Decizia nr. 24 din 17 noiembrie 2025

Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 1.496/1/2025 este legal constituit conform dispoziţiilor art. 516 alin. (1) din Codul de procedură civilă şi ale art. 31 alin. (3) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Lia Savonea, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna Antonia Eleonora Constantin, procuror-şef al Secţiei judiciare, cu delegaţie la dosar.

La şedinţa de judecată participă doamna Elena-Mădălina Ivănescu, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 32 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii ia în examinare recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Galaţi, ce formează obiectul Dosarului nr. 1.496/1/2025.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, doamna judecător Lia Savonea, preşedintele completului, acordă cuvântul reprezentantului procurorului general, pentru prezentarea punctului de vedere cu privire la recursul în interesul legii, cu referire la soluţia propusă prin raportul întocmit în cauză de judecătorii-raportori.

Doamna procuror-şef Antonia Eleonora Constantin, în calitate de reprezentant al Ministerului Public, solicită admiterea recursului în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Galaţi şi pronunţarea unei decizii prin care să se asigure interpretarea şi aplicarea unitară a legii în problema de drept sesizată, conform argumentelor expuse în punctul de vedere formulat în scris, arătând că Ministerul Public apreciază ca fiind în litera şi în spiritul legii prima orientare jurisprudenţială, respectiv că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 174 şi art. 182 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură nu datorează dobânzi fiscale de 0,02%/zi de întârziere pentru neachitarea la termen a sumelor rezultate din deciziile de plată.

Nefiind întrebări pentru reprezentantul procurorului general, doamna judecător Lia Savonea, preşedintele completului, declară dezbaterile închise, iar completul de judecată rămâne în pronunţare asupra recursului în interesul legii. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: I. Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi obiectul recursului în interesul legii

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost învestită, prin sesizarea formulată de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Galaţi, cu soluţionarea recursului în interesul legii ce vizează următoarea problemă de drept: În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 174 şi art. 182 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, Agenţia de Plăti şi Intervenţie pentru Agricultură (APIA) datorează dobânzi fiscale de 0,02%/zi de întârziere pentru neachitarea la termen a sumelor rezultate din deciziile de plată?

Recursul în interesul legii a fost înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la 8 iulie 2025, formându-se Dosarul nr. 1.496/1/2025. II. Dispoziţiile legale supuse interpretării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 207/2015 sau Codul de procedură fiscală) ” Art. 174. – Dobânzi (1) Dobânzile se calculează pentru fiecare zi de întârziere, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadenţă şi până la data stingerii sumei datorate, inclusiv. (…). (5) Nivelul dobânzii este de 0,02% pentru fiecare zi de întârziere.” ” Art. 182. – Dobânzi în cazul sumelor de restituit sau de rambursat de la buget (1) Pentru sumele de restituit sau de rambursat de la buget, contribuabilul/plătitorul are dreptul la dobândă din ziua următoare expirării termenului prevăzut la art. 168 alin. (4) sau la art. 77, după caz, până la data stingerii prin oricare dintre modalităţile prevăzute de lege. Acordarea dobânzilor se face la cererea contribuabilului/plătitorului. (…) (4) Nivelul dobânzii este cel prevăzut la art. 174 alin. (5) şi se suportă din acelaşi buget din care se restituie ori se rambursează, după caz, sumele solicitate de contribuabil/plătitor. (…)”.

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 66/2011 privind prevenirea, constatarea şi sancţionarea neregulilor apărute în obţinerea şi utilizarea fondurilor europene şi/sau a fondurilor publice naţionale aferente acestora, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 66/2011) ” Art. 21. – (1) Activitatea de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare/corecţiilor financiare se desfăşoară de către structurile/echipele de control prevăzute la art. 20. (…) (13) Verificările se finalizează prin întocmirea unui proces-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare sau a unei note de constatare a neregulilor şi de stabilire a corecţiilor financiare, în situaţiile în care se identifică creanţe bugetare de recuperat aferente neregulii constatate. (…) (19) Procesul-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţei bugetare este act administrativ în sensul Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare. (20) Procesul-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţei bugetare/Nota de constatare a neregulilor şi de stabilire a corecţiilor financiare constituie titlu de creanţă şi se emite în vederea stingerii acestei creanţe. (…)”. ” Art. 38. – Stingerea creanţelor bugetare rezultate din nereguli se realizează prin: a) încasare; b) deducere din plăţile/rambursările următoare; b 1 ) prin excepţie de la prevederile lit. b), în cazul proiectelor fazate, deducerea din plăţile/rambursările următoare se poate realiza şi în cadrul fazelor ulterioare aferente acestor proiecte pentru creanţele stabilite într-o fază anterioară; c) executarea garanţiilor bancare depuse de debitor în aplicarea prevederilor contractului/acordului de finanţare în cadrul căruia a fost emis titlul de creanţă; d) compensare, conform Ordonanţei Guvernului nr. 92/2003, republicată, cu modificările şi completările ulterioare; e) executare silită, conform Ordonanţei Guvernului nr. 92/2003, republicată, cu modificările şi completările ulterioare; f) anulare; g) prescripţie; h) alte modalităţi prevăzute de lege.” ” Art. 42. – (1) Cu excepţia sumelor reprezentând ajutor de stat/de minimis constatat ca acordat ilegal sau utilizat abuziv, creanţele bugetare rezultate din nereguli sunt scadente la expirarea termenului de plată stabilit în titlul de creanţă, respectiv în 30 de zile de la data comunicării titlului de creanţă. (2) În aplicarea excepţiei de la alin. (1), creanţele bugetare rezultate din nereguli reprezentând ajutor de stat/de minimis constatat ca acordat ilegal sau utilizat abuziv sunt scadente la data comunicării titlului de creanţă. (…) (4) Debitorul datorează, pentru neachitarea la termen a obligaţiilor stabilite prin titlul de creanţă, o dobândă care se calculează prin aplicarea ratei dobânzii datorate la soldul rămas de plată din contravaloarea în lei a creanţei bugetare, din prima zi de după expirarea termenului de plată stabilit în conformitate cu prevederile alin. (1), până la data stingerii acesteia, cu excepţia cazului în care normele Uniunii Europene şi/sau legislaţia naţională aferentă sau ale donatorului public internaţional prevăd altfel. (5) În aplicarea excepţiei de la alin. (4), pentru restabilirea situaţiei iniţiale şi corectarea oricăror potenţiale distorsiuni asupra pieţelor ocazionate de acordarea ilegală a unui ajutor de stat/de minimis sau de utilizarea abuzivă a acestuia, debitorul datorează o dobândă care se calculează pentru perioada cuprinsă între data plăţii ajutorului de stat/de minimis constatat ca acordat ilegal sau utilizat abuziv şi data recuperării integrale a acestuia. (6) În vederea încasării de la debitor a dobânzii prevăzute la alin. (4) şi (5), autorităţile competente care au emis procesul-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţei bugetare, în aplicarea prevederilor art. 21, au obligaţia de a calcula cuantumul acesteia şi de a emite procese-verbale de stabilire a creanţelor bugetare rezultate din aplicarea dobânzii datorate, care constituie titluri de creanţă şi care se comunică debitorului. Modelul procesului-verbal de stabilire a creanţelor bugetare rezultate din aplicarea dobânzii datorate se stabileşte prin normele metodologice de aplicare a prezentei ordonanţe de urgenţă. (7) Rata dobânzii datorate este rata dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României în vigoare la data întocmirii procesului-verbal de stabilire a creanţelor bugetare rezultate din aplicarea dobânzii datorate, cu excepţia sumelor reprezentând ajutor de stat/de minimis constatat ca acordat ilegal sau utilizat abuziv, pentru care rata dobânzii se calculează conform prevederilor art. 33 alin (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 77/2014 privind procedurile naţionale în domeniul ajutorului de stat, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii concurenţei nr. 21/1996, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 20/2015, cu modificările şi completările ulterioare. (…)”. III. Orientările jurisprudenţiale divergente

Autorul sesizării a arătat că, în practica judiciară, s-au evidenţiat două opinii cu privire la problema de drept în discuţie.

Într-o primă orientare jurisprudenţială s-a reţinut că Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură (APIA) nu poate fi obligată la plata dobânzii fiscale, întrucât dispoziţiile art. 182 trebuie coroborate cu cele ale art. 2 din Legea nr. 207/2015, care determină sfera de aplicare a acestui act normativ.

Pornind de la definiţia dată creanţei fiscale (art. 1 pct. 10 şi pct. 11 din Legea nr. 207/2015), subvenţiile acordate pentru activitatea agricolă desfăşurată nu se încadrează în această categorie, între părţile în litigiu neexistând un raport de drept fiscal.

Deşi creanţele bugetare se fac venit la bugetul de stat, acest lucru nu înseamnă că acestea se transformă, ope legis, într-o creanţă fiscală, ci îşi menţin caracterul de creanţe bugetare izvorâte din alte titluri executorii, conform legii.

Deşi sumele solicitate se rambursează de la buget, pentru a deveni incidente dispoziţiile art. 182 din Codul de procedură fiscală trebuie ca suma prin raportare la care se solicită obligarea la plata dobânzii fiscale să fie tot de natură fiscală.

Normele indicate cu privire la dobânzi nu sunt incidente, ele vizând sumele reprezentând diferenţe de impozite rezultate din regularizarea anuală a impozitului pe venit datorat de persoanele fizice, creanţele contribuabilului/plătitorului rezultate din anularea unui act administrativ-fiscal, precum şi creanţele fiscale ce au făcut obiectul unei cereri de restituire, admisă definitiv de organul de soluţionare a contestaţiilor sau de instanţa judecătorească.

S-a reţinut că nu s-a recurs la analogie pentru a se dispune respingerea acestui capăt de cerere, iar sumele reprezentând subvenţiile agricole nu au natura juridică a unor creanţe fiscale, în accepţiunea prevederilor art. 1 pct. 27 din Codul de procedură fiscală.

Creanţele decurgând din subvenţii agricole au un regim juridic diferit de cel al creanţelor fiscale, iar accesoriile aferente principalului au o reglementare expresă diferită de cea a creanţelor fiscale, care exclude achitarea dobânzii fiscale.

S-a mai reţinut că, în ceea ce priveşte creanţele decurgând din subvenţii agricole, dispoziţiile Codului de procedură fiscală nu reprezintă legea specială raportat la dispoziţiile art. 42 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 66/2011, aşa cum rezultă şi din considerentele Deciziei Curţii Constituţionale a României nr. 779 din 28 noiembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 111 din 13 februarie 2020, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 42 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 66/2011.

În cadrul acestei orientări jurisprudenţiale a fost respins capătul de cerere privind obligarea APIA la plata dobânzii fiscale de 0,02%/zi de întârziere pentru neachitarea sumelor rezultate din deciziile de plată, ca urmare a anulării notelor de deducere.

În cea de-a doua orientare jurisprudenţială s-a reţinut că APIA datorează dobânzi fiscale calculate asupra sumelor rezultate din deciziile de plată neachitate la scadenţă.

S-a considerat că, dacă beneficiarul este îndreptăţit la plata unei creanţe certe, lichide şi exigibile, ce rezultă din deciziile de plată emise de APIA, sunt aplicabile prevederile art. 182 din Codul de procedură fiscală privind dobânzile în cazul sumelor de restituit sau de rambursat de la buget, aplicabile şi în privinţa creanţelor bugetare, norma de procedură fiscală având scopul de a exclude privarea persoanei de o despăgubire adecvată pentru pierderea suferită, calculată conform principiului reglementat de art. 1.489 alin. (1) teza a II-a din Codul civil.

A fost invocată Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 17 octombrie 2024 pronunţată în Cauza nr. C-701/22, considerându-se că, în lipsa unor dispoziţii de drept naţional care să prevadă plata unor dobânzi de întârziere într-o situaţie precum cea în discuţie în litigiul principal, revine instanţei naţionale sarcina ca, pornind atât de la obiectul, cât şi de la elementele esenţiale ale dispoziţiilor naţionale în materie de dobânzi de întârziere, să le identifice pe cele a căror aplicare este mai în măsură să garanteze efectivitatea principiului general de restituire a plăţii nedatorate, amintit la paragrafele 37-39 din hotărâre. Modalităţile procedurale ale acţiunilor în obţinerea plăţii dobânzilor nu trebuie să fie mai puţin favorabile decât cele aplicabile unor acţiuni similare de drept intern (principiul echivalenţei) şi nici să fie concepute astfel încât să facă imposibilă în practică sau excesiv de dificilă exercitarea dreptului la această plată garantat de dreptul Uniunii Europene (principiul efectivităţii).

S-a apreciat că maniera de formulare a dispoziţiilor art. 182 din Codul de procedură fiscală, în coroborare cu cele ale art. 2 şi art. 100 din acelaşi act normativ, le conferă acestora un anumit caracter de aplicabilitate generală în privinţa creanţelor bugetare (nefiind indicate sau identificate alte norme care să reglementeze cu caracter general problematica dobânzilor în cazul specific al creanţelor bugetare), situaţie în care critica în drept a aplicării dispoziţiilor art. 182 din Codul de procedură fiscală trebuie, pentru a fi completă şi suficientă, să indice şi să demonstreze incidenţa fie a unei norme speciale, fie a unei alte norme generale a cărei aplicabilitate este mai bine circumstanţiată/conturată.

În cadrul acestei orientări jurisprudenţiale a fost admis capătul de cerere privind obligarea APIA la plata dobânzii fiscale de 0,02%/zi de întârziere. IV. Opinia titularului sesizării

Colegiul de conducere al Curţii de Apel Galaţi invocă existenţa unor soluţii divergente în practica instanţelor judecătoreşti, fără a expune punctul său de vedere cu privire la chestiunea de drept. V. Opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat punctul său de vedere, în sensul că sesizarea este admisibilă şi că prima orientare jurisprudenţială este în acord cu litera şi spiritul legii, pentru argumentele ce vor fi redate, în sinteză, în cele ce urmează.

Din întreaga economie a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 66/2011 şi în special din conţinutul dispoziţiilor art. 1, art. 2 alin. (1) lit. i) -k) şi m) din actul normativ menţionat rezultă că sumele stabilite ca urmare a neregulilor constatate în legătură cu obţinerea şi utilizarea fondurilor europene şi/sau publice naţionale aferente acestora sunt calificate ope legis ca reprezentând „creanţe bugetare”.

Pe de altă parte, s-a susţinut că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 66/2011 constituie o lege specială faţă de prevederile Codului de procedură fiscală (legea generală), aplicabilă cu prioritate în virtutea adagiului specialia generalibus derogant, în privinţa activităţilor de prevenire, de constatare a neregulilor, de stabilire şi de recuperare a creanţelor bugetare rezultate din neregulile apărute în obţinerea şi utilizarea fondurilor europene şi/sau a fondurilor publice naţionale aferente acestora (Decizia Curţii Constituţionale nr. 383 din 4 iulie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 900 din 5 octombrie 2023), iar, potrivit definiţiei legale de la art. 2 alin. (1) lit. f) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 66/2011, creanţele bugetare rezultate din activităţile sus-menţionate nu reprezintă impozite/taxe/contribuţii obligatorii prin care cetăţenii sunt îndatoraţi să contribuie la cheltuielile publice (Decizia Curţii Constituţionale nr. 779 din 28 noiembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 111 din 13 februarie 2020, paragraful 15). Deopotrivă, instituirea unor majorări de întârziere pentru neachitarea în termenul legal a obligaţiilor bugetare nu intră în sfera sistemului legal de impuneri, ci în aceea a răspunderii juridice pentru neîndeplinirea îndatoririlor prevăzute de lege (Decizia Curţii Constituţionale nr. 779 din 28 noiembrie 2019, paragraful 16).

Considerentele anterior redate rezultă inclusiv din examinarea comparativă a definiţiilor legale redate în cuprinsul art. 1 pct. 7-9 („creanţe bugetare” principale şi accesorii) şi art. 1 pct. 10-12 şi pct. 27-29 („creanţe şi obligaţii fiscale” principale şi accesorii) din Legea nr. 207/2015 şi din economia art. 2 alin. (1)-(4) din acelaşi act normativ.

Concluzia care se desprinde din analiza acestor definiţii legale este aceea că raportul dintre „creanţele bugetare” şi „creanţele fiscale” este acela dintre întreg-parte sau gen-specie. În timp ce „creanţa bugetară” include orice sumă care este datorată bugetului general consolidat, „creanţa fiscală” reprezintă obligaţia de plată a impozitelor, taxelor şi contribuţiilor sociale obligatorii, precum şi obligaţia organului fiscal de a restitui sumele încasate fără a fi datorate şi de a rambursa sumele cuvenite, în situaţiile şi condiţiile prevăzute de lege.

Astfel, Codul de procedură fiscală reprezintă dreptul comun pentru administrarea creanţelor fiscale, precum şi pentru celelalte creanţe bugetare pe care legea specială le asimilează creanţelor fiscale [art. 2 alin. (2) lit. c) din Codul de procedură fiscală]. Or, creanţele bugetare rezultate din nereguli constatate în temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 66/2011 nu sunt asimilate ope legis creanţelor fiscale, în cuprinsul acestui act normativ cu caracter special neregăsindu-se nicio declaraţie legală de asimilare a acestora creanţelor fiscale. În plus, aceste creanţe bugetare nu rezultă din contracte de concesiune, de arendă sau de exploatare enumerate în cuprinsul art. 2 alin. (2) lit. b) din Codul de procedură fiscală, fiind excluse din sfera de aplicare a acestui act normativ prin dispoziţiile alin. (4) al art. 2 al acestuia.

Dobânda fiscală prevăzută de art. 174 alin. (5) din Codul de procedură fiscală poate fi ataşată doar unei creanţe fiscale principale şi, după caz, unei obligaţii fiscale principale, în temeiul adagiului accesorium sequitur principale.

În susţinerea acestui considerent a fost invocată jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în cadrul mecanismelor de unificare a practicii judiciare, respectiv: deciziile Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 16 din 8 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 402 din 22 mai 2019, paragraful 85; nr. 21 din 24 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 527 din 19 iunie 2020, paragraful 91; nr. 33 din 24 aprilie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 577 din 26 iunie 2023, paragraful 126, şi Decizia Completului competent să judece recursul în interesul legii nr. 14 din 22 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 728 din 29 septembrie 2015.

Aspectele în a căror privinţă Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 66/2011 trimite la procedura fiscală vizează exclusiv faza execuţională a recuperării sumelor stabilite prin titlurile de creanţă bugetară, fără a influenţa natura juridică intrinsecă a acestor creanţe şi nici natura actelor administrative prin care aceste creanţe au fost stabilite.

În considerarea naturii bugetare a creanţei stabilite de APIA prin actele administrative anulate de instanţa de contencios administrativ şi a caracterului nefiscal al acestei creanţe, caracteristici care se menţin şi atunci când beneficiarul finanţării se află în ipostaza de creditor al obligaţiei de plată a sumelor aferente finanţării, obligaţie rezultată din anularea, de către instanţele de contencios administrativ, a actelor administrative anterior menţionate, beneficiarul finanţării este îndreptăţit la acordarea dobânzii legale penalizatoare prevăzute de art. 3 alin. (2) sau, după caz, art. 3 alin. (2 1 ) din Ordonanţa Guvernului nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, aprobată prin Legea nr. 43/2012, cu completările ulterioare (Ordonanţa Guvernului nr. 13/2011).

În temeiul art. 21 din Legea nr. 72/2013 privind măsurile pentru combaterea întârzierii în executarea obligaţiilor de plată a unor sume de bani rezultând din contracte încheiate între profesionişti şi între aceştia şi autorităţi contractante (Legea nr. 72/2013), text interpretat per a contrario, dispoziţiile art. 3 alin. (2 1 ) din Ordonanţa Guvernului nr. 13/2011, introduse prin art. 20 din Legea nr. 72/2013, sunt aplicabile obligaţiilor de plată a unor sume de bani rezultând din contracte încheiate între profesionişti şi între aceştia şi autorităţi contractante după data intrării în vigoare a acestei legi.

Dispoziţiile art. 42 alin. (4) şi (7) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 66/2011 sunt aplicabile doar atunci când autoritatea de management a fondurilor europene are calitatea de creditor al obligaţiei de plată, iar beneficiarul fondurilor europene are calitatea de debitor, de vreme ce, potrivit art. 42 alin. (9) din aceeaşi ordonanţă de urgenţă, sumele reprezentând dobânzi se fac venit la acelaşi buget în care se virează şi creanţa bugetară rezultată din nereguli.

Întrucât aceste norme legale speciale sunt de strictă interpretare şi aplicare, în considerarea dispoziţiilor art. 10 din Codul civil, ele nu pot fi aplicate prin analogie ipotezelor în care beneficiarul fondurilor europene are calitatea de creditor al obligaţiei de plată.

Pentru aceste din urmă ipoteze, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 66/2011 nu oferă nicio soluţie normativă expresă.

Întrucât daunele-interese moratorii sub forma dobânzii legale penalizatoare dau expresie reparării prejudiciului cauzat prin actul administrativ anulat, fiind recunoscute de art. 3 alin. (2 1 ) din Ordonanţa Guvernului nr. 13/2011 şi în raporturile dintre profesionişti şi autorităţile contractante, deci şi în contractele administrative, asimilate actelor administrative, în sensul art. 2 alin. (1) lit. c 1 ) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 554/2004), s-a concluzionat că aplicarea dobânzii legale penalizatoare asupra sumelor datorate de APIA, în calitate de autoritate publică gestionară, în regim de putere publică, a fondurilor europene acordate României în cadrul politicii agricole comune a Uniunii Europene, nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de putere dintre această agenţie şi drepturile beneficiarilor finanţării, ca persoane vătămate în drepturile lor rezultate din acordurile de finanţare încheiate.

Se menţionează, totodată, faptul că prima orientare jurisprudenţială, la care se achiesează, nu intră în contradicţie cu principiul efectivităţii şi principiul echivalenţei, astfel cum acestea au fost aplicate prin Hotărârea din 17 octombrie 2024, pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-701/22, SC AA SRL împotriva Ministerului Fondurilor Europene (pct. 36, 37, 42 şi 43 teza I şi a II-a). VI. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

În procesul de unificare a jurisprudenţei au fost pronunţate de către instanţa supremă următoarele hotărâri: – Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 21 din 24 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 527 din 19 iunie 2020, prin care a fost respinsă ca inadmisibilă sesizarea formulată de Curtea de Apel Timişoara – Secţia de contencios administrativ şi fiscal în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarele chestiuni de drept: ” – existenţa şi, după caz, întinderea dreptului la plata unor daune interese moratorii beneficiarului unui contract de finanţare nerambursabilă, în ipoteza anulării unui act de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare emis în baza Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 66/2011 privind prevenirea, constatarea şi sancţionarea neregulilor apărute în obţinerea şi utilizarea fondurilor europene şi/sau a fondurilor publice naţionale aferente acestora, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 142/2012, cu modificările şi completările ulterioare, împotriva sa, în executarea căruia acesta a restituit sumele încasate cu titlu de finanţare nerambursabilă, pentru perioada de la data plăţii sumelor de către acesta şi până la data restituirii lor de către autoritatea contractantă; – existenţa şi, după caz, întinderea dreptului la plata unor daune interese moratorii beneficiarului unui contract de finanţare nerambursabilă, în ipoteza remiterii sumelor aferente tranşelor de plată după data scadenţei rezultate din contract”, prezentând relevanţă considerentele de la paragrafele 89-92; – Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 16 din 8 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 402 din 22 mai 2019, prin care a fost admisă sesizarea formulată de Curtea de Apel Galaţi – Secţia contencios administrativ şi fiscal privind pronunţarea unei hotărâri prealabile şi s-a stabilit că: ” În interpretarea art. 226 alin. (3) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, prin raportare la alin. (1) al aceluiaşi articol, o hotărâre judecătorească în materie civilă, referitoare la restituirea despăgubirilor acordate în baza Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, pronunţată în favoarea unei instituţii publice finanţate de la bugetul de stat, precum Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, este asimilată, în vederea executării, unui titlu executoriu referitor la creanţe bugetare rezultate din raporturi juridice contractuale. În interpretarea art. 226 alin. (10) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, prin raportare la art. 227 alin. (8) din acelaşi cod, în cadrul executării silite a creanţelor datorate unor instituţii publice finanţate de la bugetul de stat, prevăzute de hotărâri judecătoreşti care nu cuprind obligaţii de plată a unor dobânzi şi penalităţi de întârziere, organele fiscale nu pot calcula şi stabili din oficiu, prin titluri executorii fiscale (în lipsa unor dispoziţii ale titlului executoriu trimis spre executare), obligaţii fiscale accesorii, precum dobânzi şi penalităţi de întârziere.” (a se vedea şi considerentele de la paragrafele 62-70). VII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 779 din 28 noiembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 111 din 13 februarie 2020, a fost respinsă excepţia de neconstituţionalitate ridicată şi s-a constatat că dispoziţiile art. 42 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 66/2011 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. VIII. Jurisprudenţa instanţelor europene

Prin Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 17 octombrie 2024, pronunţată în Cauza C-701/22, s-a statuat, printre altele, după cum urmează: ” Principiul bunei gestiuni financiare prevăzut la articolul 60 din Regulamentul (CE) nr. 1.083/2006 al Consiliului din 11 iulie 2006 de stabilire a anumitor dispoziţii generale privind Fondul European de Dezvoltare Regională, Fondul Social European şi Fondul de coeziune şi de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1.260/1999 trebuie interpretat în sensul că nu se opune achitării unor dobânzi de întârziere pentru plata cu întârziere de către autoritatea de gestionare a unor sume corespunzătoare cheltuielilor eligibile în cadrul Fondului european de dezvoltare regională. În schimb, principiul efectivităţii trebuie interpretat, în lumina articolului 80 din Regulamentul nr. 1.083/2006, în sensul că se opune ca plata acestor dobânzi să fie exclusă în temeiul unor dispoziţii ale dreptului naţional care impun achitarea unor dobânzi de întârziere numai de la expirarea termenului de restituire a sumei plătite în mod necuvenit” (a se vedea considerentele de la paragrafele 37-46). IX. Opinia judecătorilor-raportori

Prin raportul întocmit de judecătorii-raportori desemnaţi conform art. 516 alin. (5) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 66/2011 privind prevenirea, constatarea şi sancţionarea neregulilor apărute în obţinerea şi utilizarea fondurilor europene şi/sau a fondurilor publice naţionale aferente acestora, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi ale art. 182 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, în cazul sumelor de restituit rezultate în urma anulării actelor administrative prin care au fost impuse creanţe bugetare rezultate din nereguli, nu se datorează dobânda prevăzută de art. 174 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie X.1. Admisibilitatea recursului în interesul legii

Verificarea regularităţii învestirii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie impune analiza condiţiilor de admisibilitate a recursului în interesul legii, în conformitate cu dispoziţiile art. 514 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora, „pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, colegiile de conducere ale curţilor de apel, precum şi Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra problemelor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti”, precum şi cu cele ale art. 515 din acelaşi cod, care prevăd că „recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada ca problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive, care se anexează cererii”.

Sub aspectul titularului dreptului de a formula recursul în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că este îndeplinită şi această condiţie legală, întrucât autorul sesizării, Colegiul de conducere al Curţii de Apel Galaţi, se regăseşte printre subiecţii de drept învestiţi de legiuitor cu prerogativa declanşării mecanismului de unificare jurisprudenţială reprezentat de recursul în interesul legii.

Este admisibilă cererea de pronunţare a unei decizii de unificare a jurisprudenţei şi din perspectiva obiectului recursului în interesul legii, constatându-se că sesizarea se circumscrie dispoziţiilor art. 514 din Codul de procedură civilă, întrucât sesizarea formulată de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Galaţi vizează interpretarea unei probleme de drept, fiind, aşadar, conformă finalităţii acestei instituţii, şi anume pronunţarea unei hotărâri prin care să fie asigurată interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către instanţele chemate să se pronunţe asupra chestiunii litigioase sesizate de autorul sesizării.

Sub aspectul cerinţei de ordin formal prevăzute de dispoziţiile art. 515 din Codul de procedură civilă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că sesizarea este însoţită de dovada faptului că problema de drept care formează obiectul cererii de pronunţare a deciziei de unificare jurisprudenţială a fost soluţionată în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive, fiind anexate hotărârile judecătoreşti definitive în raport cu care autorul sesizării consideră necesară pronunţarea deciziei de recurs în interesul legii. X.2. Analiza problemei de drept soluţionate în mod neunitar de instanţele judecătoreşti

Astfel cum rezultă din cuprinsul cererii de sesizare şi al hotărârilor anexate acesteia, problema de drept ce a generat practică neunitară s-a ivit în cadrul litigiilor având ca obiect anularea proceselor-verbale de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţei bugetare, precum şi a notelor de constatare a neregulilor şi de aplicare a corecţiilor financiare, de interes fiind chestiunea aplicabilităţii sau neaplicabilităţii dispoziţiilor art. 182 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală în cazul cererilor de restituire a creanţelor stabilite prin procesele-verbale de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare sau al unei note de constatare a neregulilor şi de stabilire a corecţiilor financiare.

O primă observaţie ce se impune a fi făcută vizează caracterul imprecis al întrebării circumscrise cererii de pronunţare a deciziei de unificare jurisprudenţială, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constatând că, în raport cu argumentaţia expusă şi jurisprudenţa anexată, interesul real al sesizării este acela de a se lămuri dacă, în cazul sumelor de restituit de la bugetul de stat, stabilite cu titlu de creanţă rezultată din nereguli, se datorează sau nu se datorează dobânda fiscală prevăzută de art. 182 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, fiind necesară reformularea întrebării în acest sens.

Examenul practicii judiciare anexate cererii de sesizare reflectă conturarea a două opinii jurisprudenţiale în materia de interes, fiind de subliniat faptul că, potrivit primei opinii, instanţele de contencios administrativ şi fiscal au reţinut că Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură nu poate fi obligată la plata dobânzii fiscale în cazul restituirii creanţelor rezultate din nereguli, întrucât dispoziţiile art. 182 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală se aplică numai în cazul în care sumele de restituit sau de rambursat de la buget corespund unei creanţe fiscale principale sau accesorii.

Simetric opus, prin cea de-a doua orientare jurisprudenţială, s-a reţinut că APIA datorează dobânzi fiscale calculate asupra sumelor rezultate din deciziile de plată neachitate la scadenţă. În esenţă, s-a considerat că, dacă beneficiarul este îndreptăţit la plata unei creanţe certe, lichide şi exigibile, ce rezultă din deciziile de plată emise de APIA, sunt aplicabile şi prevederile art. 182 din Codul de procedură fiscală privind dobânzile în cazul sumelor de restituit sau de rambursat de la buget, norma de procedură fiscală având scopul de a exclude privarea persoanei de o despăgubire adecvată pentru pierderea suferită, calculată conform principiului reglementat de art. 1.489 alin. (1) teza a II-a din Codul civil.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că prima opinie jurisprudenţială reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 174 şi 182 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, impunându-se pronunţarea unei decizii de recurs în interesul legii prin care să se statueze asupra problemei de drept analizate în acest sens.

Cu titlu prealabil, este de observat că, în cauzele în care au fost pronunţate hotărârile judecătoreşti anexate cererii de declanşare a procedurii recursului în interesul legii, actele administrative contestate au fost emise de APIA în temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 66/2011.

Din întreaga economie a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 66/2011 se constată că aceasta nu cuprinde nicio reglementare în privinţa chestiunii de drept semnalate prin memoriul de recurs în interesul legii, respectiv dacă, pentru sumele pe care APIA trebuie să le achite beneficiarilor finanţărilor din fonduri europene, ca urmare a anulării, prin hotărâri judecătoreşti definitive ale instanţelor de contencios administrativ, a actelor administrative prin care APIA, consecutiv constatării unor nereguli în legătură cu utilizarea acestor fonduri, a stabilit creanţe bugetare şi a dispus stingerea acestora prin compensare ori, după caz, prin deducerea din plăţile/rambursările viitoare, se datorează dobânda fiscală prevăzută de Codul de procedură fiscală.

Deşi din ansamblul prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 66/2011 rezultă faptul că sumele stabilite ca urmare a neregulilor constatate în legătură cu obţinerea şi utilizarea fondurilor europene şi/sau fondurilor publice naţionale aferente acestora sunt calificate de legiuitor ca reprezentând „creanţe bugetare”, o atare calificare nu atrage incidenţa prevederilor reprezentate de dispoziţiile art. 182 din Codul de procedură fiscală, cât timp dreptul la acordarea dobânzii fiscale pentru sumele de restituit sau de rambursat de la buget nu însoţeşte orice creanţă bugetară, ci numai pe cele fiscale.

În acest sens se subliniază faptul că prevederile art. 182 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, potrivit cărora, pentru sumele de restituit sau de rambursat de la buget contribuabilul/plătitorul are dreptul la dobândă din ziua următoare expirării termenului prevăzut la art. 168 alin. (4) sau la art. 77 din acelaşi cod, după caz, până la data stingerii prin oricare dintre modalităţile prevăzute de lege, nu pot fi disociate de normele legale ce delimitează sfera de aplicare a Codului de procedură fiscală.

Pentru determinarea sferei de referinţă a creanţelor ce fac obiectul reglementării cuprinse la art. 182 alin. (1) din Codul de procedură fiscală este necesară o analiză corelată cu dispoziţiile generale, enunţate în titlul I din Codul de procedură fiscală, fiind de interes, în mod esenţial, prevederile art. 2 alin. (1) din actul normativ în discuţie, cu denumirea marginală „Obiectul şi sfera de aplicare a Codului de procedură fiscală”, prevederi din cuprinsul cărora se desprinde regula potrivit căreia Codul de procedură fiscală se aplică drepturilor şi obligaţiilor părţilor din raporturile juridice fiscale privind administrarea creanţelor fiscale datorate bugetului general consolidat, indiferent de autoritatea care le administrează.

În acelaşi timp, dispoziţiile art. 2 alin. (4) din Legea nr. 207/2015 statuează că prevederile Codului de procedură fiscală nu se aplică pentru administrarea creanţelor bugetare rezultate din raporturile juridice contractuale, cu excepţia raporturilor juridice ce rezultă din administrarea redevenţelor miniere, a redevenţelor petroliere şi a redevenţelor rezultate din contracte de concesiune, arendă şi alte contracte de exploatare eficientă a terenurilor cu destinaţie agricolă, încheiate de Agenţia Domeniilor Statului.

De remarcat sunt şi prevederile art. 2 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 207/2015, potrivit cărora, în măsura în care prin lege specială nu se prevede altfel, Codul de procedură fiscală se aplică şi altor creanţe bugetare care, potrivit legii, sunt asimilate creanţelor fiscale.

Prin urmare, incidenţa, în ansamblu, a prevederilor Codului de procedură fiscală şi implicit a celor referitoare la dobânzile cuvenite sumelor de restituit de la bugetul de stat nu este atrasă de calificarea unei creanţe ca fiind bugetară, ci de apartenenţa acelei creanţe la categoria creanţelor fiscale propriu-zise sau a celor asimilate creanţelor fiscale.

Potrivit principiului enunţat de art. 1 pct. 11 din Codul de procedură fiscală, prin creanţă fiscală principală se înţelege dreptul la perceperea impozitelor, taxelor şi contribuţiilor sociale, precum şi dreptul contribuabilului la restituirea sumelor plătite fără a fi datorate şi la rambursarea sumelor cuvenite, în situaţiile şi condiţiile prevăzute de lege, fiind incontestabil faptul că, din această perspectivă legală, sumele de recuperat ca urmare a constatării unei nereguli în obţinerea şi utilizarea fondurilor europene şi/sau a fondurilor publice naţionale aferente acestora nu pot fi calificate ca fiind creanţe fiscale.

Cum creanţele bugetare rezultate din nereguli nu fac parte din categoria creanţelor fiscale propriu-zise, astfel cum acestea sunt definite de art. 1 pct. 11 din Codul de procedură fiscală, şi nici nu sunt asimilate de legiuitor creanţelor fiscale, neexistând în cuprinsul dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 66/2011 nicio declaraţie legală de asimilare a acestora creanţelor fiscale, răspunsul la întrebarea formulată prin intermediul cererii de pronunţare a deciziei de recurs în interesul legii trebuie să valideze prima opinie jurisprudenţială evocată de autorul sesizării.

Acest fapt nu conduce la concluzia că nu pot fi solicitate despăgubiri constând în dobânzi aferente sumei reţinute de la rambursare în baza unui act administrativ nelegal, anulat de instanţa de contencios administrativ prin hotărâre judecătorească definitivă, în condiţiile în care dispoziţiile art. 1 alin. (1), art. 18 alin. (3) şi ale art. 19 din Legea nr. 554/2004 prevăd în mod expres posibilitatea reparării pagubei şi cele ale art. 28 alin. (1) din acelaşi act normativ prevăd că dispoziţiile acestei legi se completează cu prevederile Codului civil, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de putere dintre autorităţile publice, pe de o parte, şi persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte.

În acest sens este şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, care a reţinut faptul că orice subiect de drept administrativ căruia o autoritate naţională ia impus plata unei taxe, a unei contribuţii, a unui impozit sau a unei alte prelevări cu încălcarea dreptului Uniunii are, în temeiul acestuia din urmă, dreptul de a obţine din partea autorităţii respective nu numai rambursarea sumei încasate în mod necuvenit, ci şi plata unor dobânzi prin care se urmăreşte compensarea indisponibilităţii acesteia din urmă (Hotărârea din 17 octombrie 2024, SC AA SRL, C-701/22, ECLI:EU:C:2024:89, punctul 37 şi jurisprudenţa citată).

Modalităţile procedurale ale acţiunilor în obţinerea plăţii dobânzilor, a mai reţinut Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, nu trebuie să fie mai puţin favorabile decât cele aplicabile unor acţiuni similare de drept intern (principiul echivalenţei) şi nici să fie concepute astfel încât să facă imposibilă în practică sau excesiv de dificilă exercitarea dreptului la această plată garantat de dreptul Uniunii (principiul efectivităţii) (Hotărârea din 17 octombrie 2024, C-701/22, citată anterior, punctul 43 şi jurisprudenţa citată).

Or, fiind vorba de o obligaţie care are ca obiect o sumă de bani, este recunoscut în dreptul civil român că lipsa de folosinţă a unei sume de bani produce creditorului un prejudiciu constând în daune moratorii datorate pe perioada întârzierii la executare. Conform art. 1.535 din Codul civil, ” (1) În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plăţii ar fi mai mic”.

Cuantumul prevăzut de lege, în lipsa unui cuantum convenit de părţi, este cel reglementat de Ordonanţa Guvernului nr. 13/2011, prin dispoziţiile art. 1 alin. (3), potrivit cărora „Dobânda datorată de debitorul obligaţiei băneşti pentru neîndeplinirea obligaţiei respective la scadenţă este denumită dobândă penalizatoare”, raportat la art. 3 din acelaşi act normativ privind rata dobânzii legale penalizatoare.

Dispoziţiile art. 1.535 din Codul civil şi ale Ordonanţei Guvernului nr. 13/2011 nu sunt incompatibile, în conformitate cu prevederile art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu specificul raporturilor de putere dintre autorităţile publice şi persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, în condiţiile în care dispoziţiile Legii nr. 554/2004 prevăd în mod expres posibilitatea reparării pagubei, chiar în considerarea specificului raporturilor de putere în cadrul cărora se emit actele administrative, iar modalităţile procedurale asigură respectarea principiului echivalenţei şi a principiului efectivităţii din dreptul Uniunii Europene, conform celor reţinute de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.

Pentru considerentele expuse, fiind îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 514 şi 515 din Codul de procedură civilă, în temeiul dispoziţiilor art. 517 alin. (1) din acelaşi cod,