Decizia nr. 68/2026 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept · Dosar nr. 437/1/2026

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 437/1/2026, a fost constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Elena Diana Tămagă, preşedintele Secţiei de contencios administrativ şi fiscal.

La şedinţa de judecată participă doamna magistrat-asistent-şef Felicia Laura Nae, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Craiova – Secţia contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 110/104/2025.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul asupra chestiunii de drept, întocmit de judecătorul-raportor, ce a fost comunicat părţilor, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, însă părţile nu au formulat puncte de vedere asupra chestiunii de drept în discuţie.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării formulate în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Curtea de Apel Craiova – Secţia contencios administrativ şi fiscal a dispus, prin Încheierea din 9 februarie 2026, pronunţată în Dosarul nr. 110/104/2025, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: Dacă o creanţă contractuală stabilită printr-o hotărâre judecătorească definitivă, ulterior stinsă prin mecanismul compensării fiscale prevăzut de art. 166 1 şi art. 167 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, coroborat cu art. 2 alin. (2) lit. c) din acelaşi act normativ, a devenit o creanţă fiscală şi se supune în integralitate acestui regim juridic, inclusiv în ceea ce priveşte accesoriile? În ipoteza menţionată anterior, mai sunt incidente dispoziţiile art. 28 din Legea nr. 554/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv mai sunt aplicabile dispoziţiile art. 1.535 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil în ceea ce priveşte accesoriile? II. Dispoziţiile legale supuse interpretării

Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare (Codul de procedură fiscală) Articolul 2 Obiectul şi sfera de aplicare a Codului de procedură fiscală ” (2) În măsura în care prin lege specială nu se prevede altfel, prezentul cod se aplică şi pentru: (…) c) alte creanţe bugetare care, potrivit legii, sunt asimilate creanţelor fiscale.” Articolul 166 1 Reguli speciale privind stingerea creanţelor fără plată ” Prin excepţie de la prevederile art. 167, creanţele fiscale ale contribuabilului, certe, lichide şi exigibile, faţă de bugetele locale, stabilite prin hotărâri judecătoreşti definitive, se sting la cererea contribuabilului şi prin compensarea acestora cu obligaţiile sale restante, curente sau viitoare către bugetul de stat, fără compensare între bugete, indiferent dacă obligaţiile şi, respectiv, creanţele supuse stingerii sunt administrate sau nu de aceeaşi autoritate publică. Procedura de stingere şi schimb de informaţii între organele fiscale locale şi organele fiscale centrale se aprobă prin ordin comun al ministrului finanţelor şi al ministrului dezvoltării, lucrărilor publice şi administraţiei, iniţiat la propunerea ANAF.” Articolul 167 Compensarea ” (1) Prin compensare se sting creanţele statului sau unităţilor administrativ-teritoriale ori subdiviziunilor acestora reprezentând impozite, taxe, contribuţii şi alte sume datorate bugetului general consolidat cu creanţele debitorului reprezentând sume de rambursat, de restituit sau de plată de la buget, până la concurenţa celei mai mici sume, când ambele părţi dobândesc reciproc atât calitatea de creditor, cât şi pe cea de debitor, cu condiţia ca respectivele creanţe să fie administrate de aceeaşi autoritate publică, inclusiv unităţile subordonate acesteia. Prin sume de plată de la buget se înţeleg sumele pe care statul sau unitatea/subdiviziunea administrativ-teritorială trebuie să le plătească unei persoane, inclusiv cele care rezultă din raporturi juridice contractuale, dacă acestea sunt stabilite prin titluri executorii. (2) Creanţele debitorului se compensează cu obligaţii datorate aceluiaşi buget, urmând ca din diferenţa rămasă să fie compensate obligaţiile datorate altor bugete, în mod proporţional, cu respectarea condiţiilor prevăzute la alin. (1). (3) Creanţele fiscale rezultate din raporturi juridice vamale se compensează cu creanţele debitorului reprezentând sume de restituit de aceeaşi natură. Eventualele diferenţe rămase se compensează cu alte obligaţii fiscale ale debitorului, în ordinea prevăzută la alin. (2). (4) Dacă legea nu prevede altfel, compensarea operează de drept la data la care creanţele există deodată, fiind deopotrivă certe, lichide şi exigibile.”

Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 554/2004) Art. 28 alin. (1) ” Dispoziţiile prezentei legi se completează cu prevederile Codului civil şi cu cele ale Codului de procedură civilă, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de putere dintre autorităţile publice, pe de o parte, şi persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte.”

Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Codul civil) Art. 1.535 alin. (1) ” În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plăţii ar fi mai mic.” III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept

În cauză, prin Cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 23.01.2025 cu numărul 110/104/2025 pe rolul Tribunalului Olt – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta AA a solicitat, în contradictoriu cu pârâta unitatea administrativ-teritorială Oraşul Scorniceşti, obligarea acesteia la plata sumei de 1.064.268,79 lei, reprezentând diferenţa dintre valoarea actualizată cu indicele de inflaţie a creanţei principale datorate şi creanţa efectiv achitată de către pârâtă în baza Sentinţei nr. 426/2024, pronunţată de Tribunalul Olt la data de 23.10.2024 în Dosarul nr. 392/104/2024, ca urmare a neexecutării la timp a obligaţiilor asumate în baza Contractului de proiectare şi execuţie lucrări nr. 12.829, încheiat la data de 8.10.2020. S-a solicitat şi obligarea pârâtei la plata către reclamantă a dobânzii legale penalizatoare cu privire la această creanţă, de la momentul pronunţării hotărârii până la achitarea efectivă a acesteia, conform dispoziţiilor art. 3 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar (Ordonanţa Guvernului nr. 13/2011). La data de 8.10.2020, între S.C. AA, ca lider al Asocierii BB, în calitate de executant, şi Primăria Oraşului Scorniceşti – Judeţul Olt, în calitate de achizitor, a fost încheiat Contractul de proiectare şi execuţie lucrări nr. 12.829, în baza căruia asocierea s-a obligat să realizeze lucrări de proiectare, asistenţă tehnică şi execuţie lucrări pentru obiectivul „Modernizare străzi în localitatea Scorniceşti, judeţul Olt – aprox. 12 km”, în schimbul unui preţ negociat de 19.873.048,01 lei, la care se adăuga TVA în sumă de 3.775.879,12 lei, din care contravaloarea serviciilor de proiectare reprezintă 459.500,00 lei fără TVA (546.805,00 lei TVA inclus), contravaloarea serviciilor de asistenţă tehnică este de 165.511,00 lei (196.958,09 lei TVA inclus), iar contravaloarea serviciilor de execuţie este de 19.248.037,01 lei (22.905.164,04 lei TVA inclus). În cauză, durata contractului a fost stabilită la 21 de luni calendaristice, contractul fiind modificat prin 3 acte adiţionale, care au vizat prelungirea termenului de execuţie a contractului până la data de 29.02.2024; în executarea contractului, reclamanta a emis şase facturi ca urmare a executării lucrărilor convenite, ce au fost însuşite de către Unitatea administrativ-teritorială Oraşul Scorniceşti, această entitate recunoscând că reclamanta figura în evidenţele sale cu un sold creditor în valoare de 3.128.001,06 lei. Întrucât pârâta nu a achitat soldul, reclamanta i-a transmis trei somaţii de plată, având în vedere prevederile art. 10.1, art. 18.1, art. 11.10 şi art. 12.2 din Contractul de proiectare şi execuţie lucrări nr. 12.829 din 8.10.2020, iar ulterior a formulat o cerere de chemare în judecată, prin care a solicitat obligarea Unităţii administrativ-teritoriale Oraşul Scorniceşti la plata contravalorii facturilor fiscale emise, precum şi la plata penalităţilor pe zi de întârziere aferente acestor facturi fiscale. Prin Sentinţa nr. 426/2024, pronunţată la data de 23.10.2024 în Dosarul nr. 392/104/2024, Tribunalul Olt a obligat Unitatea administrativ-teritorială Oraşul Scorniceşti la plata sumei de 3.128.001,06 cu titlu de despăgubiri, precum şi la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,01% pe zi de întârziere de la data scadenţei facturilor fiscale până la plata efectivă a debitului. Sentinţa anterior menţionată a rămas definitivă prin neapelare. Ulterior, în temeiul dispoziţiilor art. 166 1 şi ale art. 167 din Codul de procedură fiscală, reclamanta a solicitat Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Olt compensarea sumei de 3.128.001,06 lei, reprezentând despăgubiri acordate prin Sentinţa nr. 426/2024, pronunţată de către Tribunalul Olt la data de 23.10.2024 în Dosarul nr. 392/104/2024, cu creanţele fiscale datorate de către reclamantă bugetului de stat, astfel că debitul principal în cuantum de 3.128.001,06 lei, datorat de către Unitatea administrativ-teritorială Oraşul Scorniceşti în baza Sentinţei nr. 426/23.10.2024, pronunţată de Tribunalul Olt în Dosarul nr. 392/104/2024, a fost achitat prin compensarea creanţelor fiscale datorate de către reclamantă bugetului de stat, conform Deciziei nr. 36.492.192 din 22.11.2024 şi Deciziei nr. 3.649.219 din 25.11.2024, emise de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Olt. În cauza pendinte, reclamanta s-a considerat îndreptăţită la repararea integrală a prejudiciului, apreciind că suma reprezentând debit principal, stinsă prin compensare, se impunea a fi actualizată în raport cu indicele de inflaţie şi celelalte accesorii calculate potrivit Ordonanţei Guvernului nr. 13/2011. Pârâta Unitatea administrativ-teritorială Oraşul Scorniceşti a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, având în vedere că sumele cuprinse în titlul executoriu reprezentat de sentinţa civilă nr. 426/2024, pronunţată de Tribunalul Olt în Dosarul nr. 392/104/2024, au fost stinse în integralitate, în urma cererilor de compensare formulate de către reclamantă, operaţiune cu regim juridic special, al cărei efect constă în stingerea integrală a obligaţiei de plată, iar, pe de altă parte, suma de 1.064.268,79 lei, solicitată ca urmare a aplicării indicelui de inflaţie, nu a fost pretinsă la momentul formulării cererilor de compensare, nu îndeplineşte condiţiile certitudinii, lichidităţii şi exigibilităţii, nu a fost solicitată odată cu cererile de compensare şi nu mai poate fi solicitată ulterior compensării şi stingerii creanţei principale. A mai susţinut că nu există un temei contractual pentru pretinsa actualizare, iar raportul de expertiză extrajudiciară a fost întocmit ulterior momentului compensării reciproce a creanţei.

Prin Sentinţa nr. 256 din 17.06.2025, Tribunalul Olt – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea, ca neîntemeiată, reţinând că actualizarea creanţei principale în condiţiile art. 1.530 şi 1.531 din Codul civil nu este posibilă în contextul în care a operat compensarea prevăzută de art. 166 1 şi art. 167 din Codul de procedură fiscală, normele de procedură fiscală având un caracter special, derogatoriu de la normele de drept civil.

Împotriva Sentinţei nr. 256 din data de 17 iunie 2025, pronunţată de Tribunalul Olt – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a formulat apel reclamanta AA, în calitate de lider al Asocierii BB, criticând hotărârea instanţei de fond şi apreciind că repararea integrală a prejudiciului implică şi obligaţia debitorului la achitarea diferenţei dintre valoarea creanţei de la momentul exigibilităţii acesteia şi valoarea creanţei de la momentul achitării efective a acesteia, respectiv că achitarea prin compensare a debitului principal nu echivalează cu stingerea obligaţiei pârâtei de a plăti şi diferenţa cauzată de majorarea indicelui de inflaţie de la momentul exigibilităţii creanţei până la momentul achitării creanţei în mod efectiv.

Prin Decizia nr. 61 din 26.11.2025, Curtea de Apel Craiova – Secţia contencios administrativ şi fiscal a admis apelul formulat de reclamanta AA, în calitate de lider al Asocierii BB, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Unitatea administrativ-teritorială Oraşul Scorniceşti, împotriva Sentinţei nr. 256/2025 din data de 17 iunie 2025, pronunţată de Tribunalul Olt – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal; a anulat hotărârea atacată şi a reţinut cauza pentru evocarea fondului.

La termenul de judecată din data de 9.02.2026, pârâta Unitatea administrativ-teritorială Oraşul Scorniceşti a solicitat sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile şi, la acelaşi termen, Curtea de Apel Craiova – Secţia contencios administrativ şi fiscal a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept identificată. IV. Punctul de vedere al instanţei de trimitere A. Cu privire la admisibilitatea sesizării

Instanţa de trimitere a considerat că sunt îndeplinite dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, astfel: sesizarea este formulată în cadrul unui litigiu aflat pe rolul Curţii de Apel Craiova, instanţă competentă să judece cauza pe fond, după admiterea apelului şi reţinerea cauzei în vederea evocării fondului; instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă prezenta cauză în ultimă instanţă, fiind vorba despre un litigiu având ca obiect obligarea pârâtei la plata unor daune-interese întemeiate pe prevederile dreptului comun, solicitate pentru un debit principal stins prin aplicarea normelor speciale cuprinse în Codul de procedură fiscală referitoare la compensarea creanţelor fiscale, dat în competenţa secţiei de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului, iar apelul se află pe rolul curţii de apel, care urmează a pronunţa o hotărâre definitivă; soluţionarea cauzei depinde de lămurirea chestiunii de drept în discuţie, privind interpretarea dispoziţiilor art. 166 1 şi ale art. 167 din Codul de procedură fiscală, coroborat cu art. 2 alin. (2) lit. c) din Codul de procedură fiscală şi art. 28 din Legea nr. 554/2004, raportat la dispoziţiile art. 1.535 din Codul civil în ceea ce priveşte accesoriile, având în vedere că sentinţa instanţei de fond se întemeiază pe interpretarea acestor dispoziţii, în sensul că prevederile art. 178 din Legea nr. 207/2015 stabilesc că, în cazul creanţelor fiscale stinse prin compensare, dobânzile şi penalităţile de întârziere, după caz, se calculează până la data prevăzută la art. 167 alin. (4), normă legală care interzice implicit actualizarea creanţelor fiscale în condiţiile art. 1.530 şi 1.531 din Codul civil; problema de drept nu face obiectul unei statuări printr-o hotărâre prealabilă şi nici nu există promovat un recurs în interesul legii în curs de soluţionare, conform evidenţelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. B. Cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării

Pe fondul chestiunii de drept, instanţa de trimitere a avut în vedere dispoziţiile legale invocate, precum şi faptul că sumele pe care statul sau unitatea/subdiviziunea administrativ-teritorială trebuie să le plătească unei persoane, inclusiv cele care rezultă din raporturi juridice contractuale, dacă acestea sunt stabilite prin titluri executorii, nu reprezintă creanţe bugetare asimilate creanţelor fiscale, potrivit legii. În acest sens a avut în vedere faptul că, prin Decizia nr. 16 din 8 aprilie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Galaţi – Secţia contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 3.521/91/2017 şi a stabilit că: ” În interpretarea art. 226 alin. (3) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, prin raportare la alin. (1) al aceluiaşi articol, o hotărâre judecătorească în materie civilă, referitoare la restituirea despăgubirilor acordate în baza Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, pronunţată în favoarea unei instituţii publice finanţate de la bugetul de stat, precum Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, este asimilată, în vederea executării, unui titlu executoriu referitor la creanţe bugetare rezultate din raporturi juridice contractuale. În interpretarea art. 226 alin. (10) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, prin raportare la art. 227 alin. (8) din acelaşi cod, în cadrul executării silite a creanţelor datorate unor instituţii publice finanţate de la bugetul de stat, prevăzute de hotărâri judecătoreşti care nu cuprind obligaţii de plată a unor dobânzi şi penalităţi de întârziere, organele fiscale nu pot calcula şi stabili din oficiu, prin titluri executorii fiscale (în lipsa unor dispoziţii ale titlului executoriu trimis spre executare), obligaţii fiscale accesorii, precum dobânzi şi penalităţi de întârziere.” Instanţa de trimitere a apreciat că sub aspectul problemei de drept puse în discuţie sunt relevante paragrafele 77-98 din respectiva decizie, din a căror interpretare reiese că o creanţă a statului, unităţii/subdiviziunii administrativ-teritoriale, rezultată dintr-un raport juridic de drept civil, este asimilată, în vederea executării, unei creanţe bugetare, însă nu este purtătoare de dobânzi şi penalităţi fiscale pentru neexecutare, aşa cum este creanţa fiscală. Instanţa a concluzionat că, deşi o astfel de creanţă este asimilată, în vederea compensării, unei creanţe fiscale, nu înseamnă că ea se transformă ope legis într-o creanţă fiscală, ci îşi menţine caracterul de creanţă civilă izvorâtă din titluri executorii, aşa cum este hotărârea judecătorească ce tranşează un litigiu de drept civil, iar nu de drept fiscal, întrucât acest tip de creanţă civilă nu intră în sfera de reglementare a dispoziţiilor art. 178 din Codul de procedură fiscală. S-a avut în vedere că, în măsura în care prin hotărârea judecătorească pronunţată în procedura judiciară de soluţionare a litigiului s-au prevăzut obligaţii accesorii, acestea se execută, în mod evident, odată cu creanţa principală, însă, în lipsa unei astfel de prevederi în titlu, nu se pot calcula de către organul fiscal accesorii ale debitului principal în baza art. 178 din Codul de procedură fiscală. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Pârâta a susţinut că se impune a fi dezlegată chestiunea de drept ce vizează posibilitatea legală de actualizare, conform dispoziţiilor art. 1530 şi 1531 din Codul civil, a unei creanţe fiscale, stinse prin compensare fiscală, conform dispoziţiilor art. 166 1 şi ale art. 167 din Codul de procedură fiscală, dispoziţii care reglementează creanţa ca fiind una fiscală în integralitatea ei. A susţinut că, odată aplicate prevederile Codului de procedură fiscală şi stins debitul principal, actualizarea debitului conform reglementărilor Codului civil în ceea ce priveşte accesoriile este nelegală şi incompatibilă juridic, întrucât se creează o lex tertia faţă de acelaşi debit, în condiţiile în care incidenţa dispoziţiilor art. 2 alin. (2) lit. c) din Codul de procedură fiscală exclude aplicarea art. 28 din Legea nr. 554/2004.

Reclamanta a solicitat respingerea cererii privind sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, arătând că problema de drept din cauză nu este una nouă, existând o jurisprudenţă a instanţei supreme în acest sens, la care a făcut referire atât în cadrul cererii de apel, cât şi cu ocazia judecăţii la fond, motiv pentru care a apreciat că nu există o problemă nouă de drept care să fie soluţionată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. VI. Jurisprudenţa instanţelor naţionale A. Jurisprudenţa comunicată de curţile de apel

În vederea examinării îndeplinirii condiţiei de admisibilitate ce vizează existenţa unei chestiuni de drept care ridică probleme de interpretare, s-a solicitat instanţelor naţionale să comunice dacă pe rolul acestora au fost înregistrate/soluţionate cauze vizând chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită. Curţile de Apel Alba Iulia, Bacău, Braşov, Bucureşti, Cluj, Constanţa, Galaţi, Iaşi, Piteşti, Ploieşti, Oradea, Suceava, Târgu Mureş şi Timişoara au comunicat că nu au fost identificate cauze în curs de soluţionare şi nici jurisprudenţă în care să fie dezlegată problema de drept indicată şi, pe cale de consecinţă, nu au fost transmise hotărâri având ca obiect chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită.

A fost transmisă o singură decizie de către Curtea de Apel Braşov – Decizia nr. 1.044 din 16.10.2015, pronunţată de Curtea de Apel Braşov – Secţia contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 4.691/62/2013*, care nu vizează în mod direct chestiunea ce face obiectul sesizării de faţă, deoarece nu priveşte mecanismul compensării unor creanţe, dar care poate prezenta relevanţă din perspectiva faptului că instanţa a anulat o decizie de calcul accesorii fiscale, reţinând că în mod nelegal acestea au fost calculate asupra unei creanţe de natură civilă deţinute de stat în baza unei hotărâri judecătoreşti.

Au fost transmise opinii teoretice de către Curţile de Apel Bucureşti, Galaţi şi Iaşi, care conţin şi centralizarea opiniilor judecătorilor instanţelor arondate, toate opiniile fiind în acelaşi sens, respectiv în sensul că asimilarea creanţelor contractuale (stabilite prin hotărâre judecătorească) cu creanţele fiscale, strict în scopul stingerii lor prin compensare, nu le conferă primelor natura juridică de creanţe fiscale.

Pe cale de consecinţă, instanţele au considerat că regimul juridic al accesoriilor unei creanţe de natură civilă stinsă prin compensare nu poate fi determinat de Codul de procedură fiscală. Curtea de Apel Iaşi a concluzionat că aceste creanţe nu pot fi generatoare de dobânzi sau penalităţi specifice materiei fiscale.

În acelaşi sens au fost exprimate opinii ale judecătorilor din cadrul Tribunalului Bucureşti, Tribunalului Ialomiţa, Tribunalului Ilfov, Tribunalului Teleorman, Tribunalului Vrancea, Tribunalului Iaşi, Tribunalului Vaslui. B. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

În urma analizării jurisprudenţei Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nu a fost identificată jurisprudenţă în care să se fi statuat în mod direct asupra ipotezei chestiunii de drept ce face obiectul sesizării, respectiv asupra schimbării naturii juridice a unei creanţe civile ca urmare a mecanismului compensării, reglementat de Codul de procedură fiscală.

În ceea ce priveşte mecanismele de unificare a practicii judiciare au fost identificate următoarele hotărâri care prezintă interes din perspectiva problemei de drept supuse discuţiei, respectiv: – Decizia nr. 24 din 24 noiembrie 2025, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, prin care a fost admis recursul în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Galaţi şi s-a stabilit că: În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 66/2011 privind prevenirea, constatarea şi sancţionarea neregulilor apărute în obţinerea şi utilizarea fondurilor europene şi/sau a fondurilor publice naţionale aferente acestora, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi ale art. 182 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, în cazul sumelor de restituit rezultate în urma anulării actelor administrative prin care au fost impuse creanţe bugetare rezultate din nereguli, nu se datorează dobânda prevăzută de art. 174 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare. Pentru problema drept ce face obiectul sesizării se impun a fi reţinute considerentele de la paragrafele 59, 60, 64-65, 67, 72 şi 73 din respectiva decizie. – Decizia nr. 16 din 8 aprilie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care a fost admisă sesizarea formulată de Curtea de Apel Galaţi – Secţia contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 3.521/91/2017 şi s-a stabilit că: În interpretarea art. 226 alin. (3) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, prin raportare la alin. (1) al aceluiaşi articol, o hotărâre judecătorească în materie civilă, referitoare la restituirea despăgubirilor acordate în baza Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, pronunţată în favoarea unei instituţii publice finanţate de la bugetul de stat, precum Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, este asimilată, în vederea executării, unui titlu executoriu referitor la creanţe bugetare rezultate din raporturi juridice contractuale. În interpretarea art. 226 alin. (10) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, prin raportare la art. 227 alin. (8) din acelaşi cod, în cadrul executării silite a creanţelor datorate unor instituţii publice finanţate de la bugetul de stat, prevăzute de hotărâri judecătoreşti care nu cuprind obligaţii de plată a unor dobânzi şi penalităţi de întârziere, organele fiscale nu pot calcula şi stabili din oficiu, prin titluri executorii fiscale (în lipsa unor dispoziţii ale titlului executoriu trimis spre executare), obligaţii fiscale accesorii, precum dobânzi şi penalităţi de întârziere. Considerentele hotărârii de mai sus, relevante în ceea ce priveşte problema de drept ce face obiectul sesizării, sunt cele de la paragrafele 77, 82-86, 89-90, 93-96. VII. Răspunsul Ministerului Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Prin Adresa nr. 1.949/III-10/2026 din 11 martie 2026, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat faptul că nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema ce formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Din perspectiva chestiunii de drept punctuale ce face obiectul interpretării nu au fost identificate decizii pronunţate de Curtea Constituţională a României. IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorul-raportor a apreciat că sesizarea nu este admisibilă, nefiind îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, respectiv gradul de dificultate al problemei sesizate şi existenţa unui risc de apariţie şi dezvoltare a unei jurisprudenţe neunitare, impunându-se respingerea ca inadmisibilă a sesizării. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi chestiunile de drept ce se solicită a fi dezlegate, constată următoarele:

Instanţa supremă reţine că prezenta sesizare a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă. Asupra admisibilităţii sesizării

Prealabil cercetării în fond a problemei de drept supuse dezbaterii se impune analiza îndeplinirii cumulative a condiţiilor de admisibilitate a sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, în raport cu prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Textul de lege menţionat reglementează, sub un prim aspect, cine are legitimare procesuală de a formula sesizarea, titulari ai sesizării fiind completurile de judecată de la tribunale, curţi de apel şi de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În cauză, instanţa de trimitere are legitimare procesuală conferită de norma de procedură, de a formula sesizarea, fiind un complet de judecată din cadrul Curţii de Apel Craiova, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, ce intră în sfera de reglementare a art. 519 din Codul de procedură civilă.

Norma evocată stabileşte şi condiţiile de admisibilitate, determinând în acelaşi timp atât limitele analizei instanţei supreme, cât şi scopul final al mecanismului de unificare.

Din conţinutul normei de mai sus pot fi decelate condiţiile de admisibilitate, respectiv: a) completul de judecată care sesizează să fie învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă; b) în cauză să fie dezbătută o chestiune de drept nouă; c) soluţionarea cauzei pe fond să depindă de lămurirea chestiunii de drept nouă; d) asupra chestiunii de drept, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Procedând la verificarea condiţiilor de admisibilitate ce trebuie îndeplinite cumulativ, în raport cu elementele sesizării, se constată că acestea se regăsesc numai parţial.

Astfel, se constată că sesizarea este formulată în cadrul unui litigiu aflat pe rolul Curţii de Apel Craiova, instanţă competentă să judece cauza pe fond, după admiterea apelului şi reţinerea cauzei în vederea evocării fondului, completul de judecată fiind aşadar învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă.

Se reţine că soluţionarea cauzei depinde de problema de drept semnalată, iar asupra chestiunii de drept Înalta Curte nu a statuat în mod direct şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

În ceea ce priveşte condiţia existenţei unei „chestiuni de drept nouă”, în accepţiunea art. 519 din Codul de procedură civilă, în lipsa unei definiţii legale a acestui concept, în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, formată în aplicarea art. 519 din Codul de procedură civilă, s-a statuat în mod constant necesitatea ca sesizarea să privească o chestiune veritabilă de drept şi că pentru a putea discuta de existenţa unei chestiuni de drept este necesar ca problema de drept antamată „să necesite a fi lămurită, să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii” (a se vedea, exemplificativ, Decizia nr. 10 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016, Decizia 70 din 23 octombrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1112 din 11 decembrie 2023, Decizia 86 din 18 noiembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 10 ianuarie 2025).

În consecinţă, rămâne de actualitate jurisprudenţa consolidată în legătură cu această condiţie de admisibilitate, statuându-se că, pentru atingerea scopului acestui instrument de unificare a practicii judiciare, nu orice chestiune de drept poate fi supusă dezlegării pe această cale, ci numai aceea care ridică problema ambiguităţii, precarităţii unor norme legale sau a caracterului lor dual şi complex. Pentru a verifica condiţia existenţei unei chestiuni de drept în accepţiunea articolului 519 din Codul de procedură civilă este necesar ca sesizarea să respecte exigenţele art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă, care prevede că încheierea de sesizare va cuprinde motivele care susţin admisibilitatea sesizării, punctul de vedere al completului de judecată şi al părţilor. Autorul sesizării este ţinut astfel să stabilească dacă există o problemă de interpretare a unui text legal care implică riscul unor dezlegări diferite în practica judiciară, prezentând diferitele variante de interpretare posibile şi argumentele de natură să le susţină.

În acest context, analiza încheierii de sesizare relevă faptul că instanţa de trimitere nu are nicio dificultate în a determina sensul normelor în discuţie, expunând, după redarea considerentelor Deciziei nr. 16 din 8 aprilie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, un punct de vedere clar şi argumentat în sensul că o creanţă rezultată dintr-un raport juridic civil, stinsă prin mecanismul compensării reglementat de art. 167 din Codul de procedură fiscală, nu se transformă într-o creanţă fiscală şi nu intră în sfera de aplicabilitate a art. 178 din Codul de procedură fiscală.

Aşadar, nu rezultă din încheierea de sesizare elemente care să conducă la concluzia că textele de lege vizate ar fi neclare ori susceptibile de mai multe interpretări.

Mecanismul de unificare a practicii judiciare, pus de legiuitor la îndemâna instanţelor de trimitere, vizează dezlegarea unei chestiuni veritabile de drept, aptă să primească interpretări antagonice sau dificil a fi interpretate, iar scopul activării acestui mecanism rezultă din art. 519 din Codul de procedură civilă ca fiind acela de a da o rezolvare de principiu unei probleme de drept şi nicidecum de a da o soluţie într-un caz particular.

Codul de procedură civilă reglementează procedura hotărârii prealabile ca instrument de unificare jurisprudenţială, de inspiraţie franceză, complementar recursului în interesul legii. Spre deosebire de recursul în interesul legii, reglementat ca o soluţie-remediu, postfactum, sesizarea fundamentată pe art. 519 din Codul de procedură civilă este una preventivă, anticipativă, de natură să elimine riscul apariţiei şi dezvoltării unei jurisprudenţe neunitare, printr-o rezolvare de principiu a unei chestiuni de drept esenţiale.

Analiza conţinutului adreselor transmise de instanţele naţionale relevă faptul că nu există niciun risc de apariţie şi dezvoltare a unei jurisprudenţe neunitare.

Această concluzie este fundamentată, pe de o parte, de faptul că litigiul în care s-a formulat sesizarea de faţă este unic, pe rolul celorlalte instanţe nefiind identificate cauze soluţionate şi nici în curs de soluţionare în care să fie analizată problema de drept supusă discuţiei, iar, pe de altă parte, opiniile teoretice transmise de Curtea de Apel Bucureşti, Curtea de Apel Iaşi şi Curtea de Apel Galaţi (cu menţiunea că celelalte instanţe nu au transmis opinii teoretice) sunt unanime, neexistând aşadar orientări jurisprudenţiale sau teoretice diferite.

Astfel, toate instanţele care au exprimat opinii teoretice au apreciat că art. 167 alin. (1) din Codul de procedură fiscală permite compensarea inclusiv între sumele care rezultă din raporturi juridice contractuale pe care statul sau unitatea/subdiviziunea administrativ-teritorială trebuie să le plătească unei persoane, în baza unei hotărâri judecătoreşti, cu sumele reprezentând creanţele statului sau unităţilor administrativ teritoriale ori subdiviziunilor acestora, reprezentând taxe, impozite, contribuţii şi alte sume datorate bugetului, însă compensarea nu schimbă natura creanţei.

Toate opiniile teoretice exprimate sunt în sensul că dispoziţiile legale care permit compensarea între sumele de natura celor mai sus arătate nu pot fi interpretate sub nicio formă în sensul transformării creanţei contractuale în creanţă fiscală. Pe cale de consecinţă, opiniile transmise converg spre aceeaşi concluzie, respectiv aceea că, prin mecanismul compensării, creanţa de natură civilă nu se transformă în creanţă fiscală şi nu intră în sfera de reglementare a art. 178 din Codul de procedură fiscală, nefiind aşadar purtătoare de dobânzi şi penalităţi fiscale.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată, în raport cu unanimitatea şi claritatea opiniilor teoretice transmise, opinii care sunt în acelaşi sens cu opinia completului care a formulat sesizarea, că problema de drept nu ridică dificultăţi de interpretare. De altfel, doar aplicând principiul accesorium sequitur principale, se poate trage cu uşurinţă concluzia că accesoriile pentru o creanţă de natură civilă nu pot fi calculate potrivit Codului de procedură fiscală, ci vor avea regimul obligaţiei principale.

Compensarea reprezintă un mijloc de stingere a obligaţiei şi nu o modalitate de schimbare a regimului juridic al creanţei. Împrejurarea că legiuitorul a înţeles să o reglementeze ca un beneficiu legal cu efect extinctiv nu poate fi interpretat şi nici nu lasă loc interpretării, în lipsa unei dispoziţii legale exprese, în sensul că o obligaţie care derivă dintr-un raport contractual se transformă prin compensare în creanţă fiscală şi ar schimba regimul accesoriilor.

Suplimentar, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că problema sesizată îşi putea găsi rezolvarea prin prisma considerentelor Deciziei nr. 16 din 8 aprilie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, relevante fiind paragrafele 77, 82-86 şi 89-98 (reţinute de altfel de instanţa de trimitere în punctul de vedere exprimat), precum şi prin prisma considerentelor Deciziei nr. 24 din 24 noiembrie 2025, pronunţată de Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, relevanţă prezentând considerentele de la paragrafele 59, 60, 64, 65, 67, 72 şi 73.

Împrejurarea că instanţa de apel are o altă opinie decât instanţa care a pronunţat hotărârea supusă controlului judiciar (hotărâre care de altfel a fost anulată de instanţa de apel) nu poate determina admisibilitatea sesizării, nefiind de natură să justifice declanşarea mecanismului de unificare din perspectiva caracterului dificil al problemelor de drept, păstrându-se în limita atribuţiilor specifice instanţei care soluţionează calea de atac.

Prin mecanismul hotărârii prealabile nu se poate tinde la o „delegare” a funcţiei jurisdicţionale a instanţei de trimitere către instanţa supremă şi nici nu se poate urmări confirmarea unei interpretări a normelor de drept cu finalitate doar în raportul litigios care a prilejuit sesizarea.

Sesizarea adresată instanţei supreme se circumscrie situaţiei factuale specifice reclamantei şi nu întruneşte condiţiile necesare pentru a se constitui într-o chestiune de drept care, dacă ar fi dezlegată, ar oferi o soluţie de principiu specifică mecanismului de unificare a jurisprudenţei prin hotărâri prealabile, urmărindu-se mai degrabă, în contextul particular al cauzei, stabilirea efectivă a soluţiei ce urmează a fi adoptată de instanţa de trimitere, aspect care atrage inadmisibilitatea sesizării.

Prin urmare, sesizarea nu este de natură să ducă la atingerea scopului hotărârii prealabile, având în vedere că art. 519 din Codul de procedură civilă reglementează finalitatea sesizării ca fiind aceea de a oferi o soluţie de principiu aplicabilă de instanţele naţionale.

În raport cu aceste argumente, în temeiul art. 521 din Codul de procedură civilă, Înalta Curte va respinge sesizarea ca inadmisibilă.