ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 282/2025

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluționarea Dosarului nr. 3.026/1/2024, a fost constituit conform dispozițiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă și ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20/2023, cu modificările și completările ulterioare (Regulamentul).

Ședința este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La ședința de judecată participă doamna magistratasistent Elena Adriana Stamatescu, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Constanța - Secția I civilă în Dosarul nr. 2.355/118/2023.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, ce a fost comunicat părților, conform dispozițiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; părțile nu au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept.

De asemenea, referă asupra faptului că au fost transmise de către instanțele naționale hotărâri judecătorești și opinii teoretice exprimate de judecători în materia ce face obiectul sesizării, iar Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii cu privire la această problemă de drept.

În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunțare asupra sesizării privind pronunțarea unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul și obiectul sesizării

Curtea de Apel Constanța - Secția I civilă a dispus, prin Încheierea din 30 octombrie 2024, în Dosarul nr. 2.355/118/2023, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluționarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum și a proceselor privind prestații de asigurări sociale (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024), în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarele chestiuni de drept: Modalitatea de determinare a începutului curgerii prescripției cu privire la drepturile pretinse în temeiul art. 1 alin. (51) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014), în sensul calculării soldei funcției de bază și sporurilor la nivelul maxim de salarizare pentru funcții similare. Modalitatea de calculare a soldei funcției de bază prin includerea sporului de fidelitate de 15% în temeiul art. 1 alin. (51) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 20 decembrie 2024 cu nr. 3.026/1/2024, termenul de judecată fiind stabilit la data de 30 iunie 2025. II. Dispozițiile legale supuse interpretării

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare "Art. 1. - (...) (5 1 ) Prin excepție de la prevederile alin. (1) și (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului și din celelalte instituții și autorități publice, salarizat la același nivel, precum și personalul din cadrul Consiliului Concurenței și al Curții de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituții, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, va fi salarizat la nivelul maxim dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții. (...) " III. Expunerea succintă a procesului

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța - Secția I civilă, la data de 27 martie 2023, cu nr. 2.355/118/2023, reclamanții A, B și C și intervenienții D, E, F și G, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală de Protecție Internă din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, au solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei la acordarea drepturilor salariale ce li se cuvin, prin calcularea soldei funcției de bază și a sporurilor pentru perioada 30 ianuarie 2017 și până la data trecerii în rezervă cu drept la pensie militară de stat pentru fiecare dintre reclamanți, potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (5 1 ) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, la nivelul maxim de salarizare pentru funcții similare, respectiv acordarea sporului de fidelitate de 15%, defalcat pe fiecare lună, precum și actualizarea acestor sume cu rata inflației și obligarea la plata dobânzii legale aferente.

Prin întâmpinare, pârâtul a invocat prescripția dreptului material la acțiune, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată.

Prin Sentința civilă nr. 1.269 din 12 aprilie 2024, Tribunalul Constanța - Secția I civilă a admis excepția prescripției și a respins acțiunea.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că reclamanții sunt beneficiarii unei pensii de serviciu și că baza de calcul al pensiei a fost constituită de veniturile realizate de aceștia în perioada de 6 luni, aleasă în conformitate cu prevederile art. 28 din Legea nr. 223/2015 privind pensiile militare de stat, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 223/2015), respectiv ianuarie-iunie 2014.

Prin cererea dedusă judecății, reclamanții au solicitat obligarea pârâtei la actualizarea valorii salariilor lunare brute cu includerea sporului de fidelitate și transmiterea lor pentru recalcularea drepturilor de pensie.

Având în vedere faptul că dispozițiile art. 1 alin. (5 1 ) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 au produs efecte până la data de 1 iulie 2017 - data abrogării lor exprese prin Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare (Legea-cadru nr. 153/2017), a rezultat că termenul de prescripție a dreptului la acțiune, întemeiat pe prevederile dispoziției menționate, putea începe să curgă cel târziu de la ultima dată când s-a aflat în vigoare, împlinindu-se la data de 1 iulie 2020.

Întrucât solicitarea acordării drepturilor salariale invocate de reclamanți a fost făcută la 27 martie 2023, dată la care a fost înregistrată cererea acestora de chemare în judecată la Tribunalul Constanța - Secția I civilă, dreptul lor la acțiune s-a stins prin prescripție.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții și intervenienții.

Apelanții au susținut că drepturile salariale, inclusiv sporul de fidelitate, au natura unor prestații succesive ce s-au acordat sau se acordă lunar, iar dreptul material la acțiune având ca obiect plata drepturilor salariale solicitate se stinge la împlinirea termenului de 3 ani, ce începe să curgă pentru fiecare lună, în mod distinct, de la data scadenței salariilor/soldelor funcției de bază, respectiv a sporurilor, indemnizațiilor, compensațiilor și a celorlalte elemente ale sistemului de salarizare.

Chiar dacă s-ar fi admis excepția prescripției dreptului material la acțiune de către instanța de fond, aceasta ar fi trebuit să constate că sunt prescrise drepturile salariale (sporul de fidelitate) pentru perioada anterioară datei de 27 martie 2020 și nicidecum pentru perioada 27 martie 2020-27 martie 2023 (data introducerii cererii de chemare în judecată).

Apelanții au susținut că instanța de fond nu a avut în vedere prevederile Legii nr. 280/2020 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 75/2020 pentru completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 114/2018 privind instituirea unor măsuri în domeniul investițiilor publice și a unor măsuri fiscal- bugetare, modificarea și completarea unor acte normative și prorogarea unor termene și alte modificări fiscal-bugetare (Legea nr. 280/2020), care începând cu data de 12 decembrie 2020 completează Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 75/2020 pentru completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 114/2018 privind instituirea unor măsuri în domeniul investițiilor publice și a unor măsuri fiscal-bugetare, modificarea și completarea unor acte normative și prorogarea unor termene și alte modificări fiscal-bugetare, cu completările ulterioare (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 75/2020), în sensul introducerii art. 34 2 , potrivit căruia: "(1) Prevederile art. 34 1 se aplică în mod corespunzător și personalului militar în activitate, în măsura în care a beneficiat de drepturile respective. (...)"

Or, la data intrării în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 75/2020 - 22 mai 2020 - reclamanții erau încă angajații Direcției Generale de Protecție Internă din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, iar prin răspunsurile pârâtei din datele de 6 aprilie 2023 și 11 mai 2023 li s-a comunicat faptul că a fost acordat sporul de fidelitate în perioada 30 ianuarie 2017-3 februarie 2017, precum și sumele în lei de care au beneficiat/vor beneficia.

Prin urmare, susținerile referitoare la faptul că dreptul material la acțiune s-a prescris, respectiv că nu au existat norme care să constituie temeiul legal al unei solicitări de recalculare a drepturilor salariale sunt neîntemeiate, față de dispozițiile art. 39 alin. (1) și (4) din Legea-cadru nr. 153/2017 și de termenul de "salariu de bază" prevăzut de art. 1 alin. (5 1 ) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, precum și de dispozițiile Deciziei nr. 8 din 8 februarie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 337 din 2 aprilie 2021 (Decizia nr. 8 din 8 februarie 2021).

Apelanții au subliniat faptul că în preambulul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 75/2020 se arată că adoptarea acestui act normativ, referitor la salarizarea polițiștilor din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, a fost necesară în vederea îndeplinirii obligațiilor rezultate ca efect al Deciziei nr. 51 din 11 noiembrie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 64 din 30 ianuarie 2020 (Decizia nr. 51 din 11 noiembrie 2019), în ceea ce privește modalitatea de aplicare a prevederilor referitoare la stabilirea salarizării la nivelul maxim aflat în plată.

Rezultă, așadar, contrar susținerilor angajatorului, faptul că adoptarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 75/2020, ca act de recunoaștere a necesității aplicării principiului egalității în materia salarizării și de îndreptare a inechităților dintre aceleași categorii de salariați, determinate de aplicarea în timp a diverselor acte normative adoptate în acest domeniu, nu poate conduce la neaplicarea prevederilor privind îndreptățirea reclamanților de a beneficia de recalcularea salariului funcției de bază și a sporurilor prin stabilirea acestora la nivelul maxim pentru funcții similare, conform art. 1 alin. (5 1 ) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, respectiv acordarea sporului de fidelitate în funcție de vechimea în serviciu pentru perioada 30 ianuarie 2017 și până la data trecerii în rezervă.

Prin Decizia nr. 23 din 26 septembrie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 899 din 9 noiembrie 2016 (Decizia nr. 23 din 26 septembrie 2016), obligatorie potrivit art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă, s-a dat o interpretare unitară acestor dispoziții legale și s-a statuat că sintagma "salarizat la același nivel", la care face referire art. 1 alin. (5 1 ) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, are în vedere atât personalul din cadrul aparatului de lucru al Parlamentului, personalul din cadrul Consiliului Concurenței, al Curții de Conturi, dar și personalul din cadrul celorlalte autorități și instituții publice enumerate de art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare (Legea-cadru nr. 284/2010), precizând, totodată, că nivelul de salarizare ce va fi avut în vedere este cel determinat prin aplicarea prevederilor art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, în cadrul aceleiași autorități sau instituții publice.

În aceste condiții, intimata-pârâtă era ținută de obligația recalculării salariului/soldei funcției de bază al/a reclamanților prin raportare la aceste dispoziții legale, iar în măsura în care reclamanții ar fi beneficiat de un cuantum al salariului/soldei funcției de bază mai mic decât cel stabilit la nivel maxim în cadrul instituției pentru funcția/gradul/treapta și gradația deținută, trebuiau să fie salarizați la nivelul maxim.

Au invocat și Decizia Curții Constituționale nr. 794 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1029 din 21 decembrie 2016 (Decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016).

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului.

Din perspectiva aplicării legii civile în timp, prescripția începută și neîmplinită este guvernată de legea care a instituit-o, respectiv de legea în vigoare la data când termenul de prescripție a început să curgă. Prin urmare, în cazul apelanțilorreclamanți, norma legală ce reglementează termenul de prescripție la data când dreptul la acțiune s-a născut este reprezentată de art. 67 din anexa nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010, ce stipulează: "Drepturile neachitate personalului militar, polițiștilor, funcționarilor publici cu statut special din sistemul administrației penitenciare și personalului civil, nereclamate în termen de 3 ani de la data când trebuiau plătite, se prescriu." Așadar, dispoziția legală instituie un termen obiectiv de la care termenul de prescripție începe să curgă.

Totodată, fiind vorba despre prestații succesive, respectiv drepturi salariale scadente lunar, dreptul material la acțiune având ca obiect plata drepturilor salariale solicitate se stinge la împlinirea termenului special de 3 ani, ce începe să curgă pentru fiecare lună în mod distinct.

Pentru aceste considerente, raportat la datele introducerii atât a cererii de chemare în judecată, cât și a cererii de intervenție principală, 27 martie 2023 și, respectiv, 16 iunie 2023, pentru drepturile salariale solicitate de apelanții-reclamanți și apelanții-intervenienți în nume propriu prin cererea de chemare în judecată, anterior datelor de 27 martie 2020 și 16 iunie 2020, a intervenit prescripția dreptului material la acțiune.

Prin raportare la Decizia nr. 51 din 11 noiembrie 2019 și la prevederile art. 34 1 alin. (2) și (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 114/2018, recalcularea cuantumurilor salariilor de funcție și, după caz, a cuantumurilor sporurilor care fac parte din salariul brut lunar pentru personalul ale cărui raporturi de serviciu au încetat se realizează până la data încetării acestor raporturi, cu condiția ca aceasta să se situeze înainte de 30 ianuarie 2020.

La termenul de judecată din 23 octombrie 2024, Curtea a pus în discuția părților sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024, pentru a da o hotărâre de principiu prin care să dea dezlegare chestiunilor de drept menționate.

Prin încheierea pronunțată la 30 octombrie 2024 s-au dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și suspendarea cauzei. IV. Motivele de admisibilitate reținute de titularul sesizării

Instanța de trimitere a constatat că litigiul se circumscrie domeniului de aplicare al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024, raportat la faptul că a fost învestită cu soluționarea unei cauze în apel, acțiunea de fond privind plata unor drepturi de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice.

De lămurirea chestiunii de drept depinde soluționarea pe fond a cauzei, având în vedere că apelul este, potrivit art. 476 din Codul de procedură civilă, cale de atac devolutivă, iar dezlegarea chestiunii de drept vizează însăși temeinicia pretențiilor reclamantului.

Astfel, în raport cu obiectul cererii deduse judecății în fond și al criticilor formulate în apel, este necesar a se stabili modalitatea de interpretare a dispozițiilor legale invocate în susținerea cererilor, respectiv apărărilor părților.

De asemenea, din verificarea centralizatoarelor privind hotărârile prealabile și recursurile în interesul legii pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în materia contenciosului administrativ și litigiilor de muncă, instanța de trimitere nu a identificat nicio hotărâre privind chestiunea de drept care face obiectul prezentei cauze.

Curtea a reținut, totodată, că Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 instituie o procedură parțial derogatorie de la cea reglementată de art. 519 din Codul de procedură civilă, în sensul că instanța de trimitere nu trebuie să mai evalueze caracterul de noutate al chestiunii de drept invocate, din preambulul ordonanței de urgență rezultând fără echivoc că scopul urmărit a fost cel al eliminării diferențelor de practică judiciară la nivelul instanțelor judecătorești care soluționează procese privitoare la stabilirea și/sau plata drepturilor salariale sau de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, precum și litigii referitoare la stabilirea și/sau plata drepturilor la pensie și a altor prestații de asigurări sociale ale acestui personal, astfel că orice chestiune de drept care se circumscrie sferei de reglementare a art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, în condițiile descrise în acesta, generează obligația, din partea completului de judecată, de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție. V. Punctele de vedere ale părților cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Părțile au apreciat că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 și că este oportună sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție și au reluat argumentele expuse prin cererile formulate în fața instanțelor de fond și de apel. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea unor chestiuni de drept

Instanța de trimitere a reținut că nu există prevederi legale care să excludă o anumită categorie de personal plătit din fonduri publice de la aplicarea principiilor de salarizare unitară pentru funcții identice/similare.

Prin urmare și cu valoare de principiu, o anumită categorie de personal nu poate fi exceptată de la aplicarea prevederilor art. 1 alin. (5 1 ) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014.

În egală măsură, deși actele normative în materia salarizării personalului plătit din fonduri publice s-au succedat, opinia instanței este că dreptul la acțiune se naște la data la care angajatorul ar fi datorat drepturile salariale respective dacă le-ar fi recunoscut și reclamantului.

În cauză, trebuie avut în vedere că pretențiile salariale ale apelanților nu se întemeiază pe prevederi legale care ar stabili un anumit mod de calcul al drepturilor de natură salarială, ci pe prevederi care urmăresc stabilirea unor drepturi de natură salarială egală pentru aceeași categorie profesională.

Deoarece solicitarea salariaților-apelanți se întemeiază pe dispoziții legale existente, dreptul acestora la salariu s-a născut în temeiul acelor norme, iar dreptul la acțiune s-a născut la data la care ar fi trebuit plătite veniturile salariale, dacă angajatorul ar fi aplicat textul legal invocat.

Totodată, în condițiile în care pretențiile salariaților se întemeiază pe prevederi legale care impun un salariu egal pentru aceeași funcție și aceeași încadrare, dreptul la acțiune al acestora s-a născut abia în momentul în care un alt salariat a obținut dreptul la o salarizare de nivel superior, căci până la acel moment nu putea pretinde un drept de salarizare similar.

Așadar, dreptul la acțiune în acest temei nu se putea naște mai devreme de pronunțarea hotărârilor judecătorești invocate de reclamanți, prin care s-au recunoscut unor alți salariați drepturi salariale cu un cuantum mai mare corespunzător aceleiași încadrări.

Câtă vreme dreptul la acțiune nu s-a născut, termenul de prescripție extinctivă nu poate curge. VII. Jurisprudența instanțelor naționale în materie

La solicitarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanțele naționale au comunicat un număr redus de hotărâri judecătorești și au exprimat opinii teoretice asupra chestiunilor de drept care fac obiectul sesizării pendinte.

Astfel, unele instanțe au opinat că nu poate fi exceptată de la aplicarea prevederilor art. 1 alin. (5 1 ) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 o anumită categorie de personal și că dreptul la acțiune se naște la data la care angajatorul ar fi datorat drepturile salariale respective, dacă le-ar fi recunoscut și reclamantului. În condițiile în care pretențiile salariaților se întemeiază pe prevederi legale care impun un salariu egal pentru aceeași funcție și aceeași încadrare, dreptul la acțiune s-a născut abia în momentul în care un alt salariat a obținut dreptul la o salarizare cu nivel superior, căci până la acel moment nu putea pretinde un drept de salarizare similar. În consecință, s-a apreciat că dreptul la acțiune în acest temei nu se putea naște mai devreme de pronunțarea hotărârilor judecătorești invocate, prin care s-au recunoscut unor alți salariați drepturi salariale cu un cuantum mai mare, corespunzător aceleiași încadrări. Prin urmare, câtă vreme dreptul la acțiune nu s-a născut, termenul de prescripție extinctivă nu poate curge (Tribunalul București - Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, Tribunalul Călărași, Tribunalul Ilfov, Curtea de Apel Galați - Secția pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale).

Alte instanțe au apreciat că momentul obiectiv de la care curge termenul de prescripție este momentul adoptării normei legale ce obligă angajatorul la plata drepturilor pretinse, respectiv momentul intrării în vigoare a art. 1 alin. (5 1 ) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 (Tribunalul Teleorman - Secția conflicte de muncă, asigurări sociale și contencios administrativ și fiscal, Tribunalul Buzău - Secția I civilă).

Celelalte curți de apel nu au identificat practică judiciară în materie și nici nu au comunicat opinii teoretice.

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că la nivelul Secției Judiciare - Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție în mecanismele de unificare a practicii

Prin Decizia nr. 23 din 26 septembrie 2016, anterior menționată, s-a statuat că: "În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (51) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, sintagma «salarizat la același nivel» are în vedere personalul din cadrul aparatului de lucru al Parlamentului, personalul din cadrul Consiliului Concurenței, al Curții de Conturi, precum și din cadrul celorlalte autorități și instituții publice enumerate de art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare; nivelul de salarizare ce va fi avut în vedere în interpretarea și aplicarea aceleiași norme este cel determinat prin aplicarea prevederilor art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, în cadrul aceleiași autorități sau instituții publice."

Prin Decizia nr. 54 din 3 iulie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 747 din 18 septembrie 2017, a fost admisă sesizarea, stabilindu-se că: "În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (51) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 (...), sintagma «salarizat la același nivel» are în vedere și personalul din cadrul autorităților și instituțiilor publice prevăzute la art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea-cadru nr. 284/2010 (...)."

Prin Decizia nr. 36 din 4 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 606 din 16 iulie 2018, a fost admisă sesizarea, stabilindu-se că: "În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (51) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 (...), soluția egalizării indemnizațiilor la nivel maxim are în vedere și majorările și indexările recunoscute prin hotărâri judecătorești unor magistrați sau membri ai personalului auxiliar, indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare."

Prin Decizia nr. 51 din 11 noiembrie 2019, menționată anterior, s-a decis că: "(...) termenul de «salariu de bază» prevăzut de art. 1 alin. (51) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 (...) și de art. 31 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum și unele măsuri fiscal-bugetare, cu modificările și completările ulterioare, se interpretează extensiv, în sensul că se referă și la «salariul funcției de bază» al polițiștilor. (...)"

Prin Decizia nr. 8 din 8 februarie 2021, menționată anterior, s-a statuat că: "În interpretarea și aplicarea prevederilor art. 39 alin. (4) raportat la art. 39 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 (...), în categoria «personalului numit/încadrat», la care se referă prevederile art. 39 alin. (4) raportat la art. 39 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017, este inclus și personalul reîncadrat în baza prevederilor art. 36 din Legea-cadru nr. 153/2017." IX. Jurisprudența Curții Constituționale

Din verificările efectuate a rezultat că instanța de contencios constituțional a pronunțat deciziile nr. 201 din 7 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 483 din 29 iunie 2016 și nr. 242 din 19 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 478 din 28 iunie 2016, prin care s-au respins excepțiile de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1)-(3) și art. 1 alin. (5 1 ) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014.

Dacă în prima decizie se analizează modul de determinare a drepturilor salariale ale funcționarilor publici nou-încadrați ori promovați, în cea de-a doua decizie, analizând conținutul art. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, instanța de contencios constituțional a constatat că alin. (1) și (2) instituie regula menținerii în anul 2015 a aceluiași cuantum al salariilor de bază, sporurilor și al celorlalte elemente ale salariului personalului plătit din fonduri publice, iar alin. (5)-(5 6 ), (6), (7), (7 1 ) și (11) prevăd excepții de la această regulă, care vizează anumite categorii profesionale, pentru care legiuitorul a considerat oportună acordarea unor creșteri salariale; aceste excepții sunt instituite în considerarea statutului profesional al acestor categorii și, prin urmare, au o justificare obiectivă și rezonabilă, deoarece legiuitorul are libertatea de a reglementa atât salarizarea în sistemul public, cât și creșteri salariale pentru o anumită categorie de personal plătit din fonduri publice. De asemenea, Curtea Constituțională a reținut că personalul din aparatul de lucru al Parlamentului și din celelalte instituții și autorități publice, salarizat la același nivel, precum și personalul din cadrul Consiliului Concurenței și al Curții de Conturi nu este în aceeași situație juridică cu celelalte categorii de personal plătit din fonduri publice.

Totodată, este de menționat că jurisprudența constituțională în materie de egalizare salarială la nivel maxim este ilustrată de Decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016, antemenționată, prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3 1 alin. (1 2 ) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum și unele măsuri fiscal-bugetare, cu modificările și completările ulterioare (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015).

Instanța de contencios constituțional a reținut că: "18. Ținând cont de toate inechitățile constatate în sistemul de salarizare a personalului bugetar, prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 20/2016 (...), care modifică și completează Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015, ce stabilește salarizarea în anul 2016 a personalului plătit din fonduri publice, legiuitorul a dorit înlăturarea inechităților din sistemul de salarizare al personalului bugetar. Așa cum rezultă din nota de fundamentare și din preambulul acestui act normativ, rațiunea principală a adoptării sale a fost eliminarea «inechităților în materie de salarizare în raport cu nivelul studiilor și al activității profesionale prestate» și a «discrepanțelor rezultate din neaplicarea în integralitate a prevederilor Legii-cadru nr. 284/2010» (...)".

În cuprinsul paragrafului 34, Curtea Constituțională a constatat că, în vederea egalizării prevăzute de art. 3 1 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015, "nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare" urmează să se stabilească prin raportare la aceeași funcție, același grad, aceeași gradație, vechime în muncă și în specialitate, aceleași condiții de studii, din cadrul întregii categorii profesionale, respectiv familii ocupaționale, indiferent de instituția sau autoritatea publică.

Astfel, Curtea constată că, pentru respectarea principiului constituțional al egalității în fața legii, nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare, prevăzut de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015, corespunzător fiecărei funcții, grad/treaptă, gradație, vechime în funcție sau în specialitate, trebuie să includă majorările (indexările) stabilite prin hotărâri judecătorești și să fie același pentru tot personalul salarizat potrivit dispozițiilor de lege aplicabile în cadrul aceleiași categorii profesionale, respectiv familii ocupaționale, prevăzute de Legea-cadru nr. 284/2010.

În consecință, ca efect al neconstituționalității art. 3 1 alin. (1 2 ) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015, "nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare", la care se face egalizarea prevăzută de art. 3 1 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015, trebuie să includă și drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești. Așadar, personalul care beneficiază de aceleași condiții trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare din cadrul aceleiași categorii profesionale și familii ocupaționale, indiferent de instituție sau autoritate publică. X. Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului

Deși nu vizează în mod direct chestiunea de drept supusă interpretării, având în vedere expunerea de motive pentru adoptarea art. 1 alin. (5 1 ) prin art. I pct. 1 din Legea nr. 71/2015 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, cu modificările ulterioare (Legea nr. 71/2015), nu este lipsită de relevanță indicarea unor hotărâri din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în aplicarea dispozițiilor art. 14 din Convenție - interzicerea discriminării.

Astfel, în paragraful 37 din hotărârea pronunțată în Cauza Driha contra României din 21 februarie 2008, Curtea Europeană a stabilit: "În lumina articolului 14 din Convenție, o discriminare constă în a trata în mod diferit, cu excepția justificării obiective și raționale, persoane aflate în situații comparabile (Willis contra Marii Britanii, nr. 36.042/97, § 48, CEDO 2002-IV). Pe de altă parte, lista pe care o cuprinde articolul 14 are un caracter exemplificativ, și nu limitativ (vezi Engel și alții contra Țărilor de Jos, Hotărârea din 8 iunie 1976, seria A nr. 22, p. 30, § 72, și Rasmussen contra Danemarcei, Hotărârea din 28 noiembrie 1984, seria A nr. 87, p. 13, § 34)."

În mod similar, în cuprinsul hotărârii pronunțate în Cauza Marcks contra Belgiei - 1979, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că "diferența de tratament devine discriminare în înțelesul art. 14 din Convenție numai atunci când se introduc distincții între situații analoage și comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă". În același sens pot fi menționate și hotărârile pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele Ranete contra României din 13 noiembrie 2008 (paragraful 29), Tehleanu contra României din 16 septembrie 2008 (paragraful 19), Țară Lungă contra României din 8 iulie 2008 (paragraful 20) etc. XI. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit, judecătorii-raportori au apreciat că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate a sesizării, prevăzute de lege, în sensul că lipsește condiția referitoare la existența unei chestiuni de drept reale. XII. Înalta Curte de Casație și Justiție Examinând sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, precum și raportul întocmit de judecătorii-raportori, constată următoarele:

Temeiul prezentei sesizări îl constituie prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024.

Procedura de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții de admisibilitate a sesizării: (i) existența unei cauze în curs de judecată, în primă instanță sau în calea de atac; (ii) cauza să fie dintre cele prevăzute limitativ la art. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, indiferent de natura și obiectul proceselor, de calitatea părților ori de instanța competentă să le soluționeze, respectiv litigiul să vizeze stabilirea și/sau plata drepturilor salariale/de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/și cele privind raporturile de muncă și de serviciu ale acestui personal, fie stabilirea și/sau plata drepturilor la pensie, inclusiv cele rezultate din actualizarea/ recalcularea/revizuirea drepturilor la pensie sau/și cele privind alte prestații de asigurări sociale ale personalului plătit din fonduri publice; (iii) soluționarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept; (iv) chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Prima condiție este îndeplinită, deoarece cauza în cadrul căreia a fost formulată sesizarea se află în curs de judecată, în calea de atac a apelului, la Curtea de Apel Constanța - Secția I civilă.

Este îndeplinită și a doua condiție, deoarece litigiul are ca obiect drepturi salariale privind funcționari publici cu statut special - foști ofițeri ai Direcției Generale de Protecție Internă din cadrul Ministerului Afacerilor Interne (în prezent pensionari), respectiv obligarea pârâtei la acordarea drepturilor salariale prin calcularea soldei funcției de bază și a sporurilor pentru perioada 30 ianuarie 2017 și până la data trecerii în rezervă cu drept la pensie militară de stat pentru fiecare dintre reclamanți, potrivit art. 1 alin. (5 1 ) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, la nivelul maxim de salarizare pentru funcții similare, respectiv acordarea sporului de fidelitate de 15%, defalcat pe fiecare lună.

Nu este îndeplinită, însă, a treia condiție de admisibilitate, ce vizează existența unei chestiuni de drept care ar putea face obiect al sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, pentru motivele ce vor fi arătate în continuare.

În cuprinsul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024 nu se definește noțiunea "chestiune de drept", însă lămurirea sensului acesteia se va face ținând seama de principiile prezentate de legiuitorul delegat în preambulul ordonanței de urgență menționate și de necesitatea completării, conform art. 4 din aceasta, a dispozițiilor speciale ale acesteia cu prevederile dreptului comun, cuprinse în Codul de procedură civilă, și cu jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, dată în interpretarea prevederilor de drept comun, jurisprudență care a dezvoltat noțiunea autonomă a "chestiunii de drept", susceptibilă de interpretare pe calea mecanismului hotărârii prealabile.

Referitor la cerința existenței unei chestiuni de drept reale, dificile, în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție s-au reținut următoarele: a) chestiunea de drept care necesită, cu pregnanță, a fi lămurită prezintă o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme, în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept și înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securității raporturilor juridice deduse judecății; b) chestiunea de drept supusă dezlegării trebuie să fie o chestiune care ridică serioase dificultăți de interpretare a unor dispoziții legale imperfecte, lacunare ori contradictorii, iar nu realizarea unor operațiuni de interpretare și aplicare a unui/unor text/texte de lege în raport cu circumstanțele particulare ce caracterizează fiecare litigiu ori existența unor simple obstacole care ar putea fi înlăturate printr-o reflexie mai aprofundată a judecătorului cauzei; c) pentru a ne afla în prezența unei veritabile chestiuni de drept, caracterul complex sau, după caz, precar al reglementării, de natură a conduce, în final, la interpretări diferite, precum și dificultatea completului în a-și însuși o anumită interpretare trebuie să fie reflectate în încheierea de sesizare, care trebuie să fie motivată, aptă să releve reflecția asupra diferitelor variante de interpretare posibile, cu argumentele aferente, și de o manieră în care să se întrevadă, explicit, pragul de dificultate al întrebării și în ce măsură acesta depășește obligația ordinară a instanței de a interpreta și aplica legea în cadrul soluționării unui litigiu, întrucât simpla dilemă cu privire la sensul unei norme de drept nu poate constitui temei pentru declanșarea mecanismului hotărârii prealabile. Sub acest aspect s-a reținut că, în procedura hotărârii prealabile, Înalta Curte de Casație și Justiție nu se substituie atributului fundamental al instanțelor, de interpretare și aplicare a legii, ci se limitează la a facilita judecătorului eliminarea ambiguităților ori dificultăților unor texte de lege.

Cu privire la sesizarea Curții de Apel Constanța - Secția I civilă, chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată nu îndeplinește cerința de a fi o veritabilă chestiune de drept, născută dintr-un text incomplet sau neclar, susceptibil de interpretări contradictorii, de natură a fi dedusă dezlegării în cadrul procedurii reglementate de dispozițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024.

Referitor la condiția ca problema supusă interpretării să se identifice într-o chestiune de drept, potrivit jurisprudenței constante a Înaltei Curți de Casație și Justiție, chestiunea de drept supusă dezbaterii trebuie să fie una veritabilă, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acest text este neclar, incomplet, fie pentru că nu este corelat cu alte dispoziții legale (spre exemplu, Decizia nr. 16 din 23 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 779 din 5 octombrie 2016).

Obiectul procedurii îl reprezintă, așadar, o normă de drept, un text de lege care, drept urmare a interpretării printr-o argumentație juridică consistentă și divergentă, poate primi o aplicare diferită în situații cvasiidentice și poate determina, în final, o jurisprudență neunitară.

Instanța de trimitere arată, referitor la obiectul cauzei cu care este învestită, că, în speță, reclamanții solicită obligarea intimatului-pârât la acordarea drepturilor salariale ce li se cuvin, prin calcularea soldei funcției de bază și a sporurilor pentru perioada 30 ianuarie 2017 și până la data trecerii în rezervă cu drept la pensie militară de stat pentru fiecare dintre reclamanți, potrivit art. 1 alin. (5 1 ) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, la nivelul maxim de salarizare pentru funcții similare, respectiv acordarea sporului de fidelitate de 15%, defalcat pe fiecare lună.

Prin prima întrebare prealabilă se solicită să se stabilească modalitatea de determinare a începutului curgerii prescripției cu privire la drepturile pretinse în temeiul art. 1 alin. (5 1 ) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, în sensul calculării soldei funcției de bază și sporurilor la nivelul maxim de salarizare pentru funcții similare.

Prin a doua întrebare se solicită să se stabilească modalitatea de calculare a soldei funcției de bază prin includerea sporului de fidelitate de 15% în temeiul art. 1 alin. (5 1 ) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014.

Se observă că, prin modalitatea de formulare a întrebărilor, instanța de trimitere nu pune în discuție interpretarea unor norme de drept, ci identificarea momentului de la care termenul de prescripție aplicabil în speță începe să curgă și nu se solicită o interpretare propriu-zisă a conținutului dispozițiilor legale indicate.

Astfel, din cuprinsul încheierii de sesizare reiese că instanța de trimitere nu are o dificultate în ceea ce privește interpretarea prevederilor art. 1 alin. (5 1 ) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, care, de altfel, a făcut obiectul analizei Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în mai multe rânduri, prin deciziile menționate la capitolul IX din prezenta decizie, ci, în realitate, dilema titularului sesizării vizează modalitatea de determinare a începutului curgerii prescripției dreptului la acțiune pentru drepturile salariale care fac obiectul cererii de chemare în judecată, solicitate în temeiul de lege mai sus indicat.

Așadar, prin sesizare nu se solicită interpretarea unor dispoziții legale care comportă o reală și serioasă dificultate, de natură a fi dedusă dezlegării în cadrul procedurii prevăzute de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, ci vizează, în concret, tranșarea aspectelor litigioase aflate pe rolul instanței de trimitere, în condițiile în care aceasta nu a indicat probleme de drept reale, care să privească interpretarea diferită sau contradictorie a unui text de lege neclar, incomplet sau, după caz, incert.

Or, dacă prin sesizarea formulată nu se urmărește stabilirea înțelesului sau a conținutului normei, ci, pornindu-se de la un anumit rezultat al interpretării dispozițiilor legale, se are în vedere doar aplicarea normei, cu scopul de a se identifica soluția ce trebuie dispusă în cauză, sesizarea este inadmisibilă.

În sesizarea ce face obiectul analizei de față, instanța de trimitere nu urmărește identificarea conținutului conceptual al normelor, ci stabilirea modului de aplicare a acestora la situația de fapt din speță, operațiune ce excedează atribuțiilor completului constituit pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile.

Acest aspect rezultă, în primul rând, chiar din opinia exprimată de complet în cuprinsul încheierii de sesizare. Astfel, instanța de trimitere a interpretat dispozițiile legale în discuție fără nicio dificultate, așa cum reiese din raționamentul expus în punctul de vedere al completului de judecată asupra chestiunii de drept.

Verificarea premiselor sesizării relevă faptul că aceasta nu pune în discuție o dificultate de interpretare punctuală a unei normei de drept indicate în actul de sesizare, de natură să necesite intervenția instanței supreme, ci urmărește, mai degrabă, o validare a opiniei exprimate, instanța de trimitere pornind de la premisa greșită că sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție cu întrebare prealabilă este obligatorie în toate cazurile care vizează litigii de natură salarială, conform Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024.

Împrejurarea că instanța de trimitere nu are niciun fel de dificultate în legătură cu interpretarea textelor de lege rezultă, cu pregnanță, din conținutul acestei încheieri, în care se subliniază că "nu există prevederi legale care să excludă o anumită categorie de personal plătit din fonduri publice de la aplicarea principiilor de salarizare unitară pentru funcții identice/similare. Prin urmare și cu valoare de principiu, o anumită categorie de personal nu poate fi exceptată de la aplicarea prevederilor art. 1 alin. (51) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014. Așadar dreptul la acțiune în acest temei nu se putea naște mai devreme de pronunțarea hotărârilor judecătorești invocate de reclamanți prin care s-au recunoscut unor alți salariați drepturi salariale cu un cuantum mai mare corespunzător aceleiași încadrări. Câtă vreme dreptul la acțiune nu s-a născut, termenul de prescripție extinctivă nu poate curge".

În al doilea rând, întrebările adresate Înaltei Curți de Casație și Justiție nu se circumscriu unei interpretări in abstracto a unor dispoziții legale și nici nu vizează o chestiune de drept punctuală, concretă, adecvată speței; în realitate, față de modalitatea formulării întrebărilor de către instanța de trimitere, rezultă că ceea ce se solicită Înaltei Curți de Casație și Justiție reprezintă o rezolvare a cauzei raportat la elementele de fapt din dosar, deși sesizarea trebuie să vizeze exclusiv probleme de interpretare a legii, operațiunea de identificare, interpretare și aplicare a unor texte de lege la anumite circumstanțe particulare, ce caracterizează fiecare litigiu, neputând fi transferată completului constituit pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, ci revine instanței de judecată învestite cu soluționarea cauzei.

În speță, aspectele sesizate conduc spre concluzia că întrebările adresate Înaltei Curți de Casație și Justiție nu vizează interpretarea unor dispoziții legale, ci doar realizarea unui raționament judiciar, care este atributul instanței învestite cu judecarea litigiului și care reprezintă cea mai importantă componentă a activității de judecată, a cărei delegare nu este permisă.

Din considerentele expuse în precedent, ca urmare a constatării neîndeplinirii condiției de admisibilitate referitoare la existența unei chestiuni de drept reale, în temeiul art. 2 alin. (1) și al art. 4 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, precum și al art. 519 din Codul de procedură civilă, se impune respingerea sesizării, ca inadmisibilă.