ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 358/2025

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluționarea Dosarului nr. 903/1/2025, a fost constituit conform dispozițiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă și ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20/2023, cu modificările și completările ulterioare (Regulamentul).

Ședința este prezidată de doamna judecător Elena Diana Tămagă, președintele Secției de contencios administrativ și fiscal

La ședința de judecată participă doamna magistrat-asistent- șef Felicia Laura Nae, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Caraș-Severin - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. 913/273/2023.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, ce a fost comunicat părților, conform dispozițiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, nefiind depuse puncte de vedere cu privire la chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunțare asupra sesizării formulate în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul și obiectul sesizării

Tribunalul Caraș-Severin - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a dispus, prin Încheierea din 9 aprilie 2025, pronunțată în Dosarul nr. 913/273/2023, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: " Dacă, în sensul dispozițiilor art. 14 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 171/2010 privind stabilirea și sancționarea contravențiilor silvice, contravenția constând în constituirea actului de punere în valoare a masei lemnoase, în cazul în care prin aceasta nu s-a creat niciun prejudiciu, are caracterul unei contravenții continue sau instantanee?" II. Dispozițiile legale supuse interpretării

Legea nr. 171/2010 privind stabilirea și sancționarea contravențiilor silvice, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 171/2010) Art. 14 alin. (1) lit. c) " Constituie contravenție silvică, dacă nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii, și se sancționează cu amendă de la 4.000 lei până la 8.000 lei: (...) c) constituirea actului de punere în valoare a masei lemnoase cu încălcarea normelor tehnice specifice în vigoare, în cazul în care prin aceasta nu s-a creat niciun prejudiciu." III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept

Prin Cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Oravița cu nr. 913/273/2023, petentul AA a solicitat, în contradictoriu cu intimata Garda Forestieră Timișoara, admiterea plângerii contravenționale și anularea Procesuluiverbal seria CCS nr. 0794903 din data de 27.03.2023, prin care a fost sancționat cu amendă în cuantum de 4.000 lei, iar, în subsidiar, înlocuirea sancțiunii amenzii cu avertismentul. În motivarea acțiunii a arătat că a fost sancționat pentru încălcarea prevederilor art. 12 alin. (8) din Normele tehnice din 28 septembrie 2022, în baza dispozițiilor art. 14 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 171/2010. A invocat prescripția aplicării sancțiunii contravenționale, în raport cu dispozițiile art. 13 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările și completările ulterioare (Ordonanța Guvernului nr. 2/2001), care prevede că aplicarea sancțiunii amenzii contravenționale se prescrie în termen de 6 luni de la data săvârșirii faptei. Astfel, fapta pentru care a fost sancționat a fost săvârșită la data constituirii actului de punere în valoare a masei lemnoase, adică la data de 14.09.2022, iar Procesul-verbal de contravenție seria CCS nr. 0794903 a fost emis în data de 27.03.2023, cu depășirea termenului legal de 6 luni. În ceea ce privește nelegalitatea procesului-verbal a susținut că acesta a fost emis la data de 14.09.2022, având în vedere nerespectarea normelor tehnice aprobate prin Ordinul ministrului mediului, apelor și pădurilor nr. 2.535/2022 pentru aprobarea Normelor tehnice privind alegerea și aplicarea tratamentelor și a Ghidului de bune practici privind alegerea și aplicarea tratamentelor, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 994 din 13 octombrie 2022 (Ordinul nr. 2.535/2022), în baza unui act emis ulterior procesului-verbal de sancționare. A susținut faptul că a fost reținută în mod greșit perioada, respectiv data la care ar fi fost săvârșită fapta, considerând că nu poate fi sancționat contravențional în baza unei norme tehnice care nu era încă în vigoare la momentul constituirii actului de punere în valoare indicat de agentul constatator.

Prin Sentința civilă nr. 971 din data de 18.07.2024, Judecătoria Oravița a respins plângerea contravențională, ca neîntemeiată. La pronunțarea acestei soluții, Judecătoria Oravița a avut în vedere că petentul a fost sancționat contravențional cu amendă în cuantum de 4.000 lei pentru săvârșirea contravenției prevăzute de dispozițiile art. 14 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 171/2010 și că nu poate fi reținut motivul de nelegalitate referitor la prescripția aplicării sancțiunii contravenționale, având în vedere că în speță este vorba despre o contravenție continuă, conform art. 13 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, situație în care termenul prevăzut de art. 13 alin. (1) din același act normativ curge de la data încetării săvârșirii faptei. În concret, încălcarea obligațiilor de către petent a avut loc în perioada septembrie 2022-23.03.2023, astfel că termenul de prescripție al dreptului de a aplica sancțiunea contravențională a început să curgă la data de 23.03.2023. Or, actul sancționator a fost încheiat la data de 27.03.2023, în termenul legal. De asemenea, instanța de fond a constatat că și temeiul de drept în baza căruia a fost aplicată sancțiunea a fost corect reținut de către agentul constatator, respectiv Ordinul nr. 2.535/2022, Legea nr. 171/2010 și Ordinul ministrului apelor și pădurilor nr. 766/2018 pentru aprobarea Normelor tehnice privind elaborarea amenajamentelor silvice, modificarea prevederilor acestora și schimbarea categoriei de folosință a terenurilor din fondul forestier și a Metodologiei privind aprobarea depășirii posibilității/posibilității anuale în vederea recoltării produselor accidentale I, cu modificările și completările ulterioare (Ordinul nr. 766/2018). Astfel, contravenientul a fost sancționat pentru aplicarea unor lucrări de conservare asupra unor arbori funcționali (cu scop protectiv al solului), astfel cum sunt definiți în anexa nr. 3 la normele tehnice aprobate prin Ordinul nr. 766/2018, act normativ în vigoare la data săvârșirii faptei, precum și în baza dispozițiilor prevăzute în Ordinul nr. 2.535/2022, amenda fiindu-i aplicată în temeiul art. 14 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 171/2010. În esență, s-a reținut că, în raport cu cerințele prevăzute în Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, procesul-verbal atacat este legal și beneficiază de prezumția de legalitate și temeinicie.

Împotriva sentinței instanței de fond a formulat apel petentul, solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței apelate în sensul admiterii plângerii contravenționale și anulării Procesului-verbal seria CCS nr. 0794903 din data de 27.03.2023; în subsidiar, a solicitat înlocuirea sancțiunii amenzii în cuantum de 4.000 lei cu avertismentul.

Intimata Garda Forestieră Timișoara a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului, iar în cazul admiterii apelului și rejudecării cauzei pe fond, a solicitat respingerea plângerii ca netemeinică și nelegală și menținerea procesului-verbal de contravenție.

La termenul din data de 9 aprilie 2025, Tribunalul Caraș-Severin - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a dispus, în temeiul dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept identificată. IV. Motivele reținute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Instanța de trimitere a reținut că, în jurisprudența sa, Înalta Curte de Casație si Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reținut în mod constant că obiectul sesizării îl poate constitui o chestiune de drept dacă, prin consecințele pe care le produce, interpretarea și aplicarea normei de drept au aptitudinea să determine soluționarea pe fond a cauzei și rezolvarea raportului de drept dedus judecății. În speță, instanța de trimitere a apreciat că această condiție este îndeplinită, deoarece de modul în care ar urma să fie interpretate și aplicate textele de lege depinde soluția pe fond a cererii deduse judecății. V. Punctele de vedere ale părților cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Apelantul-petent AA și intimata Garda Forestieră Timișoara nu au formulat puncte de vedere cu privire la problema de drept în discuție. VI. Punctul de vedere al completului care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Membrii completului de judecată al instanței de trimitere au constatat că nu au un punct de vedere convergent cu privire la caracterul instantaneu sau continuu al contravenției reglementate de prevederile art. 14 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 171/2010, în condițiile în care, dacă primei părți a textului de lege ("constituirea actului de punere în valoare a masei lemnoase cu încălcarea normelor tehnice specifice în vigoare") i se poate atribui un caracter instantaneu, teza finală a acestuia ("în cazul în care prin aceasta nu s-a creat niciun prejudiciu") poate imprima contravenției un caracter continuu. Aceasta întrucât constatarea existenței sau inexistenței unui prejudiciu presupune trecerea unei perioade de timp, în condițiile în care ulterior constituirii actului de punere în valoare au loc diferite operațiuni în vederea exploatării masei lemnoase identificate în cuprinsul acestuia. VII. Jurisprudența instanțelor naționale

În raport cu conținutul întrebării formulate de Tribunalul Caraș-Severin - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin Încheierea din 9 aprilie 2025, nu s-a apreciat necesară consultarea instanțelor naționale cu privire la orientarea/orientările conturată/conturate în jurisprudența acestora asupra chestiunii de drept ce face obiectul sesizării în cauza pendinte. VIII. Jurisprudența Curții Constituționale

Nu au fost identificate decizii ale instanței de contencios constituțional relevante cu privire la problema de drept ce face obiectul interpretării. IX. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție

Având în vedere competența de soluționare a cauzelor cu obiect similar, care aparține judecătoriilor, respectiv tribunalelor în calea de atac, nu au fost identificate hotărâri judecătorești ale Secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție relevante din perspectiva problemei de drept în discuție.

De asemenea, nu au fost identificate hotărâri pronunțate în mecanismele de unificare a practicii judiciare prin care să fie dezlegată chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită.

Cu toate acestea, a fost identificată Decizia nr. 16 din 20 iulie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, prin care, fiind analizat momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție a răspunderii contravenționale pentru contravențiile prevăzute de art. 26 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 50/1991, s-a statuat în următorul sens: " 98. (...) caracterul continuu al contravențiilor din domeniul urbanismului și construcțiilor, nominalizate la art. 26 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 50/1991, se circumscrie perfect definiției pe care art. 13 alin. (2) teza a II-a din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 o dă, în prezent, acestui gen de contravenții, în privința cărora se poate distinge, după cum s-a precizat anterior, între momentul consumării (al începerii activității contravenționale) și cel al epuizării (când activitatea contravențională încetează, fie la inițiativa contravenientului, fie ca urmare a unei voințe contrare). (...) 103. (...) ultimul act de executare al săvârșirii faptei continue devine relevant pentru debutul cursului prescripției. Așadar, acest ultim fapt comisiv devine reperul de la care debutează curgerea prescripției dreptului autorității de constatare și aplicare a sancțiunii contravenționale. 104. O astfel de interpretare juridică este în consonanță și cu reglementarea din art. 13 alin. (2) teza I din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 (în actuala redactare) - care vizează contravențiile continue - în sensul că în aceste situații prescripția curge de la data încetării săvârșirii faptei." X. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorul-raportor a apreciat că sesizarea este inadmisibilă, nefiind îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă pentru emiterea unei decizii interpretative prin care să fie tranșată chestiunea de drept sesizată, în condițiile în care nu este îndeplinită condiția referitoare la existența unei chestiuni de drept reale pentru care să fie necesară o rezolvare de principiu dată de către instanța supremă, respectiv norma de drept supusă interpretării nu este o normă de drept echivocă ori neclară, ci practic se solicită instanței supreme stabilirea în concret a modului de interpretare a normei de drept aplicabile raportului juridic concret dedus judecății. XI. Înalta Curte de Casație și Justiție Examinând sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor și chestiunile de drept ce se solicită a fi dezlegate, constată următoarele:

Instanța supremă reține că prezenta sesizare a fost întemeiată pe dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă. Asupra admisibilității sesizării

Temeiul sesizării îl constituie prevederile art. 14 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 171/2010.

Prealabil analizării în fond a problemei de drept supuse dezbaterii, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este ținută să verifice dacă, în raport cu întrebarea formulată de titularul sesizării, sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, în conformitate cu dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă, text legal potrivit căruia, "Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată".

Din cuprinsul prevederilor legale enunțate se desprind următoarele condiții cumulative de admisibilitate pentru declanșarea procedurii în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile: (i) existența unui proces în curs de judecată, aflat în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit să soluționeze cauza; (ii) instanța care sesizează Înalta Curte de Casație și Justiție să judece cauza în ultimă instanță; (iii) existența unei probleme de drept veritabile, susceptibilă să dea naștere unor interpretări diferite, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei; (iv) condiția noutății problemei de drept; (v) chestiunea de drept să nu facă obiectul statuării Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare. Procedând la analiza admisibilității sesizării, din perspectiva primelor două condiții enunțate, se apreciază că acestea sunt îndeplinite. Astfel, litigiul în legătură cu care s-a formulat sesizarea este în curs de judecată, fiind pe rolul tribunalului, iar instanța învestită cu soluționarea apelului urmează să pronunțe o hotărâre definitivă, conform dispozițiilor art. 34 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, coroborate cu art. 634 alin. (1) pct. 6 din Codul de procedură civilă.

De asemenea, problema de drept în discuție nu face obiectul unui recurs în interesul legii care să fi fost soluționat sau care să fie în curs de soluționare, fiind întrunită, astfel, și această condiție impusă de art. 519 din Codul de procedură civilă.

Totodată, de lămurirea problemei de drept depinde soluționarea în fond a cauzei, câtă vreme divergența de opinie din speță vizează caracterul continuu sau instantaneu al contravenției reținute în sarcina petentului, în raport cu care urmează a se calcula termenul de prescripție în ceea ce privește aplicarea sancțiunii amenzii contravenționale.

Astfel, conform dispozițiilor art. 13 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, aplicarea sancțiunii amenzii contravenționale se prescrie în termen de 6 luni de la data săvârșirii faptei, iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol, "în cazul contravențiilor continue, termenul prevăzut la alin. (1) curge de la data încetării săvârșirii faptei. Contravenția este continuă în situația în care încălcarea obligației legale durează în timp".

În ceea ce privește condiția de admisibilitate a existenței unei probleme de drept veritabile s-a arătat, în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, că, pentru a fi considerată reală, chestiunea de drept trebuie să privească posibilitatea unei interpretări diferite sau contradictorii a unui text de lege, a unei reguli cutumiare neclare, incomplete ori, după caz, incerte sau incidența unor principii generale, al căror conținut sau sferă de aplicare sunt discutabile (Decizia nr. 16 din 23 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 779 din 5 octombrie 2016).

Din perspectiva verificării premiselor acestei condiții, sub un prim aspect, trebuie identificată existența unei chestiuni de drept apte a primi o dezlegare de principiu, deoarece nelămuririle care vizează aplicarea legii sau care reprezintă aspecte de fapt nu pot primi o dezlegare de principiu în cadrul acestui mecanism.

Sub un al doilea aspect, chestiunea de drept pusă în discuție trebuie să fie una veritabilă, serioasă, susceptibilă să dea naștere unor interpretări diferite și, prin urmare, să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept și al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securității raporturilor juridice deduse judecății (Decizia nr. 20 din 5 aprilie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 430 din 23 aprilie 2021; Decizia nr. 34 din 24 mai 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 671 din 7 iulie 2021; Decizia nr. 54 din 28 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 969 din 11 octombrie 2021, Decizia nr. 16 din 8 aprilie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 478 din 23 mai 2024, Decizia nr. 35 din 17 iunie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 632 din 4 iulie 2024).

În acest sens, în jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (Decizia nr. 6 din 20 ianuarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 176 din 3 martie 2020) s-a reținut astfel: "Per a contrario, când norma legală beneficiază de o redactare suficient de lămuritoare, îngăduindu-i judecătorului cauzei ca, uzând de metodele, regulile și argumentele de interpretare acceptate în teoria dreptului, să stabilească sensul și sfera de aplicare a normei ori regulii cutumiare în discuție, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție pe temeiul dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă nu mai poate fi considerată admisibilă. Asumarea de către instanța supremă, în limitele îngăduite de aceste dispoziții legale, a rolului de partener al judecătorului de caz nu ar putea fi deci extinsă și la alte situații decât cele menționate, știut fiind că, sub temei constituțional, prerogativa și sarcina interpretării și aplicării legii incidente procesului cu a cărui soluționare a fost învestită îi revine, primordial, înseși instanței judecătorești sesizate conform regulilor de competență de către reclamant, fiind de principiu [art. 5 alin. (1) din Codul de procedură civilă] că judecătorii au îndatorirea să primească și să soluționeze orice cerere de competența instanțelor judecătorești, potrivit legii".

Simpla dilemă cu privire la sensul unei norme de drept nu poate constitui temei pentru declanșarea mecanismului hotărârii prealabile (Decizia nr. 88 din 4 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 114 din 6 februarie 2018; Decizia nr. 2 din 22 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 178 din 26 februarie 2018; Decizia nr. 62 din 24 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 912 din 30 octombrie 2018; Decizia nr. 32 din 30 martie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 553 din 26 iunie 2020; Decizia nr. 45 din 7 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 735 din 27 iulie 2021; Decizia nr. 50 din 14 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 844 din 3 septembrie 2021; Decizia nr. 74 din 18 octombrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1174 din 13 decembrie 2021).

Rezultă așadar că, în procesul de interpretare și aplicare a normelor legale de a căror lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei, rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție rămâne unul excepțional și subsecvent, el putând fi îngăduit numai atunci când, în mod real, o chestiune de drept determinantă pentru soluționarea pe fond a cauzei nu apare ca fiind, în raport cu dispozițiile legale din care aceasta derivă sau în care este conținută, îndeajuns de clară, generând dificultăți veritabile de înțelegere și, din acest motiv, având vocația de a conduce la o jurisprudență neunitară.

În legătură cu sesizarea ce face obiectul cauzei de față, această condiție legală nu este îndeplinită, dispozițiile normative supuse interpretării fiind îndeajuns de clare și complete, astfel încât să îngăduie judecătorilor cauzei să le determine, fără semnificative dificultăți, înțelesul, limitele de aplicare și efectele.

În speță, chestiunea de drept se rezumă, în esență, la a determina dacă, prin raportare la textul de lege a cărui interpretare se solicită în cadrul acestui mecanism de unificare a practicii judiciare, contravenția constând în constituirea actului de punere în valoare a masei lemnoase, în cazul în care prin aceasta nu s-a creat niciun prejudiciu, are caracterul unei contravenții continue sau instantanee.

Or, caracterul continuu sau instantaneu al unei contravenții poate reprezenta atât o chestiune de fapt, care reiese din modul concret în care a fost săvârșită fapta, iar în această situație nu poate face obiectul interpretării Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, cât și o chestiune de interpretare a ipotezei normei în discuție, situație în care, de asemenea, aceasta nu poate face obiectul interpretării Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, câtă vreme nu reclamă un anumit grad de dificultate care să necesite interpretarea în acest mod a normei.

De altfel, instanța de trimitere nu a invocat dificultatea de interpretare a normei de drept supuse acestui mecanism de interpretare ori faptul că norma ar fi îndoielnică, imperfectă, lacunară sau neclară, ci faptul că membrii completului de judecată nu au un punct de vedere convergent cu privire la caracterul instantaneu sau continuu al contravenției reglementate de dispozițiile art. 14 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 171/2010, argument ce nu poate constitui temei al unei cereri în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Astfel fiind, instanța de trimitere dispune de suficiente repere de analiză care să îi îngăduie interpretarea corectă a chestiunii de drept care face obiectul sesizării, nefiind vorba, în mod real, de dispoziții neclare sau incomplete care să reprezinte un veritabil obstacol pentru judecătorii căii de atac în determinarea caracterului instantaneu sau continuu al contravenției reținute în sarcina petentului.

Or, pentru a fi justificată declanșarea procedurii hotărârii prealabile, este necesar ca problema de drept identificată prin actul de sesizare să fie susceptibilă de a face, în mod rezonabil, obiectul mai multor interpretări posibile, pe care instanța de trimitere trebuie să le prezinte în cuprinsul încheierii de sesizare pentru a demonstra astfel aptitudinea chestiunii de drept de a genera în viitor practică judiciară neunitară (Decizia nr. 47 din 7 octombrie 2024 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1117 din 8 noiembrie 2024).

Mecanismul hotărârilor preliminare pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu permite ca învestirea instanței supreme să aibă ca obiect orice problemă de drept subsumată cauzei acțiunii deduse judecății instanței de trimitere, întrucât într-o asemenea ipoteză dezlegarea chestiunii de drept s-ar reduce la o activitate mecanică de trimitere a sesizării și de preluare ulterioară în considerentele hotărârii a considerentelor hotărârii prealabile. Astfel, instanța supremă ar exercita atribuții similare unei instanțe de fond, întrucât nu ar dezlega o chestiune de drept care presupune o anumită dificultate, ci ar evidenția care este sensul, deja clar, al unui text legal.

În ceea ce privește întrebarea formulată, aceasta vizează, de fapt, soluționarea în concret a aspectului privind caracterul contravenției din speță, în raport cu care urmează a se soluționa excepția prescripției dreptului de a aplica sancțiunea contravențională, având în vedere că termenul de prescripție începe să curgă și se împlinește la momente diferite după cum contravenția este continuă sau instantanee.

Date fiind aceste aspecte, sesizarea urmărește doar o confirmare a soluției care se prefigurează în cauza cu care a fost învestită, abordare ce are semnificația nesocotirii sensului și rațiunii reglementării mecanismului hotărârii prealabile. Operațiunile de identificare, interpretare și aplicare a textelor de lege circumstanțelor care caracterizează fiecare litigiu, deci de realizare a raționamentului judiciar, rămân atributul exclusiv al instanței învestite cu soluționarea litigiului, neputând fi transferate completului constituit pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile.

Or, sesizarea formulată de instanța de trimitere are ca scop determinarea normei incidente și a modului de aplicare a acesteia în situația litigioasă expusă în actul de sesizare, aspecte care însă excedează competențelor Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. În consecință, întrebarea adresată instanței supreme nu se circumscrie necesității unei interpretări in abstracto a unor dispoziții legale, reprezentând, în realitate, o problemă de determinare a normei aplicabile, în funcție de cadrul judecății, contrar exigențelor procedurale ale mecanismului hotărârii prealabile, care impun ca sesizarea să vizeze exclusiv chestiuni de interpretare a legii la nivel de principiu. Ca atare, sesizarea nu poate primi o dezlegare pe fond, câtă vreme se tinde la o "delegare" a funcției jurisdicționale a instanței de trimitere (aceea de a aplica dreptul faptelor deduse judecății) către instanța supremă, îndrituită legal doar să dea dezlegări de principiu asupra unor veritabile chestiuni de drept, iar nu să confirme normele de drept incidente raportului juridic litigios.

Revine, așadar, instanței de trimitere obligația de a proceda la aplicarea dispoziției legale incidente în considerarea modalității specifice, concrete în care s-a produs contravenția reținută în sarcina petentului, după identificarea elementelor de fapt particulare ale cauzei.

Formularea în acești termeni a sesizării pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile nu se circumscrie exigențelor mecanismului de unificare activat, deoarece nu urmărește, în realitate, o interpretare și o dezlegare de principiu asupra unor norme neclare, lapidare, incoerente, ci, dimpotrivă, pune o problemă de identificare a soluției concrete ce urmează a se da excepției prescripției aplicării sancțiunii contravenționale.

Or, acesta este atributul instanței de trimitere, în virtutea plenitudinii funcției sale jurisdicționale, de a da calificare raportului juridic litigios, pe baza elementelor rezultate punctual din situația de fapt a pricinii, în funcție de care să facă aplicarea cadrul normativ incident, printr-o interpretare corelată și adecvată a normelor de drept relevante la aspectele factuale ale cauzei. Cu alte cuvinte, sub pretextul lămuririi unei norme juridice, se urmărește, în realitate, stabilirea de către instanța supremă a caracterului continuu sau instantaneu al unei contravenții, element de fapt ce nu poate face obiectul interpretării prin mecanismul prevăzut la art. 519 din Codul de procedură civilă.

Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție nu se substituie atributului fundamental al instanțelor, de stabilire a normei incidente, de interpretare și aplicare a legii, ci se limitează la a-i facilita judecătorului eliminarea ambiguităților, impreciziilor ori lacunelor textelor legale, în scopul asigurării unor dezlegări jurisdicționale adecvate și unitare (Decizia nr. 65 din 1 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 963 din 14 noiembrie 2018, Decizia nr. 6 din 20 ianuarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 176 din 3 martie 2020, Decizia nr. 77 din 15 noiembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 141 din 11 februarie 2022, Decizia nr. 5 din 20 ianuarie 2025, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 142 din 18 februarie 2025).

Ca atare, se constată că întrebarea adresată Înaltei Curți de Casație și Justiție nu se circumscrie necesității unei interpretări in abstracto a unor dispoziții legale neclare, echivoce, neconstituindu-se într-o chestiune de drept autentică, ci reprezintă, în realitate, o solicitare de calificare a raportului juridic dedus judecății, în vederea soluționării excepției prescripției dreptului de a aplica sancțiunea contravențională, situație ce contravine, astfel cum s-a arătat anterior, exigențelor procedurii hotărârii prealabile din perspectivă reglementării prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, mecanism procedural care impune ca sesizarea să vizeze exclusiv chestiuni de interpretare a legii, la nivel de principiu, iar nu chestiuni de fapt ori de indicare a normei care să fie aplicate de către instanța învestită cu judecata litigiului (deciziile nr. 6 din 30 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 24 februarie 2017, nr. 62 din 18 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 797 din 9 octombrie 2017, și nr. 5 din 22 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 186 din 28 februarie 2018).

Pe cale de consecință, sesizarea vizând pronunțarea unei hotărâri prealabile nu îndeplinește condiția de admisibilitate referitoare la existența unei chestiuni de drept pentru care să fie necesară o rezolvare de principiu, câtă vreme instanța de trimitere nu supune interpretării o normă de drept echivocă, neclară, căreia să îi fi stabilit incidența în cauză, ci, dimpotrivă, solicită instanței supreme stabilirea în concret a modului de interpretare a normei de drept aplicabile raportului juridic concret dedus judecății.

Pentru considerentele anterior expuse, în temeiul dispozițiilor art. 521 din Codul de procedură civilă,