Decizia nr. 51/2026 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept · Dosar nr. 119/1/2026

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 119/1/2026, a fost constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Elena Diana Tămagă, preşedintele Secţiei de contencios administrativ şi fiscal.

La şedinţa de judecată participă doamna magistrat-asistent- şef Felicia Laura Nae, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Dolj – Secţia contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 18.639/215/2024.

Magistratul-asistent-şef prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul asupra chestiunii de drept, întocmit de judecătorul-raportor, ce a fost comunicat părţilor, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, iar Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a formulat un punct de vedere la raport, arătând că este vorba de o contravenţie continuă şi că legiuitorul a urmărit crearea unui regim derogatoriu de la Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării formulate în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Tribunalul Dolj – Secţia contencios administrativ şi fiscal a dispus, prin Încheierea din 29 octombrie 2025, pronunţată în Dosarul nr. 18.639/215/2024, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept constând în modul de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 4 alin. (4) raportat la art. 12 alin. (3) din Legea nr. 70/2015 referitoare la „operaţiuni de încasări şi plăţi” şi „suma încasată/plătită” în ceea ce priveşte regimul sancţionator al contravenţiei, respectiv: Dacă în situaţia aplicării unei sancţiuni contravenţionale în temeiul art. 12 alin. (3) din Legea nr. 70/2015, în cazul mai multor operaţiuni de încasări şi/sau plăţi efectuate în numerar în baza unui singur raport juridic, fapta contravenţională prevăzută de această dispoziţie legală reprezintă o contravenţie continuă şi dacă regimul sancţionator derogă de la prevederile art. 10 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001? II. Dispoziţiile legale supuse interpretării

Legea nr. 70/2015 pentru întărirea disciplinei financiare privind operaţiunile de încasări şi plăţi în numerar şi pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 193/2002 privind introducerea sistemelor moderne de plată (Legea nr. 70/2015), forma modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 115/2023 privind unele măsuri fiscal-bugetare în domeniul cheltuielilor publice, pentru consolidare fiscală, combaterea evaziunii fiscale, pentru modificarea şi completarea unor acte normative, precum şi pentru prorogarea unor termene, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 115/2023). Art. 4 alin. (4) – „Operaţiunile de încasări şi plăţi efectuate între persoanele prevăzute la art. 1 alin. (1) şi persoane fizice, reprezentând primiri ori restituiri de împrumuturi sau alte finanţări, indiferent de natura şi destinaţia acestora, se efectuează numai prin instrumente de plată fără numerar.” Art. 12 alin. (3) – „Nerespectarea prevederilor art. 4 alin. (4) constituie contravenţie, dacă nu a fost săvârşită în astfel de condiţii încât, potrivit legii penale, să constituie infracţiune, şi se sancţionează, prin derogare de la prevederile art. 8 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare, cu amendă de 25% din suma încasată/plătită, dar nu mai puţin de 500 lei.”

Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001) Art. 10. – ” (1) Dacă aceeaşi persoană a săvârşit mai multe contravenţii sancţiunea se aplică pentru fiecare contravenţie. (2) Când contravenţiile au fost constatate prin acelaşi proces-verbal, sancţiunile contravenţionale se cumulează fără a putea depăşi dublul maximului amenzii prevăzut pentru contravenţia cea mai gravă sau, după caz, maximul general stabilit în prezenta ordonanţă pentru prestarea unei activităţi în folosul comunităţii. (3) În cazul în care la săvârşirea unei contravenţii au participat mai multe persoane, sancţiunea se va aplica fiecăreia separat.” III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept

În cauză, prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 27.06.2024 pe rolul Judecătoriei Craiova – Secţia I civilă, petenta AA a solicitat, în contradictoriu cu intimata ANAF – Direcţia Regională Antifraudă Fiscală 4 Târgu Jiu, anularea în parte a Procesului-verbal seria DGAF nr. xxx/18.06.2024, prin care a fost sancţionată contravenţional cu amendă în valoare de 78.250 lei, în baza art. 12 alin. (3) din Legea nr. 70/2015, pentru faptul că în perioada 1.01.2024-10.06.2024 a efectuat împrumuturi în valoare de 179.000 lei şi restituiri de împrumuturi în valoare de 134.000 lei prin intermediul contului 5311 – Casa în lei, cu motivarea că situaţia de fapt reţinută de către agentul constatator nu corespunde realităţii. În subsidiar, petenta a solicitat înlocuirea sancţiunilor pecuniare cu măsura avertismentului.

Prin Sentinţa nr. 14.201 din data de 5.12.2024, pronunţată în Dosarul nr. 18.639/215/2024, Judecătoria Craiova – Secţia I civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de petenta AA, în contradictoriu cu intimata Agenţia Naţională de Administrare Fiscală – Direcţia Regională Antifraudă Fiscală 4 Târgu Jiu, şi a menţinut ca temeinic şi legal procesul-verbal atacat. În esenţă, instanţa de fond a reţinut că fapta întruneşte trăsăturile contravenţiei prevăzute de art. 12 alin. (3) din Legea nr. 70/2015, întrucât consemnările din Fişa cont 4551 – Asociaţi conturi curente, respectiv cele din Fişa cont 5311 – Casa în lei, aferente perioadei 1.01.2024-10.06.2024, se coroborează cu dispoziţiile de încasare de la dosar, care atestă că în perioada de referinţă societatea a efectuat prin casierie plăţi reprezentând perceperea şi restituirea de împrumuturi de la unul dintre asociaţi, în valoare totală de 313.000 lei, în numerar, astfel că în mod corect procentul de 25% instituit de art. 12 alin. (3) din Legea nr. 70/2015 s-a raportat la media aritmetică dintre împrumuturi şi restituiri, câtă vreme art. 4 alin. (4) din Legea nr. 70/2015 nu face distincţie între împrumut şi restituire, ambele operaţiuni urmând acelaşi regim juridic de efectuare a plăţii prin intermediul instrumentelor bancare, nu în numerar. Astfel, a constatat că există mai multe acte materiale, constând fie în operaţiuni de creditare eşalonată, fie în operaţiuni de restituire a împrumuturilor, de asemenea eşalonate, sens în care sancţiunea se impunea a fi aplicată în funcţie de valoarea cumulată a tuturor operaţiunilor individuale care contravin art. 4 alin. (4) din Legea nr. 70/2015; pe de altă parte, împrumuturile şi restituirile au fost executate în baza unui contract singular, respectiv în baza Contractului de creditare societate nr. 1/2.01.2024, prin care asociatul BB a acordat societăţii AA un împrumut în limita sumei de 200.000 lei pentru o durată de 12 luni, împrumut ce a fost fracţionat.

Împotriva Sentinţei civile nr. 14.201/5.12.2024 a formulat apel apelanta-petentă AA, criticând soluţia din perspectiva modului de interpretare a normei legale aplicabile pe fondul inexistenţei unei singure fapte contravenţionale continue, ci a mai multor contravenţii individuale ce au la bază elemente materiale distincte, apreciind că este necesar a se aplica, sub regim sancţionator, dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, aspect care reiese din sintagma cuprinsă în dispoziţiile art. 12 alin. (3) din Legea nr. 70/2015, ce stabileşte algoritmul de calcul procentual din suma încasată/plătită. IV. Punctul de vedere al instanţei de trimitere A. Cu privire la admisibilitatea sesizării

Instanţa de trimitere a considerat că sunt îndeplinite dispoziţiile art. 519 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Codul de procedură civilă), astfel: sesizarea a fost formulată în dosarul Tribunalului Dolj – Secţia contencios administrativ şi fiscal, ce judecă în ultimă instanţă cererea petentei privind anularea procesului-verbal contravenţional; este îndeplinită şi cerinţa noutăţii relative a normei a cărei interpretare se solicită, în condiţiile în care dispoziţiile art. 12 alin. (3) din Legea nr. 70/2015 au fost introduse la data 15 decembrie 2023 prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 115/2023, ce modifică atât regimul sancţionator al contravenţiei prevăzute de art. 4 alin. (4) din Legea nr. 70/2015, cât şi conţinutul acestei din urmă dispoziţii legale, ce stabileşte elementul material al contravenţiei, scopul modificării acestor norme fiind acela de a reduce riscurile de evaziune fiscală, fraude financiare şi economie subterană. Instanţa de trimitere a mai avut în vedere faptul că nu există o jurisprudenţă convergentă cu privire la problema de drept în discuţie; că asupra chestiunii de drept Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare; că problema de drept este esenţială, respectiv că de modul de interpretare a acestor dispoziţii depinde soluţionarea pe fond a cauzei pendinte. A mai avut în vedere instanţa de trimitere că dispoziţiile a căror interpretare se solicită prezintă o dificultate suficient de mare, în condiţiile în care în discuţie se află interpretarea şi aplicarea noţiunilor de „sumă încasată/plătită”, astfel cum este descrisă de art. 12 alin. (3) din Legea nr. 70/2015, ce se sancţionează prin derogare de la prevederile art. 8 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, şi a noţiunii de „operaţiuni de încasări şi plăţi”, prevăzută de art. 4 alin. (4) din Legea nr. 70/2015, pe fondul existenţei unui regim sancţionator diferit în funcţie de calificarea elementului material al contravenţiei, reprezentat de o plată/încasare unică sau de plăţi/încasări multiple, ca elemente ale unei contravenţii continue. În acest sens, instanţa de trimitere a avut în vedere posibilele interpretări contradictorii ale dispoziţiilor legale, precum şi imprecizia ce derivă din modalitatea de redactare a celor două sintagme prin utilizarea persoanelor singular/plural aferente unei interpretări gramaticale, dar şi efectele pe care punerea lor în aplicare într-o interpretare sistematică le-ar avea, respectiv prin sancţionarea unor operaţiuni multiple de încasări şi plăţi cu amendă de 25% din suma totală încasată/plătită, reţinându-se şi modalitatea de calcul indicată de intimată prin raportare la cumulul aritmetic al împrumuturilor şi restituirilor. Astfel, a reţinut că nici excepţia prevăzută de art. 12 alin. (3) din Legea nr. 70/2015 cu privire la inaplicabilitatea prevederilor art. 8 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 nu este în măsură a lămuri problema de drept, întrucât scopul acesteia este reprezentat de o excludere a limitelor maxime ale amenzii pentru sancţionarea subiecţilor de drept ce nu se conformează normei, iar nu pentru a se evita o depăşire a pragului maximal prin însumarea tuturor sancţiunilor aplicate pentru fapte concurente. B. Cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării

Pe fondul chestiunii de drept, instanţa de trimitere a avut în vedere faptul că argumentul expus de apelantă asupra modalităţii de interpretare a operaţiunii individuale a plăţii/încasării sancţionabile, conform dispoziţiilor art. 12 alin. (3) din Legea nr. 70/2015, este valid, neexistând un motiv pentru care baza de calcul ar trebui să aibă în vedere cumulul unor operaţiuni multiple ori părţi componente ale unei contravenţii continue, deşi prin argumentaţia expusă se tinde la scindarea fiecărei operaţiuni în contravenţii individuale şi aplicarea dispoziţiilor art. 10 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, iar acest cumul total al plăţilor şi încasărilor pentru stabilirea sancţiunii nu ar fi posibil, fiind o adăugare la lege. Totodată, instanţa de trimitere a opinat că regimul în funcţie de care se aplică sancţiunea este reprezentat de norma legală încălcată, fapta contravenţională în discuţie fiind o contravenţie continuă, în componenţa căreia pot intra mai multe operaţiuni de încasări/plăţi efectuate în numerar, în baza unui singur raport juridic, iar sub acest aspect, răspunsul la solicitarea apelantei este afirmativ. În privinţa celei de-a doua solicitări s-a reţinut că, în raport cu unicitatea contravenţiei, nu se poate discuta de aplicarea regimului sancţionator pentru contravenţii multiple constatate prin acelaşi proces-verbal, pentru a fi aplicabile prevederile art. 10 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Apelanta-petentă AA a apreciat că se impune sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, considerând că sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă. Pe fondul sesizării a considerat că trebuie lămurită situaţia dedusă judecăţii, şi anume în ce măsură se aplică o sancţiune contravenţională în ipoteza în care sunt mai multe operaţiuni de plăţi şi încasări, respectiv dacă aceasta este o contravenţie continuă şi în ce măsură regimul sancţionator aplicabil derogă de la art. 10 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001. A susţinut, cu privire la dispoziţiile art. 4 şi 12 din Legea nr. 70/2015, că faptele contravenţionale nu ar trebui să fie tratate ca o contravenţie continuă. VI. Jurisprudenţa instanţelor naţionale A. Jurisprudenţa comunicată de curţile de apel

Într-o primă opinie s-a apreciat că fapta contravenţională prevăzută de art. 12 alin. (3) din Legea nr. 70/2015 este o contravenţie unică, cu caracter continuu, care derogă de la prevederile art. 10 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, în condiţiile în care acest text de lege prevede regimul sancţionator aplicabil în cazul unor contravenţii multiple.

În argumentarea acesteia s-a reţinut că art. 12 din Legea nr. 70/2015 prevede aplicarea unei amenzi în procent fix de 10% din suma încasată/plătită care depăşeşte plafonul stabilit de lege pentru fiecare tip de operaţiune, nefiind prevăzut un cuantum minim/maxim al amenzii ce poate fi aplicată în cazul săvârşirii unei fapte contravenţionale prevăzute de actul normativ menţionat. În acest sens s-a reţinut că, într-adevăr, conform prevederilor art. 14 din Legea nr. 70/2015: „Contravenţiilor prevăzute la art. 12 le sunt aplicabile dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare.” S-a avut în vedere modul diferit de reglementare a sancţiunii amenzii contravenţionale în ipoteza art. 12 alin. (1) din Legea nr. 70/2015 faţă de cea a art. 12 alin. (2) al aceluiaşi act normativ. Astfel, în timp ce faptele contravenţionale menţionate la alin. (2) se sancţionau (în forma în vigoare în perioada de referinţă) cu amendă de la 3.000 lei la 4.500 lei, prevăzându-se aşadar un minim şi maxim al amenzii în raport cu care se face aplicarea prevederilor art. 10 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, în cazul contravenţiilor la care se referă art. 12 alin. (1), legiuitorul a înţeles să deroge expres de la prevederile art. 8 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 (text legal care fixează limitele minime şi maxime generale ale stabilirii amenzilor contravenţionale) şi să prevadă o sancţiune în cotă procentuală dintr-o anumită valoare, posibilitate conferită expres de prevederile art. 3 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001. Aşadar, în acest din urmă caz, nefiind în prezenţa unei sancţiuni a cărei limită maximă să fie prevăzută de actul normativ sancţionator, prevederile art. 10 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 sunt inaplicabile, cât timp textul legal al acestui articol face referire la dublul maximului amenzii prevăzut pentru contravenţia cea mai gravă.

În acelaşi sens au fost exprimate opiniile judecătorilor din cadrul Curţii de Apel Iaşi, Tribunalului Vaslui, Judecătoriei Piatra-Neamţ, Judecătoriei Bistriţa (majoritate), Tribunalului Dolj (majoritate), Judecătoriei Craiova, Judecătoriei Calafat, Judecătoriei Filiaşi, Judecătoriei Segarcea, Judecătoriei Caracal, Judecătoriei Sânnicolau Mare, Judecătoriei Blaj, Judecătoriei Câmpeni, Judecătoriei Aiud, judecătoriilor sectoarelor 1, 2, 3, 4, 5 Bucureşti, Tribunalului Giurgiu, Tribunalului Ialomiţa, Tribunalului Ilfov, Tribunalului Teleorman, Curţii de Apel Ploieşti, Judecătoriei Găeşti, Judecătoriei Moreni, Judecătoriei Răcari, Judecătoriei Rupea şi Judecătoriei Târgovişte.

Într-o altă opinie s-a apreciat că norma de trimitere la prevederile dreptului comun ce reglementează regimul juridic al contravenţiilor de la art. 14 din Legea nr. 70/2015 întemeiază concluzia cu privire la aplicabilitatea în cauză a prevederilor art. 10 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001.

În susţinerea acestei opinii s-a argumentat că, întrucât sancţiunea contravenţională trebuie aplicată pentru fiecare dintre contravenţiile reţinute în sarcina petentului şi în condiţiile în care intimatul a optat pentru aplicarea unei sancţiuni unice, acest aspect duce la încălcarea dispoziţiilor art. 10 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, care se impuneau a fi reţinute.

În acelaşi sens, au fost exprimate opinii de către judecătorii din cadrul Judecătoriei Zărneşti, Tribunalului Bucureşti – Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, judecătoriile sectoarelor 5 şi 6 Bucureşti, care au apreciat că nu este vorba de o contravenţie continuă, deoarece operaţiunile, chiar şi în măsura în care sunt efectuate în considerarea unui unic raport juridic, nu implică o singură acţiune prelungită în timp, ci acţiuni distincte, fiecare operaţiune de încasare şi plată în numerar reprezentând prin ea însăşi o contravenţie, iar în ceea ce priveşte exceptarea dispoziţiilor art. 12 alin. (3) din Legea nr. 70/2015 de la dispoziţiile art. 10 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, în condiţiile în care norma legală de la art. 12 alin. (3) din Legea nr. 70/2015 nu prevede expres exceptarea, aceasta nu operează, dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001, ca normă generală, fiind pe deplin aplicabile. B. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

În urma analizării jurisprudenţei Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nu au fost identificate hotărâri judecătoreşti privind chestiunile de drept supuse interpretării. Cu toate acestea, au fost identificate hotărâri judecătoreşti prin care s-a statuat cu privire la unitatea de conţinut a contravenţiilor, pentru care competenţa materială de soluţionare a plângerilor împotriva actelor de constatare şi sancţionare aparţine curţilor de apel, astfel:

Prin Decizia nr. 3.974 din 1 iulie 2021 s-a reţinut că acţiunile şi inacţiunile corespunzând elementului material al contravenţiei prevăzute de art. 163 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 237/2015 privind autorizarea şi supravegherea activităţii de asigurare şi reasigurare, cu modificările şi completările ulterioare, realizate în perioada de timp controlată, constituie o contravenţie unică, în formă continuată, în măsura în care nu se poate dovedi o epuizare şi o rezoluţie contravenţională distinctă.

Prin Decizia nr. 2.380 din 7 mai 2025 s-a reţinut existenţa unei singure contravenţii unice şi continue cuprinzând toate acţiunile în relaţia cu cei doi retaileri din perioada controlată, având în vedere scopul unic urmărit, de restricţionare reciprocă a comportamentului pe piaţă al părţilor implicate, în contextul în care s-a apreciat că este elocventă din această perspectivă jurisprudenţa unională relevată în Decizia Comisiei din 30.10.2002 (cazurile COMP/35-587 Video Games, Comp/35-706 Omega Nintendo Distribution şi COMP 36-321 Omega Nintendo) în care este definit conceptul de încălcare complexă – paragrafele 259 şi 261.

Prin Decizia nr. 4.232 din 28 septembrie 2022 s-a statuat că unitatea de rezoluţie determină calificarea afirmaţiilor imputate persoanei reclamate ca fiind o contravenţie unică, continuă, prevăzută de art. 13 din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, ce reiese din modalitatea de săvârşire a acesteia.

Prin Decizia nr. 2.691 din 21 mai 2024 s-a statuat în sensul că reprezintă o contravenţie unică, în formă continuată, depăşirea repetată a duratei publicităţii, în intervale orare diferite, pe parcursul aceleiaşi luni, în contextul în care părţii reclamante nu i se poate aplica o sancţiune principală, de două ori, pentru aceeaşi faptă, ci depăşirea repetată şi multiplă a limitei de 12 minute în cursul unei ore, pe parcursul aceleiaşi luni, reprezintă argumente în susţinerea unei anumite gravităţi a faptei contravenţionale de natură a permite aplicarea sancţiunii amenzii contravenţionale, iar emiterea unei noi decizii, pentru aceeaşi faptă, săvârşită în aceeaşi perioadă, dar pentru un alt interval de timp, contravine elementelor constitutive ale contravenţiei în reglementarea dispoziţiilor Legii audiovizualului nr. 504/2002, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001.

Totodată, nu au fost identificate decizii pronunţate în cadrul mecanismelor de unificare a jurisprudenţei cu privire la interpretarea şi aplicarea punctuală a dispoziţiilor legale vizate de sesizare.

Cu toate acestea, având în vedere că întrebarea vizează încadrarea mai multor acte materiale care corespund elementului material al contravenţiei prevăzute de art. 12 alin. (3) din Legea nr. 70/2015 ca fiind contravenţie unică, continuă sau continuată, ori o pluralitate de contravenţii, prezintă interes Decizia nr. 358 din 6 octombrie 2025, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care a fost respinsă sesizarea formulată de Tribunalul Caraş-Severin – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, referitor la interpretarea şi aplicarea art. 14 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 171/2010 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor silvice. Astfel, în considerentele de la paragrafele 37-39 s-a reţinut faptul că, în speţă, caracterul continuu sau instantaneu al unei contravenţii poate reprezenta atât o chestiune de fapt, care reiese din modul concret în care a fost săvârşită fapta, iar în această situaţie nu poate face obiectul interpretării Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, cât şi o chestiune de interpretare a ipotezei normei în discuţie, situaţie în care, de asemenea, aceasta nu poate face obiectul interpretării Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, câtă vreme nu reclamă un anumit grad de dificultate care să necesite interpretarea în acest mod a normei. VII. Răspunsul Ministerului Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Prin Adresa nr. 1.685/III-10/2026 din 6 februarie 2026, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat faptul că nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema ce formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Din perspectiva chestiunii de drept punctuale ce face obiectul interpretării, nu au fost identificate decizii pronunţate de Curtea Constituţională a României. IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorul-raportor a apreciat că sesizarea este admisibilă, fiind îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, impunându-se pronunţarea unei decizii interpretative prin care să fie tranşată chestiunea de drept sesizată. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi chestiunile de drept ce se solicită a fi dezlegate, constată următoarele:

Instanţa supremă reţine că prezenta sesizare a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă. A. Asupra admisibilităţii sesizării

Prealabil cercetării în fond a problemei de drept supuse dezbaterii, va fi analizată îndeplinirea cumulativă a condiţiilor de admisibilitate în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, în raport cu prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora: dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.

Din cuprinsul prevederilor legale enunţate se desprind următoarele condiţii cumulative de admisibilitate pentru declanşarea procedurii în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile: (i) existenţa unui proces în curs de judecată, aflat pe rolul unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit să soluţioneze cauza în ultimă instanţă; (ii) existenţa unei probleme de drept veritabile, susceptibilă să dea naştere unor interpretări diferite, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei; (iii) condiţia noutăţii problemei de drept; (iv) chestiunea de drept să nu facă obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Procedând la analiza admisibilităţii sesizării, din perspectiva primei condiţii enunţate, se apreciază că aceasta este îndeplinită. Astfel, litigiul în legătură cu care s-a formulat sesizarea este în curs de judecată, fiind pe rolul tribunalului, iar instanţa învestită cu soluţionarea apelului urmează să pronunţe o hotărâre definitivă, conform dispoziţiilor art. 34 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, coroborate cu art. 634 alin. (1) pct. 6 din Codul de procedură civilă.

De asemenea, problema de drept în discuţie nu face obiectul unui recurs în interesul legii care să fi fost soluţionat sau care să fie în curs de soluţionare, fiind întrunită, astfel, şi această condiţie impusă de art. 519 din Codul de procedură civilă.

Totodată, de lămurirea problemei de drept depinde soluţionarea în fond a cauzei, câtă vreme critica esenţială formulată în calea de atac priveşte modul de interpretare a normei aplicabile – art. 12 alin. (3) raportat la art. 4 alin. (4) din Legea nr. 70/2015, fiind susţinută teza contrară opiniei instanţei de fond, respectiv a inexistenţei unei fapte contravenţionale continue, ci a mai multor contravenţii individuale ce au la bază elemente materiale distincte, ceea ce ar atrage, în opinia sa, aplicarea regimului sancţionator prevăzut de art. 10 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001.

În ceea ce priveşte condiţia de admisibilitate a caracterului de noutate a problematicii, aceasta este la rândul ei îndeplinită, în condiţiile în care dispoziţiile art. 12 alin. (3) din Legea nr. 70/2015 au fost introduse la data de 15 decembrie 2023 prin Ordonanţa de urgenţă nr. 115/2023, ce modifică atât regimul sancţionator al contravenţiei prevăzute de art. 4 alin. (4) din Legea nr. 70/2015, cât şi conţinutul acestei din urmă dispoziţii legale, ce stabileşte elementul material al contravenţiei, scopul modificării acestor norme fiind acela de a reduce riscurile de evaziune fiscală, fraude financiare şi economie subterană.

În ceea ce priveşte condiţia de admisibilitate a existenţei unei probleme de drept veritabile s-a arătat, în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, că, pentru a fi considerată reală, chestiunea de drept trebuie să privească posibilitatea unei interpretări diferite sau contradictorii a unui text de lege, a unei reguli cutumiare neclare, incomplete ori, după caz, incerte sau incidenţa unor principii generale, al căror conţinut sau sferă de aplicare sunt discutabile (Decizia nr. 16 din 23 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 779 din 5 octombrie 2016).

Din perspectiva verificării premiselor acestei condiţii, sub un prim aspect, trebuie identificată existenţa unei chestiuni de drept apte a primi o dezlegare de principiu, deoarece nelămuririle care vizează aplicarea legii sau care reprezintă aspecte de fapt nu pot primi o dezlegare de principiu în cadrul acestui mecanism.

Sub un al doilea aspect, chestiunea de drept pusă în discuţie trebuie să fie una veritabilă, serioasă, susceptibilă să dea naştere unor interpretări diferite şi, prin urmare, să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii (Decizia nr. 20 din 5 aprilie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 430 din 23 aprilie 2021; Decizia nr. 34 din 24 mai 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 671 din 7 iulie 2021; Decizia nr. 54 din 28 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 969 din 11 octombrie 2021, Decizia nr. 16 din 8 aprilie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 478 din 23 mai 2024, Decizia nr. 35 din 17 iunie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 632 din 4 iulie 2024).

În acest sens, în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (Decizia nr. 6 din 20 ianuarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 176 din 3 martie 2020) s-a reţinut astfel: „Per a contrario, când norma legală beneficiază de o redactare suficient de lămuritoare, îngăduindu-i judecătorului cauzei ca, uzând de metodele, regulile şi argumentele de interpretare acceptate în teoria dreptului, să stabilească sensul şi sfera de aplicare a normei ori regulii cutumiare în discuţie, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pe temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă nu mai poate fi considerată admisibilă. Asumarea de către instanţa supremă, în limitele îngăduite de aceste dispoziţii legale, a rolului de partener al judecătorului de caz nu ar putea fi deci extinsă şi la alte situaţii decât cele menţionate, ştiut fiind că, sub temei constituţional, prerogativa şi sarcina interpretării şi aplicării legii incidente procesului cu a cărui soluţionare a fost învestită îi revin, primordial, înseşi instanţei judecătoreşti sesizate conform regulilor de competenţă de către reclamant, fiind de principiu [art. 5 alin. (1) din Codul de procedură civilă] că judecătorii au îndatorirea să primească şi să soluţioneze orice cerere de competenţa instanţelor judecătoreşti, potrivit legii”.

Simpla dilemă cu privire la sensul unei norme de drept nu poate constitui temei pentru declanşarea mecanismului hotărârii prealabile (Decizia nr. 88 din 4 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 114 din 6 februarie 2018; Decizia nr. 2 din 22 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 178 din 26 februarie 2018; Decizia nr. 62 din 24 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 912 din 30 octombrie 2018; Decizia nr. 32 din 30 martie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 553 din 26 iunie 2020; Decizia nr. 45 din 7 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 735 din 27 iulie 2021; Decizia nr. 50 din 14 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 844 din 3 septembrie 2021; Decizia nr. 74 din 18 octombrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1174 din 13 decembrie 2021).

Rezultă aşadar că, în procesul de interpretare şi aplicare a normelor legale de a căror lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei, rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie rămâne unul excepţional şi subsecvent, el putând fi îngăduit numai atunci când, în mod real, o chestiune de drept determinantă pentru soluţionarea pe fond a cauzei nu apare ca fiind, în raport cu dispoziţiile legale din care aceasta derivă sau în care este conţinută, îndeajuns de clară, generând dificultăţi veritabile de înţelegere şi, din acest motiv, având vocaţia de a conduce la o jurisprudenţă neunitară (Decizia nr. 358 din 6 octombrie 2025, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1138 din 9 decembrie 2025).

Cu privire la primul aspect, existenţa unei chestiuni de drept, în legătură cu determinarea caracterului continuu sau instantaneu al unei contravenţii, în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (Decizia nr. 358 din 6 octombrie 2025, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1138 din 9 decembrie 2025) s-a reţinut că aceasta poate reprezenta atât o chestiune de fapt, care reiese din modul concret în care a fost săvârşită fapta, iar în această situaţie nu poate face obiectul interpretării Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, cât şi o chestiune de interpretare a ipotezei normei în discuţie, situaţie în care, de asemenea, aceasta nu poate face obiectul interpretării Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, câtă vreme nu reclamă un anumit grad de dificultate care să necesite interpretarea în acest mod a normei.

Spre deosebire de ipoteza avută în vedere la pronunţarea soluţiei antereferite, în prezenta cauză, chestiunea ce se cere a fi rezolvată nu vizează încadrarea situaţiei de fapt ce face obiectul judecăţii din perspectiva existenţei unor acte materiale multiple ce derivă dintr-un raport contractual unic, respectiv eşalonarea operaţiunilor de creditare/restituire a împrumuturilor, aspecte ce fac obiectul analizei instanţei de fond/apel din perspectiva încadrării în conţinutul unei contravenţii continue, ci însăşi posibilitatea/imposibilitatea interpretării sintagmei „operaţiunile de încasări şi plăţi” prevăzute de art. 4 alin. (4) din Legea nr. 70/2015 ca putând purta asupra unei multitudini de acte materiale în regimul sancţionator prevăzut de art. 12 alin. (3) din acelaşi act normativ, în analiza algoritmului de calcul prevăzut de această din urmă normă, care ar urma să se raporteze la cuantumul de 25% fie din suma totală a tuturor operaţiunilor efectuate în baza aceleiaşi rezoluţii, fie la cuantumul de 25 % din fiecare astfel de tranzacţie individuală, dar în această ultimă ipoteză trebuie conciliată această modalitate de stabilire a sancţiunii cu dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001.

Sub un al doilea aspect, chestiunea de drept pusă în discuţie apare ca fiind una veritabilă, serioasă, susceptibilă să dea naştere unor interpretări diferite, aspect care rezultă tocmai din datele furnizate de instanţe, ambele interpretări fiind agreate de un număr relevant de judecători de la instanţe diferite.

De asemenea, se constată existenţa unei practici incipiente, în curs de formare, fiind indicate un număr redus de hotărâri, aparţinând unor judecătorii din raza a doar 3 tribunale, aflate în circumscripţia a 3 curţi de apel diferite (aşa cum rezultă din expunerea de la paragraful 16), în timp ce 12 curţi de apel au comunicat faptul că, în raza lor teritorială de competenţă, nu au identificat jurisprudenţă cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării, însă judecătorii din cadrul instanţelor care au comunicat puncte de vedere au indicat opinii divergente cu privire la problema de drept supusă analizei diferite (aşa cum rezultă din expunerea de la paragrafele 18 şi 21), aspect care permite a se aprecia că există riscul apariţiei unei practici judiciare neunitare, astfel că pronunţarea unei hotărâri prealabile prin care să se dea rezolvare de principiu problemei de drept în discuţie are potenţialul de a asigura atingerea scopului de preîntâmpinare a unei practici judiciare neunitare. B. Asupra fondului sesizării

Preliminar, având în vedere chestiunile de drept în discuţie, astfel cum au fost sintetizate în paragraful 46, se impun reformularea întrebării adresate şi împărţirea aspectelor de interes în două întrebări pentru a reflecta într-o manieră adecvată raportul de dependenţă dintre ceea ce interesează în realitate instanţa de trimitere şi chestiunea de drept a cărei lămurire se cere, după cum urmează: ” În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 12 alin. (3) raportat la art. 4 alin. (4) din Legea nr. 70/2015 «suma încasată/plătită» asupra căreia se calculează amenda se raportează la totalitatea «operaţiunilor de încasări şi plăţi» realizate în numerar în baza aceleiaşi rezoluţii sau la fiecare operaţiune în parte care realizează elementul material al acesteia? Regimul sancţionator al contravenţiei prevăzute la art. 12 alin. (3) din Legea nr. 70/2015 derogă de la prevederile art. 10 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001?”

Problematica juridică cu care este învestită instanţa supremă prin acest mecanism de unificare a practicii constă în stabilirea conţinutului noţiunii de „sumă încasată/plătită”, astfel cum este descrisă de art. 12 alin. (3) din Legea nr. 70/2015 prin raportare la noţiunea de „operaţiuni de încasări şi plăţi”, prevăzută de art. 4 alin. (4) din Legea nr. 70/2015.

În scopul stabilirii valenţelor acestor noţiuni urmează a se analiza conţinutul normelor care fac obiectul întrebării în raport cu voinţa legiuitorului.

Sub aspectul tipicităţii trebuie reţinut că reprezintă contravenţia prevăzută de art. 12 alin. (3) raportat la art. 4 alin. (4) din Legea nr. 70/2015 încălcarea obligaţiei de realizare a operaţiunilor de încasări şi plăţi, reprezentând primiri ori restituiri de împrumuturi sau alte finanţări, prin instrumente de plată fără numerar.

În speţă, subiectul activ al contravenţiei este unul calificat, fiind vorba despre persoanele prevăzute la art. 1 alin. (1) din Legea nr. 70/2015, respectiv persoane juridice, persoane fizice autorizate, întreprinderi individuale, întreprinderi familiale, liber-profesionişti, persoane fizice care desfăşoară activităţi în mod independent, asocieri şi alte entităţi cu sau fără personalitate juridică.

Din analiza acestui text rezultă că elementul material al contravenţiei poate fi realizat în mai multe forme alternative, respectiv doar operaţiuni de încasări, doar operaţiuni de plăţi sau atât operaţiuni de încasări, cât şi operaţiuni de plăţi, esenţial fiind ca ele să fie realizate în numerar şi să se refere la împrumuturi sau alte finanţări.

Trebuie observat că, spre deosebire de contravenţia prevăzută de art. 12 alin. (1) raportat la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 70/2015, în cazul contravenţiei prevăzute de art. 12 alin. (3) din aceeaşi lege, atingerea adusă valorilor sociale ocrotite nu este condiţionată de alte repere, respectiv de depăşirea unui plafon zilnic pe persoană.

Aceasta înseamnă că urmarea imediată se produce după prima operaţiune cu numerar, independent de forma pe care o îmbracă (încasare sau plată) şi independent de cuantumul acesteia.

Cum consumarea contravenţiei are loc atunci când acţiunea care formează elementul material al laturii obiective a contravenţiei este dusă până la capăt şi se produce atingerea valorii sociale ocrotite de legea contravenţională, se constată că realizarea oricăreia dintre modalităţile alternative ale elementului material determină consumarea contravenţiei.

Această concluzie este valabilă în ipoteza unei contravenţii instantanee, caracterizată printr-o singură faptă comisivă (o încasare sau o plată).

Există însă şi forme atipice de contravenţie, respectiv contravenţia continuă care se caracterizează [conform art. 13 alin. (2) teza a II-a din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001] prin aceea că încălcarea obligaţiei legale durează în timp, întrucât aceeaşi persoană săvârşeşte în mod repetat, la diferite intervale de timp, dar în baza aceleiaşi rezoluţii (aceleiaşi hotărâri), acţiuni care reprezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi contravenţii. Această contravenţie se consumă în momentul săvârşirii primei acţiuni şi se epuizează în momentul încetării ultimei acţiuni/inacţiuni, cum este situaţia în speţă.

Cum în discuţie se află interpretarea noţiunii de „sumă încasată/plătită”, astfel cum este descrisă de art. 12 alin. (3) din Legea nr. 70/2015 prin raportare la noţiunea de „operaţiuni de încasări şi plăţi”, prevăzută de art. 4 alin. (4) din Legea nr. 70/2015, în ipoteza indicată de instanţa de trimitere a unui ansamblu de operaţiuni încadrat într-o rezoluţie unică, prezintă importanţă momentul la care se epuizează contravenţia.

Pentru o mai bună înţelegere a mecanismului avut în vedere de legiuitor şi a scopului urmărit se impune a fi realizată o analiză a evoluţiei legislative cu privire la operaţiunile de încasări şi plăţi efectuate între persoanele prevăzute la art. 1 alin. (1) şi persoane fizice, reprezentând primiri ori restituiri de împrumuturi sau alte finanţări.

În forma originară, textele legale relevante aveau următorul conţinut: Art. 4. – (1) Operaţiunile de încasări în numerar efectuate de persoanele prevăzute la art. 1 alin. (1), de la persoane fizice, reprezentând (…) primiri de împrumuturi sau alte finanţări, (…) se efectuează în limita unui plafon zilnic de 10.000 lei de la o persoană. (…) (4) Operaţiunile de plăţi în numerar efectuate de persoanele prevăzute la art. 1 alin. (1), către persoane fizice, reprezentând contravaloarea unor (…) restituiri de împrumuturi sau alte finanţări, se efectuează cu încadrarea în plafonul zilnic de 10.000 lei către o persoană. Sunt interzise plăţile fragmentate în numerar către o persoană, pentru tranzacţiile mai mari de 10.000 lei. Art. 12. – (1) Nerespectarea prevederilor (…) art. 4 alin. (1), (2) şi (4) (…) constituie contravenţii (…) şi se sancţionează, prin derogare de la prevederile art. 8 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 (…), cu amendă de 10% din suma încasată/plătită care depăşeşte plafonul stabilit de prezentul capitol pentru fiecare tip de operaţiune, dar nu mai puţin de 100 lei.

După cum se poate observa, operaţiunile de încasări/plăţi în numerar de la/către persoane fizice erau limitate la un plafon zilnic de 10.000 lei de la/către o persoană, fiind sancţionată cu amendă în cuantum determinat doar ceea ce depăşea acest plafon, astfel că sintagma „suma încasată/plătită” avea trei repere de raportare: plafonul, persoana şi ziua.

Din perspectiva normei interesa dacă, în intervalul unei zile calendaristice, în raport cu aceeaşi persoană fizică, au existat operaţiuni de încasări şi/sau plăţi al căror cuantum total depăşea plafonul de 10.000 lei. Cum sancţiunea se aplica asupra excedentului, în accepţiunea legiuitorului era nerelevant numărul de operaţiuni care au stat la baza atingerii şi depăşirii acestui plafon. Elementul material al contravenţiei era îndeplinit la momentul primei operaţiuni care determină depăşirea plafonului, moment la care contravenţia se consumă. Epuizarea sa se realiza însă doar la sfârşitul intervalului temporal relevant, adică la sfârşitul zilei. Aceasta înseamnă că toate operaţiunile succesive celei prin care a fost depăşit plafonul se circumscriu elementului material al aceleiaşi contravenţii, indiferent din ce tip de operaţiuni provin, pentru că încălcarea obligaţiei legale durează de la momentul depăşirii plafonului până la sfârşitul zilei, ceea ce, în accepţiunea definiţiei prevăzute la art. 13 alin. (2) teza a II-a din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, apare ca fiind o contravenţie continuă pentru acest interval predefinit.

În acest context, suma încasată/plătită era compusă din totalitatea sumelor care au făcut obiectul operaţiunilor de încasări şi plăţi şi care au depăşit plafonul zilnic pe persoană, acestea fiind realizate în temeiul aceleiaşi rezoluţii contravenţionale.

Prin modificările aduse de Legea nr. 296/2023 privind unele măsuri fiscal-bugetare pentru asigurarea sustenabilităţii financiare a României pe termen lung, cu modificările şi completările ulterioare, intrată în vigoare la 11.11.2023, textele respective vor avea următorul conţinut: Art. 4. – (1) Operaţiunile de încasări şi plăţi în numerar efectuate între persoanele prevăzute la art. 1 alin. (1) şi persoane fizice, reprezentând contravaloarea unor (…) primiri ori restituiri de împrumuturi sau alte finanţări, se efectuează cu încadrarea în plafonul zilnic de 10.000 lei către/de la o persoană. (…) (4) Operaţiunile de încasări şi plăţi între persoanele prevăzute la art. 1 alin. (1) şi persoanele fizice în calitate de asociaţi/acţionari/administratori/persoane fizice/alţi creditori exclusiv creditorii instituţionali care desfăşoară activităţi de intermediere financiară prevăzute de lege reprezentând împrumuturi, indiferent de natura şi destinaţia acestora, se efectuează numai prin instrumente de plată fără numerar. Art. 12. – (1) Nerespectarea prevederilor (…) art. 4 alin. (1) (…) constituie contravenţii, dacă nu au fost săvârşite în astfel de condiţii încât, potrivit legii penale, să constituie infracţiuni, şi se sancţionează, prin derogare de la prevederile art. 8 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 (…), cu amendă de 25% din suma încasată/plătită, (…) care depăşeşte plafonul stabilit de prezentul capitol pentru fiecare tip de operaţiune, dar nu mai puţin de 500 lei.

Prin aceste modificări, operaţiunile de încasări şi plăţi reglementate anterior la alin. (1) şi (4) din art. 4 al Legii nr. 70/2015 au fost preluate în alin. (1) cu acelaşi regim juridic (limitare la plafon zilnic pe persoană) şi acelaşi regim sancţionator în art. 12 alin. (1) din aceeaşi lege (amendă procentuală pentru suma care depăşeşte plafonul zilnic), însă nivelul sancţiunii a fost înăsprit (cuantumul amenzii crescând de la 10% la 25% din suma care depăşeşte plafonul).

La art. 4 alin. (4) din Legea nr. 70/2015 a fost stabilită însă, pentru raporturile cu o serie de subiecţi – persoane fizice calificate (asociaţi, acţionari, administratori ş.a.), obligaţia de a realiza operaţiunile de încasări şi plăţi pentru împrumuturi, indiferent de natura şi destinaţia acestora, exclusiv prin instrumente de plată fără numerar. Cu toate acestea, legiuitorul nu a stabilit şi o sancţiune pentru încălcarea acestei obligaţii, art. 12 alin. (1) din legea sus-menţionată nemaifăcând referire la art. 4 alin. (4) din Legea nr. 70/2015.

Acest aspect a fost remediat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 115/2023, intrată în vigoare la 15.12.2023, ocazie cu care textele relevante au suferit următoarele modificări: Art. 4. – (1) Operaţiunile de încasări şi plăţi în numerar efectuate între persoanele prevăzute la art. 1 alin. (1) şi persoane fizice, reprezentând contravaloarea unor livrări ori achiziţii de bunuri sau a unor prestări de servicii, dividende, cesiuni de creanţe sau alte drepturi, se efectuează cu încadrarea în plafonul zilnic de 10.000 lei către/de la o persoană. (…) (4) Operaţiunile de încasări şi plăţi efectuate între persoanele prevăzute la art. 1 alin. (1) şi persoane fizice, reprezentân