problemă de drept care a primit rezolvări diferite în practica judiciară prin raportare la normele de drept aplicabile la situaţia de fapt dedusă judecăţii, sens în care în hotărârile instanţelor judecătoreşti se regăsesc opinii divergente cu privire la interpretarea dispoziţiilor legale din art. 115 alin. (1) din Legea nr. 85/2014.

Într-o primă opinie, s-a apreciat că dispoziţiile art. 115 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 nu sunt incidente, dacă la data formulării cererii de apel societatea apelantă nu era supusă procedurii insolvenţei sau falimentului, întrucât obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru este o obligaţie fiscală, prevăzută de legea specială, iar data de la care se constituie baza de impozitare, în înţelesul art. 21 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, este data formulării cererii de apel, în raport cu care se stabileşte şi legea aplicabilă obligaţiilor de plată a taxelor de timbru. Or, la momentul formulării cererii de apel, nu fusese dispusă deschiderea procedurii falimentului împotriva petentei societate de asigurări, nefiind incidente art. 29 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013, raportat la art. 115 alin. (1) din Legea nr. 84/2014.

Într-o a doua opinie, s-a susţinut că prezintă relevanţă juridică referitor la existenţa obligaţiei de plată a taxei judiciare de timbru situaţia apelantei de la momentul stabilirii taxei de timbru de către instanţă, iar nu de la momentul sesizării acesteia, din moment ce, pentru a se stabili momentul naşterii şi exigibilităţii obligaţiei de plată a taxei judiciare de timbru, trebuie avute în vedere dispoziţiile speciale din Codul de procedură fiscală. În concret, s-a reţinut că taxele nu pot fi considerate exigibile la un moment anterior emiterii actului prin care instanţa a stabilit în concret cuantumul şi natura sumelor datorate cu titlu de taxă judiciară de timbru, motiv pentru care situaţia petentei societate de asigurări avută în vedere în analiza pe care instanţa este chemată să o întreprindă este cea existentă la data stabilirii taxei judiciare de timbru, când petenta se afla deja în procedura falimentului.

În cea de-a treia opinie, s-a reţinut că momentul scadenţei obligaţiei de plată a taxei judiciare de timbru, datorată de parte în apel, este reprezentat de primul termen de judecată. În acest sens, s-a considerat că art. 115 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, într-o ipoteză precum cea din speţa de faţă, nu este aplicabil dacă cererea nu a fost introdusă de administratorul judiciar/lichidatorul judiciar sau nu a fost însuşită ulterior de niciunul dintre aceştia.

Într-o a patra opinie, s-a considerat că nu poate produce efectul urmărit, respectiv scutirea petentei de la plata taxei judiciare de timbru, însuşirea ulterioară a cererii de apel de către administratorul judiciar/lichidatorul judiciar, de vreme ce dispoziţiile art. 115 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 sunt de strictă interpretare şi prevăd scutirea de la plata taxei judiciare de timbru doar în situaţia în care lichidatorul judiciar/administratorul judiciar însuşi formulează cererea de apel, nu şi în situaţia în care şi-o însuşeşte ulterior.

Având în vedere interpretarea diferită şi controversată a incidenţei cazului de scutire de la plata taxei judiciare de timbru, reglementat de dispoziţiile art. 115 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, în cazul unei societăţii împotriva căreia se deschide procedura insolvenţei/falimentului ulterior înregistrării cererii, dar mai înainte de stabilirea în sarcina apelantei a obligaţiei de achitare a taxei judiciare de timbru, instanţa de trimitere a arătat că se impune intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept supuse analizei.

A apreciat că dispoziţiile art. 115 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 sunt imperfecte şi lacunare, textul de lege fiind incomplet şi generând, astfel, în ciuda interpretărilor printr-o argumentaţie juridică adecvată şi consistentă, o jurisprudenţă neunitară.

Aceasta întrucât textul de lege face vorbire despre cererile introduse de administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar, ceea ce pare să sugereze că doar cererile realizate efectiv de aceştia sunt scutite de taxa judiciară de timbru, deşi cererile adresate instanţei pot fi formulate şi doar cu acordul acestora sau ratificate ulterior, operaţiune în urma căreia actul apare din punct de vedere juridic ca aparţinând administratorului sau lichidatorului judiciar.

Referitor la momentul până la care trebuie să intervină ratificarea pentru ca aceasta să conducă la aplicarea în mod valabil a art. 115 din Legea nr. 85/2014, unele instanţe au apreciat că aceasta poate interveni până la primul termen de judecată, văzut ca termen de scadenţă al obligaţiei de plată a taxei judiciare de timbru aferente cererii de apel, în timp ce altele au considerat că nu prezintă relevanţă ratificarea efectivă, ci doar starea societăţii la momentul stabilirii taxei judiciare de timbru.

Opiniile instanţelor sunt diferite şi în ceea ce priveşte momentul luat în considerare pentru a se stabili regimul aplicabil obligaţiei de plată a taxei judiciare de timbru, într-o orientare aplicându-se textul în litera lui prin luarea în considerare a datei formulării cererii, într-o a doua orientare data stabilirii taxei de timbru, reţinând că atunci creanţa devine certă, lichidă şi exigibilă, şi într-o a treia opinie s-a constatat că termenul de scadenţă este reprezentat de primul termen de judecată.

Din analiza interpretărilor diferite şi contradictorii pe care instanţele le-au atribuit acestui text de lege, raportat la particularităţile fiecărei cauze, se observă că problema de drept identificată depăşeşte obligaţia ordinară a instanţei de a interpreta şi aplica legea în cadrul soluţionării unui litigiu, fiind necesară declanşarea procedurii sesizării instanţei supreme în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile care să dezlege această chestiune de drept.

De vreme ce soluţionarea pe fond a cererii de reexaminare formulate împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru presupune aplicarea art. 115 din Legea nr. 85/2014, este îndeplinită şi condiţia ca soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere, impunându-se interpretarea adecvată a normei de drept, respectiv a dispoziţiilor art. 115 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, şi identificarea răspunsului care se va oferi întrebărilor legate de relevanţa ratificării cererii de apel de către administratorul judiciar, efectele deschiderii procedurii înainte de stabilirea şi comunicarea obligaţiei de plată a taxei judiciare de timbru.

Referitor la noutatea chestiunii de drept a cărei lămurire se solicită, s-a reţinut că reglementarea ce suscită diferite interpretări este cuprinsă într-un act normativ din 2014.

Cu toate acestea, caracterul de noutate al chestiunii de drept supuse analizei este conferit de situaţia particulară cu caracter de noutate cu privire la care instanţele de judecată au fost învestite să se pronunţe în ultima perioadă în foarte multe dosare, pe plan naţional, respectiv obligaţia de plată a taxelor judiciare de timbru în situaţia unei societăţi ce a intrat în procedura falimentului ulterior formulării cererii de apel, dar anterior stabilirii de către instanţă a obligaţiei de plată a taxelor judiciare de timbru. Asupra acestei chestiuni de drept nu s-a cristalizat încă o practică judiciară şi nu există o jurisprudenţă consacrată, practica fiind scindată între mai multe puncte de vedere.

În mod natural, jurisprudenţa naţională necesită asigurarea unei coeziuni pe plan jurisprudenţial, în ceea ce priveşte chestiunea de drept supusă analizei instanţei supreme, identificându-se o dificultate în aplicarea dispoziţiilor legale, de natură să genereze apariţia unei practici neunitare la nivel naţional cu consecinţe deosebite.

De altfel, s-a reţinut că nu a existat o pronunţare anterioară a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra acestei probleme de drept şi aceasta nu a făcut obiectul unui recurs în interesul legii. V. Punctul de vedere al instanţei de trimitere

În opinia Tribunalului Bucureşti, în primul rând, art. 115 din Legea nr. 85/2014 se aplică, în egală măsură, atât cererilor formulate de administratorul judiciar, cât şi celor formulate de administratorul special cu acordul administratorului judiciar sau ratificate de administratorul judiciar, pentru că, în toate aceste situaţii, cererile sunt introduse cu acordul administratorului judiciar sau chiar de către acesta, iar din acest punct de vedere juridic reprezintă în egală măsură rezultatul manifestării sale de voinţă. Însă, ratificarea nu poate viza decât un act al societăţii deja aflate în procedura insolvenţei, iar nu un act al administratorului statutar din perioada anterioară deschiderii procedurii şi deci un act realizat de către reprezentantul legal al părţii de la acel moment, motiv pentru care, în dezacord cu celelalte opinii formulate în practica judiciară, nu sunt considerate relevante argumentele decurgând din actul ratificării cererii de apel.

În al doilea rând, taxa judiciară de timbru reprezintă o taxă colectată în mod obligatoriu, în baza legii, cu ocazia prestării unor servicii de către instituţii sau autorităţi publice, fără existenţa unui echivalent între cuantumul taxei şi valoarea serviciului, astfel cum se circumscrie noţiunii definite de art. 1 pct. 36 din Codul de procedură fiscală.

Potrivit art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013, taxele judiciare de timbru sunt datorate de către toate persoanele fizice şi juridice şi reprezintă plata serviciilor prestate de către instanţele judecătoreşti, precum şi de către Ministerul Justiţiei şi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În ceea ce priveşte chestiunea de drept incidentă în prezenta situaţie, deşi art. 115 din Legea nr. 85/2014 vorbeşte despre cererile administratorului judiciar, s-a considerat că obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru devine certă, lichidă şi exigibilă doar la momentul stabilirii acestei obligaţii de către instanţă şi comunicării sale părţii, anterior acestor momente neputându-i-se solicita părţii îndeplinirea obligaţiei şi neputând fi aplicate sancţiuni pentru nedepunerea taxei de timbru, spre deosebire de ipoteza plăţii anticipate a taxei judiciare de timbru achitate în mod voluntar de către parte.

Întrucât obligaţia se naşte la momentul stabilirii ei de către instanţă, atunci această dată prezintă relevanţă pentru stabilirea regimului aplicabil obligaţiei de plată a taxei, iar nu data introducerii cererii. La aceste aprecieri de ordin teoretic se adaugă constatarea faptului că legiuitorul a stabilit că este necesară scutirea de taxă a societăţii aflate în stare de insolvenţă în considerarea principiilor procedurii insolvenţei, astfel cum sunt acestea consacrate în art. 4 din Legea nr. 85/2014, precum principiul maximizării gradului de recuperare a creanţelor şi principiul acordării unei şanse debitorului de redresare eficientă şi efectivă a afacerii.

Or, aceste principii se impun a fi respectate atât atunci când partea era în procedura insolvenţei la data depunerii cererii, cât şi atunci când aceasta s-a deschis înainte de naşterea efectivă a obligaţiei de plată a taxei judiciare de timbru. De asemenea, s-a apreciat că nu există nicio distincţie reală între cele două situaţii sau relevantă pentru problema supusă dezbaterii. Din această perspectivă, s-a reţinut faptul că se poate reţine incidenţa art. 115 din Legea nr. 85/2014 şi în situaţii precum cea de faţă şi că poate fi aplicat inclusiv prin analogie, conform art. 5 din Codul de procedură civilă, când insolvenţa a intervenit după introducerea cererii, dar înainte de stabilirea şi comunicarea taxei judiciare de timbru. VI. Punctul de vedere al părţilor

Apelanta – pârâta a arătat că lichidatorul judiciar îşi însuşeşte apelul formulat, fiind incident cazul de scutire de la plata taxelor judiciare de timbru, reglementat de dispoziţiile art. 115 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, ca urmare a deschiderii procedurii falimentului împotriva apelantei. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

În punctele de vedere şi jurisprudenţa înaintate de curţile de apel, într-o primă orientare, s-a considerat că art. 115 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 este incident în situaţia cererilor introduse de o societate faţă de care s-a deschis procedura insolvenţei după introducerea cererii, în măsura în care cererea a fost însuşită ulterior de administratorul judiciar/lichidatorul judiciar.

În susţinere, s-a arătat că scopul scutirii de taxe de timbru rezidă în aceea că iniţierea procedurii insolvenţei este determinată de existenţa unor dificultăţi financiare ale debitorului, constând practic în lipsa de lichidităţi, astfel că se justifică exceptarea de la timbrare a acţiunilor promovate de către practicianul în insolvenţă, deoarece acestea nu sunt introduse în interesul debitorului, ci pentru recuperarea creanţelor în folosul creditorilor debitorului aflat în insolvenţă.

Aşadar, textul instituie o scutire cu caracter obiectiv în raport cu starea de insolvenţă a debitorului şi necesitatea recuperării creanţelor; prin norma indicată, legiuitorul a ales să instituie un beneficiu în favoarea societăţilor aflate în procedura insolvenţei, care se aliniază principiilor care guvernează această procedură, precum şi scopului final al acesteia, respectiv redresarea şi participarea normală în circuitul civil.

S-a considerat că interpretarea art. 115 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 de o manieră restrictivă, în sensul că doar cererile formulate de administratorul judiciar sau de lichidatorul judiciar sunt scutite de taxă de timbru, nu şi cele însuşite de aceştia ulterior formulării lor de către reprezentantul societăţii, atât timp cât deschiderea procedurii de insolvenţă a survenit anterior stabilirii taxei de timbru, ar putea duce la îngreunarea unei situaţii deja precare a societăţii faţă de care s-a deschis procedura insolvenţei şi s-ar deturna astfel de la scopul Legii nr. 85/2014.

Adiacent, s-a considerat că prezintă relevanţă juridică, în ceea ce priveşte existenţa obligaţiei de plată a taxei judiciare de timbru, situaţia titularului cererii de la momentul stabilirii taxei de timbru de către instanţa de judecată, iar nu de la momentul sesizării instanţei.

Astfel, obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru devine certă, lichidă şi exigibilă doar la momentul stabilirii acesteia de către instanţa de judecată şi comunicării sale către parte, anterior acestor momente nefiind incidente sancţiuni pentru nedepunerea taxei de timbru. Întrucât obligaţia se naşte la momentul stabilirii ei de către instanţă, atunci această dată prezintă relevanţă pentru stabilirea regimului aplicabil obligaţiei de plată a taxei, iar nu data introducerii cererii. Taxele nu pot fi considerate exigibile la un moment anterior emiterii actului prin care instanţa a stabilit în concret cuantumul şi natura sumelor datorate cu titlu de taxă judiciară de timbru.

Totodată, s-a considerat că trebuie avut în vedere şi scopul dispoziţiilor art. 115 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, astfel cum sunt acestea consacrate în art. 4 din Legea nr. 85/2014, respectiv acela de a facilita maximizarea gradului de recuperare a creanţelor debitorului aflat în insolvenţă în vederea acordării unei şanse de redresare eficientă şi efectivă a afacerii. Aşadar, nu există o justificare pentru a se diferenţia între partea care era în procedura insolvenţei la data depunerii cererii şi partea care a intrat în insolvenţă ulterior depunerii cererii, dar anterior stabilirii de către instanţa de judecată a obligaţiei de plată a taxei judiciare de timbru în sarcina acesteia.

Însuşirea acţiunii este de fapt ratificarea, cu efect retroactiv, a acţiunii introduse de o persoană care nu mai are calitatea de reprezentant al societăţii, ratificarea având efect retroactiv conform art. 1.312 din Codul civil. Prin urmare, de la data însuşirii căii de atac şi ratificării actului de procedură de reprezentantul debitoarei se consideră cu efect retroactiv de la data formulării acţiunii/declarării apelului sau recursului că acesta este exercitat prin administrator/lichidator judiciar, fiind incidentă şi scutirea prevăzută de art. 115 din Legea nr. 85/2014.

În acest sens, s-au exprimat Curtea de Apel Alba Iulia, Curtea de Apel Bacău – Secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal, Tribunalul Braşov, Tribunalul Covasna, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă, Tribunalul Ialomiţa, Tribunalul Teleorman, Tribunalul Bucureşti (opinie majoritară), Tribunalul Ilfov, Judecătoria Năsăud, Curtea de Apel Cluj – Secţia a II-a civilă, Curtea de Apel Constanţa – Secţia a II-a civilă, de insolvenţă şi litigii cu profesionişti şi societăţi, Tribunalul Constanţa – Secţia a II-a civilă, Curtea de Apel Craiova – Secţia a II-a civilă, Tribunalul Dolj, Tribunalul Mehedinţi – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, Curtea de Apel Galaţi – Secţia I civilă (opinie majoritară), Tribunalul Iaşi – Secţia I civilă, Tribunalul Iaşi – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, Judecătoria Iaşi (opinie minoritară), Judecătoria Paşcani, Curtea de Apel Oradea – Secţia a II-a civilă, Tribunalul Bihor – Secţia a II-a civilă, Curtea de Apel Piteşti, Tribunalul Prahova – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, Curtea de Apel Târgu Mureş, Curtea de Apel Timişoara – Secţia de insolvenţă, societăţi, concurenţă neloială şi litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi, Tribunalul Arad – Secţia a II-a civilă şi Tribunalul Timiş – Secţia a II-a civilă (opinie majoritară).

În cea de a doua orientare, s-a apreciat că art. 115 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 nu se aplică cererilor introduse de o societate faţă de care s-a deschis procedura insolvenţei după introducerea cererii.

În susţinere, în limitele problemei de drept supuse atenţiei, s-a arătat că obligaţia achitării taxei judiciare de timbru se naşte la data înregistrării cererii de chemare în judecată, dată la care societatea nu era supusă procedurii insolvenţei, fiind irelevant momentul comunicării obligaţiei de achitare a taxei judiciare de timbru.

Regula generală este că taxa de timbru trebuie achitată anticipat, iar dovada plăţii trebuie anexată cererii de chemare în judecată sau căii de atac, apel sau recurs.

Astfel, potrivit art. 33 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013, taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat, cu excepţiile prevăzute de lege, iar conform art. 197 din Codul de procedură civilă, în cazul în care cererea este supusă timbrării, dovada achitării taxelor datorate se ataşează cererii. Netimbrarea sau timbrarea insuficientă atrage anularea cererii de chemare în judecată, în condiţiile legii.

Or, din moment ce regula în materia taxelor de timbru este reprezentată de caracterul timbrabil al fiecărei cereri, precum şi că dovada achitării taxei de timbru se impune a fi anexată cererii cu care instanţa a fost sesizată, obligaţia de achitare a taxei de timbru este exigibilă de la data formulării cererii. Întrucât taxa de timbru se impunea a fi achitată chiar de la acel moment, o împrejurare ulterioară, precum deschiderea procedurii insolvenţei, nu este de natură a stinge obligaţia de a timbra.

În plus, dispoziţiile art. 115 din Legea nr. 85/2014 sunt norme de excepţie, fiind astfel de strictă interpretare şi aplicare. Astfel, scutirea de la plata taxei de timbru nici măcar nu intervine în cazul tuturor cererilor formulate de către persoana juridică aflată în insolvenţă, ci numai pentru cele menţionate expres în textul de lege (prevăzute de capitolul I din Legea nr. 85/2014 şi pentru recuperarea creanţelor).

Beneficiul procedural acordat de către legiuitor, care permite îndeplinirea acestei obligaţii şi ulterior, în termen de 10 zile de la primirea comunicării în procedura de regularizare [art. 200 alin. (3) din Codul de procedură civilă] sau până la primul termen de judecată [art. 470 alin. (3) teza finală din Codul de procedură civilă], aplicabil şi în recurs, potrivit art. 494 din Codul de procedură civilă, fiind vorba despre o normă compatibilă, nu poate afecta obligaţia deja născută, chiar în contextul deschiderii procedurii de insolvenţă faţă de reclamant, apelant sau recurent.

În acest sens, s-au exprimat Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a V-a civilă şi Secţia a VI-a civilă, Tribunalul Bucureşti (opinie minoritară), Tribunalul Bistriţa-Năsăud – Secţia a II-a civilă, Judecătoria Bistriţa – Secţia civilă, Tribunalul Specializat Cluj, Curtea de Apel Cluj – Secţia a II-a civilă, Tribunalul Mehedinţi – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, Curtea de Apel Galaţi – Secţia a II-a civilă, Curtea de Apel Iaşi – Secţia civilă (opinie majoritară), Judecătoria Iaşi (opinie majoritară), Judecătoria Răducăneni, Tribunalul Vaslui, Curtea de Apel Ploieşti – Secţia a II-a civilă, Curtea de Apel Suceava (opinie majoritară) şi Tribunalul Timiş (opinie minoritară).

Ministerul Public a arătat că, la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practică judiciară, în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul prezentei sesizări. VIII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a Curţii Constituţionale

La nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie poate prezenta relevanţă Decizia nr. III din 31 martie 2003 a Secţiilor Unite, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 455 din 26 iunie 2003.

Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 791 din 6 decembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 281 din 12 aprilie 2019, a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 197 teza finală, art. 209 alin. (4) şi (6) din Codul de procedură civilă, precum şi ale art. 30 şi art. 32 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că sesizarea nu întruneşte toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Cu titlu prealabil analizei fondului problemei de drept supuse dezbaterii, se impune verificarea împrejurării dacă sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este aptă să asigure îndeplinirea funcţiei pentru care a fost concepută, respectiv aceea de a pronunţa o decizie interpretativă de principiu, în scopul de a preîntâmpina apariţia unei practici neunitare la nivel naţional. Această finalitate semnifică evaluarea tuturor elementelor sesizării, ceea ce impune atât verificarea circumstanţelor care au generat-o, cât şi a condiţiilor care permit declanşarea mecanismului de interpretare.

Potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”, iar în conformitate cu prevederile art. 520 alin. (1) din acelaşi act normativ, „Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se face de către completul de judecată după dezbateri contradictorii, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 519, prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac. Dacă prin încheiere se dispune sesizarea, aceasta va cuprinde motivele care susţin admisibilitatea sesizării potrivit dispoziţiilor art. 519, punctul de vedere al completului de judecată şi al părţilor”.

Aşadar, evaluarea sesizării presupune verificarea îndeplinirii cumulative a tuturor condiţiilor pretinse pentru declanşarea procedurii hotărârii prealabile, cerinţe extrase din normele legale citate, care pot fi enunţate astfel: – existenţa unei cauze aflate în curs de judecată, în ultimă instanţă; – cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al unui tribunal învestit să soluţioneze pricina; – chestiunea de drept identificată, a cărei lămurire se solicită, să prezinte caracter de noutate; – soluţionarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării; – Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat asupra respectivei chestiuni de drept, iar aceasta să nu facă nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Examinarea condiţiilor în care poate fi declanşat acest mecanism de unificare a practicii judiciare pune în evidenţă faptul că, în cazul concret al prezentei sesizări, nu sunt îndeplinite cumulativ cerinţele legale pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile.

Astfel, sunt îndeplinite primele două condiţii de admisibilitate legate de titularul sesizării şi de stadiul soluţionării pricinii în care sesizarea a fost promovată; Tribunalul Bucureşti – Secţia a VI-a civilă a fost învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, având în vedere că reexaminarea formulată în condiţiile art. 39 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013 se soluţionează în camera de consiliu de un alt complet, fără citarea părţilor, prin încheiere definitivă. Drept urmare, potrivit dispoziţiilor art. 634 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă, tribunalul judecă în ultimă instanţă.

Noutatea chestiunii de drept, cerinţă de admisibilitate distinctă, nu este îndeplinită, nefiind posibilă, prin urmare, declanşarea mecanismului de unificare reprezentat de sesizarea instanţei supreme în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Analiza conţinutului art. 519 din Codul de procedură civilă relevă că noutatea chestiunii de drept ce face obiectul întrebării preliminare reprezintă o condiţie distinctă de aceea a nepronunţării anterioare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra respectivei chestiuni de drept ori de cea a inexistenţei unui recurs în interesul legii aflat în curs de soluţionare cu privire la acea problemă de drept.

În absenţa unei definiţii legale a noţiunii de „noutate”, verificarea acestei condiţii ţine de exercitarea dreptului de apreciere al completului învestit cu soluţionarea sesizării, astfel cum instanţa supremă a hotărât în mod constant în jurisprudenţa sa, relevante, în acest sens, fiind Decizia nr. 1 din 17 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 9 aprilie 2014, Decizia nr. 3 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16 iunie 2014, Decizia nr. 6 din 23 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 691 din 22 septembrie 2014, Decizia nr. 13 din 8 iunie 2015 şi Decizia nr. 14 din 8 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 736 din 1 octombrie 2015.

De altfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a decis în jurisprudenţa sa anterioară (Decizia nr. 4 din 14 aprilie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 2/1/2014/HP, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16 iunie 2014, Decizia nr. 13 din 8 iunie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 1.184/1/2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 13 iulie 2015, Decizia nr. 41 din 21 noiembrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 2.253/1/2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 115 din 10 februarie 2017) că este îndeplinită cerinţa noutăţii atunci când chestiunea de drept îşi are izvorul în reglementări recent intrate în vigoare, iar instanţele nu i-au dat, încă, o anumită interpretare şi aplicare la nivel jurisprudenţial ori dacă se impun anumite clarificări, într-un context legislativ nou sau modificat faţă de unul anterior, de natură să impună reevaluarea sau reinterpretarea normei de drept analizate.

Caracterul de noutate se pierde, însă, pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanţelor, în urma unei interpretări date, opiniile jurisprudenţiale diferite neputând constitui temei declanşator al mecanismului pronunţării unei hotărâri prealabile. În situaţia în care există un număr semnificativ de hotărâri judecătoreşti care să fi soluţionat, uneori chiar diferit, o problemă de drept, mecanismul legal de unificare a practicii judiciare este cel cu funcţie de reglare – recursul în interesul legii, iar nu procedura hotărârii prealabile.

Prin urmare, conturarea unei practici diversificate, în legătură cu chestiunea de drept ce face obiectul sesizării, determină concluzia că nu mai poate fi sesizată instanţa supremă pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, într-o asemenea ipoteză scopul preîntâmpinării practicii neunitare nemaiputând fi atins, chestiunea de drept nemaifiind, aşadar, nouă ci, dimpotrivă, aceasta găsindu-şi deja rezolvarea în jurisprudenţa instanţelor naţionale care, învestite cu această problemă de drept, au pronunţat hotărâri judecătoreşti care au conturat deja patru orientări jurisprudenţiale.

În egală măsură, punctele de vedere exprimate de instanţele de judecată în legătură cu această chestiune sunt, în proporţii echilibrate, divergente şi, în mod evident, se vor regăsi în pronunţarea unor hotărâri judecătoreşti în sensul diferitelor orientări jurisprudenţiale.

Reamintind premisele stabilirii elementului de noutate a chestiunii de drept a cărei interpretare se solicită, constând în asigurarea funcţiei mecanismului hotărârii prealabile de prevenire a practicii judiciare neunitare, precum şi evitarea paralelismului şi suprapunerii cu mecanismul recursului în interesul legii, devine evident că procedura pronunţării unei hotărâri prealabile nu este chemată să dea o soluţie unei practici divergente deja existente, consecinţa, într-o atare situaţie, fiind aceea a inadmisibilităţii sesizării.

A considera altfel înseamnă a îngădui ca, în cadrul procedurii de unificare a jurisprudenţei prin pronunţarea unei hotărâri prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu se afle în situaţia de a se pronunţa asupra unei probleme de drept în legătură cu care practica judiciară este inexistentă sau doar incipientă, deci în legătură cu o problemă de drept cu adevărat nouă, ci de a confirma sau, după caz, infirma anumite interpretări jurisprudenţiale deja existente şi, uneori, consolidate prin pronunţarea unui număr semnificativ de hotărâri judecătoreşti. Or, prin aceasta s-ar ajunge la nesocotirea dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în partea lor privitoare la raţiunea şi condiţiile pronunţării unei hotărâri prealabile, atribuindu-i-se acestei proceduri o funcţie specifică unui alt mecanism de unificare a jurisprudenţei, respectiv recursului în interesul legii.

Prezintă relevanţă, în sensul acestor concluzii, jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, cu titlu exemplificativ: Decizia nr. 47 din 22 iunie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 837/1/2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 915 din 8 octombrie 2020, Decizia nr. 49 din 22 iunie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 3.163/1/2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 629 din 17 iulie 2020, Decizia nr. 30 din 17 mai 2021, pronunţată în Dosarul nr. 497/1/2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 925 din 28 septembrie 2021, Decizia nr. 76 din 15 noiembrie 2021, pronunţată în Dosarul nr. 2.295/l/2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1213 din 21 decembrie 2021, Decizia nr. 10 din 21 februarie 2022, pronunţată în Dosarul nr. 2.878/1/2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 257 din 16 martie 2022, Decizia nr. 69 din 31 octombrie 2022, pronunţată în Dosarul nr. 1.071/1/2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 21 din 9 ianuarie 2023, Decizia nr. 6 din 30 ianuarie 2023, pronunţată în Dosarul nr. 2.350/1/2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 186 din 6 martie 2023 şi Decizia nr. 26 din 27 martie 2023, pronunţată în Dosarul nr. 207/1/2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 385 din 5 mai 2023.

Totodată, se constată că pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este înregistrat Dosarul nr. 2.975/1/2023, având ca obiect recursul în interesul legii formulat de Curtea de Apel Cluj cu privire la aceeaşi problemă de drept, astfel încât nu este îndeplinită nici condiţia referitoare la inexistenţa unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Întrucât cele două mecanisme de unificare a jurisprudenţei sunt distincte juridic, fiecăruia fiindu-i caracteristice anumite condiţii de admisibilitate şi un rol procesual propriu, iar hotărârile judecătoreşti ataşate, precum şi punctele de vedere exprimate de curţile de apel evidenţiază existenţa unei orientări jurisprudenţiale neunitare, concretizată într-un număr important de hotărâri judecătoreşti, concluzia care se impune este aceea că nu este îndeplinită, în sensul prevederilor art. 519 din Codul de procedură civilă, cerinţa privind noutatea problemei de drept care face obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

De altfel, împrejurarea că, în această materie, instanţele de judecată au pronunţat soluţii diferite şi că există în prezent jurisprudenţă neunitară conform hotărârilor anexate nu justifică sesizarea pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, ci, eventual, declanşarea unui alt mecanism de unificare a jurisprudenţei, cel referitor la recursul în interesul legii care, aşa cum s-a menţionat deja supra, a şi fost declarat.

Având în vedere neîndeplinirea cerinţelor de admisibilitate anterior analizate, se apreciază că a devenit inutilă evaluarea celorlalte (dificultatea şi cea potrivit căreia soluţionarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării). Pentru toate considerentele mai sus expuse, în temeiul art. 521 cu referire la art. 519 din Codul de procedură civilă, ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, În numele legii, DECIDE: Respinge ca inadmisibilă sesizarea formulată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a VI-a civilă în vederea lămuririi următoarei probleme de drept: ” În ce măsură se aplică art. 115 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 cererilor introduse de o societate faţă de care s-a deschis procedura insolvenţei după introducerea cererii, dar înainte de comunicarea obligaţiilor de achitare a taxei judiciare de timbru?”. Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă. Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 februarie 2024.