Decizia nr. 282 din 30 iunie 2025

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 3.026/1/2024, a fost constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna magistratasistent Elena Adriana Stamatescu, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Constanţa – Secţia I civilă în Dosarul nr. 2.355/118/2023.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, ce a fost comunicat părţilor, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; părţile nu au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept.

De asemenea, referă asupra faptului că au fost transmise de către instanţele naţionale hotărâri judecătoreşti şi opinii teoretice exprimate de judecători în materia ce face obiectul sesizării, iar Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii cu privire la această problemă de drept.

În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Curtea de Apel Constanţa – Secţia I civilă a dispus, prin Încheierea din 30 octombrie 2024, în Dosarul nr. 2.355/118/2023, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluţionarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi a proceselor privind prestaţii de asigurări sociale (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024), în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarele chestiuni de drept: Modalitatea de determinare a începutului curgerii prescripţiei cu privire la drepturile pretinse în temeiul art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014), în sensul calculării soldei funcţiei de bază şi sporurilor la nivelul maxim de salarizare pentru funcţii similare. Modalitatea de calculare a soldei funcţiei de bază prin includerea sporului de fidelitate de 15% în temeiul art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 20 decembrie 2024 cu nr. 3.026/1/2024, termenul de judecată fiind stabilit la data de 30 iunie 2025. II. Dispoziţiile legale supuse interpretării

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare „Art. 1. – (…) (5 1 ) Prin excepţie de la prevederile alin. (1) şi (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel, precum şi personalul din cadrul Consiliului Concurenţei şi al Curţii de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituţii, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, va fi salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii. (…) „ III. Expunerea succintă a procesului

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa – Secţia I civilă, la data de 27 martie 2023, cu nr. 2.355/118/2023, reclamanţii A, B şi C şi intervenienţii D, E, F şi G, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală de Protecţie Internă din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, au solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtei la acordarea drepturilor salariale ce li se cuvin, prin calcularea soldei funcţiei de bază şi a sporurilor pentru perioada 30 ianuarie 2017 şi până la data trecerii în rezervă cu drept la pensie militară de stat pentru fiecare dintre reclamanţi, potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (5 1 ) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, la nivelul maxim de salarizare pentru funcţii similare, respectiv acordarea sporului de fidelitate de 15%, defalcat pe fiecare lună, precum şi actualizarea acestor sume cu rata inflaţiei şi obligarea la plata dobânzii legale aferente.

Prin întâmpinare, pârâtul a invocat prescripţia dreptului material la acţiune, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată.

Prin Sentinţa civilă nr. 1.269 din 12 aprilie 2024, Tribunalul Constanţa – Secţia I civilă a admis excepţia prescripţiei şi a respins acţiunea.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că reclamanţii sunt beneficiarii unei pensii de serviciu şi că baza de calcul al pensiei a fost constituită de veniturile realizate de aceştia în perioada de 6 luni, aleasă în conformitate cu prevederile art. 28 din Legea nr. 223/2015 privind pensiile militare de stat, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 223/2015), respectiv ianuarie-iunie 2014.

Prin cererea dedusă judecăţii, reclamanţii au solicitat obligarea pârâtei la actualizarea valorii salariilor lunare brute cu includerea sporului de fidelitate şi transmiterea lor pentru recalcularea drepturilor de pensie.

Având în vedere faptul că dispoziţiile art. 1 alin. (5 1 ) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 au produs efecte până la data de 1 iulie 2017 – data abrogării lor exprese prin Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea-cadru nr. 153/2017), a rezultat că termenul de prescripţie a dreptului la acţiune, întemeiat pe prevederile dispoziţiei menţionate, putea începe să curgă cel târziu de la ultima dată când s-a aflat în vigoare, împlinindu-se la data de 1 iulie 2020.

Întrucât solicitarea acordării drepturilor salariale invocate de reclamanţi a fost făcută la 27 martie 2023, dată la care a fost înregistrată cererea acestora de chemare în judecată la Tribunalul Constanţa – Secţia I civilă, dreptul lor la acţiune s-a stins prin prescripţie.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii şi intervenienţii.

Apelanţii au susţinut că drepturile salariale, inclusiv sporul de fidelitate, au natura unor prestaţii succesive ce s-au acordat sau se acordă lunar, iar dreptul material la acţiune având ca obiect plata drepturilor salariale solicitate se stinge la împlinirea termenului de 3 ani, ce începe să curgă pentru fiecare lună, în mod distinct, de la data scadenţei salariilor/soldelor funcţiei de bază, respectiv a sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor şi a celorlalte elemente ale sistemului de salarizare.

Chiar dacă s-ar fi admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune de către instanţa de fond, aceasta ar fi trebuit să constate că sunt prescrise drepturile salariale (sporul de fidelitate) pentru perioada anterioară datei de 27 martie 2020 şi nicidecum pentru perioada 27 martie 2020-27 martie 2023 (data introducerii cererii de chemare în judecată).

Apelanţii au susţinut că instanţa de fond nu a avut în vedere prevederile Legii nr. 280/2020 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 75/2020 pentru completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018 privind instituirea unor măsuri în domeniul investiţiilor publice şi a unor măsuri fiscal- bugetare, modificarea şi completarea unor acte normative şi prorogarea unor termene şi alte modificări fiscal-bugetare (Legea nr. 280/2020), care începând cu data de 12 decembrie 2020 completează Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 75/2020 pentru completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018 privind instituirea unor măsuri în domeniul investiţiilor publice şi a unor măsuri fiscal-bugetare, modificarea şi completarea unor acte normative şi prorogarea unor termene şi alte modificări fiscal-bugetare, cu completările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 75/2020), în sensul introducerii art. 34 2 , potrivit căruia: „(1) Prevederile art. 34 1 se aplică în mod corespunzător şi personalului militar în activitate, în măsura în care a beneficiat de drepturile respective. (…)”

Or, la data intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 75/2020 – 22 mai 2020 – reclamanţii erau încă angajaţii Direcţiei Generale de Protecţie Internă din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, iar prin răspunsurile pârâtei din datele de 6 aprilie 2023 şi 11 mai 2023 li s-a comunicat faptul că a fost acordat sporul de fidelitate în perioada 30 ianuarie 2017-3 februarie 2017, precum şi sumele în lei de care au beneficiat/vor beneficia.

Prin urmare, susţinerile referitoare la faptul că dreptul material la acţiune s-a prescris, respectiv că nu au existat norme care să constituie temeiul legal al unei solicitări de recalculare a drepturilor salariale sunt neîntemeiate, faţă de dispoziţiile art. 39 alin. (1) şi (4) din Legea-cadru nr. 153/2017 şi de termenul de „salariu de bază” prevăzut de art. 1 alin. (5 1 ) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, precum şi de dispoziţiile Deciziei nr. 8 din 8 februarie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 337 din 2 aprilie 2021 (Decizia nr. 8 din 8 februarie 2021).

Apelanţii au subliniat faptul că în preambulul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 75/2020 se arată că adoptarea acestui act normativ, referitor la salarizarea poliţiştilor din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, a fost necesară în vederea îndeplinirii obligaţiilor rezultate ca efect al Deciziei nr. 51 din 11 noiembrie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 64 din 30 ianuarie 2020 (Decizia nr. 51 din 11 noiembrie 2019), în ceea ce priveşte modalitatea de aplicare a prevederilor referitoare la stabilirea salarizării la nivelul maxim aflat în plată.

Rezultă, aşadar, contrar susţinerilor angajatorului, faptul că adoptarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 75/2020, ca act de recunoaştere a necesităţii aplicării principiului egalităţii în materia salarizării şi de îndreptare a inechităţilor dintre aceleaşi categorii de salariaţi, determinate de aplicarea în timp a diverselor acte normative adoptate în acest domeniu, nu poate conduce la neaplicarea prevederilor privind îndreptăţirea reclamanţilor de a beneficia de recalcularea salariului funcţiei de bază şi a sporurilor prin stabilirea acestora la nivelul maxim pentru funcţii similare, conform art. 1 alin. (5 1 ) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, respectiv acordarea sporului de fidelitate în funcţie de vechimea în serviciu pentru perioada 30 ianuarie 2017 şi până la data trecerii în rezervă.

Prin Decizia nr. 23 din 26 septembrie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 899 din 9 noiembrie 2016 (Decizia nr. 23 din 26 septembrie 2016), obligatorie potrivit art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă, s-a dat o interpretare unitară acestor dispoziţii legale şi s-a statuat că sintagma „salarizat la acelaşi nivel”, la care face referire art. 1 alin. (5 1 ) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, are în vedere atât personalul din cadrul aparatului de lucru al Parlamentului, personalul din cadrul Consiliului Concurenţei, al Curţii de Conturi, dar şi personalul din cadrul celorlalte autorităţi şi instituţii publice enumerate de art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea-cadru nr. 284/2010), precizând, totodată, că nivelul de salarizare ce va fi avut în vedere este cel determinat prin aplicarea prevederilor art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, în cadrul aceleiaşi autorităţi sau instituţii publice.

În aceste condiţii, intimata-pârâtă era ţinută de obligaţia recalculării salariului/soldei funcţiei de bază al/a reclamanţilor prin raportare la aceste dispoziţii legale, iar în măsura în care reclamanţii ar fi beneficiat de un cuantum al salariului/soldei funcţiei de bază mai mic decât cel stabilit la nivel maxim în cadrul instituţiei pentru funcţia/gradul/treapta şi gradaţia deţinută, trebuiau să fie salarizaţi la nivelul maxim.

Au invocat şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 794 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1029 din 21 decembrie 2016 (Decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016).

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului.

Din perspectiva aplicării legii civile în timp, prescripţia începută şi neîmplinită este guvernată de legea care a instituit-o, respectiv de legea în vigoare la data când termenul de prescripţie a început să curgă. Prin urmare, în cazul apelanţilorreclamanţi, norma legală ce reglementează termenul de prescripţie la data când dreptul la acţiune s-a născut este reprezentată de art. 67 din anexa nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010, ce stipulează: „Drepturile neachitate personalului militar, poliţiştilor, funcţionarilor publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare şi personalului civil, nereclamate în termen de 3 ani de la data când trebuiau plătite, se prescriu.” Aşadar, dispoziţia legală instituie un termen obiectiv de la care termenul de prescripţie începe să curgă.

Totodată, fiind vorba despre prestaţii succesive, respectiv drepturi salariale scadente lunar, dreptul material la acţiune având ca obiect plata drepturilor salariale solicitate se stinge la împlinirea termenului special de 3 ani, ce începe să curgă pentru fiecare lună în mod distinct.

Pentru aceste considerente, raportat la datele introducerii atât a cererii de chemare în judecată, cât şi a cererii de intervenţie principală, 27 martie 2023 şi, respectiv, 16 iunie 2023, pentru drepturile salariale solicitate de apelanţii-reclamanţi şi apelanţii-intervenienţi în nume propriu prin cererea de chemare în judecată, anterior datelor de 27 martie 2020 şi 16 iunie 2020, a intervenit prescripţia dreptului material la acţiune.

Prin raportare la Decizia nr. 51 din 11 noiembrie 2019 şi la prevederile art. 34 1 alin. (2) şi (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018, recalcularea cuantumurilor salariilor de funcţie şi, după caz, a cuantumurilor sporurilor care fac parte din salariul brut lunar pentru personalul ale cărui raporturi de serviciu au încetat se realizează până la data încetării acestor raporturi, cu condiţia ca aceasta să se situeze înainte de 30 ianuarie 2020.

La termenul de judecată din 23 octombrie 2024, Curtea a pus în discuţia părţilor sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, pentru a da o hotărâre de principiu prin care să dea dezlegare chestiunilor de drept menţionate.

Prin încheierea pronunţată la 30 octombrie 2024 s-au dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi suspendarea cauzei. IV. Motivele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării

Instanţa de trimitere a constatat că litigiul se circumscrie domeniului de aplicare al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, raportat la faptul că a fost învestită cu soluţionarea unei cauze în apel, acţiunea de fond privind plata unor drepturi de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice.

De lămurirea chestiunii de drept depinde soluţionarea pe fond a cauzei, având în vedere că apelul este, potrivit art. 476 din Codul de procedură civilă, cale de atac devolutivă, iar dezlegarea chestiunii de drept vizează însăşi temeinicia pretenţiilor reclamantului.

Astfel, în raport cu obiectul cererii deduse judecăţii în fond şi al criticilor formulate în apel, este necesar a se stabili modalitatea de interpretare a dispoziţiilor legale invocate în susţinerea cererilor, respectiv apărărilor părţilor.

De asemenea, din verificarea centralizatoarelor privind hotărârile prealabile şi recursurile în interesul legii pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în materia contenciosului administrativ şi litigiilor de muncă, instanţa de trimitere nu a identificat nicio hotărâre privind chestiunea de drept care face obiectul prezentei cauze.

Curtea a reţinut, totodată, că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 instituie o procedură parţial derogatorie de la cea reglementată de art. 519 din Codul de procedură civilă, în sensul că instanţa de trimitere nu trebuie să mai evalueze caracterul de noutate al chestiunii de drept invocate, din preambulul ordonanţei de urgenţă rezultând fără echivoc că scopul urmărit a fost cel al eliminării diferenţelor de practică judiciară la nivelul instanţelor judecătoreşti care soluţionează procese privitoare la stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale sau de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, precum şi litigii referitoare la stabilirea şi/sau plata drepturilor la pensie şi a altor prestaţii de asigurări sociale ale acestui personal, astfel că orice chestiune de drept care se circumscrie sferei de reglementare a art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, în condiţiile descrise în acesta, generează obligaţia, din partea completului de judecată, de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Părţile au apreciat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 şi că este oportună sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi au reluat argumentele expuse prin cererile formulate în faţa instanţelor de fond şi de apel. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea unor chestiuni de drept

Instanţa de trimitere a reţinut că nu există prevederi legale care să excludă o anumită categorie de personal plătit din fonduri publice de la aplicarea principiilor de salarizare unitară pentru funcţii identice/similare.

Prin urmare şi cu valoare de principiu, o anumită categorie de personal nu poate fi exceptată de la aplicarea prevederilor art. 1 alin. (5 1 ) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014.

În egală măsură, deşi actele normative în materia salarizării personalului plătit din fonduri publice s-au succedat, opinia instanţei este că dreptul la acţiune se naşte la data la care angajatorul ar fi datorat drepturile salariale respective dacă le-ar fi recunoscut şi reclamantului.

În cauză, trebuie avut în vedere că pretenţiile salariale ale apelanţilor nu se întemeiază pe prevederi legale care ar stabili un anumit mod de calcul al drepturilor de natură salarială, ci pe prevederi care urmăresc stabilirea unor drepturi de natură salarială egală pentru aceeaşi categorie profesională.

Deoarece solicitarea salariaţilor-apelanţi se întemeiază pe dispoziţii legale existente, dreptul acestora la salariu s-a născut în temeiul acelor norme, iar dreptul la acţiune s-a născut la data la care ar fi trebuit plătite veniturile salariale, dacă angajatorul ar fi aplicat textul legal invocat.

Totodată, în condiţiile în care pretenţiile salariaţilor se întemeiază pe prevederi legale care impun un salariu egal pentru aceeaşi funcţie şi aceeaşi încadrare, dreptul la acţiune al acestora s-a născut abia în momentul în care un alt salariat a obţinut dreptul la o salarizare de nivel superior, căci până la acel moment nu putea pretinde un drept de salarizare similar.

Aşadar, dreptul la acţiune în acest temei nu se putea naşte mai devreme de pronunţarea hotărârilor judecătoreşti invocate de reclamanţi, prin care s-au recunoscut unor alţi salariaţi drepturi salariale cu un cuantum mai mare corespunzător aceleiaşi încadrări.

Câtă vreme dreptul la acţiune nu s-a născut, termenul de prescripţie extinctivă nu poate curge. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

La solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţele naţionale au comunicat un număr redus de hotărâri judecătoreşti şi au exprimat opinii teoretice asupra chestiunilor de drept care fac obiectul sesizării pendinte.

Astfel, unele instanţe au opinat că nu poate fi exceptată de la aplicarea prevederilor art. 1 alin. (5 1 ) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 o anumită categorie de personal şi că dreptul la acţiune se naşte la data la care angajatorul ar fi datorat drepturile salariale respective, dacă le-ar fi recunoscut şi reclamantului. În condiţiile în care pretenţiile salariaţilor se întemeiază pe prevederi legale care impun un salariu egal pentru aceeaşi funcţie şi aceeaşi încadrare, dreptul la acţiune s-a născut abia în momentul în care un alt salariat a obţinut dreptul la o salarizare cu nivel superior, căci până la acel moment nu putea pretinde un drept de salarizare similar. În consecinţă, s-a apreciat că dreptul la acţiune în acest temei nu se putea naşte mai devreme de pronunţarea hotărârilor judecătoreşti invocate, prin care s-au recunoscut unor alţi salariaţi drepturi salariale cu un cuantum mai mare, corespunzător aceleiaşi încadrări. Prin urmare, câtă vreme dreptul la acţiune nu s-a născut, termenul de prescripţie extinctivă nu poate curge (Tribunalul Bucureşti – Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, Tribunalul Călăraşi, Tribunalul Ilfov, Curtea de Apel Galaţi – Secţia pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale).

Alte instanţe au apreciat că momentul obiectiv de la care curge termenul de prescripţie este momentul adoptării normei legale ce obligă angajatorul la plata drepturilor pretinse, respectiv momentul intrării în vigoare a art. 1 alin. (5 1 ) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 (Tribunalul Teleorman – Secţia conflicte de muncă, asigurări sociale şi contencios administrativ şi fiscal, Tribunalul Buzău – Secţia I civilă).

Celelalte curţi de apel nu au identificat practică judiciară în materie şi nici nu au comunicat opinii teoretice.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei Judiciare – Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în mecanismele de unificare a practicii

Prin Decizia nr. 23 din 26 septembrie 2016, anterior menţionată, s-a statuat că: „În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, sintagma «salarizat la acelaşi nivel» are în vedere personalul din cadrul aparatului de lucru al Parlamentului, personalul din cadrul Consiliului Concurenţei, al Curţii de Conturi, precum şi din cadrul celorlalte autorităţi şi instituţii publice enumerate de art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare; nivelul de salarizare ce va fi avut în vedere în interpretarea şi aplicarea aceleiaşi norme este cel determinat prin aplicarea prevederilor art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, în cadrul aceleiaşi autorităţi sau instituţii publice.”

Prin Decizia nr. 54 din 3 iulie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 747 din 18 septembrie 2017, a fost admisă sesizarea, stabilindu-se că: „În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 (…), sintagma «salarizat la acelaşi nivel» are în vedere şi personalul din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice prevăzute la art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea-cadru nr. 284/2010 (…).”

Prin Decizia nr. 36 din 4 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 606 din 16 iulie 2018, a fost admisă sesizarea, stabilindu-se că: „În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 (…), soluţia egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim are în vedere şi majorările şi indexările recunoscute prin hotărâri judecătoreşti unor magistraţi sau membri ai personalului auxiliar, indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare.”

Prin Decizia nr. 51 din 11 noiembrie 2019, menţionată anterior, s-a decis că: „(…) termenul de «salariu de bază» prevăzut de art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 (…) şi de art. 31 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, cu modificările şi completările ulterioare, se interpretează extensiv, în sensul că se referă şi la «salariul funcţiei de bază» al poliţiştilor. (…)”

Prin Decizia nr. 8 din 8 februarie 2021, menţionată anterior, s-a statuat că: „În interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 39 alin. (4) raportat la art. 39 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 (…), în categoria «personalului numit/încadrat», la care se referă prevederile art. 39 alin. (4) raportat la art. 39 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017, este inclus şi personalul reîncadrat în baza prevederilor art. 36 din Legea-cadru nr. 153/2017.” IX. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Din verificările efectuate a rezultat că instanţa de contencios constituţional a pronunţat deciziile nr. 201 din 7 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 483 din 29 iunie 2016 şi nr. 242 din 19 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 478 din 28 iunie 2016, prin care s-au respins excepţiile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (1)-(3) şi art. 1 alin. (5 1 ) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014.

Dacă în prima decizie se analizează modul de determinare a drepturilor salariale ale funcţionarilor publici nou-încadraţi ori promovaţi, în cea de-a doua decizie, analizând conţinutul art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, instanţa de contencios constituţional a constatat că alin. (1) şi (2) instituie regula menţinerii în anul 2015 a aceluiaşi cuantum al salariilor de bază, sporurilor şi al celorlalte elemente ale salariului personalului plătit din fonduri publice, iar alin. (5)-(5 6 ), (6), (7), (7 1 ) şi (11) prevăd excepţii de la această regulă, care vizează anumite categorii profesionale, pentru care legiuitorul a considerat oportună acordarea unor creşteri salariale; aceste excepţii sunt instituite în considerarea statutului profesional al acestor categorii şi, prin urmare, au o justificare obiectivă şi rezonabilă, deoarece legiuitorul are libertatea de a reglementa atât salarizarea în sistemul public, cât şi creşteri salariale pentru o anumită categorie de personal plătit din fonduri publice. De asemenea, Curtea Constituţională a reţinut că personalul din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel, precum şi personalul din cadrul Consiliului Concurenţei şi al Curţii de Conturi nu este în aceeaşi situaţie juridică cu celelalte categorii de personal plătit din fonduri publice.

Totodată, este de menţionat că jurisprudenţa constituţională în materie de egalizare salarială la nivel maxim este ilustrată de Decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016, antemenţionată, prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 1 alin. (1 2 ) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015).

Instanţa de contencios constituţional a reţinut că: „18. Ţinând cont de toate inechităţile constatate în sistemul de salarizare a personalului bugetar, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016 (…), care modifică şi completează Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, ce stabileşte salarizarea în anul 2016 a personalului plătit din fonduri publice, legiuitorul a dorit înlăturarea inechităţilor din sistemul de salarizare al personalului bugetar. Aşa cum rezultă din nota de fundamentare şi din preambulul acestui act normativ, raţiunea principală a adoptării sale a fost eliminarea «inechităţilor în materie de salarizare în raport cu nivelul studiilor şi al activităţii profesionale prestate» şi a «discrepanţelor rezultate din neaplicarea în integralitate a prevederilor Legii-cadru nr. 284/2010» (…)”.

În cuprinsul paragrafului 34, Curtea Constituţională a constatat că, în vederea egalizării prevăzute de art. 3 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, „nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare” urmează să se stabilească prin raportare la aceeaşi funcţie, acelaşi grad, aceeaşi gradaţie, vechime în muncă şi în specialitate, aceleaşi condiţii de studii, din cadrul întregii categorii profesionale, respectiv familii ocupaţionale, indiferent de instituţia sau autoritatea publică.

Astfel, Curtea constată că, pentru respectarea principiului constituţional al egalităţii în faţa legii, nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare, prevăzut de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, corespunzător fiecărei funcţii, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, trebuie să includă majorările (indexările) stabilite prin hotărâri judecătoreşti şi să fie acelaşi pentru tot personalul salarizat potrivit dispoziţiilor de lege aplicabile în cadrul aceleiaşi categorii profesionale, respectiv familii ocupaţionale, prevăzute de Legea-cadru nr. 284/2010.

În consecinţă, ca efect al neconstituţionalităţii art. 3 1 alin. (1 2 ) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, „nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare”, la care se face egalizarea prevăzută de art. 3 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, trebuie să includă şi drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti. Aşadar, personalul care beneficiază de aceleaşi condiţii trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul aceleiaşi categorii profesionale şi familii ocupaţionale, indiferent de instituţie sau autoritate publică. X. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului

Deşi nu vizează în mod direct chestiunea de drept supusă interpretării, având în vedere expunerea de motive pentru adoptarea art. 1 alin. (5 1 ) prin art. I pct. 1 din Legea nr. 71/2015 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, cu modificările ulterioare (Legea nr. 71/2015), nu este lipsită de relevanţă indicarea unor hotărâri din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în aplicarea dispoziţiilor art. 14 din Convenţie – interzicerea discriminării.

Astfel, în paragraful 37 din hotărârea pronunţată în Cauza Driha contra României din 21 februarie 2008, Curtea Europeană a stabilit: „În lumina articolului 14 din Convenţie, o discriminare constă în a trata în mod diferit, cu excepţia justificării obiective şi raţionale, persoane aflate în situaţii comparabile (Willis contra Marii Britanii, nr. 36.042/97, § 48, CEDO 2002-IV). Pe de altă parte, lista pe care o cuprinde articolul 14 are un caracter exemplificativ, şi nu limitativ (vezi Engel şi alţii contra Ţărilor de Jos, Hotărârea din 8 iunie 1976, seria A nr. 22, p. 30, § 72, şi Rasmussen contra Danemarcei, Hotărârea din 28 noiembrie 1984, seria A nr. 87, p. 13, § 34).”

În mod similar, în cuprinsul hotărârii pronunţate în Cauza Marcks contra Belgiei – 1979, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că „diferenţa de tratament devine discriminare în înţelesul art. 14 din Convenţie numai atunci când se introduc distincţii între situaţii analoage şi comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă şi obiectivă”. În acelaşi sens pot fi menţionate şi hotărârile pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele Ranete contra României din 13 noiembrie 2008 (paragraful 29), Tehleanu contra României din 16 septembrie 2008 (paragraful 19), Ţară Lungă contra României din 8 iulie 2008 (paragraful 20) etc. XI. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit, judecătorii-raportori au apreciat că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate a sesizării, prevăzute de lege, în sensul că lipseşte condiţia referitoare la existenţa unei chestiuni de drept reale. XII. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, precum şi raportul întocmit de judecătorii-raportori, constată următoarele:

Temeiul prezentei sesizări îl constituie prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024.

Procedura de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii de admisibilitate a sesizării: (i) existenţa unei cauze în curs de judecată, în primă instanţă sau în calea de atac; (ii) cauza să fie dintre cele prevăzute limitativ la art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, indiferent de natura şi obiectul proceselor, de calitatea părţilor ori de instanţa competentă să le soluţioneze, respectiv litigiul să vizeze stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale/de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/şi cele privind raporturile de muncă şi de serviciu ale acestui personal, fie stabilirea şi/sau plata drepturilor la pensie, inclusiv cele rezultate din actualizarea/ recalcularea/revizuirea drepturilor la pensie sau/şi cele privind alte prestaţii de asigurări sociale ale personalului plătit din fonduri publice; (iii) soluţionarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept; (iv) chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Prima condiţie este îndeplinită, deoarece cauza în cadrul căreia a fost formulată sesizarea se află în curs de judecată, în calea de atac a apelului, la Curtea de Apel Constanţa – Secţia I civilă.

Este îndeplinită şi a doua condiţie, deoarece litigiul are ca obiect drepturi salariale privind funcţionari publici cu statut special – foşti ofiţeri ai Direcţiei Generale de Protecţie Internă din cadrul Ministerului Afacerilor Interne (în prezent pensionari), respectiv obligarea pârâtei la acordarea drepturilor salariale prin calcularea soldei funcţiei de bază şi a sporurilor pentru perioada 30 ianuarie 2017 şi până la data trecerii în rezervă cu drept la pensie militară de stat pentru fiecare dintre reclamanţi, potrivit art. 1 alin. (5 1 ) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, la nivelul maxim de salarizare pentru funcţii similare, respectiv acordarea sporului de fidelitate de 15%, defalcat pe fiecare lună.

Nu este îndeplinită, însă, a treia condiţie de admisibilitate, ce vizează existenţa unei chestiuni de drept care ar putea face obiect al sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, pentru motivele ce vor fi arătate în continuare.

În cuprinsul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 nu se defineşte noţiunea „chestiune de drept”, însă lămurirea sensului acesteia se va face ţinând seama de principiile prezentate de legiuitorul delegat în preambulul ordonanţei de urgenţă menţionate şi de necesitatea completării, conform art. 4 din aceasta, a dispoziţiilor speciale ale acesteia cu prevederile dreptului comun, cuprinse în Codul de procedură civilă, şi cu jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, dată în interpretarea prevederilor de drept comun, jurisprudenţă care a dezvoltat noţiunea autonomă a „chestiunii de drept”, susceptibilă de interpretare pe calea mecanismului hotărârii prealabile.

Referitor la cerinţa existenţei unei chestiuni de drept reale, dificile, în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-au reţinut următoarele: a) chestiunea de drept care necesită, cu pregnanţă, a fi lămurită prezintă o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme, în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii; b) chestiunea de drept supusă dezlegării trebuie să fie o chestiune care ridică serioase dificultăţi de interpretare a unor dispoziţii legale imperfecte, lacunare ori contradictorii, iar nu realizarea unor operaţiuni de interpretare şi aplicare a unui/unor text/texte de lege în raport cu circumstanţele particulare ce caracterizează fiecare litigiu ori existenţa unor simple obstacole care ar putea fi înlăturate printr-o reflexie mai aprofundată a judecătorului cauzei; c) pentru a ne afla în prezenţa unei veritabile chestiuni de drept, caracterul complex sau, după caz, precar al reglementării, de natură a conduce, în final, la interpretări diferite, precum şi dificultatea completului în a-şi însuşi o anumită interpretare trebuie să fie reflectate în încheierea de sesizare, care trebuie să fie motivată, aptă să releve reflecţia asupra diferitelor variante de interpretare posibile, cu argumentele aferente, şi de o manieră în care să se întrevadă, explicit, pragul de dificultate al întrebării şi în ce măsură acesta depăşeşte obligaţia ordinară a instanţei de a interpreta şi aplica legea în cadrul soluţionării unui litigiu, întrucât simpla dilemă cu privire la sensul unei norme de drept nu poate constitui temei pentru declanşarea mecanismului hotărârii prealabile. Sub acest aspect s-a reţinut că, în procedura hotărârii prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu se substituie atributului fundamental al instanţelor, de interpretare şi aplicare a legii, ci se limitează la a facilita judecătorului eliminarea ambiguităţilor ori dificultăţilor unor texte de lege.

Cu privire la sesizarea Curţii de Apel Constanţa – Secţia I civilă, chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată nu îndeplineşte cerinţa de a fi o veritabilă chestiune de drept, născută dintr-un text incomplet sau neclar, susceptibil de interpretări contradictorii, de natură a fi dedusă dezlegării în cadrul procedurii reglementate de dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024.

Referitor la condiţia ca problema supusă interpretării să se identifice într-o chestiune de drept, potrivit jurisprudenţei constante a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, chestiunea de drept supusă dezbaterii trebuie să fie una veritabilă, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acest text este neclar, incomplet, fie pentru că nu este corelat cu alte dispoziţii legale (spre exemplu, Decizia nr. 16 din 23 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 779 din 5 octombrie 2016).

Obiectul procedurii îl reprezintă, aşadar, o normă de drept, un text de lege care, drept urmare a interpretării printr-o argumentaţie juridică consistentă şi divergentă, poate primi o aplicare diferită în situaţii cvasiidentice şi poate determina, în final, o jurisprudenţă neunitară.

Instanţa de trimitere arată, referitor la obiectul cauzei cu care este învestită, că, în speţă, reclamanţii solicită obligarea intimatului-pârât la acordarea drepturilor salariale ce li se cuvin, prin calcularea soldei funcţiei de bază şi a sporurilor pentru perioada 30 ianuarie 2017 şi până la data trecerii în rezervă cu drept la pensie militară de stat pentru fiecare dintre reclamanţi, potrivit art. 1 alin. (5 1 ) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, la nivelul maxim de salarizare pentru funcţii similare, respectiv acordarea sporului de fidelitate de 15%, defalcat pe fiecare lună.

Prin prima întrebare prealabilă se solicită să se stabilească modalitatea de determinare a începutului curgerii prescripţiei cu privire la drepturile pretinse în temeiul art. 1 alin. (5 1 ) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, în sensul calculării soldei funcţiei de bază şi sporurilor la nivelul maxim de salarizare pentru funcţii similare.

Prin a doua întrebare se solicită să se stabilească modalitatea de calculare a soldei funcţiei de bază prin includerea sporului de fidelitate de 15% în temeiul art. 1 alin. (5 1 ) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014.

Se observă că, prin modalitatea de formulare a întrebărilor, instanţa de trimitere nu pune în discuţie interpretarea unor norme de drept, ci identificarea momentului de la care termenul de prescripţie aplicabil în speţă începe să curgă şi nu se solicită o interpretare propriu-zisă a conţinutului dispoziţiilor legale indicate.

Astfel, din cuprinsul încheierii de sesizare reiese că instanţa de trimitere nu are o dificultate în ceea ce priveşte interpretarea prevederilor art. 1 alin. (5 1 ) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, care, de altfel, a făcut obiectul analizei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în mai multe rânduri, prin deciziile menţionate la capitolul IX din prezenta decizie, ci, în realitate, dilema titularului sesizării vizează modalitatea de determinare a începutului curgerii prescripţiei dreptului la acţiune pentru drepturile salariale care fac obiectul cererii de chemare în judecată, solicitate în temeiul de lege mai sus indicat.

Aşadar, prin sesizare nu se solicită interpretarea unor dispoziţii legale care comportă o reală şi serioasă dificultate, de natură a fi dedusă dezlegării în cadrul procedurii prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, ci vizează, în concret, tranşarea aspectelor litigioase aflate pe rolul instanţei de trimitere, în condiţiile în care aceasta nu a indicat probleme de drept reale, care să privească interpretarea diferită sau contradictorie a unui text de lege neclar, incomplet sau, după caz, incert.

Or, dacă prin sesizarea formulată nu se urmăreşte stabilirea înţelesului sau a conţinutului normei, ci, pornindu-se de la un anumit rezultat al interpretării dispoziţiilor legale, se are în vedere doar aplicarea normei, cu scopul de a se identifica soluţia ce trebuie dispusă în cauză, sesizarea este inadmisibilă.

În sesizarea ce face obiectul analizei de faţă, instanţa de trimitere nu urmăreşte identificarea conţinutului conceptual al normelor, ci stabilirea modului de aplicare a acestora la situaţia de fapt din speţă, operaţiune ce excedează atribuţiilor completului constituit pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile.

Acest aspect rezultă, în primul rând, chiar din opinia exprimată de complet în cuprinsul încheierii de sesizare. Astfel, instanţa de trimitere a interpretat dispoziţiile legale în discuţie fără nicio dificultate, aşa cum reiese din raţionamentul expus în punctul de vedere al completului de judecată asupra chestiunii de drept.

Verificarea premiselor sesizării relevă faptul că aceasta nu pune în discuţie o dificultate de interpretare punctuală a unei normei de drept indicate în actul de sesizare, de natură să necesite intervenţia instanţei supreme, ci urmăreşte, mai degrabă, o validare a opiniei exprimate, instanţa de trimitere pornind de la premisa greşită că sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu întrebare prealabilă este obligatorie în toate cazurile care vizează litigii de natură salarială, conform Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024.

Împrejurarea că instanţa de trimitere nu are niciun fel de dificultate în legătură cu interpretarea textelor de lege rezultă, cu pregnanţă, din conţinutul acestei încheieri, în care se subliniază că „nu există prevederi legale care să excludă o anumită categorie de personal plătit din fonduri publice de la aplicarea principiilor de salarizare unitară pentru funcţii identice/similare. Prin urmare şi cu valoare de principiu, o anumită categorie de personal nu poate fi exceptată de la aplicarea prevederilor art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014. Aşadar dreptul la acţiune în acest temei nu se putea naşte mai devreme de pronunţarea hotărârilor judecătoreşti invocate de reclamanţi prin care s-au recunoscut unor alţi salariaţi drepturi salariale cu un cuantum mai mare corespunzător aceleiaşi încadrări. Câtă vreme dreptul la acţiune nu s-a născut, termenul de prescripţie extinctivă nu poate curge”.

În al doilea rând, întrebările adresate Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu se circumscriu unei interpretări in abstracto a unor dispoziţii legale şi nici nu vizează o chestiune de drept punctuală, concretă, adecvată speţei; în realitate, faţă de modalitatea formulării întrebărilor de către instanţa de trimitere, rezultă că ceea ce se solicită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie reprezintă o rezolvare a cauzei raportat la elementele de fapt din dosar, deşi sesizarea trebuie să vizeze exclusiv probleme de interpretare a legii, operaţiunea de identificare, interpretare şi aplicare a unor texte de lege la anumite circumstanţe particulare, ce caracterizează fiecare litigiu, neputând fi transferată completului constituit pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, ci revine instanţei de judecată învestite cu soluţionarea cauzei.

În speţă, aspectele sesizate conduc spre concluzia că întrebările adresate Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu vizează interpretarea unor dispoziţii legale, ci doar realizarea unui raţionament judiciar, care este atributul instanţei învestite cu judecarea litigiului şi care reprezintă cea mai importantă componentă a activităţii de judecată, a cărei delegare nu este permisă.

Din considerentele expuse în precedent, ca urmare a constatării neîndeplinirii condiţiei de admisibilitate referitoare la existenţa unei chestiuni de drept reale, în temeiul art. 2 alin. (1) şi al art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, precum şi al art. 519 din Codul de procedură civ