Decizia nr. 2/2026 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept · Dosar nr. 2242/1/2025

Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 2.242/1/2025 este legal constituit, conform dispoziţiilor art. 516 alin. (2) din Codul de procedură civilă şi ale art. 31 alin. (3) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Lia Savonea, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna procuror-şef al Secţiei judiciare Antonia Eleonora Constantin.

La şedinţa de judecată participă doamna Mihaela Lorena Repana, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 32 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii ia în examinare recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Galaţi, ce formează obiectul Dosarului nr. 2.242/1/2025.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, doamna judecător Lia Savonea, preşedintele completului, acordă cuvântul asupra recursului în interesul legii reprezentantei procurorului general.

Doamna procuror Antonia Eleonora Constantin solicită admiterea recursului în interesul legii promovat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Galaţi şi pronunţarea unei decizii de unificare a practicii judiciare, arătând că Ministerul Public apreciază ca fiind în litera şi spiritul legii cea de-a doua orientare jurisprudenţială prezentată în sesizarea de recurs în interesul legii, în sensul că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 61 din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, cu modificările şi completările ulterioare, decizia motivată a şefului unităţii ierarhic superioare, prin care se dispune respingerea contestaţiei, ca neîntemeiată sau ca tardiv introdusă, precum şi menţinerea sancţiunii aplicate reprezintă un act administrativ, în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare. Susţine argumentele formulate în scris prin punctul de vedere depus la dosar.

Nefiind întrebări pentru reprezentanta Ministerului Public, doamna judecător Lia Savonea, preşedintele completului, declară dezbaterile închise, iar completul rămâne în pronunţare asupra recursului în interesul legii. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: I. Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; problema de drept soluţionată diferit de instanţele judecătoreşti

Prin Hotărârea nr. 47 din 11 noiembrie 2025, Colegiul de conducere al Curţii de Apel Galaţi a sesizat instanţa supremă cu soluţionarea recursului în interesul legii ce vizează următoarea problemă de drept: În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 61 din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, cu modificările şi completările ulterioare, decizia motivată a şefului unităţii ierarhic superioare, prin care se dispune respingerea contestaţiei, ca neîntemeiată sau ca tardiv introdusă, precum şi menţinerea sancţiunii aplicate reprezintă un act administrativ, în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare?

Recursul în interesul legii a fost înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la 17 noiembrie 2025, formându-se Dosarul nr. 2.242/1/2025, cu termen de soluţionare la data de 9 februarie 2026. II. Dispoziţiile legale care formează obiectul sesizării

Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 360/2002): ” Art. 61. – (1) Poliţistul poate contesta sancţiunea disciplinară, în termen de 10 zile lucrătoare de la data luării la cunoştinţă, şefului unităţii ierarhic superioare. (2) Şeful unităţii ierarhic superioare prevăzut la alin. (1) se pronunţă prin decizie motivată, în termen de 20 de zile de la data înregistrării contestaţiei. Decizia motivată se comunică poliţistului sancţionat disciplinar, în termen de două zile lucrătoare de la data emiterii acesteia. (3) Efectele sancţiunii disciplinare se suspendă până la emiterea deciziei motivate de soluţionare a contestaţiei. (4) În situaţia în care poliţistul sancţionat disciplinar nu depune contestaţie în termenul prevăzut la alin. (1), actul administrativ de sancţionare produce efecte de la data expirării acestui termen. (5) În cazul în care a fost depusă contestaţie, şeful care a aplicat sancţiunea disciplinară înaintează cu celeritate şefului unităţii ierarhic superioare dosarul cauzei şi un raport motivat cu privire la sancţiunea în cauză, precum şi la motivele propunerii de respingere/admitere a contestaţiei. (6) Prin decizie motivată, şeful unităţii ierarhic superioare poate dispune, după caz: a) respingerea contestaţiei ca tardiv introdusă sau ca neîntemeiată şi menţinerea sancţiunii aplicate; b) admiterea contestaţiei şi aplicarea unei sancţiuni mai blânde decât cea aplicată prin actul administrativ contestat sau aplicarea măsurii prevăzute la art. 581, în situaţia în care apreciază că scopul răspunderii disciplinare poate fi atins astfel; c) admiterea contestaţiei şi anularea actului administrativ de sancţionare. (7) Decizia motivată trebuie să cuprindă cel puţin următoarele: a) descrierea faptei care constituie abatere disciplinară; b) precizarea prevederilor legale încălcate de poliţist; c) analiza susţinerilor prezentate de poliţist în cuprinsul contestaţiei; d) temeiul de drept în baza căruia se aplică sancţiunea disciplinară; e) motivul admiterii sau respingerii contestaţiei poliţistului cu privire la sancţiunea aplicată. (8) Poliţistul nemulţumit de sancţiunea aplicată se poate adresa instanţei de contencios administrativ, în condiţiile legii, fără parcurgerea procedurii prealabile. (9) În situaţia în care sancţiunea a fost dispusă de ministrul afacerilor interne, măsura se contestă în condiţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.”

Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 554/2004): ” Art. 2. – (1) În înţelesul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii: (…) c) act administrativ – actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice;”. III. Practica judiciară neunitară invocată de autorul sesizării

Autorul sesizării a arătat că problema de drept a fost soluţionată diferit la nivelul instanţelor naţionale, existând practică judiciară neunitară referitoare la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 61 din Legea nr. 360/2002, în ceea ce priveşte natura juridică a deciziei motivate a şefului unităţii ierarhic superioare, prin care se dispun respingerea contestaţiei, ca neîntemeiată sau ca tardiv introdusă, precum şi menţinerea sancţiunii aplicate, respectiv dacă reprezintă sau nu reprezintă un act administrativ, potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004.

Astfel, într-o primă orientare jurisprudenţială s-a apreciat că decizia motivată a şefului unităţii ierarhic superioare, prin care se dispun respingerea contestaţiei ca neîntemeiată şi menţinerea sancţiunii aplicate, nu reprezintă un act administrativ care să poată face obiectul controlului judiciar în contencios administrativ, fiind astfel admisă excepţia inadmisibilităţii cererii de anulare a acesteia.

În această orientare jurisprudenţială s-a reţinut că decizia prin care a fost respinsă contestaţia administrativă formulată de reclamant împotriva dispoziţiei de sancţionare nu este un act administrativ, în accepţiunea art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, întrucât prin acest act nu au fost stabilite, modificate sau stinse drepturi ori obligaţii, ci doar a fost respinsă, urmându-se procedura prealabilă, solicitarea de revocare pe cale administrativă a dispoziţiei de sancţionare disciplinară. Aceasta din urmă reprezintă unicul act administrativ susceptibil a fi atacat în faţa instanţei de contencios administrativ, însuşi legiuitorul calificându-l în acest fel.

S-a susţinut că, din interpretarea dispoziţiilor art. 61 din Legea nr. 360/2002 şi a celor ale art. 41-44 din Hotărârea Guvernului nr. 725/2015 pentru stabilirea normelor de aplicare a cap. IV din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, referitoare la acordarea recompenselor şi răspunderea disciplinară a poliţiştilor, cu modificările şi completările ulterioare (Hotărârea Guvernului nr. 725/2015), rezultă că respectiva contestaţie la unitatea ierarhic superioară reprezintă doar o procedură prealabilă opţională, ce determină suspendarea efectelor sancţiunii disciplinare, astfel încât, doar în caz de admitere a contestaţiei, decizia de soluţionare este de natură a da naştere, a modifica sau a stinge drepturi şi obligaţii, în realizarea puterii publice.

În cadrul acestei prime orientări jurisprudenţiale, capătul de cerere având ca obiect anularea deciziei motivate a şefului unităţii ierarhic superioare a fost respins ca inadmisibil.

Într-o a doua orientare jurisprudenţială s-a statuat că decizia motivată a şefului unităţii ierarhic superioare are natura juridică a unui act administrativ, atât în sensul dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, cât şi al prevederilor art. 61 alin. (6) din Legea nr. 360/2002, întrucât, în cadrul procedurii de soluţionare a contestaţiei, şeful unităţii ierarhic superioare poate dispune respingerea contestaţiei şi menţinerea sancţiunii aplicate sau, dimpotrivă, admiterea contestaţiei şi aplicarea unei sancţiuni disciplinare mai blânde ori chiar aplicarea măsurii reglementate de art. 58 1 din Legea nr. 360/2002, ceea ce înseamnă că actul administrativ prin care s-a aplicat sancţiunea disciplinară nu poate fi modificat decât printr-un alt act administrativ de aceeaşi putere, iar nu printr-un simplu răspuns emis de şeful unităţii ierarhic superioare.

Chiar dacă sancţiunea disciplinară a fost dispusă prin dispoziţia şefului inspectoratului de poliţie judeţean, decizia forului superior menţine practic această sancţiune şi, prin urmare, priveşte raportul de serviciu al poliţistului.

S-a susţinut că, în lipsa acţiunii judiciare, prin decizia de soluţionare a contestaţiei s-ar stinge raportul juridic de serviciu dintre reclamant şi inspectoratul de poliţie judeţean, iar în ipoteza în care s-ar fi atacat doar dispoziţia de sancţionare, prin admitere, s-ar fi ajuns la consecinţa ca, deşi dispoziţia de sancţionare ar fi fost îndepărtată din circuitul civil, decizia motivată să fi rămas în acest circuit, devenind definitivă.

De asemenea, s-a reţinut că, potrivit alin. (7) al art. 61 din Legea nr. 360/2002, decizia motivată trebuie să cuprindă cel puţin descrierea faptei care constituie abatere disciplinară, precizarea prevederilor legale încălcate de poliţist, analiza susţinerilor prezentate de poliţist în cuprinsul contestaţiei, temeiul de drept în baza căruia se aplică sancţiunea disciplinară, precum şi motivul admiterii sau respingerii contestaţiei poliţistului cu privire la sancţiunea aplicată. Rezultă astfel că şeful unităţii ierarhic superioare realizează o analiză proprie, integrală, atât cu privire la temeinicie, cât şi cu privire la legalitate. Deşi nu este intitulată expres act administrativ, precum dispoziţia de aplicare a sancţiunii, decizia motivată reprezintă un astfel de act.

S-a considerat şi că procedura de contestare a sancţiunii disciplinare aplicate poliţiştilor este una administrativă specială, care nu poate fi asimilată plângerii prealabile reglementate de normele generale aplicabile în materia contenciosului administrativ, respectiv de art. 7 din Legea nr. 554/2004. De altfel, art. 61 alin. (8) din Legea nr. 360/2002 exclude în mod expres obligativitatea parcurgerii procedurii prealabile în cazul contestării sancţiunii disciplinare aplicate poliţiştilor. În aceste condiţii, în mod evident, decizia emisă de şeful unităţii ierarhic superioare în soluţionarea contestaţiei administrative are un regim juridic special, care nu poate fi asimilat răspunsului la plângerea prealabilă.

S-a evidenţiat că procedura administrativă de contestare a sancţiunii disciplinare reglementată de prevederile art. 61 din Legea nr. 360/2002, indiferent de soluţia pronunţată cu privire la contestaţie, se finalizează cu un act de dispoziţie al şefului unităţii ierarhic superioare. Or, actul de dispoziţie emis pentru soluţionarea contestaţiei nu poate fi decât un act administrativ, în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, act ce produce efecte diferite în funcţie de soluţia dispusă cu privire la contestaţia administrativă.

Chiar şi în cazul deciziei şefului unităţii ierarhic superioare de respingere a contestaţiei (ca tardivă sau ca neîntemeiată), aceasta produce efecte juridice asupra raportului de serviciu al poliţistului. Astfel, prin decizia motivată de respingere a contestaţiei, odată cu menţinerea sancţiunii aplicate şi ca urmare a încetării suspendării efectelor, în baza art. 61 alin. (3) din Legea nr. 360/2002, se conferă caracter executoriu actului administrativ de sancţionare.

În plus, modul detaliat de reglementare a conţinutului deciziei de soluţionare a contestaţiei, dar şi cerinţa imperativă a motivării acestui act constituie elemente care sprijină concluzia cu privire la natura juridică de act administrativ.

În cadrul acestei orientări jurisprudenţiale, a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere având ca obiect anularea deciziei motivate a şefului unităţii ierarhic superioare. IV. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Dispoziţiile art. 61 alin. (1) din Legea nr. 360/2002 au făcut obiectul controlului de constituţionalitate, fiind pronunţate deciziile Curţii Constituţionale nr. 539 din 12 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 25 august 2016; nr. 653 din 17 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1002 din 18 decembrie 2017, şi nr. 469 din 12 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1002 din 27 noiembrie 2018, decizii care însă nu valorifică aspecte relevante din perspectiva problemei de drept analizate în prezenta cauză. V. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Nu a fost identificată jurisprudenţă relevantă la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care să aibă incidenţă directă asupra modului în care urmează să fie rezolvată divergenţa jurisprudenţială.

Următoarele considerente, reţinute de instanţa supremă în cuprinsul Deciziei nr. 20 din 20 martie 2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 27 iunie 2023, prezintă relevanţă în legătură cu obiectul sesizării supuse analizei de faţă: „126. Principiul revocabilităţii este de esenţa actului administrativ şi reprezintă dreptul persoanei vătămate ca, înainte de a se adresa instanţei şi până la momentul în care actul administrativ vătămător să intre în circuitul civil şi să producă efecte juridice, să solicite autorităţii emitente reevaluarea acestuia, care corespunde obligaţiei corelative a acesteia din urmă de a proceda la efectuarea unui control intern de legalitate şi de a revoca actul în ipoteza în care constată că într-adevăr a fost emis cu nerespectarea dispoziţiilor legale şi este vătămător pentru autorul sesizării”. VI. Opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că analiza sintetică a prevederilor legale care definesc actul administrativ, examinarea normelor procedurale care privesc contestarea sancţiunilor disciplinare aplicabile poliţiştilor şi observarea unor principii juridice fundamentale în contenciosul administrativ relevă faptul că a doua orientare jurisprudenţială este conformă cu litera şi spiritul legii.

Decizia de respingere a contestaţiei, ca neîntemeiată sau ca tardiv introdusă, şi de menţinere a sancţiunii aplicate poliţistului reprezintă un act administrativ individual, în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, iar acest act poate fi atacat în faţa instanţei de contencios administrativ.

În sprijinul acestei concluzii, procurorul general a reţinut că procedura prevăzută de art. 61 din Legea nr. 360/2002 este expres concepută ca o procedură administrativă formală, încheiată cu o „decizie motivată”. Prin urmare, decizia motivată care este pronunţată în procedura contestării sancţionării disciplinare a lucrătorului de poliţie prezintă în mod indiscutabil caracterul unui act administrativ.

Definiţia expusă în prevederile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 stabileşte că un act administrativ trebuie să fie emis „în regim de putere publică”. Or, decizia motivată, în orice sens ar fi (menţinere a sancţiunii, aplicarea unei sancţiuni mai blânde sau anulare a sancţiunii), este un act de autoritate, deci este emis în regim de putere publică.

Legea nr. 360/2002 prevede că şeful unităţii ierarhic superioare primeşte dosarul şi raportul şefului unităţii care a dispus sancţionarea şi poate pronunţa, „după caz”, una dintre soluţiile posibile enumerate de lege. Prin urmare, el trebuie să reanalizeze integral legalitatea procedurilor de cercetare disciplinară, temeinicia acuzaţiilor formulate, consistenţa probatoriului, legalitatea şi proporţionalitatea sancţiunii aplicate. Controlul deplin al fondului cazului disciplinar este inerent unei activităţi de tip administrativ. Hotărârea de finalizare a procedurii este, evident, un act al autorităţii, iar nu o simplă lucrare internă a poliţiei.

În concluzie, punctul de vedere al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este în sensul că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 61 din Legea nr. 360/2002, decizia motivată a şefului unităţii ierarhic superioare, prin care se dispun respingerea contestaţiei, ca neîntemeiată sau ca tardiv introdusă, precum şi menţinerea sancţiunii aplicate, reprezintă un act administrativ, în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004. VII. Opinia specialiştilor consultaţi

Opinia Institutului Naţional al Magistraturii este în sensul celei de-a doua orientări jurisprudenţiale, respectiv că decizia motivată a şefului unităţii ierarhic superioare are natura juridică a unui act administrativ, în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004.

În acest sens s-a arătat că, deşi contestaţia reglementată de art. 61 din Legea nr. 360/2002 reprezintă un recurs ierarhic, acesta are un regim juridic fundamental diferit de cel al plângerii prealabile reglementate de art. 7 din Legea nr. 554/2004. Prin emiterea unui act motivat, elaborat, cu propriile sale condiţii de existenţă prevăzute de lege, în urma unei proceduri reglementate expres, chiar şi decizia de respingere a contestaţiei poliţistului dobândeşte valenţa unui act administrativ.

Pornind de la criteriile consacrate de art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, decizia de soluţionare a contestaţiei este emisă de o autoritate publică, respectiv de şeful unităţii ierarhic superioare. De asemenea, este adoptată în regim de putere publică, soluţia pe care acesta o apreciază legală şi temeinică fiind impusă cu forţă obligatorie contestatorului. Decizia este emisă pentru executarea în concret a legii, fiind un act administrativ unilateral, cu caracter individual.

În acelaşi timp, decizia reglementată de art. 61 din Legea nr. 360/2002 dă naştere unor raporturi juridice noi, chiar şi în situaţia în care contestaţia este respinsă. Această concluzie se bazează pe faptul că în soluţionarea contestaţiei sunt analizate în mod obligatoriu argumentele poliţistului, iar soluţia pronunţată este motivată. Întregul demers se concretizează într-un act cu un conţinut şi un dispozitiv propriu, reglementat expres de lege, care poate fi contestat în faţa instanţei de contencios administrativ separat de actul prin care s-a aplicat sancţiunea disciplinară. VIII. Opinia judecătorilor-raportori

Prin raportul întocmit în cauză, judecătorii-raportori au apreciat că recursul în interesul legii îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 514 şi 515 din Codul de procedură civilă, soluţia propusă fiind în sensul că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 61 din Legea nr. 360/2002, decizia motivată a şefului unităţii ierarhic superioare, prin care se dispune respingerea contestaţiei, ca neîntemeiată sau ca tardiv introdusă, precum şi menţinerea sancţiunii aplicate reprezintă un act administrativ, în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004. IX. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Asupra admisibilităţii recursului în interesul legii

Potrivit dispoziţiilor art. 514 din Codul de procedură civilă: „Pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, colegiile de conducere ale curţilor de apel, precum şi Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra problemelor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti”.

Conform prevederilor art. 515 din Codul de procedură civilă: „Recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive, care se anexează cererii”.

Textele de lege menţionate stabilesc condiţiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea unei decizii de recurs în interesul legii, determinând, în acelaşi timp, şi limitele analizei instanţei supreme în soluţionarea acesteia.

Verificarea regularităţii învestirii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie implică examinarea întrunirii cumulative a cerinţelor de admisibilitate a recursului în interesul legii, după cum urmează: – sub aspectul cerinţei de ordin formal prevăzute de dispoziţiile art. 515 din Codul de procedură civilă, trebuie făcută dovada că problema de drept care formează obiectul sesizării a fost soluţionată în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive; această condiţie de admisibilitate este îndeplinită în cauză, având în vedere jurisprudenţa anexată sesizării, ilustrată prin hotărâri judecătoreşti definitive, din care rezultă existenţa unei practici judiciare neunitare în legătură cu problema de drept supusă dezbaterii; – sub aspectul obiectului recursului în interesul legii, în sensul că acesta trebuie să se circumscrie dispoziţiilor art. 514 din Codul de procedură civilă, respectiv să privească probleme de drept soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti, întrucât finalitatea acestei instituţii juridice o constituie asigurarea interpretării şi aplicării unitare a legii; şi această condiţie se constată a fi îndeplinită: problema de drept cu care a fost sesizată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie priveşte interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 61 din Legea nr. 360/2002, în sensul de a se stabili dacă decizia motivată a şefului unităţii ierarhic superioare, prin care se dispun respingerea contestaţiei, ca neîntemeiată sau ca tardiv introdusă, precum şi menţinerea sancţiunii aplicate, reprezintă sau nu reprezintă un act administrativ, în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004; – sub aspectul titularului dreptului de a formula recursul în interesul legii, se constată că autorul sesizării, Colegiul de conducere al Curţii de Apel Galaţi, se regăseşte printre titularii dreptului de sesizare, prevăzuţi limitativ de art. 514 din Codul de procedură civilă.

Aşadar, recursul în interesul legii îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 514 şi 515 din Codul de procedură civilă în privinţa problemei de drept sesizate. Asupra fondului sesizării

Problema de drept ce face obiectul prezentului recurs în interesul legii vizează modalitatea de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 61 din Legea nr. 360/2002, în ceea ce priveşte natura juridică a deciziei motivate a şefului unităţii ierarhic superioare, prin care se dispune respingerea contestaţiei, ca neîntemeiată sau ca tardiv introdusă, precum şi menţinerea sancţiunii aplicate, respectiv dacă aceasta reprezintă sau nu reprezintă un act administrativ, în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004.

Pentru înţelegerea şi corecta interpretare şi aplicare a acestei dispoziţii legale este necesară o analiză a normelor care reglementează procedura de contestare a sancţiunii disciplinare aplicate poliţiştilor, analiză care să conducă la o concluzie cu privire la natura juridică a deciziei de soluţionare a contestaţiei administrative. Interpretarea sistematică, în relaţie cu dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, care definesc actul administrativ, şi cu cele ale art. 7 din aceeaşi lege, care creionează procedura prealabilă în contenciosul administrativ, dar şi cea teleologică, prin identificarea scopului urmărit de legiuitor prin reglementarea normativă în discuţie, sunt instrumente importante în analiză.

Astfel, procedura de contestare a sancţiunii disciplinare prevăzută de art. 61 din Legea nr. 360/2002 este o procedură administrativă specială, care nu poate fi asimilată plângerii prealabile prevăzute de normele generale aplicabile în materia contenciosului administrativ, respectiv art. 7 din Legea nr. 554/2004.

Procedura prealabilă a fost concepută în dreptul administrativ drept o cale care poate oferi persoanei vătămate posibilitatea de a obţine rezolvarea diferendului prin recunoaşterea dreptului sau a interesului legitim vătămat cu celeritate, fără mijlocirea instanţei. Legea nr. 554/2004 instituie, la art. 7, o procedură administrativă obligatorie, prealabilă sesizării instanţei, exercitată sub forma recursului graţios sau ierarhic, care constă în aceea că, înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual trebuie să solicite autorităţii publice emitente sau autorităţii ierarhic superioare, dacă aceasta există, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia.

Regulile de drept comun prevăzute de art. 7 al Legii nr. 554/2004 se aplică însă doar în cazul în care prin legi speciale nu sunt stabilite, prin norme derogatorii, alte condiţii sau alte termene de sesizare a instanţei de contencios administrativ.

Or, se constată că reguli derogatorii, speciale, prevăzute de art. 61 din Legea nr. 360/2002, operează în cazul acestei contestaţii administrative împotriva sancţiunii disciplinare aplicate poliţistului şi conduc la concluzia finalizării acestei proceduri cu emiterea unui act administrativ, în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004.

Primo, promovarea contestaţiei are efect suspensiv de executare până la emiterea deciziei de soluţionare a contestaţiei, potrivit alin. (3) al art. 61 din Legea nr. 360/2002 („Efectele sancţiunii disciplinare se suspendă până la emiterea deciziei motivate de soluţionare a contestaţiei”), plângerea prealabilă prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004 neavând asemenea efect suspensiv ope legis în privinţa executării actelor administrative. Emiterea deciziei motivate de soluţionare a contestaţiei de către şeful unităţii ierarhic superioare pune capăt acestei stări temporare, producând efecte juridice concrete. În funcţie de soluţia dată contestaţiei, sancţiunea devine definitivă, este modificată sau, după caz, anulată.

Secundo, procedura administrativă de contestare a sancţiunii disciplinare reglementată de art. 61 din Legea nr. 360/2002, indiferent de soluţia pronunţată, dintre cele enumerate expres la alin. (6) al acestui articol (respingerea contestaţiei şi menţinerea sancţiunii aplicate, admiterea contestaţiei şi aplicarea unei sancţiuni mai blânde sau admiterea contestaţiei şi anularea actului de sancţionare), se finalizează cu un act de dispoziţie (decizie) al şefului unităţii ierarhic superioare, motivat în fapt şi în drept, aşa cum impune alin. (7) al art. 61 din Legea nr. 360/2002: ” Decizia motivată trebuie să cuprindă cel puţin următoarele: a) descrierea faptei care constituie abatere disciplinară; b) precizarea prevederilor legale încălcate de poliţist; c) analiza susţinerilor prezentate de poliţist în cuprinsul contestaţiei; d) temeiul de drept în baza căruia se aplică sancţiunea disciplinară; e) motivul admiterii sau respingerii contestaţiei poliţistului cu privire la sancţiunea aplicată.” 54. „Decizia”, aşa cum este ea denumită expres de către legiuitor, este punctul final al analizei administrative a şefului ierarhic superior privind legalitatea şi temeinicia sancţiunii aplicate poliţistului, după verificarea legalităţii procedurilor de cercetare disciplinară, a temeiniciei acuzaţiilor formulate, a legalităţii şi proporţionalităţii sancţiunii aplicate.

Tertio, alin. (8) al art. 61 din Legea nr. 360/2002 exclude în mod expres obligativitatea parcurgerii procedurii prealabile în cazul contestării sancţiunii disciplinare aplicate poliţistului, dispunând că: „Poliţistul nemulţumit de sancţiunea aplicată se poate adresa instanţei de contencios administrativ, în condiţiile legii, fără parcurgerea procedurii prealabile.” Apare astfel evident că decizia emisă de şeful unităţii ierarhic superioare în soluţionarea contestaţiei administrative are un regim juridic ce nu poate fi asimilat răspunsului la recursul ierarhic, în accepţiunea art. 7 din Legea nr. 554/2004, dreptul comun în materia contenciosului administrativ, scopul legiuitorului fiind acela de a consacra un remediu intern la dispoziţia poliţistului sancţionat disciplinar, un drept al acestuia de a solicita şefului unităţii ierarhic superioare reevaluarea procedurii derulate în ceea ce îl priveşte, drept căruia îi corespunde obligaţia corelativă a şefului unităţii ierarhic superioare de a proceda la efectuarea unui control deplin de legalitate a actului de sancţionare potenţial vătămător pentru poliţist, finalizat cu decizia de soluţionare a contestaţiei, care poate fi apoi atacată în contencios administrativ.

În concluzie, decizia de soluţionare a contestaţiei, indiferent de soluţia pronunţată, are valenţa unui act administrativ, îndeplinind condiţiile prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, potrivit căruia actul administrativ este „actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice”: decizia este emisă de o autoritate publică, respectiv de şeful unităţii ierarhic superioare, este adoptată în regim de putere publică, aşa cum acesta este definit de art. 5 lit. jj) din Codul administrativ, respectiv în exercitarea competenţelor legale ale şefului unităţii ierarhic superioare de a reexamina, în contestaţie, dosarul disciplinar; produce efecte juridice asupra raportului de serviciu al poliţistului, chiar şi în situaţia soluţiei de respingere, ca neîntemeiată sau ca tardivă, a contestaţiei, odată cu menţinerea sancţiunii aplicate şi ca urmare a încetării suspendării efectelor actului de sancţionare, în baza art. 61 alin. (3) din Legea nr. 360/2002, conferindu-se caracter executoriu şi efecte depline actului administrativ de sancţionare disciplinară.

Faţă de considerentele mai sus expuse, se constată că problema de drept care a suscitat controverse în practica judiciară a primit o rezolvare corectă din partea instanţelor care au conturat cea de-a doua opinie jurisprudenţială, majoritară, şi care au conchis că decizia motivată a şefului unităţii ierarhic superioare, prin care se dispun respingerea contestaţiei, ca neîntemeiată sau ca tardiv introdusă, precum şi menţinerea sancţiunii aplicate, este un act administrativ.

Prin urmare, fiind întrunite dispoziţiile art. 514 şi 515 din Codul de procedură civilă, în temeiul dispoziţiilor art. 517 alin. (1) din acelaşi cod,