ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 24/2025

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluționarea Dosarului nr. 2.533/1/2024, a fost constituit conform dispozițiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă și ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20/2023, cu modificările și completările ulterioare (Regulamentul).

Ședința este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La ședința de judecată participă doamna magistrat-asistent Elena Adriana Stamatescu, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Alba Iulia - Secția de contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. 2.079/85/2022*.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, ce a fost comunicat părților, conform dispozițiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; părțile au depus, în termen legal, prin avocat, respectiv consilier juridic, puncte de vedere asupra chestiunii de drept.

De asemenea, referă asupra faptului că au fost transmise de către instanțele naționale opinii teoretice exprimate de judecători în materia ce face obiectul sesizării, iar Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii cu privire la această problemă de drept.

În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunțare asupra sesizărilor privind pronunțarea unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul și obiectul sesizării

Curtea de Apel Alba Iulia - Secția de contencios administrativ și fiscal a dispus, prin Încheierea din 7 octombrie 2024, în Dosarul nr. 2.079/85/2022*, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluționarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum și a proceselor privind prestații de asigurări sociale (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024), în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: " Dacă pentru personalul nou-încadrat pe o funcție publică vacantă în cadrul autorității publice, dar care după intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare (Legea-cadru nr. 153/2017), s-a aflat în plată, iar la nivelul instituției nu există o altă funcție similară, nivelul salariului de bază se stabilește potrivit art. 39 alin. (1) și (4) sau potrivit art. 39 alin. (2) din Legea-cadru nr. 153/2017?"

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 7 noiembrie 2024 cu nr. 2.533/1/2024, termenul de judecată fiind stabilit la 27 ianuarie 2025. II. Norma de drept intern ce formează obiectul sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la pronunțarea unei hotărâri prealabile

Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare Art. 39. - Aplicarea tranzitorie " (1) Până la aplicarea integrală a prevederilor prezentei legi, pentru personalul nou-încadrat, pentru personalul numit/încadrat în aceeași instituție/autoritate publică pe funcții de același fel, inclusiv pentru personalul promovat în funcții sau în grade/trepte profesionale, salarizarea se face la nivelul de salarizare pentru funcții similare din cadrul instituției/autorității publice în care acesta este numit/încadrat sau din instituțiile subordonate acestora, în cazul în care nu există o funcție similară în plată. (2) În situația în care prin aplicarea alin. (1) nu există funcție similară în plată, nivelul salariului de bază, soldei de funcție/salariului de funcție, indemnizației de încadrare pentru personalul nou-încadrat, pentru personalul numit/încadrat în aceeași instituție/autoritate publică pe funcții de același fel, inclusiv pentru personalul promovat în funcții sau în grade/trepte profesionale, se stabilește prin înmulțirea coeficientului prevăzut în anexe cu salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată în vigoare, la care se aplică, după caz, prevederile art. 10 privind gradația corespunzătoare vechimii în muncă. (...) (4) În aplicarea prevederilor alin. (1), în cazul instituțiilor sau autorităților publice aflate în subordinea aceluiași ordonator de credite, având același scop, îndeplinind aceleași funcții și atribuții, aflate la același nivel de subordonare din punct de vedere financiar, nivelul salariului de bază/indemnizației de încadrare se va stabili la nivelul maxim aflat în plată din cadrul tuturor acestor instituții sau autorități publice subordonate. (...)" III. Expunerea succintă a procesului

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal cu nr. 2.079/85/2022*, reclamantul X a solicitat, în contradictoriu cu pârâții președintele Consiliului Județean Sibiu și Consiliul Județean Sibiu: obligarea la acordarea diferențelor de drepturi în sumă de 57.536,7 lei brut, reprezentând diferența dintre remunerația efectiv stabilită, de 11.973 lei, și cea cuvenită în baza Legii-cadru nr. 153/2017, începând cu data de 30 iulie 2019 și până la data de 29 iulie 2022, cu dobânda legală aferentă și indicele de inflație corespunzător; obligarea la acordarea indemnizației lunare pentru titlul științific de doctor, în cuantum de 50% din nivelul salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată, începând cu data de 30 iulie 2019 și până la data de 29 iulie 2022, având în vedere că, în perioada de referință, reclamantul și-a desfășurat activitatea în domeniul pentru care deține titlul, cu plata dobânzii legale aferente și a indicelui de inflație corespunzător.

Prin Sentința civilă nr. 187 din 3 aprilie 2024 au fost respinse excepțiile inadmisibilității, tardivității și prescripției dreptului la acțiune, invocate de pârâți, ca neîntemeiate; a fost admisă în parte acțiunea și au fost obligați pârâții să acorde reclamantului diferențele salariale dintre remunerația stabilită conform contractului de management și actului adițional la contractul de management și remunerația cuvenită acestuia în baza art. 39 alin. (2) din Legea-cadru nr. 153/2017, pentru perioada 30 iulie 2019-29 iulie 2022, cu dobânda legală aferentă și indicele de inflație corespunzător, precum și indemnizația lunară pentru titlul științific de doctor, în cuantum de 50% din nivelul salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată, pentru aceeași perioadă, cu dobânda legală aferentă și indicele de inflație corespunzător; a fost respinsă în rest acțiunea, ca neîntemeiată.

Instanța de fond a reținut următoarele: - remunerația reclamantului ar fi trebuit să fie stabilită în baza art. 39 alin. (2) din Legea-cadru nr. 153/2017, vizând salarizarea în situația în care nu poate fi identificată o funcție similară în plată, funcție similară care presupune, potrivit art. 7 lit. g) din Legea-cadru nr. 153/2017, o altă funcție, dar de aceeași natură, dar care să fie ocupată, succesiv, de persoane diferite; coexistența a cel puțin două astfel de funcții nu înseamnă una și aceeași funcție; - dincolo de faptul că la data la care contractul dedus judecății a început să își producă efectele, respectiv 30 iulie 2019, funcția de manager nu era ocupată de nicio persoană, contractul de management anterior încetându-și valabilitatea, în cauză este vorba de una și aceeași funcție, singura la nivelul Filarmonicii de Stat Sibiu, prin urmare nu au coexistat niciodată cel puțin două funcții similare în plată, activitatea de management s-a derulat în intervale temporale diferite și în baza unor contracte de management diferite, fiecare încheiat pe durată determinată.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâții. În motivarea recursului au susținut, în esență, că reclamantul a ocupat funcția de manager, funcție care s-a aflat în plată atât înainte de intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017, cât și după intrarea în vigoare a acestei legi, astfel că reclamantul s-a raportat în mod eronat la dispozițiile art. 36 și art. 39 alin. (2) din Legea-cadru nr. 153/2017, în situația dată aplicându-se norma generală prevăzută la art. 38, coroborat cu art. 39 alin. (1) din acest act normativ, atât timp cât funcția de manager a fost și se află în plată și în prezent, iar excepțiile sunt de strictă interpretare.

Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului. A arătat că funcția similară presupune o altă funcție, dar de aceeași natură, respectiv coexistența a cel puțin două funcții, nu una și aceeași funcție, dar care să fie ocupată succesiv de persoane diferite.

La termenul din 7 octombrie 2024, instanța de trimitere, din oficiu, a pus în discuția părților incidența în cauză a dispozițiilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024, iar prin încheierea pronunțată la aceeași dată a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și suspendarea cauzei. IV. Motivele de admisibilitate reținute de titularii sesizărilor

Instanța de trimitere a reținut că din interpretarea dispozițiilor art. 1 și art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 rezultă că pentru admisibilitatea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prin care să dea o rezolvare de principiu chestiunii de drept trebuie îndeplinite următoarele condiții: existența unui proces privind stabilirea și/sau plata drepturilor salariale sau de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, existența unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei, asupra chestiunii de drept Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

A arătat că aceste condiții sunt îndeplinite, întrucât reclamantul face parte din categoria personalului plătit din fonduri publice, a încheiat cu pârâții Contractul de management nr. xxxxx din 26 iulie 2019, având ca obiect organizarea, gestionarea și conducerea activității Filarmonicii de Stat S, instituție publică de subordonare județeană, în schimbul plății unei remunerații.

Potrivit art. 4 alin. (2) din contract, reclamantul a fost încadrat în funcția de manager, grad II, coeficient 5,62 [anexa nr. III cap. I pct. I lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017]. Conform art. 4 alin. (3) din contract, remunerația reclamantului a fost stabilită la valoarea de 11.973 lei brut, în condițiile art. 39 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017, cu posibilitate de modificare prin act adițional. Prin Actul adițional nr. 1/172, părțile au convenit ca, în temeiul art. 38 alin. (4) din Legea-cadru nr. 153/2017, începând cu 1 decembrie 2020, art. 4 alin. (3) din contract să se modifice în sensul că remunerația managerului este de 12.661 lei brut.

Reclamantul a solicitat acordarea diferențelor de drepturi în sumă de 57.536,7 lei brut, reprezentând diferența dintre remunerația efectiv stabilită, de 11.973 lei, și cea cuvenită în baza Legii-cadru nr. 153/2017, începând cu data de 30 iulie 2019 și până la data de 29 iulie 2022, cu dobânda legală aferentă și indicele de inflație corespunzător, apreciind că remunerația trebuia stabilită conform art. 39 alin. (2) din Legea-cadru nr. 153/2017, întrucât la nivelul instituției nu exista o altă funcție similară în plată.

Chestiunea de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei vizează modalitatea de stabilire a salariului de bază pentru personalul nou-încadrat pe o funcție publică vacantă în cadrul autorității publice, care, după intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017, s-a aflat în plată, iar la nivelul instituției nu există o altă funcție de același fel, astfel că ceea ce se impune a fi stabilit este dacă nivelul salariului de bază se calculează potrivit art. 39 alin. (1) și (4) sau potrivit art. 39 alin. (2) din Legea-cadru nr. 153/2017.

Înalta Curte de Casație și Justiție nu s-a pronunțat într-un recurs în interesul legii sau printr-o hotărâre în dezlegarea unei chestiuni de drept cu privire la problema de drept expusă. V. Punctele de vedere ale părților cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Părțile și-au exprimat acordul privind sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, însă nu au arătat punctul de vedere cu privire la problema de drept ce formează obiectul sesizării.

După comunicarea raportului întocmit de judecătorii-raportori, în condițiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, părțile au depus, prin avocat, respectiv prin consilier juridic, puncte de vedere prin care au solicitat pronunțarea unei decizii prin care să se dezlege chestiunea de drept pendinte. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Completul de judecată învestit cu soluționarea recursului în Dosarul nr. 2.079/85/2022* a reținut că prin Legea-cadru nr. 153/2017 s-au aprobat grilele de salarizare și coeficienții de ierarhizare a salariilor de bază ale angajaților din sectorul bugetar pentru anul 2022, precum și măsurile tranzitorii aferente perioadei 2018-2022.

În privința modului de stabilire a salariilor de bază, art. 12 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 prevede că salariile de bază se stabilesc potrivit Legii-cadru nr. 153/2017 și anexelor nr. I-IX la aceasta, astfel încât, împreună cu celelalte elemente ale sistemului de salarizare, să se încadreze în fondurile aprobate de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale și bugetele fondurilor speciale pentru cheltuielile de personal, în vederea realizării obiectivelor, programelor și proiectelor stabilite. Doar începând cu anul 2023, potrivit prevederilor art. 12 alin. (2) din legea-cadru, salariile de bază se vor stabili, pentru toate funcțiile cuprinse în anexele nr. I-VIII la Legea-cadru nr. 153/2017, prin înmulțirea coeficienților prevăzuți în anexele nr. I-VIII cu salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată în vigoare.

Art. 38 din Legea-cadru nr. 153/2017 cuprinde dispoziții prin care se determină în mod specific condițiile de aplicare în timp a legii. Prin alin. (1) al acestui articol este instituită regula aplicării etapizate a legii, începând cu data de 1 iulie 2017, iar etapele temporare apar descrise în alin. (2)-(6).

Aceste prevederi legale se completează cu prevederile art. 39 alin. (1)-(4) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind aplicarea tranzitorie a dispozițiilor legale în materia drepturilor salariale în sistemul bugetar. Acest text de lege instituie o etapă în aplicarea tranzitorie a noii legi, fiind inclus în cap. IV "Dispoziții tranzitorii și finale", și are scopul de a pune în acord poziția ocupată de fiecare membru al personalului bugetar cu noile funcții, grade/trepte profesionale și gradații prevăzute în anexele nr. I-VIII.

Motivul pentru care legiuitorul a inserat în Legea-cadru nr. 153/2017 acest articol a fost acela de a se asigura că, până la momentul în care diferențele salariale pentru persoane aflate în situații identice se vor exclude în mod natural prin încadrarea în grilele finale de salarizare, există pârghii pentru eliminarea discriminării între persoane aflate în aceeași situație profesională.

Art. 39 alin. (2) din actul normativ este aplicabil numai dacă la nivelul instituției publice sau la nivelul instituțiilor subordonate acesteia nu există o funcție similară în plată, respectiv o funcție de același fel din cadrul aceleiași instituții sau autorități publice, care implică aceleași condiții de studii, grad/treaptă profesională, gradație, vechime în funcție sau vechime în specialitate, după caz, și condiții de muncă.

Nu se încadrează în ipoteza normei situația în care funcția în care se realizează încadrarea a existat în plată în cadrul instituției publice, iar pentru această funcție, ulterior intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017, s-a realizat reîncadrarea prin numirea/încadrarea personalului pe noile funcții, grade/trepte profesionale, gradație corespunzătoare vechimii în muncă și vechime în specialitate/vechime în învățământ avute, cu stabilirea salariilor de bază, potrivit art. 38 și 39, dacă pentru ocuparea acesteia se mențin aceleași condiții de studii, grad/treaptă profesională, gradație, vechime în funcție sau vechime în specialitate, după caz, și condiții de muncă. VII. Jurisprudența instanțelor naționale în materie

La solicitarea Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, instanțele naționale au comunicat numai opinii teoretice exprimate de judecători în problema de drept supusă dezlegării.

Curțile de apel București, Iași și Ploiești au apreciat că prevederile art. 39 alin. (2) din Legea-cadru nr. 153/2017 devin aplicabile doar dacă la nivelul instituției publice sau la nivelul instituțiilor subordonate acesteia nu există o funcție similară în plată, respectiv o funcție de același fel din cadrul aceleiași instituții sau autorități publice, care implică aceleași condiții de studii, grad/treaptă profesională, gradație, vechime în funcție sau vechime în specialitate, după caz, și condiții de muncă; textul de lege nu vizează deci situația când funcția în care se realizează încadrarea a existat în plată în cadrul instituției publice, iar pentru această funcție, ulterior intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017, s-a realizat reîncadrarea prin numirea/încadrarea personalului pe noile funcții, grade/trepte profesionale, gradație corespunzătoare vechimii în muncă și vechimii în specialitate avute, cu stabilirea salariilor de bază, potrivit art. 38 și 39, dacă pentru ocuparea acesteia se mențin aceleași condiții de studii, grad/treaptă profesională, gradație, vechime în funcție sau vechime în specialitate, după caz, și condiții de muncă.

Tribunalul Brașov a comunicat opinia potrivit căreia, în situația în care o persoană este nou-încadrată pe o funcție publică vacantă după intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017, iar instituția nu dispune de o altă funcție similară, nivelul salariului de bază se va stabili potrivit art. 39 alin. (2) din Legea-cadru nr. 153/2017, care prevede un cadru general pentru calculul salariului în cazul în care funcția publică vacantă este ocupată de un angajat nou, fără a depinde de existența altor funcții similare.

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudența Curții Constituționale

Curtea Constituțională a respins, ca neîntemeiată, prin Decizia nr. 760 din 22 octombrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 85 din 27 ianuarie 2021, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 39 alin. (2) din Legea-cadru nr. 153/2017, reținând că prevederile de lege criticate sunt destinate a fi aplicate în mod uniform tuturor persoanelor vizate de ipoteza normei juridice criticate, respectiv personalul nou-încadrat, personalul numit/încadrat în aceeași instituție/autoritate publică pe funcții de același fel, inclusiv personalul promovat în funcții sau în grade/trepte profesionale, fără a institui discriminări pe considerente arbitrare în cadrul acestor categorii, iar susținerile privind modalitatea de aplicare în concret a prevederilor de lege criticate excedează controlului de constituționalitate exercitat de instanța de contencios constituțional, soluționarea acestora revenind autorităților publice responsabile, iar în caz de litigiu, instanțelor judecătorești. IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au constatat că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate a sesizării prevăzute de art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, în sensul că lipsește cerința existenței unei chestiuni de drept reale, dificile, fiind evident sensul clar, lipsit de echivoc al dispozițiilor legale supuse interpretării. X. Înalta Curte de Casație și Justiție Examinând sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori și chestiunile de drept ce se solicită a fi dezlegate, constată următoarele:

Prezenta sesizare a fost formulată în temeiul dispozițiilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024, prin care au fost prevăzute norme speciale pentru sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în procesele privind stabilirea și/sau plata drepturilor salariale sau de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/și cele privind raporturile de muncă și de serviciu ale acestui personal [art. 1 alin. (1)], precum și în procesele privind stabilirea și/sau plata drepturilor la pensie, inclusiv cele rezultate din actualizarea/recalcularea/revizuirea drepturilor la pensie sau/și cele privind alte prestații de asigurări sociale ale acestui personal [art. 1 alin. (2)], indiferent de natura și obiectul proceselor prevăzute la alin. (1) și (2), de calitatea părților ori de instanța competentă să le soluționeze [art. 1 alin. (3)].

Potrivit art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024: "(1) Dacă în cursul judecății proceselor prevăzute la art. 1, completul de judecată învestit cu soluționarea cauzei în primă instanță sau în calea de atac, verificând și constatând că asupra unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată."

Dispozițiile acestui act normativ se completează, potrivit art. 4 din același act normativ, cu cele ale Codului de procedură civilă.

În ceea ce privește sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă prevăd următoarele: "Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată."

Potrivit art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă, "Sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție se face de către completul de judecată după dezbateri contradictorii, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 519, prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac. Dacă prin încheiere se dispune sesizarea, aceasta va cuprinde motivele care susțin admisibilitatea sesizării potrivit dispozițiilor art. 519, punctul de vedere al completului de judecată și al părților".

În mod diferit de sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, în procedura reglementată de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 nu mai este prevăzută condiția noutății chestiunii de drept invocate, iar sesizarea poate fi formulată de completurile de judecată învestite cu soluționarea cauzei atât în primă instanță, cât în calea de atac.

În raport cu dispozițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024, care se completează cu cele ale Codului de procedură civilă, rezultă că, pentru sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, se impune a fi întrunite cumulativ următoarele condiții de admisibilitate: a) existența unei cauze aflate în curs de judecată, în primă instanță sau în calea de atac; b) obiectul cauzei să fie stabilirea și/sau plata drepturilor salariale sau de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/și cele privind raporturile de muncă și de serviciu ale acestui personal, stabilirea și/sau plata drepturilor la pensie, inclusiv cele rezultate din actualizarea/recalcularea/revizuirea drepturilor la pensie sau/și cele privind alte prestații de asigurări sociale ale personalului plătit din fonduri publice; c) existența unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată; d) Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat asupra chestiunii de drept și aceasta nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Din punct de vedere formal, având în vedere că, potrivit art. 4 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, dispozițiile acesteia se completează cu cele ale Codului de procedură civilă, sesizarea se face de către completul de judecată după dezbateri contradictorii, prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac, încheierea de sesizare trebuie să cuprindă motivele care susțin admisibilitatea sesizării, precum și punctul de vedere al completului de judecată și al părților, conform art. 520 din Codul de procedură civilă.

Examinând îndeplinirea condițiilor de admisibilitate a sesizării din prezenta cauză, se constată că acestea nu sunt îndeplinite cumulativ.

Primele două condiții de admisibilitate sunt îndeplinite. Cauza în care a fost formulată sesizarea se află în curs de judecată, în recurs, pe rolul unui complet de judecată specializat pentru soluționarea cauzelor de contencios administrativ și fiscal din cadrul Curții de Apel Alba Iulia - Secția de contencios administrativ și fiscal, potrivit dispozițiilor art. 96 pct. 3 și art. 483 din Codul de procedură civilă și ale art. 20 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, iar obiectul cererii de chemare în judecată soluționate prin sentința recurată privește stabilirea și plata drepturilor salariale ale personalului plătit din fonduri publice, reclamantul fiind încadrat în funcția de manager și salarizat conform dispozițiilor din anexa nr. III cap. I pct. I lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017.

Cea de-a patra condiție este, de asemenea, îndeplinită. Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat prin pronunțarea unei decizii în recurs în interesul legii sau a unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept și, de asemenea, nu există un recurs în interesul legii în curs de soluționare cu privire la problema de drept, astfel cum a fost formulată, care formează obiectul prezentei sesizări.

În ceea ce privește cea de-a treia condiție, având în vedere faptul că procedura sesizării instanței supreme cu dezlegarea unei chestiuni de drept se circumscrie unui incident procedural ivit în cursul unui proces aflat în desfășurare, admisibilitatea procedurii hotărârii prealabile este condiționată, pe de o parte, de existența unei chestiuni de drept, iar, pe de altă parte, de împrejurarea ca interpretarea pe care o va da instanța supremă să producă consecințe juridice de natură să determine soluționarea pe fond a cauzei.

Problema ce constituie obiectul prezentei sesizări privește stabilirea nivelului salariului de bază, potrivit art. 39 alin. (1) și (4) sau potrivit art. 39 alin. (2) din Legea-cadru nr. 153/2017, pentru personalul nou-încadrat pe o funcție publică vacantă în cadrul autorității publice, dar care după intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017 s-a aflat în plată, la nivelul instituției neexistând o altă funcție similară.

De lămurirea modului de interpretare și aplicare a acestor dispoziții depinde soluționarea pe fond a cauzei, întrucât reclamantul a solicitat, prin cererea de chemare în judecată admisă prin sentința recurată ce formează obiectul recursului în cauza în care s-a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, obligarea pârâtului la acordarea diferenței dintre remunerația efectiv stabilită și cea cuvenită în baza Legii-cadru nr. 153/2017, începând cu data de 30 iulie 2019 și până la data de 29 iulie 2022, instanța de fond a reținut că remunerația reclamantului ar fi trebuit să fie stabilită în baza art. 39 alin. (2) din Legea-cadru nr. 153/2017, vizând salarizarea în situația în care nu poate fi identificată o funcție similară în plată, și a admis acțiunea, iar prin cererea de recurs pârâtul a solicitat casarea sentinței și respingerea acțiunii, cu motivarea, în esență, că dispozițiile art. 39 alin. (2) nu sunt incidente, norma aplicabilă fiind cea prevăzută de art. 39 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017, atât timp cât funcția de manager a fost și se află în plată, iar excepțiile sunt de strictă interpretare.

Faptul că de problema de drept depinde soluționarea cauzei nu este suficient însă pentru a se constata admisibilitatea sesizării, din perspectiva existenței unei chestiuni de drept în sensul dispozițiilor art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024.

Deși dispozițiile noului act normativ, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, și cele art. 519 din Codul de procedură civilă nu definesc sintagma "chestiune de drept", în jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în aplicarea dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, s-a stabilit că aceasta trebuie să fie o problemă de drept reală, în sensul că norma de drept disputată este îndoielnică, lacunară sau neclară, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, din cauză că textul de lege este incomplet sau nu este corelat cu alte dispoziții legale (Decizia nr. 52 din 3 iulie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 26 septembrie 2017; Decizia nr. 24 din 2 martie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 547 din 25 iunie 2020).

Procedura hotărârii prealabile vizează rezolvarea de principiu a unei probleme de drept reale, esențiale și controversate, care se impune cu evidență a fi lămurită și care prezintă o dificultate în măsură să reclame intervenția instanței supreme în scopul dezlegării de principiu și al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securității raporturilor juridice deduse judecății (Decizia nr. 4 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16 iunie 2014), având menirea de a elimina riscul apariției unei practici neunitare.

Stabilirea unui anume grad de dificultate, ca o condiție a admisibilității, este absolut necesară pentru a se verifica dacă instanței supreme i se solicită o dezlegare de principiu a unei veritabile probleme de drept, astfel cum impun dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă, sau este chemată, în fapt, să soluționeze o simplă problemă de interpretare a unor dispoziții legale sau chiar litigiul în cauză.

Pentru a stabili existența unei chestiuni de drept sunt relevante inclusiv considerentele care au determinat instanța de judecată învestită cu soluționarea cauzei să sesizeze Înalta Curte de Casație și Justiție, iar, în acest scop, dispozițiile art. 520 din Codul de procedură civilă, care se aplică în completarea celor din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, impun ca în încheierea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție să se regăsească motivele care susțin admisibilitatea sesizării. Prin acestea trebuie să se argumenteze în concret necesitatea pronunțării hotărârii prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, modul diferit în care normele de drept îndoielnice, lacunare sau neclare pot fi interpretate și în ce măsură acestea depășesc obligația instanței învestite cu soluționarea cauzei să interpreteze și să aplice legea în vederea soluționării litigiului.

Considerentele expuse de instanța de trimitere au în vedere incidența în cauză a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024, față de obiectul cererii de chemare în judecată, însă este esențial de observat faptul că simpla intrare în vigoare a acestei ordonanțe de urgență, în lipsa unei probleme de drept reale, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată, în sensul celor menționate, dispozițiile art. 2 alin. (1) din acest normativ referindu-se, similar art. 519 din Codul de procedură civilă, la existența unei "chestiuni de drept", nu justifică admisibilitatea sesizării pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile.

Instanța de trimitere nu a motivat admisibilitatea sesizării din perspectiva existenței unei chestiuni de drept în sensul dispozițiilor legale care reglementează procedura hotărârii prealabile, nu a prezentat argumentele pentru care există o dificultate reală de interpretare.

Examinând textele de lege a căror interpretare se solicită, pentru a stabili îndeplinirea condiției referitoare la existența unei chestiuni de drept, se constată că acestea prevăd următoarele: - pe de o parte, faptul că, pentru personalul nou-încadrat, pentru personalul numit/încadrat în aceeași instituție/autoritate publică pe funcții de același fel, inclusiv pentru personalul promovat în funcții sau în grade/trepte profesionale, salarizarea se face la nivelul de salarizare pentru funcții similare din cadrul instituției/autorității publice în care acesta este numit/încadrat sau din instituțiile subordonate acesteia, în cazul în care nu există o funcție similară în plată; în aplicarea acestor dispoziții se prevede și faptul că nivelul salariului de bază/indemnizației de încadrare se stabilește la nivelul maxim aflat în plată din cadrul instituțiilor sau autorităților publice aflate în subordinea aceluiași ordonator de credite, având același scop, îndeplinind aceleași funcții și atribuții, aflate la același nivel de subordonare din punct de vedere financiar; - pe de altă parte, în situația în care nu există o funcție similară în plată, nivelul salariului de bază, soldei de funcție/salariului de funcție, indemnizației de încadrare se stabilește prin înmulțirea coeficientului prevăzut în anexe cu salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată în vigoare, la care se aplică, după caz, prevederile art. 10 privind gradația corespunzătoare vechimii în muncă.

Problema de drept supusă dezlegării necesită realizarea unui simplu raționament judiciar, interpretarea corelată a dispozițiilor art. 39 alin. (1), (2) și (4) din Legea-cadru nr. 153/2017, prin care se reglementează aplicarea tranzitorie a legii, în ansamblul actului normativ din care fac parte.

În urma adoptării noului cadru legislativ, în vederea punerii în aplicare a dispozițiilor Legii-cadru nr. 153/2017, s-a procedat la reîncadrarea personalului salarizat, potrivit art. 36 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017, "pe noile funcții, grade/trepte profesionale, gradație corespunzătoare vechimii în muncă și vechime în specialitate/vechime în învățământ avute, cu stabilirea salariilor de bază, soldelor de funcție/salariilor de funcție, indemnizațiilor de încadrare și indemnizațiilor lunare potrivit art. 38", iar în cazul în care funcția deținută nu era regăsită în noua lege, reîncadrarea urma a se realiza pe una dintre funcțiile prevăzute în anexe, potrivit art. 36 alin. (2) din același act normativ.

Art. 38 din Legea-cadru nr. 153/2017 cuprinde dispoziții privind aplicarea etapizată a legii, începând cu data de 1 iulie 2017, iar dispozițiile art. 39 din Legea-cadru nr. 153/2017 instituie norme tranzitorii incidente până la aplicarea integrală a acesteia, fiind reglementată salarizarea pentru personalul nouîncadrat, personalul numit/încadrat în aceeași instituție/autoritate publică pe funcții de același fel și personalul promovat în funcții sau în grade/trepte profesionale.

Cu privire la aceste categorii de personal, legiuitorul s-a raportat la funcția similară, definită la art. 7 lit. g) din Legea-cadru nr. 153/2017 ca fiind "funcție de același fel din cadrul aceleiași instituții sau autorități publice, care implică aceleași condiții de studii, grad/treaptă profesională, gradație, vechime în funcție sau vechime în specialitate, după caz, și condiții de muncă".

Art. 39 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 prevede, până la aplicarea integrală a legii, pentru personalul nouîncadrat, personalul numit/încadrat în aceeași instituție/autoritate publică pe funcții de același fel, personalul promovat în funcții sau în grade/trepte profesionale, salarizarea la nivelul de salarizare pentru funcții similare din cadrul instituției/autorității publice sau din instituțiile subordonate acesteia, în cazul în care nu există o funcție similară în plată.

Art. 39 alin. (2) din Legea-cadru nr. 153/2017 reglementează o situație de excepție de la prevederile alin. (1) al aceluiași articol, aplicabilă numai pentru cazul în care nu există o funcție similară în plată în sensul acestora.

Analiza coroborată a acestor dispoziții, care se referă la situații tranzitorii în aplicarea legii, în condițiile în care personalul cu privire la care se stabilește salarizarea este încadrat/numit/promovat pe o funcție ulterior intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017, evidențiază faptul că funcția similară în plată privește o funcție similară, în sensul art. 7 lit. g) din Legea-cadru nr. 153/2017, în plată începând de la data la care se raportează dispoziția legală, și anume data intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017, care are ca obiect de reglementare stabilirea unui sistem de salarizare pentru personalul din sectorul bugetar plătit din bugetul general consolidat al statului, dată de la care, potrivit art. 1 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017, drepturile salariale ale personalului plătit din bugetul general consolidat al statului sunt și rămân, în mod exclusiv, cele prevăzute în lege.

Preexistența funcției în plată în cadrul instituției/autorității publice în care personalul este numit/încadrat, la momentul intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017, justifică raportarea la aceasta pentru salarizarea personalului nou-încadrat, situație ce nu se asimilează cu înființarea unei noi funcții pentru care este necesară recurgerea la grila prevăzută în anexele legii, astfel cum dispune art. 39 alin. (2) din lege.

În raport cu cele reținute din textele de lege a căror interpretare se solicită, rezultă că acestea nu sunt lacunare, îndoielnice, nu au un caracter complex ori precar, sunt clare și complete, corelate cu celelalte dispoziții ale actului normativ. Nu rezultă o dificultate reală de interpretare care să justifice o dezlegare de principiu de către instanța supremă.

De altfel, instanța de trimitere a prezentat în încheierea de sesizare punctul de vedere motivat cu privire la problema de drept, iar argumentele expuse nu indică o eventuală necorelare a dispozițiilor legale și nu evidențiază elemente din care să rezulte neclaritatea sau caracterul echivoc al textelor de lege a căror interpretare se solicită.

Interpretarea diferită a dispozițiilor legale de către părțile aflate în litigiu, împrejurarea că opinia instanței de control judiciar este diferită de cea a instanței de fond nu constituie temei pentru declanșarea mecanismului hotărârii prealabile.

Dificultatea de interpretare a dispozițiilor legale nu rezultă nici din răspunsurile comunicate de curțile de apel. Nu a fost identificată jurisprudență cu privire la problema de drept din prezenta sesizare, iar punctele de vedere exprimate, din care nu rezultă interpretări divergente (cu excepția unei opinii teoretice izolate la nivelul unei instanțe), reflectă faptul că prevederile legale sunt clare și nu justifică intervenția Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin pronunțarea unei hotărâri prealabile.

Pentru aceste motive, constatându-se că nu sunt îndeplinite cerințele de admisibilitate privind existența unei chestiuni de drept care să justifice pronunțarea unei hotărâri prealabile, potrivit dispozițiilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024 și ale art. 520 din Codul de procedură civilă, sesizarea va fi respinsă, ca inadmisibilă.