Decizia nr. 68/2026 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept · Dosar nr. 110/104/2025

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluționarea Dosarului nr. 437/1/2026, a fost constituit conform dispozițiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă și ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20/2023, cu modificările și completările ulterioare (Regulamentul).

Ședința este prezidată de doamna judecător Elena Diana Tămagă, președintele Secției de contencios administrativ și fiscal.

La ședința de judecată participă doamna magistrat-asistent-șef Felicia Laura Nae, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Craiova - Secția contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. 110/104/2025.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul asupra chestiunii de drept, întocmit de judecătorul-raportor, ce a fost comunicat părților, conform dispozițiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, însă părțile nu au formulat puncte de vedere asupra chestiunii de drept în discuție.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunțare asupra sesizării formulate în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul și obiectul sesizării

Curtea de Apel Craiova - Secția contencios administrativ și fiscal a dispus, prin Încheierea din 9 februarie 2026, pronunțată în Dosarul nr. 110/104/2025, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: Dacă o creanță contractuală stabilită printr-o hotărâre judecătorească definitivă, ulterior stinsă prin mecanismul compensării fiscale prevăzut de art. 166 1 și art. 167 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, coroborat cu art. 2 alin. (2) lit. c) din același act normativ, a devenit o creanță fiscală și se supune în integralitate acestui regim juridic, inclusiv în ceea ce privește accesoriile? În ipoteza menționată anterior, mai sunt incidente dispozițiile art. 28 din Legea nr. 554/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, respectiv mai sunt aplicabile dispozițiile art. 1.535 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil în ceea ce privește accesoriile? II. Dispozițiile legale supuse interpretării

Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare (Codul de procedură fiscală) Articolul 2 Obiectul și sfera de aplicare a Codului de procedură fiscală " (2) În măsura în care prin lege specială nu se prevede altfel, prezentul cod se aplică și pentru: (...) c) alte creanțe bugetare care, potrivit legii, sunt asimilate creanțelor fiscale." Articolul 166 1 Reguli speciale privind stingerea creanțelor fără plată " Prin excepție de la prevederile art. 167, creanțele fiscale ale contribuabilului, certe, lichide și exigibile, față de bugetele locale, stabilite prin hotărâri judecătorești definitive, se sting la cererea contribuabilului și prin compensarea acestora cu obligațiile sale restante, curente sau viitoare către bugetul de stat, fără compensare între bugete, indiferent dacă obligațiile și, respectiv, creanțele supuse stingerii sunt administrate sau nu de aceeași autoritate publică. Procedura de stingere și schimb de informații între organele fiscale locale și organele fiscale centrale se aprobă prin ordin comun al ministrului finanțelor și al ministrului dezvoltării, lucrărilor publice și administrației, inițiat la propunerea ANAF." Articolul 167 Compensarea " (1) Prin compensare se sting creanțele statului sau unităților administrativ-teritoriale ori subdiviziunilor acestora reprezentând impozite, taxe, contribuții și alte sume datorate bugetului general consolidat cu creanțele debitorului reprezentând sume de rambursat, de restituit sau de plată de la buget, până la concurența celei mai mici sume, când ambele părți dobândesc reciproc atât calitatea de creditor, cât și pe cea de debitor, cu condiția ca respectivele creanțe să fie administrate de aceeași autoritate publică, inclusiv unitățile subordonate acesteia. Prin sume de plată de la buget se înțeleg sumele pe care statul sau unitatea/subdiviziunea administrativ-teritorială trebuie să le plătească unei persoane, inclusiv cele care rezultă din raporturi juridice contractuale, dacă acestea sunt stabilite prin titluri executorii. (2) Creanțele debitorului se compensează cu obligații datorate aceluiași buget, urmând ca din diferența rămasă să fie compensate obligațiile datorate altor bugete, în mod proporțional, cu respectarea condițiilor prevăzute la alin. (1). (3) Creanțele fiscale rezultate din raporturi juridice vamale se compensează cu creanțele debitorului reprezentând sume de restituit de aceeași natură. Eventualele diferențe rămase se compensează cu alte obligații fiscale ale debitorului, în ordinea prevăzută la alin. (2). (4) Dacă legea nu prevede altfel, compensarea operează de drept la data la care creanțele există deodată, fiind deopotrivă certe, lichide și exigibile."

Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 554/2004) Art. 28 alin. (1) " Dispozițiile prezentei legi se completează cu prevederile Codului civil și cu cele ale Codului de procedură civilă, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de putere dintre autoritățile publice, pe de o parte, și persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte."

Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Codul civil) Art. 1.535 alin. (1) " În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plății ar fi mai mic." III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept

În cauză, prin Cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 23.01.2025 cu numărul 110/104/2025 pe rolul Tribunalului Olt - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta AA a solicitat, în contradictoriu cu pârâta unitatea administrativ-teritorială Orașul Scornicești, obligarea acesteia la plata sumei de 1.064.268,79 lei, reprezentând diferența dintre valoarea actualizată cu indicele de inflație a creanței principale datorate și creanța efectiv achitată de către pârâtă în baza Sentinței nr. 426/2024, pronunțată de Tribunalul Olt la data de 23.10.2024 în Dosarul nr. 392/104/2024, ca urmare a neexecutării la timp a obligațiilor asumate în baza Contractului de proiectare și execuție lucrări nr. 12.829, încheiat la data de 8.10.2020. S-a solicitat și obligarea pârâtei la plata către reclamantă a dobânzii legale penalizatoare cu privire la această creanță, de la momentul pronunțării hotărârii până la achitarea efectivă a acesteia, conform dispozițiilor art. 3 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar (Ordonanța Guvernului nr. 13/2011). La data de 8.10.2020, între S.C. AA, ca lider al Asocierii BB, în calitate de executant, și Primăria Orașului Scornicești - Județul Olt, în calitate de achizitor, a fost încheiat Contractul de proiectare și execuție lucrări nr. 12.829, în baza căruia asocierea s-a obligat să realizeze lucrări de proiectare, asistență tehnică și execuție lucrări pentru obiectivul "Modernizare străzi în localitatea Scornicești, județul Olt - aprox. 12 km", în schimbul unui preț negociat de 19.873.048,01 lei, la care se adăuga TVA în sumă de 3.775.879,12 lei, din care contravaloarea serviciilor de proiectare reprezintă 459.500,00 lei fără TVA (546.805,00 lei TVA inclus), contravaloarea serviciilor de asistență tehnică este de 165.511,00 lei (196.958,09 lei TVA inclus), iar contravaloarea serviciilor de execuție este de 19.248.037,01 lei (22.905.164,04 lei TVA inclus). În cauză, durata contractului a fost stabilită la 21 de luni calendaristice, contractul fiind modificat prin 3 acte adiționale, care au vizat prelungirea termenului de execuție a contractului până la data de 29.02.2024; în executarea contractului, reclamanta a emis șase facturi ca urmare a executării lucrărilor convenite, ce au fost însușite de către Unitatea administrativ-teritorială Orașul Scornicești, această entitate recunoscând că reclamanta figura în evidențele sale cu un sold creditor în valoare de 3.128.001,06 lei. Întrucât pârâta nu a achitat soldul, reclamanta i-a transmis trei somații de plată, având în vedere prevederile art. 10.1, art. 18.1, art. 11.10 și art. 12.2 din Contractul de proiectare și execuție lucrări nr. 12.829 din 8.10.2020, iar ulterior a formulat o cerere de chemare în judecată, prin care a solicitat obligarea Unității administrativ-teritoriale Orașul Scornicești la plata contravalorii facturilor fiscale emise, precum și la plata penalităților pe zi de întârziere aferente acestor facturi fiscale. Prin Sentința nr. 426/2024, pronunțată la data de 23.10.2024 în Dosarul nr. 392/104/2024, Tribunalul Olt a obligat Unitatea administrativ-teritorială Orașul Scornicești la plata sumei de 3.128.001,06 cu titlu de despăgubiri, precum și la plata penalităților de întârziere în cuantum de 0,01% pe zi de întârziere de la data scadenței facturilor fiscale până la plata efectivă a debitului. Sentința anterior menționată a rămas definitivă prin neapelare. Ulterior, în temeiul dispozițiilor art. 166 1 și ale art. 167 din Codul de procedură fiscală, reclamanta a solicitat Administrației Județene a Finanțelor Publice Olt compensarea sumei de 3.128.001,06 lei, reprezentând despăgubiri acordate prin Sentința nr. 426/2024, pronunțată de către Tribunalul Olt la data de 23.10.2024 în Dosarul nr. 392/104/2024, cu creanțele fiscale datorate de către reclamantă bugetului de stat, astfel că debitul principal în cuantum de 3.128.001,06 lei, datorat de către Unitatea administrativ-teritorială Orașul Scornicești în baza Sentinței nr. 426/23.10.2024, pronunțată de Tribunalul Olt în Dosarul nr. 392/104/2024, a fost achitat prin compensarea creanțelor fiscale datorate de către reclamantă bugetului de stat, conform Deciziei nr. 36.492.192 din 22.11.2024 și Deciziei nr. 3.649.219 din 25.11.2024, emise de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Olt. În cauza pendinte, reclamanta s-a considerat îndreptățită la repararea integrală a prejudiciului, apreciind că suma reprezentând debit principal, stinsă prin compensare, se impunea a fi actualizată în raport cu indicele de inflație și celelalte accesorii calculate potrivit Ordonanței Guvernului nr. 13/2011. Pârâta Unitatea administrativ-teritorială Orașul Scornicești a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, având în vedere că sumele cuprinse în titlul executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 426/2024, pronunțată de Tribunalul Olt în Dosarul nr. 392/104/2024, au fost stinse în integralitate, în urma cererilor de compensare formulate de către reclamantă, operațiune cu regim juridic special, al cărei efect constă în stingerea integrală a obligației de plată, iar, pe de altă parte, suma de 1.064.268,79 lei, solicitată ca urmare a aplicării indicelui de inflație, nu a fost pretinsă la momentul formulării cererilor de compensare, nu îndeplinește condițiile certitudinii, lichidității și exigibilității, nu a fost solicitată odată cu cererile de compensare și nu mai poate fi solicitată ulterior compensării și stingerii creanței principale. A mai susținut că nu există un temei contractual pentru pretinsa actualizare, iar raportul de expertiză extrajudiciară a fost întocmit ulterior momentului compensării reciproce a creanței.

Prin Sentința nr. 256 din 17.06.2025, Tribunalul Olt - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea, ca neîntemeiată, reținând că actualizarea creanței principale în condițiile art. 1.530 și 1.531 din Codul civil nu este posibilă în contextul în care a operat compensarea prevăzută de art. 166 1 și art. 167 din Codul de procedură fiscală, normele de procedură fiscală având un caracter special, derogatoriu de la normele de drept civil.

Împotriva Sentinței nr. 256 din data de 17 iunie 2025, pronunțată de Tribunalul Olt - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a formulat apel reclamanta AA, în calitate de lider al Asocierii BB, criticând hotărârea instanței de fond și apreciind că repararea integrală a prejudiciului implică și obligația debitorului la achitarea diferenței dintre valoarea creanței de la momentul exigibilității acesteia și valoarea creanței de la momentul achitării efective a acesteia, respectiv că achitarea prin compensare a debitului principal nu echivalează cu stingerea obligației pârâtei de a plăti și diferența cauzată de majorarea indicelui de inflație de la momentul exigibilității creanței până la momentul achitării creanței în mod efectiv.

Prin Decizia nr. 61 din 26.11.2025, Curtea de Apel Craiova - Secția contencios administrativ și fiscal a admis apelul formulat de reclamanta AA, în calitate de lider al Asocierii BB, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Unitatea administrativ-teritorială Orașul Scornicești, împotriva Sentinței nr. 256/2025 din data de 17 iunie 2025, pronunțată de Tribunalul Olt - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal; a anulat hotărârea atacată și a reținut cauza pentru evocarea fondului.

La termenul de judecată din data de 9.02.2026, pârâta Unitatea administrativ-teritorială Orașul Scornicești a solicitat sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile și, la același termen, Curtea de Apel Craiova - Secția contencios administrativ și fiscal a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept identificată. IV. Punctul de vedere al instanței de trimitere A. Cu privire la admisibilitatea sesizării

Instanța de trimitere a considerat că sunt îndeplinite dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă, astfel: sesizarea este formulată în cadrul unui litigiu aflat pe rolul Curții de Apel Craiova, instanță competentă să judece cauza pe fond, după admiterea apelului și reținerea cauzei în vederea evocării fondului; instanța care sesizează Înalta Curte de Casație și Justiție judecă prezenta cauză în ultimă instanță, fiind vorba despre un litigiu având ca obiect obligarea pârâtei la plata unor daune-interese întemeiate pe prevederile dreptului comun, solicitate pentru un debit principal stins prin aplicarea normelor speciale cuprinse în Codul de procedură fiscală referitoare la compensarea creanțelor fiscale, dat în competența secției de contencios administrativ și fiscal a tribunalului, iar apelul se află pe rolul curții de apel, care urmează a pronunța o hotărâre definitivă; soluționarea cauzei depinde de lămurirea chestiunii de drept în discuție, privind interpretarea dispozițiilor art. 166 1 și ale art. 167 din Codul de procedură fiscală, coroborat cu art. 2 alin. (2) lit. c) din Codul de procedură fiscală și art. 28 din Legea nr. 554/2004, raportat la dispozițiile art. 1.535 din Codul civil în ceea ce privește accesoriile, având în vedere că sentința instanței de fond se întemeiază pe interpretarea acestor dispoziții, în sensul că prevederile art. 178 din Legea nr. 207/2015 stabilesc că, în cazul creanțelor fiscale stinse prin compensare, dobânzile și penalitățile de întârziere, după caz, se calculează până la data prevăzută la art. 167 alin. (4), normă legală care interzice implicit actualizarea creanțelor fiscale în condițiile art. 1.530 și 1.531 din Codul civil; problema de drept nu face obiectul unei statuări printr-o hotărâre prealabilă și nici nu există promovat un recurs în interesul legii în curs de soluționare, conform evidențelor Înaltei Curți de Casație și Justiție. B. Cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării

Pe fondul chestiunii de drept, instanța de trimitere a avut în vedere dispozițiile legale invocate, precum și faptul că sumele pe care statul sau unitatea/subdiviziunea administrativ-teritorială trebuie să le plătească unei persoane, inclusiv cele care rezultă din raporturi juridice contractuale, dacă acestea sunt stabilite prin titluri executorii, nu reprezintă creanțe bugetare asimilate creanțelor fiscale, potrivit legii. În acest sens a avut în vedere faptul că, prin Decizia nr. 16 din 8 aprilie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Galați - Secția contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. 3.521/91/2017 și a stabilit că: " În interpretarea art. 226 alin. (3) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare, prin raportare la alin. (1) al aceluiași articol, o hotărâre judecătorească în materie civilă, referitoare la restituirea despăgubirilor acordate în baza Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, pronunțată în favoarea unei instituții publice finanțate de la bugetul de stat, precum Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, este asimilată, în vederea executării, unui titlu executoriu referitor la creanțe bugetare rezultate din raporturi juridice contractuale. În interpretarea art. 226 alin. (10) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare, prin raportare la art. 227 alin. (8) din același cod, în cadrul executării silite a creanțelor datorate unor instituții publice finanțate de la bugetul de stat, prevăzute de hotărâri judecătorești care nu cuprind obligații de plată a unor dobânzi și penalități de întârziere, organele fiscale nu pot calcula și stabili din oficiu, prin titluri executorii fiscale (în lipsa unor dispoziții ale titlului executoriu trimis spre executare), obligații fiscale accesorii, precum dobânzi și penalități de întârziere." Instanța de trimitere a apreciat că sub aspectul problemei de drept puse în discuție sunt relevante paragrafele 77-98 din respectiva decizie, din a căror interpretare reiese că o creanță a statului, unității/subdiviziunii administrativ-teritoriale, rezultată dintr-un raport juridic de drept civil, este asimilată, în vederea executării, unei creanțe bugetare, însă nu este purtătoare de dobânzi și penalități fiscale pentru neexecutare, așa cum este creanța fiscală. Instanța a concluzionat că, deși o astfel de creanță este asimilată, în vederea compensării, unei creanțe fiscale, nu înseamnă că ea se transformă ope legis într-o creanță fiscală, ci își menține caracterul de creanță civilă izvorâtă din titluri executorii, așa cum este hotărârea judecătorească ce tranșează un litigiu de drept civil, iar nu de drept fiscal, întrucât acest tip de creanță civilă nu intră în sfera de reglementare a dispozițiilor art. 178 din Codul de procedură fiscală. S-a avut în vedere că, în măsura în care prin hotărârea judecătorească pronunțată în procedura judiciară de soluționare a litigiului s-au prevăzut obligații accesorii, acestea se execută, în mod evident, odată cu creanța principală, însă, în lipsa unei astfel de prevederi în titlu, nu se pot calcula de către organul fiscal accesorii ale debitului principal în baza art. 178 din Codul de procedură fiscală. V. Punctele de vedere ale părților cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Pârâta a susținut că se impune a fi dezlegată chestiunea de drept ce vizează posibilitatea legală de actualizare, conform dispozițiilor art. 1530 și 1531 din Codul civil, a unei creanțe fiscale, stinse prin compensare fiscală, conform dispozițiilor art. 166 1 și ale art. 167 din Codul de procedură fiscală, dispoziții care reglementează creanța ca fiind una fiscală în integralitatea ei. A susținut că, odată aplicate prevederile Codului de procedură fiscală și stins debitul principal, actualizarea debitului conform reglementărilor Codului civil în ceea ce privește accesoriile este nelegală și incompatibilă juridic, întrucât se creează o lex tertia față de același debit, în condițiile în care incidența dispozițiilor art. 2 alin. (2) lit. c) din Codul de procedură fiscală exclude aplicarea art. 28 din Legea nr. 554/2004.

Reclamanta a solicitat respingerea cererii privind sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, arătând că problema de drept din cauză nu este una nouă, existând o jurisprudență a instanței supreme în acest sens, la care a făcut referire atât în cadrul cererii de apel, cât și cu ocazia judecății la fond, motiv pentru care a apreciat că nu există o problemă nouă de drept care să fie soluționată de către Înalta Curte de Casație și Justiție. VI. Jurisprudența instanțelor naționale A. Jurisprudența comunicată de curțile de apel

În vederea examinării îndeplinirii condiției de admisibilitate ce vizează existența unei chestiuni de drept care ridică probleme de interpretare, s-a solicitat instanțelor naționale să comunice dacă pe rolul acestora au fost înregistrate/soluționate cauze vizând chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită. Curțile de Apel Alba Iulia, Bacău, Brașov, București, Cluj, Constanța, Galați, Iași, Pitești, Ploiești, Oradea, Suceava, Târgu Mureș și Timișoara au comunicat că nu au fost identificate cauze în curs de soluționare și nici jurisprudență în care să fie dezlegată problema de drept indicată și, pe cale de consecință, nu au fost transmise hotărâri având ca obiect chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită.

A fost transmisă o singură decizie de către Curtea de Apel Brașov - Decizia nr. 1.044 din 16.10.2015, pronunțată de Curtea de Apel Brașov - Secția contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. 4.691/62/2013*, care nu vizează în mod direct chestiunea ce face obiectul sesizării de față, deoarece nu privește mecanismul compensării unor creanțe, dar care poate prezenta relevanță din perspectiva faptului că instanța a anulat o decizie de calcul accesorii fiscale, reținând că în mod nelegal acestea au fost calculate asupra unei creanțe de natură civilă deținute de stat în baza unei hotărâri judecătorești.

Au fost transmise opinii teoretice de către Curțile de Apel București, Galați și Iași, care conțin și centralizarea opiniilor judecătorilor instanțelor arondate, toate opiniile fiind în același sens, respectiv în sensul că asimilarea creanțelor contractuale (stabilite prin hotărâre judecătorească) cu creanțele fiscale, strict în scopul stingerii lor prin compensare, nu le conferă primelor natura juridică de creanțe fiscale.

Pe cale de consecință, instanțele au considerat că regimul juridic al accesoriilor unei creanțe de natură civilă stinsă prin compensare nu poate fi determinat de Codul de procedură fiscală. Curtea de Apel Iași a concluzionat că aceste creanțe nu pot fi generatoare de dobânzi sau penalități specifice materiei fiscale.

În același sens au fost exprimate opinii ale judecătorilor din cadrul Tribunalului București, Tribunalului Ialomița, Tribunalului Ilfov, Tribunalului Teleorman, Tribunalului Vrancea, Tribunalului Iași, Tribunalului Vaslui. B. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție

În urma analizării jurisprudenței Secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, nu a fost identificată jurisprudență în care să se fi statuat în mod direct asupra ipotezei chestiunii de drept ce face obiectul sesizării, respectiv asupra schimbării naturii juridice a unei creanțe civile ca urmare a mecanismului compensării, reglementat de Codul de procedură fiscală.

În ceea ce privește mecanismele de unificare a practicii judiciare au fost identificate următoarele hotărâri care prezintă interes din perspectiva problemei de drept supuse discuției, respectiv: - Decizia nr. 24 din 24 noiembrie 2025, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, prin care a fost admis recursul în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Galați și s-a stabilit că: În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 66/2011 privind prevenirea, constatarea și sancționarea neregulilor apărute în obținerea și utilizarea fondurilor europene și/sau a fondurilor publice naționale aferente acestora, cu modificările și completările ulterioare, precum și ale art. 182 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare, în cazul sumelor de restituit rezultate în urma anulării actelor administrative prin care au fost impuse creanțe bugetare rezultate din nereguli, nu se datorează dobânda prevăzută de art. 174 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare. Pentru problema drept ce face obiectul sesizării se impun a fi reținute considerentele de la paragrafele 59, 60, 64-65, 67, 72 și 73 din respectiva decizie. - Decizia nr. 16 din 8 aprilie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care a fost admisă sesizarea formulată de Curtea de Apel Galați - Secția contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. 3.521/91/2017 și s-a stabilit că: În interpretarea art. 226 alin. (3) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare, prin raportare la alin. (1) al aceluiași articol, o hotărâre judecătorească în materie civilă, referitoare la restituirea despăgubirilor acordate în baza Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, pronunțată în favoarea unei instituții publice finanțate de la bugetul de stat, precum Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, este asimilată, în vederea executării, unui titlu executoriu referitor la creanțe bugetare rezultate din raporturi juridice contractuale. În interpretarea art. 226 alin. (10) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare, prin raportare la art. 227 alin. (8) din același cod, în cadrul executării silite a creanțelor datorate unor instituții publice finanțate de la bugetul de stat, prevăzute de hotărâri judecătorești care nu cuprind obligații de plată a unor dobânzi și penalități de întârziere, organele fiscale nu pot calcula și stabili din oficiu, prin titluri executorii fiscale (în lipsa unor dispoziții ale titlului executoriu trimis spre executare), obligații fiscale accesorii, precum dobânzi și penalități de întârziere. Considerentele hotărârii de mai sus, relevante în ceea ce privește problema de drept ce face obiectul sesizării, sunt cele de la paragrafele 77, 82-86, 89-90, 93-96. VII. Răspunsul Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

Prin Adresa nr. 1.949/III-10/2026 din 11 martie 2026, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat faptul că nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema ce formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudența Curții Constituționale

Din perspectiva chestiunii de drept punctuale ce face obiectul interpretării nu au fost identificate decizii pronunțate de Curtea Constituțională a României. IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorul-raportor a apreciat că sesizarea nu este admisibilă, nefiind îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă, respectiv gradul de dificultate al problemei sesizate și existența unui risc de apariție și dezvoltare a unei jurisprudențe neunitare, impunându-se respingerea ca inadmisibilă a sesizării. X. Înalta Curte de Casație și Justiție Examinând sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor și chestiunile de drept ce se solicită a fi dezlegate, constată următoarele:

Instanța supremă reține că prezenta sesizare a fost întemeiată pe dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă. Asupra admisibilității sesizării

Prealabil cercetării în fond a problemei de drept supuse dezbaterii se impune analiza îndeplinirii cumulative a condițiilor de admisibilitate a sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, în raport cu prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora "Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată".

Textul de lege menționat reglementează, sub un prim aspect, cine are legitimare procesuală de a formula sesizarea, titulari ai sesizării fiind completurile de judecată de la tribunale, curți de apel și de la Înalta Curte de Casație și Justiție. În cauză, instanța de trimitere are legitimare procesuală conferită de norma de procedură, de a formula sesizarea, fiind un complet de judecată din cadrul Curții de Apel Craiova, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, ce intră în sfera de reglementare a art. 519 din Codul de procedură civilă.

Norma evocată stabilește și condițiile de admisibilitate, determinând în același timp atât limitele analizei instanței supreme, cât și scopul final al mecanismului de unificare.

Din conținutul normei de mai sus pot fi decelate condițiile de admisibilitate, respectiv: a) completul de judecată care sesizează să fie învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță; b) în cauză să fie dezbătută o chestiune de drept nouă; c) soluționarea cauzei pe fond să depindă de lămurirea chestiunii de drept nouă; d) asupra chestiunii de drept, Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Procedând la verificarea condițiilor de admisibilitate ce trebuie îndeplinite cumulativ, în raport cu elementele sesizării, se constată că acestea se regăsesc numai parțial.

Astfel, se constată că sesizarea este formulată în cadrul unui litigiu aflat pe rolul Curții de Apel Craiova, instanță competentă să judece cauza pe fond, după admiterea apelului și reținerea cauzei în vederea evocării fondului, completul de judecată fiind așadar învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță.

Se reține că soluționarea cauzei depinde de problema de drept semnalată, iar asupra chestiunii de drept Înalta Curte nu a statuat în mod direct și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

În ceea ce privește condiția existenței unei "chestiuni de drept nouă", în accepțiunea art. 519 din Codul de procedură civilă, în lipsa unei definiții legale a acestui concept, în jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, formată în aplicarea art. 519 din Codul de procedură civilă, s-a statuat în mod constant necesitatea ca sesizarea să privească o chestiune veritabilă de drept și că pentru a putea discuta de existența unei chestiuni de drept este necesar ca problema de drept antamată "să necesite a fi lămurită, să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept și al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securității raporturilor juridice deduse judecății" (a se vedea, exemplificativ, Decizia nr. 10 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016, Decizia 70 din 23 octombrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1112 din 11 decembrie 2023, Decizia 86 din 18 noiembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 10 ianuarie 2025).

În consecință, rămâne de actualitate jurisprudența consolidată în legătură cu această condiție de admisibilitate, statuându-se că, pentru atingerea scopului acestui instrument de unificare a practicii judiciare, nu orice chestiune de drept poate fi supusă dezlegării pe această cale, ci numai aceea care ridică problema ambiguității, precarității unor norme legale sau a caracterului lor dual și complex. Pentru a verifica condiția existenței unei chestiuni de drept în accepțiunea articolului 519 din Codul de procedură civilă este necesar ca sesizarea să respecte exigențele art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă, care prevede că încheierea de sesizare va cuprinde motivele care susțin admisibilitatea sesizării, punctul de vedere al completului de judecată și al părților. Autorul sesizării este ținut astfel să stabilească dacă există o problemă de interpretare a unui text legal care implică riscul unor dezlegări diferite în practica judiciară, prezentând diferitele variante de interpretare posibile și argumentele de natură să le susțină.

În acest context, analiza încheierii de sesizare relevă faptul că instanța de trimitere nu are nicio dificultate în a determina sensul normelor în discuție, expunând, după redarea considerentelor Deciziei nr. 16 din 8 aprilie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Justiție și Casație - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, un punct de vedere clar și argumentat în sensul că o creanță rezultată dintr-un raport juridic civil, stinsă prin mecanismul compensării reglementat de art. 167 din Codul de procedură fiscală, nu se transformă într-o creanță fiscală și nu intră în sfera de aplicabilitate a art. 178 din Codul de procedură fiscală.

Așadar, nu rezultă din încheierea de sesizare elemente care să conducă la concluzia că textele de lege vizate ar fi neclare ori susceptibile de mai multe interpretări.

Mecanismul de unificare a practicii judiciare, pus de legiuitor la îndemâna instanțelor de trimitere, vizează dezlegarea unei chestiuni veritabile de drept, aptă să primească interpretări antagonice sau dificil a fi interpretate, iar scopul activării acestui mecanism rezultă din art. 519 din Codul de procedură civilă ca fiind acela de a da o rezolvare de principiu unei probleme de drept și nicidecum de a da o soluție într-un caz particular.

Codul de procedură civilă reglementează procedura hotărârii prealabile ca instrument de unificare jurisprudențială, de inspirație franceză, complementar recursului în interesul legii. Spre deosebire de recursul în interesul legii, reglementat ca o soluție-remediu, postfactum, sesizarea fundamentată pe art. 519 din Codul de procedură civilă este una preventivă, anticipativă, de natură să elimine riscul apariției și dezvoltării unei jurisprudențe neunitare, printr-o rezolvare de principiu a unei chestiuni de drept esențiale.

Analiza conținutului adreselor transmise de instanțele naționale relevă faptul că nu există niciun risc de apariție și dezvoltare a unei jurisprudențe neunitare.

Această concluzie este fundamentată, pe de o parte, de faptul că litigiul în care s-a formulat sesizarea de față este unic, pe rolul celorlalte instanțe nefiind identificate cauze soluționate și nici în curs de soluționare în care să fie analizată problema de drept supusă discuției, iar, pe de altă parte, opiniile teoretice transmise de Curtea de Apel București, Curtea de Apel Iași și Curtea de Apel Galați (cu mențiunea că celelalte instanțe nu au transmis opinii teoretice) sunt unanime, neexistând așadar orientări jurisprudențiale sau teoretice diferite.

Astfel, toate instanțele care au exprimat opinii teoretice au apreciat că art. 167 alin. (1) din Codul de procedură fiscală permite compensarea inclusiv între sumele care rezultă din raporturi juridice contractuale pe care statul sau unitatea/subdiviziunea administrativ-teritorială trebuie să le plătească unei persoane, în baza unei hotărâri judecătorești, cu sumele reprezentând creanțele statului sau unităților administrativ teritoriale ori subdiviziunilor acestora, reprezentând taxe, impozite, contribuții și alte sume datorate bugetului, însă compensarea nu schimbă natura creanței.

Toate opiniile teoretice exprimate sunt în sensul că dispozițiile legale care permit compensarea între sumele de natura celor mai sus arătate nu pot fi interpretate sub nicio formă în sensul transformării creanței contractuale în creanță fiscală. Pe cale de consecință, opiniile transmise converg spre aceeași concluzie, respectiv aceea că, prin mecanismul compensării, creanța de natură civilă nu se transformă în creanță fiscală și nu intră în sfera de reglementare a art. 178 din Codul de procedură fiscală, nefiind așadar purtătoare de dobânzi și penalități fiscale.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată, în raport cu unanimitatea și claritatea opiniilor teoretice transmise, opinii care sunt în același sens cu opinia completului care a formulat sesizarea, că problema de drept nu ridică dificultăți de interpretare. De altfel, doar aplicând principiul accesorium sequitur principale, se poate trage cu ușurință concluzia că accesoriile pentru o creanță de natură civilă nu pot fi calculate potrivit Codului de procedură fiscală, ci vor avea regimul obligației principale.

Compensarea reprezintă un mijloc de stingere a obligației și nu o modalitate de schimbare a regimului juridic al creanței. Împrejurarea că legiuitorul a înțeles să o reglementeze ca un beneficiu legal cu efect extinctiv nu poate fi interpretat și nici nu lasă loc interpretării, în lipsa unei dispoziții legale exprese, în sensul că o obligație care derivă dintr-un raport contractual se transformă prin compensare în creanță fiscală și ar schimba regimul accesoriilor.

Suplimentar, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că problema sesizată își putea găsi rezolvarea prin prisma considerentelor Deciziei nr. 16 din 8 aprilie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Justiție și Casație - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, relevante fiind paragrafele 77, 82-86 și 89-98 (reținute de altfel de instanța de trimitere în punctul de vedere exprimat), precum și prin prisma considerentelor Deciziei nr. 24 din 24 noiembrie 2025, pronunțată de Înalta Curte de Justiție și Casație - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, relevanță prezentând considerentele de la paragrafele 59, 60, 64, 65, 67, 72 și 73.

Împrejurarea că instanța de apel are o altă opinie decât instanța care a pronunțat hotărârea supusă controlului judiciar (hotărâre care de altfel a fost anulată de instanța de apel) nu poate determina admisibilitatea sesizării, nefiind de natură să justifice declanșarea mecanismului de unificare din perspectiva caracterului dificil al problemelor de drept, păstrându-se în limita atribuțiilor specifice instanței care soluționează calea de atac.

Prin mecanismul hotărârii prealabile nu se poate tinde la o "delegare" a funcției jurisdicționale a instanței de trimitere către instanța supremă și nici nu se poate urmări confirmarea unei interpretări a normelor de drept cu finalitate doar în raportul litigios care a prilejuit sesizarea.

Sesizarea adresată instanței supreme se circumscrie situației factuale specifice reclamantei și nu întrunește condițiile necesare pentru a se constitui într-o chestiune de drept care, dacă ar fi dezlegată, ar oferi o soluție de principiu specifică mecanismului de unificare a jurisprudenței prin hotărâri prealabile, urmărindu-se mai degrabă, în contextul particular al cauzei, stabilirea efectivă a soluției ce urmează a fi adoptată de instanța de trimitere, aspect care atrage inadmisibilitatea sesizării.

Prin urmare, sesizarea nu este de natură să ducă la atingerea scopului hotărârii prealabile, având în vedere că art. 519 din Codul de procedură civilă reglementează finalitatea sesizării ca fiind aceea de a oferi o soluție de principiu aplicabilă de instanțele naționale.

În raport cu aceste argumente, în temeiul art. 521 din Codul de procedură civilă, Înalta Curte va respinge sesizarea ca inadmisibilă.