Decizia nr. 390/2025 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept · Dosar nr. 1670/1/2025

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 1.670/1/2025, a fost constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Elena Diana Tămagă, preşedintele Secţiei de contencios administrativ şi fiscal.

La şedinţa de judecată participă doamna magistrat-asistent- şef Felicia Laura Nae, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a X-a contencios administrativ şi fiscal şi pentru achiziţii publice în Dosarul nr. 6.386/2/2024.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, ce a fost comunicat părţilor, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, iar contestatoarea Blue Bird Liaison – S.R.L. şi intimata Administraţia Naţională a Rezervelor de Stat şi Probleme Speciale au formulat puncte de vedere asupra chestiunii de drept în discuţie.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării formulate în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a X-a de contencios administrativ şi fiscal şi pentru achiziţii publice a dispus, prin Încheierea din 21 mai 2025, pronunţată în Dosarul nr. 6.386/2/2024, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: ” Dispoziţiile art. 68 din Legea nr. 101/2016 privind remediile şi căile de atac în materie de atribuire a contractelor de achiziţie publică, a contractelor sectoriale şi a contractelor de concesiune de lucrări şi concesiune de servicii, precum şi pentru organizarea şi funcţionarea Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor exclud de la aplicare contestaţia în anulare specială reglementată de art. 503 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură civilă în cazul hotărârii curţii de apel prin care se soluţionează plângerea formulată împotriva deciziei C.N.S.C.?” II. Dispoziţiile legale supuse interpretării

Legea nr. 101/2016 privind remediile şi căile de atac în materie de atribuire a contractelor de achiziţie publică, a contractelor sectoriale şi a contractelor de concesiune de lucrări şi concesiune de servicii, precum şi pentru organizarea şi funcţionarea Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 101/2016): ” Art. 68. – Dispoziţiile prezentei legi se completează cu prevederile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, ale Legii nr. 134/2010, republicată, cu modificările ulterioare, şi cu cele ale Legii nr. 287/2009, republicată, cu modificările ulterioare, în măsura în care prevederile acestora din urmă nu sunt contrare.”

Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Codul de procedură civilă): ” Art. 503. – (…) (2) Hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când: 1. hotărârea dată în recurs a fost pronunţată de o instanţă necompetentă absolut sau cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanţei şi, deşi se invocase excepţia corespunzătoare, instanţa de recurs a omis să se pronunţe asupra acesteia; 2. dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale; 3. instanţa de recurs, respingând recursul sau admiţându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen; 4. instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unuia dintre recursurile declarate în cauză. (3) Dispoziţiile alin. (2) se aplică în mod corespunzător hotărârilor instanţelor de apel care, potrivit legii, nu pot fi atacate cu recurs.” III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept

În cauză, Administraţia Naţională a Rezervelor de Stat şi Probleme Speciale, în calitate de autoritate contractantă, a iniţiat o procedură de achiziţie publică sub forma licitaţiei deschise, în vederea încheierii unui „Acord-cadru de furnizare hârtie de ziar tip offset”.

Împotriva rezultatului procedurii de atribuire a formulat contestaţie S.C. AA – S.R.L., înregistrată la Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor, prin care a solicitat: anularea adreselor de comunicare a rezultatului procedurii; anularea raportului procedurii de atribuire; anularea procesului-verbal; anularea deciziei autorităţii contractante de a accepta declaraţia privind partea din propunerea tehnică care are caracter confidenţial şi de a refuza comunicarea acestor informaţii către contestator; obligarea autorităţii contractante la reevaluarea ofertelor contestatorului şi a celui declarat câştigător.

Prin Decizia nr. xxxx din 22.08.2023, Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor a respins ca nefondată contestaţia formulată de către S.C. AA – S.R.L., în contradictoriu cu Administraţia Naţională a Rezervelor de Stat şi Probleme Speciale, şi a admis cererea de intervenţie formulată de S.C. BB – S.R.L., societatea declarată câştigătoarea licitaţiei.

Împotriva deciziei Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor a formulat plângere petenta S.C. AA – S.R.L., înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a X-a de contencios administrativ şi fiscal şi pentru achiziţii publice, cu nr. 5.929/2/2023, prin care a solicitat admiterea contestaţiei, astfel cum a fost formulată şi completată.

Prin Decizia civilă nr. 446 din 30.10.2023, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a X-a de contencios administrativ şi fiscal şi pentru achiziţii publice a respins, ca neîntemeiată, plângerea.

Împotriva Deciziei civile nr. 446 din 30.10.2023, societatea AA – S.R.L. a formulat contestaţie în anulare, înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a X-a de contencios administrativ şi fiscal şi pentru achiziţii publice, cu nr. xxx/2/2024, prin care a solicitat anularea deciziei contestate şi admiterea plângerii. În motivare, contestatoarea a susţinut, în principal, că dezlegarea dată este rezultatul unei erori materiale, iar instanţa a omis să cerceteze unele motive, fiind incidente motivele de contestaţie în anulare prevăzute de art. 503 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură civilă.

Intimata Administraţia Naţională a Rezervelor de Stat şi Probleme Speciale a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea contestaţiei în anulare ca nefondată.

Societatea intimată BB – S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea contestaţiei în anulare ca inadmisibilă.

În cel de-al doilea ciclu procesual al contestaţiei în anulare, la data de 16.04.2025, contestatoarea S.C. AA – S.R.L. a formulat, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, o cerere de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în vederea pronunţării unei hotărâri prin care să se dea o rezolvare de principiu cu privire la modul de interpretare a dispoziţiilor art. 68 din Legea nr. 101/2016, în sensul de a se stabili dacă aceste dispoziţii legale exclud de la aplicare contestaţia în anulare specială reglementată de art. 503 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură civilă, în cazul hotărârii curţii de apel prin care se soluţionează plângerea formulată împotriva deciziei C.N.S.C.

La termenul din data de 21 mai 2025, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a X-a de contencios administrativ şi fiscal şi pentru achiziţii publice a dispus, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept identificată. IV. Punctul de vedere al instanţei de trimitere A. Cu privire la admisibilitatea sesizării

Instanţa de trimitere a considerat că sunt îndeplinite dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, astfel: cauza se află în curs de soluţionare în faţa unui complet de judecată al Curţii de Apel Bucureşti, care judecă în ultimă instanţă, iar pricina vizează contestaţia în anulare îndreptată împotriva unei decizii a curţii de apel prin care s-a respins plângerea împotriva unei decizii a C.N.S.C., hotărârea prin care instanţa a soluţionat plângerea fiind definitivă, potrivit art. 35 alin. (2) din Legea nr. 101/2016.

Soluţionarea cauzei depinde de lămurirea problemei de drept în discuţie, întrucât în funcţie de modalitatea de interpretare a dispoziţiilor art. 68 din Legea nr. 101/2016 urmează a se aprecia asupra admisibilităţii contestaţiei în anulare şi a posibilităţii analizării acesteia pe fond.

Instanţa de trimitere a considerat că este îndeplinită şi condiţia privind noutatea chestiunii de drept enunţate, dat fiind faptul că forma actuală a art. 503 alin. (3) din Codul de procedură civilă, la care face trimitere art. 68 din Legea nr. 101/2016, are caracter relativ recent, intrând în vigoare la 21 decembrie 2018, astfel că nu s-a format o practică judiciară vastă, iar soluţiile pronunţate sunt divergente, reflectând două moduri de interpretare ale textului de lege sus-menţionat.

De asemenea, s-a reţinut că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat asupra chestiunii de drept ivite, iar aceasta nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. B. Cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării

Pe fondul chestiunii de drept, instanţa de trimitere a constatat că norma de drept asupra căreia se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile ridică dificultăţi de interpretare, având în vedere natura sui generis a căii de atac instituite de art. 29 din Legea nr. 101/2016.

S-a reţinut că, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative (Legea nr. 310/2018), hotărârile instanţelor de apel au putut fi atacate cu contestaţie în anulare şi în ipoteza prevăzută de art. 503 alin. (2) pct. 3 din Codul de procedură civilă, respectiv când instanţa a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de apel invocate în termen.

Sub acest aspect, art. 2 alin. (2) din Codul de procedură civilă prevede că dispoziţiile Codului de procedură civilă se aplică şi în alte materii, în măsura în care legile care le reglementează nu cuprind dispoziţii contrare, în timp ce art. 68 din Legea nr. 101/2016 arată că dispoziţiile acestei legi se completează, printre altele, cu prevederile Codului de procedură civilă, în măsura în care acestea din urmă nu sunt contrare.

S-a mai avut în vedere faptul că, întrucât decizia pronunţată în soluţionarea plângerii este o hotărâre dată într-o cale de atac, aceasta nu poate fi considerată ca fiind pronunţată în primă instanţă.

Astfel, nici Legea nr. 101/2016 şi nici Codul de procedură civilă nu cuprind norme care să interzică în mod expres folosirea căii de atac a contestaţiei în anulare speciale împotriva deciziei de soluţionare a plângerii şi, cum opţiunea legiuitorului a fost de a lărgi sfera hotărârilor ce pot fi atacate cu calea de atac extraordinară a contestaţiei în anulare specială, cu excluderea doar a hotărârilor definitive date în primă instanţă, a reţinut că, subsecvent modificării legislative din 21 decembrie 2018, nu mai există niciun impediment pentru a considera că împotriva deciziei prin care se soluţionează calea de atac a plângerii nu s-ar putea formula o contestaţie în anulare specială.

În acest sens, a avut în vedere şi faptul că jurisprudenţa identificată după data de referinţă, 21 decembrie 2018, nu este una vastă, fiind exprimate ambele opinii, fără o analiză a efectelor generate de modificarea art. 503 alin. (3) din Codul de procedură civilă. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Contestatoarea a susţinut că sunt întrunite condiţiile de admisibilitate instituite de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă.

Intimata Administraţia Naţională a Rezervelor de Stat şi Probleme Speciale a formulat punct de vedere, prin care a solicitat respingerea cererii de sesizare ca inadmisibilă, având în vedere că normele de drept a căror interpretare se solicită sunt clare, în condiţiile în care art. 68 din Legea nr. 101/2016 reprezintă o simplă normă de trimitere la normele generale prevăzute de Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Codul civil), Codul de procedură civilă şi Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.154 din 7 decembrie 2004, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 554/2004), doar în măsura în care normele generale nu contravin celor speciale. VI. Jurisprudenţa instanţelor naţionale A. Jurisprudenţa comunicată de curţile de apel

Curţile de apel Iaşi, Galaţi, Cluj, Târgu Mureş, Constanţa, Ploieşti, Oradea, Alba Iulia, Timişoara, Craiova şi Bucureşti au transmis hotărâri judecătoreşti relevante cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării, iar Curtea de Apel Iaşi şi Tribunalul Vaslui au comunicat punctele de vedere teoretice ale judecătorilor asupra aceleiaşi chestiuni, din care au rezultat două opinii.

Astfel, într-o primă opinie, însoţită de practică judiciară relevantă, s-a apreciat că este inadmisibilă contestaţia în anulare specială, reglementată în art. 503 alin. (2) pct. 2 şi 3 din Codul de procedură civilă, formulată împotriva hotărârii prin care s-a soluţionat plângerea întemeiată pe art. 29 din Legea nr. 101/2016.

În argumentarea acesteia, s-a reţinut că, împotriva actului administrativ jurisdicţional emis de Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor în soluţionarea contestaţiei, legiuitorul a prevăzut o singură cale de atac în faţa instanţei de judecată, respectiv aceea a plângerii întemeiate pe art. 29 din Legea nr. 101/2016. Aceasta nu are natura unui apel/recurs, fiind o cale procedurală distinctă expres prevăzută de lege. Or, contestaţia în anulare specială vizează doar hotărârile pronunţate în apel sau recurs.

Într-o altă opinie, de asemenea, însoţită de practică judiciară relevantă, s-a apreciat că este admisibilă contestaţia în anulare specială formulată împotriva hotărârilor prin care s-a soluţionat plângerea întemeiată pe dispoziţiile pe art. 29 din Legea nr. 101/2016.

S-a argumentat că prevederile Legii nr. 101/2016 nu contravin dispoziţiilor art. 503 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură civilă şi că din analiza coroborată a acestor texte de lege nu se poate deduce că sfera contestaţiei în anulare speciale este limitată numai la hotărârile instanţelor de recurs şi la hotărârile instanţelor de apel care nu mai pot fi atacate cu recurs, întrucât o astfel de argumentare nu ţine cont de norma de trimitere prevăzută de art. 68 din Legea nr. 101/2016, lege specială în materia achiziţiilor publice. Atât apelul, cât şi plângerea reprezintă căi devolutive de atac, dintre care apelul este o cale de atac prevăzută de norma de drept comun, în speţă, de Codul de procedură civilă, şi vizează o hotărâre a unei instanţe judecătoreşti, pronunţată în primă instanţă, în timp ce plângerea este o cale de atac reglementată de norma specială, respectiv de Legea nr. 101/2016, având ca obiect o decizie a unei autorităţi jurisdicţionale. Diferenţa dintre ele nu justifică excluderea contestaţiei în anulare, deoarece inadmisibilitatea unei căi de atac trebuie prevăzută expres de lege, nu dedusă pe cale de interpretare.

În cadrul practicii judiciare înaintate nu s-a identificat analiza chestiunii juridice supuse analizei din perspectiva modificărilor aduse art. 503 alin. (3) din Codul de procedură civilă, prin Legea nr. 310/2018. B. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Având în vedere competenţa de soluţionare a cauzelor cu obiect similar, care aparţine curţilor de apel, nu au fost identificate hotărâri judecătoreşti ale Secţiei de contencios administrativ şi fiscal relevante din perspectiva problemei de drept în discuţie.

Nu a fost identificată jurisprudenţă relevantă nici în cadrul hotărârilor rezultate ca urmare a activării mecanismelor de unificare a practicii judiciare. VII. Răspunsul Ministerului Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Prin Adresa nr. 2.921/III-5/2025 din 4 septembrie 2025, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat faptul că nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema ce formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Din perspectiva chestiunii de drept ce face obiectul interpretării, în lumina modificărilor aduse art. 503 alin. (3) din Codul de procedură civilă prin Legea nr. 310/2018 nu a fost identificată jurisprudenţă relevantă.

Altfel, Curtea Constituţională s-a pronunţat în mai multe rânduri asupra constituţionalităţii art. 503 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură civilă, dar fără a prezenta relevanţă din perspectiva problemei de drept supuse dezlegării, fiind amintite, cu titlu exemplificativ, următoarele decizii: a) Decizia nr. 838 din 14 decembrie 2017 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 377 din 2 mai 2018, referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 503 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură civilă şi ale art. 283 şi art. 285 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 337/2006, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006); b) Decizia Curţii Constituţionale nr. 436 din 24 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1029 din 28 octombrie 2021, referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 503 alin. (2) din Codul de procedură civilă, coroborate cu cele ale art. 29 alin. (1), ale art. 32 şi ale art. 35 alin. (2) din Legea nr. 101/2016. IX. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene

În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene nu au fost identificate repere relevante cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării. X. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorul-raportor a apreciat că sesizarea este admisibilă, fiind îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, impunându-se emiterea unei decizii interpretative prin care să fie tranşată chestiunea de drept sesizată, în condiţiile în care în privinţa aplicării dispoziţiilor privind contestaţia în anulare specială nu poate fi decelat niciun element de contrarietate în raport cu dispoziţiile din materia plângerii promovate în temeiul Legii nr. 101/2016 pentru atacarea deciziei pronunţate de C.N.S.C. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi chestiunile de drept ce se solicită a fi dezlegate, constată următoarele:

Instanţa supremă reţine că prezenta sesizare a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă. A. Asupra admisibilităţii sesizării

Prealabil cercetării în fond a problemei de drept supuse dezbaterii se impune analizarea îndeplinirii cumulative a condiţiilor de admisibilitate în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, în raport cu prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Din cuprinsul prevederilor legale enunţate anterior rezultă că legiuitorul a instituit o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea procedurii sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile – astfel cum au fost acestea decelate în jurisprudenţa instanţei supreme dezvoltată pe marginea mecanismului procedural în discuţie -, condiţii care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, respectiv: existenţa unei cauze aflate în curs de judecată, în ultimă instanţă; cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată; chestiunea de drept să fie reală, veritabilă, susceptibilă să dea naştere unor interpretări diferite, pentru care să fie necesară o rezolvare de principiu; chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită să prezinte caracter de noutate; chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Procedând la analiza admisibilităţii sesizării, se constată că sunt îndeplinite condiţiile amintite.

Astfel, sesizarea a fost formulată în cadrul unui litigiu aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a X-a contencios administrativ şi fiscal, învestit în mod legal cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, conform art. 35 alin. (2) din Legea nr. 101/2016 coroborat cu art. 508 alin. (4) din Codul de procedură civilă.

Cerinţa nestatuării anterioare de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este îndeplinită, în condiţiile în care nu există dezlegări de principiu ale aceloraşi chestiuni de drept sau ale unor chestiuni similare date de instanţa supremă în cadrul acestei competenţe specifice de asigurare a practicii unitare la nivelul tuturor instanţelor judecătoreşti din ţară prin mecanismele reglementate de lege în acest scop – hotărârea prealabilă pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi recursul în interesul legii.

În ceea ce priveşte a treia condiţie, sintagma folosită de legiuitor – „de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei” – impune cu necesitate legătura strânsă dintre chestiunile de drept ce fac obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi obiectul acţiunii civile, deoarece numai analizând pretenţia concretă dedusă judecăţii instanţele realizează o judecată pe fond a cauzei.

Pe cale de consecinţă, admisibilitatea procedurii hotărârii prealabile, indiferent dacă priveşte o normă de drept material sau o normă de drept procedural, este condiţionată de împrejurarea ca interpretarea pe care o va da instanţa supremă să producă consecinţe juridice de natură să determine soluţionarea pe fond a cauzei. În cauză, obiectul sesizării adresate instanţei supreme în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile vizează în mod evident probleme de drept ce se circumscriu sferei normelor de drept procesual. În egală măsură însă, de problema de drept indicată în actul de sesizare depind soluţionarea excepţiei de inadmisibilitate şi, corelativ, analizarea căii de atac pe fond. Astfel, apare ca fiind îndeplinită şi cerinţa ca soluţionarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării.

De asemenea, chestiunea de drept vizată de întrebare este reală, veritabilă, susceptibilă să dea naştere unor interpretări diferite, pentru care să fie necesară o rezolvare de principiu, în condiţiile în care plângerea promovată în temeiul Legii nr. 101/2016 are caracterul unui mijloc procesual specific materiei achiziţiilor publice, utilizat pentru atacarea deciziei pronunţate de Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor (C.N.S.C.). În acest context, dispoziţiile art. 503 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură civilă care permit, în litera lor, formularea contestaţiei în anulare doar împotriva deciziilor date în recurs sau, după caz, apel, care, potrivit legii, nu pot fi atacate cu recurs, sunt susceptibile să dea naştere unor interpretări diferite legate de aplicabilitatea lor materiei achiziţiilor publice, regăsite, de altfel, în practica instanţelor de judecată.

Este îndeplinită şi condiţia noutăţii.

Referitor la aceasta se reaminteşte că în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a statuat că această cerinţă este îndeplinită atunci când chestiunea de drept îşi are izvorul în reglementări recent intrate în vigoare, iar jurisprudenţa se află într-un stadiu incipient.

Aceasta este situaţia şi în cauză, în contextul în care forma actuală a art. 503 alin. (3) din Codul de procedură civilă, la care face trimitere art. 68 din Legea nr. 101/2016, are caracter relativ recent, intrând în vigoare la 21 decembrie 2018, ca urmare a modificărilor aduse Codului de procedură civilă prin Legea nr. 310/2018. Cu toate că în această perioadă au fost pronunţate hotărâri judecătoreşti, practica este încă în curs de formare şi relevă existenţa unor tendinţe jurisprudenţiale orientate către soluţii diferite, ceea ce justifică declanşarea mecanismului reglementat de dispoziţiile art. 519 şi 520 din Codul de procedură civilă.

În considerarea tuturor argumentelor expuse, se constată că mecanismul reglementat de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă poate fi utilizat. B. Asupra fondului sesizării

Chestiunea de drept asupra căreia se solicită pronunţarea hotărârii prealabile vizează admisibilitatea contestaţiei în anulare speciale prevăzute de art. 503 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură civilă în materia hotărârii pronunţate de curtea de apel prin care s-a soluţionat plângerea formulată împotriva deciziei C.N.S.C. în temeiul dispoziţiilor art. 32 şi 35 din Legea nr. 101/2016.

Dezlegarea problemei de drept ce face obiectul sesizării presupune mai multe paliere de analiză juridică.

Prima chestiune ce trebuie clarificată este aceea a naturii mijlocului procesual prevăzut de art. 29-36 1 din Legea nr. 101/2016, respectiv a plângerii împotriva deciziei C.N.S.C.

În acest scop, preliminar, se impune a fi reamintit că Legea nr. 101/2016 reglementează remediile, căile de atac şi procedura de soluţionare a acestora, pe cale administrativ-jurisdicţională sau judiciară, în materie de atribuire a contractelor de achiziţie publică, a contractelor sectoriale şi a contractelor de concesiune, precum şi organizarea şi funcţionarea Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor.

Astfel, pentru soluţionarea contestaţiei sale, persoana care se consideră vătămată se poate adresa: (i) fie, pe cale administrativ-jurisdicţională, Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor, (ii) fie, pe cale judiciară, instanţei de judecată, potrivit art. 4 din Legea nr. 101/2016.

În situaţia în care alege să învestească direct instanţa judecătorească cu soluţionarea contestaţiei, aceasta va fi soluţionată potrivit procedurilor de drept comun, context în care beneficiază de toate căile de atac prevăzute de această procedură (capitolul VI: Sistemul de remedii judiciar, secţiunea 1: Contestaţia formulată pe cale judiciară din Legea nr. 101/2016). Însă, dacă alege calea administrativ-jurisdicţională şi se adresează Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor, decizia acestuia din urmă poate fi atacată, atât pentru motive de nelegalitate, cât şi pentru motive de netemeinicie, la instanţa judecătorească competentă, respectiv la curtea de apel – secţia de contencios administrativ şi fiscal în a cărei rază teritorială se află sediul autorităţii contractante, plângerea soluţionându-se de către complete specializate în achiziţii publice.

Suplimentar, pentru lămurirea chestiunii supuse analizei, este necesară redarea mai multor norme juridice regăsite în cuprinsul Legii nr. 101/2016, după cum urmează: ” Art. 29. – Deciziile Consiliului privind soluţionarea contestaţiei pot fi atacate de către autoritatea contractantă şi/sau de către orice persoană vătămată de măsurile dispuse de Consiliu cu plângere la instanţa de judecată competentă, atât pentru motive de nelegalitate, cât şi de netemeinicie, în termen de 10 zile de la comunicare pentru părţile cauzei, respectiv de la data luării la cunoştinţă de către alte persoane vătămate. Art. 30. – (1) Plângerea se formulează în scris, dispoziţiile privind conţinutul contestaţiei prevăzute la art. 10 aplicându-se în mod corespunzător. (2) În plângere, contestatorul nu poate invoca alte motive împotriva actelor autorităţii contractante decât cele cuprinse în contestaţia adresată Consiliului. (3) Plângerea se depune la instanţa judecătorească competentă. (4) Pentru transmiterea cu celeritate către instanţa competentă a dosarului care a stat la baza pronunţării deciziei Consiliului, persoana care a formulat plângere în faţa instanţei transmite o copie a plângerii respective şi Consiliului. (5) Pentru soluţionarea plângerii, Consiliul transmite instanţei de judecată dosarul care a stat la baza pronunţării deciziei, în cel mult 3 zile de la primirea plângerii în original sau în copie, conform alin. (3), respectiv (4). Art. 31. – (1) Partea care formulează plângerea este obligată să comunice, în termenul prevăzut la art. 29, o copie de pe aceasta şi celeilalte/celorlalte părţi implicate în procedura de contestare în faţa Consiliului, depunând dovada de comunicare în faţa instanţei până la primul termen de judecată, sub sancţiunea respingerii plângerii ca fiind tardivă. (2) Întâmpinarea este obligatorie. Intimatul este obligat să comunice instanţei de judecată şi petentului întâmpinarea în termen de 5 zile de la comunicarea plângerii de către petent. Nedepunerea întâmpinării în termen atrage decăderea din dreptul de a mai invoca excepţii în afara celor de ordine publică. (3) Nu se pot depune probe noi faţă de cele care au fost depuse în cadrul contestaţiei. Art. 32. – (1) Instanţa competentă să soluţioneze plângerea formulată împotriva deciziei pronunţate de Consiliu este curtea de apel, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în a cărei rază teritorială se află sediul autorităţii contractante. Plângerile se soluţionează de complete specializate în achiziţii publice. () (4) Plângerea este soluţionată de urgenţă şi cu precădere, într-un termen ce nu va depăşi 45 de zile de la data sesizării legale a instanţei, în complete specializate în achiziţii publice, formate din 3 judecători. (…) Art. 35. – (…) (2) Hotărârea prin care instanţa soluţionează plângerea este definitivă.”

Analizând aceste dispoziţii legale în mod sistematic, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept apreciază că plângerea împotriva deciziei pronunţate de C.N.S.C. prezintă trăsături esenţiale care permit asimilarea sa unei veritabile căi de atac, specifice materiei achiziţiilor publice.

În primul rând, aceasta se exercită împotriva unui act jurisdicţional – decizia C.N.S.C. – care, deşi nu este pronunţată de o instanţă judecătorească, are toate elementele caracteristice unei hotărâri judecătoreşti. În al doilea rând, plângerea se formulează într-un termen scurt şi imperativ, asemenea termenelor procedurale prevăzute pentru apel şi recurs. De asemenea, formularea plângerii produce efect suspensiv asupra deciziei C.N.S.C., consacrând funcţia plângerii de a împiedica executarea unei soluţii contestate până la verificarea sa de către instanţa superioară. În acelaşi timp, curtea de apel, constituită în complet colegial, specific căilor de atac, are posibilitatea de a menţine, modifica sau anula decizia C.N.S.C., iar hotărârea sa este definitivă, coordonate care reproduc structura şi logica unei căi de atac.

Această concluzie este confirmată şi de jurisprudenţa Curţii Constituţionale.

În acest sens, referitor la legitimitatea constituţională a procedurilor administrativ-jurisdicţionale, Curtea a statuat, de principiu, că instituirea unei proceduri administrativjurisdicţionale nu contravine dispoziţiilor constituţionale atât timp cât decizia organului administrativ de jurisdicţie poate fi atacată în faţa unei instanţe judecătoreşti, iar existenţa unor organe administrative de jurisdicţie nu poate să ducă la înlăturarea intervenţiei instanţelor judecătoreşti în condiţiile legii, sens în care sunt, spre exemplu, Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, şi Decizia nr. 284 din 27 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 344 din 21 mai 2012. În acest cadru jurisprudenţial, a reţinut explicit că plângerea împotriva deciziei Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor reprezintă o cale de atac (Decizia nr. 568 din 31 octombrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 11 iulie 2025).

Aşadar, plângerea, asemenea apelului sau recursului, nu reprezintă un proces distinct de acela declanşat prin contestaţie, ci o continuare a acestuia, o nouă fază procesuală, aceea a unei căi de atac ordinare, de reformare, devolutive.

Pornind de la această ipoteză, se reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 68 din Legea nr. 101/2016, care stau la baza prezentei sesizări, „Dispoziţiile prezentei legi se completează cu prevederile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, ale Legii nr. 134/2010, republicată, cu modificările ulterioare, şi cu cele ale Legii nr. 287/2009, republicată, cu modificările ulterioare, în măsura în care prevederile acestora din urmă nu sunt contrare”.

Se constată astfel că, pentru o justă dezlegare a chestiunii de drept vizate de sesizare, se impune a se stabili corelaţia dintre normele care prevăd condiţiile de admisibilitate ale contestaţiei în anulare cuprinse în Codul de procedură civilă şi Legea nr. 101/2016, care nu conţine nicio reglementare cu privire la acest aspect.

În primul rând, trebuie precizat că lipsa oricărei reglementări cu privire la inadmisibilitatea contestaţiei în anulare în norma specială (Legea nr. 101/2016) subliniază lipsa unei voinţe explicite de a deroga de la norma generală (Codul de procedură civilă).

Apoi, stabilirea aplicabilităţii normei generale în completare presupune examinarea eventualei contrarietăţi dintre condiţiile de admisibilitate ale acestei căi extraordinare de atac referitoare la hotărârea ce poate face obiectul său, astfel cum sunt redate de prevederile Codului de procedură civilă, pe de o parte, şi specificul hotărârii pronunţate de curtea de apel prin care s-a soluţionat plângerea formulată împotriva deciziei C.N.S.C. în temeiul art. 32 şi 35 din Legea nr. 101/2016, pe de altă parte.

O asemenea contrarietate nu poate fi reţinută pentru următoarele considerente:

Contestaţia în anulare specială este o cale extraordinară de atac, de retractare şi nesuspensivă de executare, prin care se cere înseşi instanţei ce a pronunţat hotărârea atacată, în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege, să îşi anuleze propria hotărâre şi să procedeze la o nouă judecată.

Aceasta este reglementată la art. 503 alin. (2) din Codul de procedură civilă, care prevede că hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare pentru următoarele motive expres şi limitativ reglementate, şi anume atunci când: hotărârea dată în recurs a fost pronunţată de o instanţă necompetentă absolut sau cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanţei şi, deşi se invocase excepţia corespunzătoare, instanţa de recurs a omis să se pronunţe asupra acesteia; dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale; instanţa de recurs, respingând recursul sau admiţându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen şi instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unuia dintre recursurile declarate în cauză.

Art. 503 alin. (3) din Codul de procedură civilă extinde obiectul contestaţiei în anulare speciale şi prevede astfel că dispoziţiile alin. (2) din acest articol se aplică în mod corespunzător hotărârilor instanţelor de apel care, potrivit legii, nu pot fi atacate cu recurs.

Această nouă redactare a art. 503 alin. (3) din Codul de procedură civilă reprezintă rezultatul modificărilor Codului de procedură civilă prin art. I pct. 59 din Legea nr. 310/2018, care au deschis posibilitatea formulării contestaţiei în anulare speciale împotriva hotărârilor definitive pronunţate de instanţele de apel şi pentru motivul prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 din Codul de procedură civilă („instanţa de recurs, respingând recursul sau admiţându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen”).

Deşi lipsa posibilităţii de a exercita contestaţia în anulare pentru omisiunea instanţei de apel de a cerceta un motiv al căii de atac reprezenta o consecinţă firească a caracterului ordinar şi devolutiv al apelului, legiuitorul a înţeles să revină asupra acestei soluţii şi să permită formularea contestaţiei în anulare speciale împotriva deciziilor pronunţate de instanţele de apel care nu sunt susceptibile de recurs şi în ipoteza prevăzută de art. 503 alin. (2) pct. 3 din Codul de procedură civilă.

Aşadar, opţiunea legiuitorului a fost clară, în sensul de a lărgi sfera hotărârilor ce pot fi atacate cu contestaţie în anulare specială, aceasta putând fi utilizată, pentru motivele prevăzute de lege, dacă hotărârea este definitivă, ca urmare a exercitării, fără distincţie, a apelului sau recursului. Astfel, au rămas în afara sferei de aplicare a contestaţiei în anulare speciale doar hotărârile definitive pronunţate în primă instanţă.

Cât priveşte plângerea prevăzută de art. 32 şi 35 din Legea nr. 101/2016, acest mijloc procesual nu este reglementat şi de Codul de procedură civilă, drept care, dintr-o primă perspectivă, nu se poate aprecia că lipsa unei referiri în cuprinsul art. 503 alin. (2) sau (3) din acest cod reprezintă o excludere din sfera de aplicare a contestaţiei în anulare speciale.

Apoi, după cum s-a argumentat mai sus (a se vedea supra 60-69) plângerea, asemenea apelului, nu reprezintă un proces distinct de acela declanşat prin contestaţie, ci o continuare a acestuia, o nouă fază procesuală, aceea a unei căi de atac ordinare, de reformare, devolutive.

Astfel, atât apelul, cât şi plângerea reprezintă căi devolutive de atac, dintre care apelul este o cale de atac prevăzută de norma de drept comun, respectiv de Codul de procedură civilă, şi vizează o hotărâre a unei instanţe judecătoreşti pronunţată în primă instanţă, în timp ce plângerea este o cale de atac reglementată de norma specială, Legea nr. 101/2016, având ca obiect o decizie a unei autorităţi jurisdicţionale.

Această din urmă unică diferenţă dintre cele două căi de atac nu este în măsură să justifice inadmisibilitatea căilor de atac extraordinare de retractare, în cazul plângerii, cu atât mai mult cu cât inadmisibilitatea unei căi de atac, fie ea şi una de retractare, trebuie prevăzută expres şi nu dedusă pe cale de interpretare.

Pe aceste fundamente, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept apreciază că dispoziţiile art. 503 alin. (2) din Codul de procedură civilă devin aplicabile, neputând fi decelat niciun element de contrarietate între aceste prevederi şi cele din materia plângerii promovate în temeiul Legii nr. 101/2016 pentru atacarea deciziei pronunţate de C.N.S.C.

A exclude posibilitatea promovării contestaţiei în anulare speciale ar însemna a priva partea de orice instrument de corecţie împotriva unor vicii procedurale grave şi evidente şi ar crea un regim de inferioritate pentru justiţiabilii supuşi jurisdicţiei speciale a achiziţiilor publice, în lipsa unui alt interes legitim superior urmărit.

Rezultă, aşadar, că admisibilitatea contestaţiei în anulare speciale împotriva hotărârilor definitive pronunţate asupra plângerilor formulate împotriva deciziilor C.N.S.C. se impune atât din raţiuni de logică juridică, cât şi din considerente de asigurare a efectivităţii controlului legalităţii procedurilor de achiziţie publică.

Pentru considerentele mai sus expuse, în temeiul art. 521 din Codul de procedură civilă,