Decizia nr. 24/2025 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept · Dosar nr. 2533/1/2024

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 2.533/1/2024, a fost constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna magistrat-asistent Elena Adriana Stamatescu, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Alba Iulia – Secţia de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 2.079/85/2022*.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, ce a fost comunicat părţilor, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; părţile au depus, în termen legal, prin avocat, respectiv consilier juridic, puncte de vedere asupra chestiunii de drept.

De asemenea, referă asupra faptului că au fost transmise de către instanţele naţionale opinii teoretice exprimate de judecători în materia ce face obiectul sesizării, iar Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii cu privire la această problemă de drept.

În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizărilor privind pronunţarea unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Curtea de Apel Alba Iulia – Secţia de contencios administrativ şi fiscal a dispus, prin Încheierea din 7 octombrie 2024, în Dosarul nr. 2.079/85/2022*, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluţionarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi a proceselor privind prestaţii de asigurări sociale (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024), în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: ” Dacă pentru personalul nou-încadrat pe o funcţie publică vacantă în cadrul autorităţii publice, dar care după intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea-cadru nr. 153/2017), s-a aflat în plată, iar la nivelul instituţiei nu există o altă funcţie similară, nivelul salariului de bază se stabileşte potrivit art. 39 alin. (1) şi (4) sau potrivit art. 39 alin. (2) din Legea-cadru nr. 153/2017?”

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 7 noiembrie 2024 cu nr. 2.533/1/2024, termenul de judecată fiind stabilit la 27 ianuarie 2025. II. Norma de drept intern ce formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile

Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare Art. 39. – Aplicarea tranzitorie ” (1) Până la aplicarea integrală a prevederilor prezentei legi, pentru personalul nou-încadrat, pentru personalul numit/încadrat în aceeaşi instituţie/autoritate publică pe funcţii de acelaşi fel, inclusiv pentru personalul promovat în funcţii sau în grade/trepte profesionale, salarizarea se face la nivelul de salarizare pentru funcţii similare din cadrul instituţiei/autorităţii publice în care acesta este numit/încadrat sau din instituţiile subordonate acestora, în cazul în care nu există o funcţie similară în plată. (2) În situaţia în care prin aplicarea alin. (1) nu există funcţie similară în plată, nivelul salariului de bază, soldei de funcţie/salariului de funcţie, indemnizaţiei de încadrare pentru personalul nou-încadrat, pentru personalul numit/încadrat în aceeaşi instituţie/autoritate publică pe funcţii de acelaşi fel, inclusiv pentru personalul promovat în funcţii sau în grade/trepte profesionale, se stabileşte prin înmulţirea coeficientului prevăzut în anexe cu salariul de bază minim brut pe ţară garantat în plată în vigoare, la care se aplică, după caz, prevederile art. 10 privind gradaţia corespunzătoare vechimii în muncă. (…) (4) În aplicarea prevederilor alin. (1), în cazul instituţiilor sau autorităţilor publice aflate în subordinea aceluiaşi ordonator de credite, având acelaşi scop, îndeplinind aceleaşi funcţii şi atribuţii, aflate la acelaşi nivel de subordonare din punct de vedere financiar, nivelul salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare se va stabili la nivelul maxim aflat în plată din cadrul tuturor acestor instituţii sau autorităţi publice subordonate. (…)” III. Expunerea succintă a procesului

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal cu nr. 2.079/85/2022*, reclamantul X a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii preşedintele Consiliului Judeţean Sibiu şi Consiliul Judeţean Sibiu: obligarea la acordarea diferenţelor de drepturi în sumă de 57.536,7 lei brut, reprezentând diferenţa dintre remuneraţia efectiv stabilită, de 11.973 lei, şi cea cuvenită în baza Legii-cadru nr. 153/2017, începând cu data de 30 iulie 2019 şi până la data de 29 iulie 2022, cu dobânda legală aferentă şi indicele de inflaţie corespunzător; obligarea la acordarea indemnizaţiei lunare pentru titlul ştiinţific de doctor, în cuantum de 50% din nivelul salariului de bază minim brut pe ţară garantat în plată, începând cu data de 30 iulie 2019 şi până la data de 29 iulie 2022, având în vedere că, în perioada de referinţă, reclamantul şi-a desfăşurat activitatea în domeniul pentru care deţine titlul, cu plata dobânzii legale aferente şi a indicelui de inflaţie corespunzător.

Prin Sentinţa civilă nr. 187 din 3 aprilie 2024 au fost respinse excepţiile inadmisibilităţii, tardivităţii şi prescripţiei dreptului la acţiune, invocate de pârâţi, ca neîntemeiate; a fost admisă în parte acţiunea şi au fost obligaţi pârâţii să acorde reclamantului diferenţele salariale dintre remuneraţia stabilită conform contractului de management şi actului adiţional la contractul de management şi remuneraţia cuvenită acestuia în baza art. 39 alin. (2) din Legea-cadru nr. 153/2017, pentru perioada 30 iulie 2019-29 iulie 2022, cu dobânda legală aferentă şi indicele de inflaţie corespunzător, precum şi indemnizaţia lunară pentru titlul ştiinţific de doctor, în cuantum de 50% din nivelul salariului de bază minim brut pe ţară garantat în plată, pentru aceeaşi perioadă, cu dobânda legală aferentă şi indicele de inflaţie corespunzător; a fost respinsă în rest acţiunea, ca neîntemeiată.

Instanţa de fond a reţinut următoarele: – remuneraţia reclamantului ar fi trebuit să fie stabilită în baza art. 39 alin. (2) din Legea-cadru nr. 153/2017, vizând salarizarea în situaţia în care nu poate fi identificată o funcţie similară în plată, funcţie similară care presupune, potrivit art. 7 lit. g) din Legea-cadru nr. 153/2017, o altă funcţie, dar de aceeaşi natură, dar care să fie ocupată, succesiv, de persoane diferite; coexistenţa a cel puţin două astfel de funcţii nu înseamnă una şi aceeaşi funcţie; – dincolo de faptul că la data la care contractul dedus judecăţii a început să îşi producă efectele, respectiv 30 iulie 2019, funcţia de manager nu era ocupată de nicio persoană, contractul de management anterior încetându-şi valabilitatea, în cauză este vorba de una şi aceeaşi funcţie, singura la nivelul Filarmonicii de Stat Sibiu, prin urmare nu au coexistat niciodată cel puţin două funcţii similare în plată, activitatea de management s-a derulat în intervale temporale diferite şi în baza unor contracte de management diferite, fiecare încheiat pe durată determinată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs pârâţii. În motivarea recursului au susţinut, în esenţă, că reclamantul a ocupat funcţia de manager, funcţie care s-a aflat în plată atât înainte de intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017, cât şi după intrarea în vigoare a acestei legi, astfel că reclamantul s-a raportat în mod eronat la dispoziţiile art. 36 şi art. 39 alin. (2) din Legea-cadru nr. 153/2017, în situaţia dată aplicându-se norma generală prevăzută la art. 38, coroborat cu art. 39 alin. (1) din acest act normativ, atât timp cât funcţia de manager a fost şi se află în plată şi în prezent, iar excepţiile sunt de strictă interpretare.

Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului. A arătat că funcţia similară presupune o altă funcţie, dar de aceeaşi natură, respectiv coexistenţa a cel puţin două funcţii, nu una şi aceeaşi funcţie, dar care să fie ocupată succesiv de persoane diferite.

La termenul din 7 octombrie 2024, instanţa de trimitere, din oficiu, a pus în discuţia părţilor incidenţa în cauză a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, iar prin încheierea pronunţată la aceeaşi dată a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi suspendarea cauzei. IV. Motivele de admisibilitate reţinute de titularii sesizărilor

Instanţa de trimitere a reţinut că din interpretarea dispoziţiilor art. 1 şi art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 rezultă că pentru admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prin care să dea o rezolvare de principiu chestiunii de drept trebuie îndeplinite următoarele condiţii: existenţa unui proces privind stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale sau de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei, asupra chestiunii de drept Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

A arătat că aceste condiţii sunt îndeplinite, întrucât reclamantul face parte din categoria personalului plătit din fonduri publice, a încheiat cu pârâţii Contractul de management nr. xxxxx din 26 iulie 2019, având ca obiect organizarea, gestionarea şi conducerea activităţii Filarmonicii de Stat S, instituţie publică de subordonare judeţeană, în schimbul plăţii unei remuneraţii.

Potrivit art. 4 alin. (2) din contract, reclamantul a fost încadrat în funcţia de manager, grad II, coeficient 5,62 [anexa nr. III cap. I pct. I lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017]. Conform art. 4 alin. (3) din contract, remuneraţia reclamantului a fost stabilită la valoarea de 11.973 lei brut, în condiţiile art. 39 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017, cu posibilitate de modificare prin act adiţional. Prin Actul adiţional nr. 1/172, părţile au convenit ca, în temeiul art. 38 alin. (4) din Legea-cadru nr. 153/2017, începând cu 1 decembrie 2020, art. 4 alin. (3) din contract să se modifice în sensul că remuneraţia managerului este de 12.661 lei brut.

Reclamantul a solicitat acordarea diferenţelor de drepturi în sumă de 57.536,7 lei brut, reprezentând diferenţa dintre remuneraţia efectiv stabilită, de 11.973 lei, şi cea cuvenită în baza Legii-cadru nr. 153/2017, începând cu data de 30 iulie 2019 şi până la data de 29 iulie 2022, cu dobânda legală aferentă şi indicele de inflaţie corespunzător, apreciind că remuneraţia trebuia stabilită conform art. 39 alin. (2) din Legea-cadru nr. 153/2017, întrucât la nivelul instituţiei nu exista o altă funcţie similară în plată.

Chestiunea de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei vizează modalitatea de stabilire a salariului de bază pentru personalul nou-încadrat pe o funcţie publică vacantă în cadrul autorităţii publice, care, după intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017, s-a aflat în plată, iar la nivelul instituţiei nu există o altă funcţie de acelaşi fel, astfel că ceea ce se impune a fi stabilit este dacă nivelul salariului de bază se calculează potrivit art. 39 alin. (1) şi (4) sau potrivit art. 39 alin. (2) din Legea-cadru nr. 153/2017.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu s-a pronunţat într-un recurs în interesul legii sau printr-o hotărâre în dezlegarea unei chestiuni de drept cu privire la problema de drept expusă. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Părţile şi-au exprimat acordul privind sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, însă nu au arătat punctul de vedere cu privire la problema de drept ce formează obiectul sesizării.

După comunicarea raportului întocmit de judecătorii-raportori, în condiţiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, părţile au depus, prin avocat, respectiv prin consilier juridic, puncte de vedere prin care au solicitat pronunţarea unei decizii prin care să se dezlege chestiunea de drept pendinte. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Completul de judecată învestit cu soluţionarea recursului în Dosarul nr. 2.079/85/2022* a reţinut că prin Legea-cadru nr. 153/2017 s-au aprobat grilele de salarizare şi coeficienţii de ierarhizare a salariilor de bază ale angajaţilor din sectorul bugetar pentru anul 2022, precum şi măsurile tranzitorii aferente perioadei 2018-2022.

În privinţa modului de stabilire a salariilor de bază, art. 12 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 prevede că salariile de bază se stabilesc potrivit Legii-cadru nr. 153/2017 şi anexelor nr. I-IX la aceasta, astfel încât, împreună cu celelalte elemente ale sistemului de salarizare, să se încadreze în fondurile aprobate de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale şi bugetele fondurilor speciale pentru cheltuielile de personal, în vederea realizării obiectivelor, programelor şi proiectelor stabilite. Doar începând cu anul 2023, potrivit prevederilor art. 12 alin. (2) din legea-cadru, salariile de bază se vor stabili, pentru toate funcţiile cuprinse în anexele nr. I-VIII la Legea-cadru nr. 153/2017, prin înmulţirea coeficienţilor prevăzuţi în anexele nr. I-VIII cu salariul de bază minim brut pe ţară garantat în plată în vigoare.

Art. 38 din Legea-cadru nr. 153/2017 cuprinde dispoziţii prin care se determină în mod specific condiţiile de aplicare în timp a legii. Prin alin. (1) al acestui articol este instituită regula aplicării etapizate a legii, începând cu data de 1 iulie 2017, iar etapele temporare apar descrise în alin. (2)-(6).

Aceste prevederi legale se completează cu prevederile art. 39 alin. (1)-(4) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind aplicarea tranzitorie a dispoziţiilor legale în materia drepturilor salariale în sistemul bugetar. Acest text de lege instituie o etapă în aplicarea tranzitorie a noii legi, fiind inclus în cap. IV „Dispoziţii tranzitorii şi finale”, şi are scopul de a pune în acord poziţia ocupată de fiecare membru al personalului bugetar cu noile funcţii, grade/trepte profesionale şi gradaţii prevăzute în anexele nr. I-VIII.

Motivul pentru care legiuitorul a inserat în Legea-cadru nr. 153/2017 acest articol a fost acela de a se asigura că, până la momentul în care diferenţele salariale pentru persoane aflate în situaţii identice se vor exclude în mod natural prin încadrarea în grilele finale de salarizare, există pârghii pentru eliminarea discriminării între persoane aflate în aceeaşi situaţie profesională.

Art. 39 alin. (2) din actul normativ este aplicabil numai dacă la nivelul instituţiei publice sau la nivelul instituţiilor subordonate acesteia nu există o funcţie similară în plată, respectiv o funcţie de acelaşi fel din cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice, care implică aceleaşi condiţii de studii, grad/treaptă profesională, gradaţie, vechime în funcţie sau vechime în specialitate, după caz, şi condiţii de muncă.

Nu se încadrează în ipoteza normei situaţia în care funcţia în care se realizează încadrarea a existat în plată în cadrul instituţiei publice, iar pentru această funcţie, ulterior intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017, s-a realizat reîncadrarea prin numirea/încadrarea personalului pe noile funcţii, grade/trepte profesionale, gradaţie corespunzătoare vechimii în muncă şi vechime în specialitate/vechime în învăţământ avute, cu stabilirea salariilor de bază, potrivit art. 38 şi 39, dacă pentru ocuparea acesteia se menţin aceleaşi condiţii de studii, grad/treaptă profesională, gradaţie, vechime în funcţie sau vechime în specialitate, după caz, şi condiţii de muncă. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

La solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, instanţele naţionale au comunicat numai opinii teoretice exprimate de judecători în problema de drept supusă dezlegării.

Curţile de apel Bucureşti, Iaşi şi Ploieşti au apreciat că prevederile art. 39 alin. (2) din Legea-cadru nr. 153/2017 devin aplicabile doar dacă la nivelul instituţiei publice sau la nivelul instituţiilor subordonate acesteia nu există o funcţie similară în plată, respectiv o funcţie de acelaşi fel din cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice, care implică aceleaşi condiţii de studii, grad/treaptă profesională, gradaţie, vechime în funcţie sau vechime în specialitate, după caz, şi condiţii de muncă; textul de lege nu vizează deci situaţia când funcţia în care se realizează încadrarea a existat în plată în cadrul instituţiei publice, iar pentru această funcţie, ulterior intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017, s-a realizat reîncadrarea prin numirea/încadrarea personalului pe noile funcţii, grade/trepte profesionale, gradaţie corespunzătoare vechimii în muncă şi vechimii în specialitate avute, cu stabilirea salariilor de bază, potrivit art. 38 şi 39, dacă pentru ocuparea acesteia se menţin aceleaşi condiţii de studii, grad/treaptă profesională, gradaţie, vechime în funcţie sau vechime în specialitate, după caz, şi condiţii de muncă.

Tribunalul Braşov a comunicat opinia potrivit căreia, în situaţia în care o persoană este nou-încadrată pe o funcţie publică vacantă după intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017, iar instituţia nu dispune de o altă funcţie similară, nivelul salariului de bază se va stabili potrivit art. 39 alin. (2) din Legea-cadru nr. 153/2017, care prevede un cadru general pentru calculul salariului în cazul în care funcţia publică vacantă este ocupată de un angajat nou, fără a depinde de existenţa altor funcţii similare.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Curtea Constituţională a respins, ca neîntemeiată, prin Decizia nr. 760 din 22 octombrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 85 din 27 ianuarie 2021, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 39 alin. (2) din Legea-cadru nr. 153/2017, reţinând că prevederile de lege criticate sunt destinate a fi aplicate în mod uniform tuturor persoanelor vizate de ipoteza normei juridice criticate, respectiv personalul nou-încadrat, personalul numit/încadrat în aceeaşi instituţie/autoritate publică pe funcţii de acelaşi fel, inclusiv personalul promovat în funcţii sau în grade/trepte profesionale, fără a institui discriminări pe considerente arbitrare în cadrul acestor categorii, iar susţinerile privind modalitatea de aplicare în concret a prevederilor de lege criticate excedează controlului de constituţionalitate exercitat de instanţa de contencios constituţional, soluţionarea acestora revenind autorităţilor publice responsabile, iar în caz de litigiu, instanţelor judecătoreşti. IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au constatat că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate a sesizării prevăzute de art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, în sensul că lipseşte cerinţa existenţei unei chestiuni de drept reale, dificile, fiind evident sensul clar, lipsit de echivoc al dispoziţiilor legale supuse interpretării. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi chestiunile de drept ce se solicită a fi dezlegate, constată următoarele:

Prezenta sesizare a fost formulată în temeiul dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, prin care au fost prevăzute norme speciale pentru sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în procesele privind stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale sau de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/şi cele privind raporturile de muncă şi de serviciu ale acestui personal [art. 1 alin. (1)], precum şi în procesele privind stabilirea şi/sau plata drepturilor la pensie, inclusiv cele rezultate din actualizarea/recalcularea/revizuirea drepturilor la pensie sau/şi cele privind alte prestaţii de asigurări sociale ale acestui personal [art. 1 alin. (2)], indiferent de natura şi obiectul proceselor prevăzute la alin. (1) şi (2), de calitatea părţilor ori de instanţa competentă să le soluţioneze [art. 1 alin. (3)].

Potrivit art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024: „(1) Dacă în cursul judecăţii proceselor prevăzute la art. 1, completul de judecată învestit cu soluţionarea cauzei în primă instanţă sau în calea de atac, verificând şi constatând că asupra unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.”

Dispoziţiile acestui act normativ se completează, potrivit art. 4 din acelaşi act normativ, cu cele ale Codului de procedură civilă.

În ceea ce priveşte sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă prevăd următoarele: „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.”

Potrivit art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă, „Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se face de către completul de judecată după dezbateri contradictorii, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 519, prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac. Dacă prin încheiere se dispune sesizarea, aceasta va cuprinde motivele care susţin admisibilitatea sesizării potrivit dispoziţiilor art. 519, punctul de vedere al completului de judecată şi al părţilor”.

În mod diferit de sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, în procedura reglementată de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 nu mai este prevăzută condiţia noutăţii chestiunii de drept invocate, iar sesizarea poate fi formulată de completurile de judecată învestite cu soluţionarea cauzei atât în primă instanţă, cât în calea de atac.

În raport cu dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, care se completează cu cele ale Codului de procedură civilă, rezultă că, pentru sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, se impune a fi întrunite cumulativ următoarele condiţii de admisibilitate: a) existenţa unei cauze aflate în curs de judecată, în primă instanţă sau în calea de atac; b) obiectul cauzei să fie stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale sau de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/şi cele privind raporturile de muncă şi de serviciu ale acestui personal, stabilirea şi/sau plata drepturilor la pensie, inclusiv cele rezultate din actualizarea/recalcularea/revizuirea drepturilor la pensie sau/şi cele privind alte prestaţii de asigurări sociale ale personalului plătit din fonduri publice; c) existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată; d) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat asupra chestiunii de drept şi aceasta nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Din punct de vedere formal, având în vedere că, potrivit art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, dispoziţiile acesteia se completează cu cele ale Codului de procedură civilă, sesizarea se face de către completul de judecată după dezbateri contradictorii, prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac, încheierea de sesizare trebuie să cuprindă motivele care susţin admisibilitatea sesizării, precum şi punctul de vedere al completului de judecată şi al părţilor, conform art. 520 din Codul de procedură civilă.

Examinând îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a sesizării din prezenta cauză, se constată că acestea nu sunt îndeplinite cumulativ.

Primele două condiţii de admisibilitate sunt îndeplinite. Cauza în care a fost formulată sesizarea se află în curs de judecată, în recurs, pe rolul unui complet de judecată specializat pentru soluţionarea cauzelor de contencios administrativ şi fiscal din cadrul Curţii de Apel Alba Iulia – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, potrivit dispoziţiilor art. 96 pct. 3 şi art. 483 din Codul de procedură civilă şi ale art. 20 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, iar obiectul cererii de chemare în judecată soluţionate prin sentinţa recurată priveşte stabilirea şi plata drepturilor salariale ale personalului plătit din fonduri publice, reclamantul fiind încadrat în funcţia de manager şi salarizat conform dispoziţiilor din anexa nr. III cap. I pct. I lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017.

Cea de-a patra condiţie este, de asemenea, îndeplinită. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat prin pronunţarea unei decizii în recurs în interesul legii sau a unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept şi, de asemenea, nu există un recurs în interesul legii în curs de soluţionare cu privire la problema de drept, astfel cum a fost formulată, care formează obiectul prezentei sesizări.

În ceea ce priveşte cea de-a treia condiţie, având în vedere faptul că procedura sesizării instanţei supreme cu dezlegarea unei chestiuni de drept se circumscrie unui incident procedural ivit în cursul unui proces aflat în desfăşurare, admisibilitatea procedurii hotărârii prealabile este condiţionată, pe de o parte, de existenţa unei chestiuni de drept, iar, pe de altă parte, de împrejurarea ca interpretarea pe care o va da instanţa supremă să producă consecinţe juridice de natură să determine soluţionarea pe fond a cauzei.

Problema ce constituie obiectul prezentei sesizări priveşte stabilirea nivelului salariului de bază, potrivit art. 39 alin. (1) şi (4) sau potrivit art. 39 alin. (2) din Legea-cadru nr. 153/2017, pentru personalul nou-încadrat pe o funcţie publică vacantă în cadrul autorităţii publice, dar care după intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017 s-a aflat în plată, la nivelul instituţiei neexistând o altă funcţie similară.

De lămurirea modului de interpretare şi aplicare a acestor dispoziţii depinde soluţionarea pe fond a cauzei, întrucât reclamantul a solicitat, prin cererea de chemare în judecată admisă prin sentinţa recurată ce formează obiectul recursului în cauza în care s-a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, obligarea pârâtului la acordarea diferenţei dintre remuneraţia efectiv stabilită şi cea cuvenită în baza Legii-cadru nr. 153/2017, începând cu data de 30 iulie 2019 şi până la data de 29 iulie 2022, instanţa de fond a reţinut că remuneraţia reclamantului ar fi trebuit să fie stabilită în baza art. 39 alin. (2) din Legea-cadru nr. 153/2017, vizând salarizarea în situaţia în care nu poate fi identificată o funcţie similară în plată, şi a admis acţiunea, iar prin cererea de recurs pârâtul a solicitat casarea sentinţei şi respingerea acţiunii, cu motivarea, în esenţă, că dispoziţiile art. 39 alin. (2) nu sunt incidente, norma aplicabilă fiind cea prevăzută de art. 39 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017, atât timp cât funcţia de manager a fost şi se află în plată, iar excepţiile sunt de strictă interpretare.

Faptul că de problema de drept depinde soluţionarea cauzei nu este suficient însă pentru a se constata admisibilitatea sesizării, din perspectiva existenţei unei chestiuni de drept în sensul dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024.

Deşi dispoziţiile noului act normativ, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, şi cele art. 519 din Codul de procedură civilă nu definesc sintagma „chestiune de drept”, în jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în aplicarea dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, s-a stabilit că aceasta trebuie să fie o problemă de drept reală, în sensul că norma de drept disputată este îndoielnică, lacunară sau neclară, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, din cauză că textul de lege este incomplet sau nu este corelat cu alte dispoziţii legale (Decizia nr. 52 din 3 iulie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 26 septembrie 2017; Decizia nr. 24 din 2 martie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 547 din 25 iunie 2020).

Procedura hotărârii prealabile vizează rezolvarea de principiu a unei probleme de drept reale, esenţiale şi controversate, care se impune cu evidenţă a fi lămurită şi care prezintă o dificultate în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul dezlegării de principiu şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii (Decizia nr. 4 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16 iunie 2014), având menirea de a elimina riscul apariţiei unei practici neunitare.

Stabilirea unui anume grad de dificultate, ca o condiţie a admisibilităţii, este absolut necesară pentru a se verifica dacă instanţei supreme i se solicită o dezlegare de principiu a unei veritabile probleme de drept, astfel cum impun dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, sau este chemată, în fapt, să soluţioneze o simplă problemă de interpretare a unor dispoziţii legale sau chiar litigiul în cauză.

Pentru a stabili existenţa unei chestiuni de drept sunt relevante inclusiv considerentele care au determinat instanţa de judecată învestită cu soluţionarea cauzei să sesizeze Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar, în acest scop, dispoziţiile art. 520 din Codul de procedură civilă, care se aplică în completarea celor din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, impun ca în încheierea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se regăsească motivele care susţin admisibilitatea sesizării. Prin acestea trebuie să se argumenteze în concret necesitatea pronunţării hotărârii prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, modul diferit în care normele de drept îndoielnice, lacunare sau neclare pot fi interpretate şi în ce măsură acestea depăşesc obligaţia instanţei învestite cu soluţionarea cauzei să interpreteze şi să aplice legea în vederea soluţionării litigiului.

Considerentele expuse de instanţa de trimitere au în vedere incidenţa în cauză a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, faţă de obiectul cererii de chemare în judecată, însă este esenţial de observat faptul că simpla intrare în vigoare a acestei ordonanţe de urgenţă, în lipsa unei probleme de drept reale, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată, în sensul celor menţionate, dispoziţiile art. 2 alin. (1) din acest normativ referindu-se, similar art. 519 din Codul de procedură civilă, la existenţa unei „chestiuni de drept”, nu justifică admisibilitatea sesizării pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile.

Instanţa de trimitere nu a motivat admisibilitatea sesizării din perspectiva existenţei unei chestiuni de drept în sensul dispoziţiilor legale care reglementează procedura hotărârii prealabile, nu a prezentat argumentele pentru care există o dificultate reală de interpretare.

Examinând textele de lege a căror interpretare se solicită, pentru a stabili îndeplinirea condiţiei referitoare la existenţa unei chestiuni de drept, se constată că acestea prevăd următoarele: – pe de o parte, faptul că, pentru personalul nou-încadrat, pentru personalul numit/încadrat în aceeaşi instituţie/autoritate publică pe funcţii de acelaşi fel, inclusiv pentru personalul promovat în funcţii sau în grade/trepte profesionale, salarizarea se face la nivelul de salarizare pentru funcţii similare din cadrul instituţiei/autorităţii publice în care acesta este numit/încadrat sau din instituţiile subordonate acesteia, în cazul în care nu există o funcţie similară în plată; în aplicarea acestor dispoziţii se prevede şi faptul că nivelul salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare se stabileşte la nivelul maxim aflat în plată din cadrul instituţiilor sau autorităţilor publice aflate în subordinea aceluiaşi ordonator de credite, având acelaşi scop, îndeplinind aceleaşi funcţii şi atribuţii, aflate la acelaşi nivel de subordonare din punct de vedere financiar; – pe de altă parte, în situaţia în care nu există o funcţie similară în plată, nivelul salariului de bază, soldei de funcţie/salariului de funcţie, indemnizaţiei de încadrare se stabileşte prin înmulţirea coeficientului prevăzut în anexe cu salariul de bază minim brut pe ţară garantat în plată în vigoare, la care se aplică, după caz, prevederile art. 10 privind gradaţia corespunzătoare vechimii în muncă.

Problema de drept supusă dezlegării necesită realizarea unui simplu raţionament judiciar, interpretarea corelată a dispoziţiilor art. 39 alin. (1), (2) şi (4) din Legea-cadru nr. 153/2017, prin care se reglementează aplicarea tranzitorie a legii, în ansamblul actului normativ din care fac parte.

În urma adoptării noului cadru legislativ, în vederea punerii în aplicare a dispoziţiilor Legii-cadru nr. 153/2017, s-a procedat la reîncadrarea personalului salarizat, potrivit art. 36 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017, „pe noile funcţii, grade/trepte profesionale, gradaţie corespunzătoare vechimii în muncă şi vechime în specialitate/vechime în învăţământ avute, cu stabilirea salariilor de bază, soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, indemnizaţiilor de încadrare şi indemnizaţiilor lunare potrivit art. 38”, iar în cazul în care funcţia deţinută nu era regăsită în noua lege, reîncadrarea urma a se realiza pe una dintre funcţiile prevăzute în anexe, potrivit art. 36 alin. (2) din acelaşi act normativ.

Art. 38 din Legea-cadru nr. 153/2017 cuprinde dispoziţii privind aplicarea etapizată a legii, începând cu data de 1 iulie 2017, iar dispoziţiile art. 39 din Legea-cadru nr. 153/2017 instituie norme tranzitorii incidente până la aplicarea integrală a acesteia, fiind reglementată salarizarea pentru personalul nouîncadrat, personalul numit/încadrat în aceeaşi instituţie/autoritate publică pe funcţii de acelaşi fel şi personalul promovat în funcţii sau în grade/trepte profesionale.

Cu privire la aceste categorii de personal, legiuitorul s-a raportat la funcţia similară, definită la art. 7 lit. g) din Legea-cadru nr. 153/2017 ca fiind „funcţie de acelaşi fel din cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice, care implică aceleaşi condiţii de studii, grad/treaptă profesională, gradaţie, vechime în funcţie sau vechime în specialitate, după caz, şi condiţii de muncă”.

Art. 39 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 prevede, până la aplicarea integrală a legii, pentru personalul nouîncadrat, personalul numit/încadrat în aceeaşi instituţie/autoritate publică pe funcţii de acelaşi fel, personalul promovat în funcţii sau în grade/trepte profesionale, salarizarea la nivelul de salarizare pentru funcţii similare din cadrul instituţiei/autorităţii publice sau din instituţiile subordonate acesteia, în cazul în care nu există o funcţie similară în plată.

Art. 39 alin. (2) din Legea-cadru nr. 153/2017 reglementează o situaţie de excepţie de la prevederile alin. (1) al aceluiaşi articol, aplicabilă numai pentru cazul în care nu există o funcţie similară în plată în sensul acestora.

Analiza coroborată a acestor dispoziţii, care se referă la situaţii tranzitorii în aplicarea legii, în condiţiile în care personalul cu privire la care se stabileşte salarizarea este încadrat/numit/promovat pe o funcţie ulterior intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017, evidenţiază faptul că funcţia similară în plată priveşte o funcţie similară, în sensul art. 7 lit. g) din Legea-cadru nr. 153/2017, în plată începând de la data la care se raportează dispoziţia legală, şi anume data intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017, care are ca obiect de reglementare stabilirea unui sistem de salarizare pentru personalul din sectorul bugetar plătit din bugetul general consolidat al statului, dată de la care, potrivit art. 1 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017, drepturile salariale ale personalului plătit din bugetul general consolidat al statului sunt şi rămân, în mod exclusiv, cele prevăzute în lege.

Preexistenţa funcţiei în plată în cadrul instituţiei/autorităţii publice în care personalul este numit/încadrat, la momentul intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017, justifică raportarea la aceasta pentru salarizarea personalului nou-încadrat, situaţie ce nu se asimilează cu înfiinţarea unei noi funcţii pentru care este necesară recurgerea la grila prevăzută în anexele legii, astfel cum dispune art. 39 alin. (2) din lege.

În raport cu cele reţinute din textele de lege a căror interpretare se solicită, rezultă că acestea nu sunt lacunare, îndoielnice, nu au un caracter complex ori precar, sunt clare şi complete, corelate cu celelalte dispoziţii ale actului normativ. Nu rezultă o dificultate reală de interpretare care să justifice o dezlegare de principiu de către instanţa supremă.

De altfel, instanţa de trimitere a prezentat în încheierea de sesizare punctul de vedere motivat cu privire la problema de drept, iar argumentele expuse nu indică o eventuală necorelare a dispoziţiilor legale şi nu evidenţiază elemente din care să rezulte neclaritatea sau caracterul echivoc al textelor de lege a căror interpretare se solicită.

Interpretarea diferită a dispoziţiilor legale de către părţile aflate în litigiu, împrejurarea că opinia instanţei de control judiciar este diferită de cea a instanţei de fond nu constituie temei pentru declanşarea mecanismului hotărârii prealabile.

Dificultatea de interpretare a dispoziţiilor legale nu rezultă nici din răspunsurile comunicate de curţile de apel. Nu a fost identificată jurisprudenţă cu privire la problema de drept din prezenta sesizare, iar punctele de vedere exprimate, din care nu rezultă interpretări divergente (cu excepţia unei opinii teoretice izolate la nivelul unei instanţe), reflectă faptul că prevederile legale sunt clare şi nu justifică intervenţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin pronunţarea unei hotărâri prealabile.

Pentru aceste motive, constatându-se că nu sunt îndeplinite cerinţele de admisibilitate privind existenţa unei chestiuni de drept care să justifice pronunţarea unei hotărâri prealabile, potrivit dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 şi ale art. 520 din Codul de procedură civilă, sesizarea va fi respinsă, ca inadmisibilă.