Decizia nr. 362/2025 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluționarea Dosarului nr. 1.157/1/2025, este legal constituit conform dispozițiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă și ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20/2023, cu modificările și completările ulterioare (Regulamentul).

Ședința este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La ședința de judecată participă domnul Cristian Balacciu, magistrat-asistent în cadrul Secțiilor Unite, desemnat în temeiul art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Suceava - Secția I civilă în Dosarul nr. 3.691/99/2023.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar au fost depuse raportul întocmit de judecătorii-raportori, punctele de vedere la raport ale părților și opiniile scrise ale Institutului Național al Magistraturii și Facultății de drept din cadrul Universității de Vest din Timișoara.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunțare asupra sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul și obiectul sesizării

Curtea de Apel Suceava - Secția I civilă a dispus, prin Încheierea din data de 6 mai 2025, în Dosarul nr. 3.691/99/2023, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: Dacă, în interpretarea art. 274 raportat la art. 80 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare, punerea în executare provizorie a hotărârii unei instanțe de reintegrare a salariatului trebuie adusă la cunoștința acestuia sau operează de drept, indiferent de orice act intern al angajatorului, iar în ipoteza în care aceasta operează de drept care este momentul acestui efect. II. Dispozițiile legale care formează obiectul sesizării II.1. Dispozițiile legale supuse interpretării

Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Codul muncii) " Art. 80. - (1) În cazul în care concedierea a fost efectuată în mod netemeinic sau nelegal, instanța va dispune anularea ei și va obliga angajatorul la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul. (2) La solicitarea salariatului instanța care a dispus anularea concedierii va repune părțile în situația anterioară emiterii actului de concediere. (3) În cazul în care salariatul nu solicită repunerea în situația anterioară emiterii actului de concediere, contractul individual de muncă va înceta de drept la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești." " Art. 274. - Hotărârile pronunțate în fond sunt definitive și executorii de drept." II.2. Alte dispoziții legale relevante

Codul de procedură civilă " Art. 427. - (1) Hotărârea se va comunica din oficiu părților, în copie, chiar dacă este definitivă. Comunicarea se va face de îndată ce hotărârea a fost redactată și semnată în condițiile legii. (...)" " Art. 430. - (1) Hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată. (2) Autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă. (...) (4) Când hotărârea este supusă apelului sau recursului, autoritatea de lucru judecat este provizorie." " Art. 448. - (1) Hotărârile primei instanțe sunt executorii de drept când au ca obiect: (...) 10. în orice alte cazuri în care legea prevede că hotărârea este executorie. (2) Executarea hotărârilor prevăzute la alin. (1) are caracter provizoriu." " Art. 622. - (1) Obligația stabilită prin hotărârea unei instanțe sau printr-un alt titlu executoriu se aduce la îndeplinire de bunăvoie. (2) În cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie obligația sa, aceasta se duce la îndeplinire prin executare silită, care începe odată cu sesizarea organului de executare, potrivit dispozițiilor prezentei cărți, dacă prin lege specială nu se prevede altfel." " Art. 632. - (1) Executarea silită se poate efectua numai în temeiul unui titlu executoriu. (2) Constituie titluri executorii hotărârile executorii prevăzute la art. 633, hotărârile cu executare provizorie, hotărârile definitive, precum și orice alte hotărâri sau înscrisuri care, potrivit legii, pot fi puse în executare." " Art. 637. - (1) Punerea în executare a unei hotărâri judecătorești care constituie titlu executoriu se poate face numai pe riscul creditorului dacă hotărârea poate fi atacată cu apel sau recurs; dacă titlul este ulterior modificat ori desființat, creditorul va fi ținut, în condițiile legii, să îl repună pe debitor în drepturile sale, în tot sau în parte, după caz."

Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Codul muncii) " Art. 8. - (1) Relațiile de muncă se bazează pe principiul consensualității și al bunei-credințe. (2) Pentru buna desfășurare a relațiilor de muncă, participanții la raporturile de muncă se vor informa și se vor consulta reciproc, în condițiile legii și ale contractelor colective de muncă." " Art. 17. - (...) (3) Persoana selectată în vederea angajării ori salariatul, după caz, va fi informată cu privire la cel puțin următoarele elemente: (...) g) data de la care contractul urmează să își producă efectele; (...)" " Art. 40. - (...) (2) Angajatorului îi revin, în principal, următoarele obligații: a) să informeze salariații asupra condițiilor de muncă și asupra elementelor care privesc desfășurarea relațiilor de muncă; (...)" III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia a fost invocată chestiunea de drept

Prin Cererea înregistrată cu nr. 3.691/99/2023 pe rolul Tribunalului Iași - Secția I civilă, reclamanta T.L. a chemat în judecată pe pârâtul C.M.I., solicitând instanței să dispună anularea deciziei de reintegrare din 20 februarie 2022, a deciziei de suspendare a contractului individual de muncă din 5 mai 2023, a deciziei de concediere din 26 mai 2023 și a tuturor actelor subsecvente emise de pârât, precum și la plata drepturilor salariale indexate, majorate și actualizate cu rata inflației, de care ar fi beneficiat reclamanta începând cu data de 5 mai 2023 și până la reintegrarea sa efectivă.

Prin Sentința civilă nr. 608 din 1 aprilie 2024, Tribunalul Iași - Secția I civilă a admis în parte cererea și a anulat decizia de suspendare a contractului individual de muncă din 5 mai 2023, decizia de concediere din 26 mai 2023, referatele de sesizare a abaterii disciplinare din 3 și 4 aprilie 2023, convocarea la cercetarea disciplinară din 18 aprilie 2023, procesul-verbal de audiere din 18 mai 2023, raportul final pentru cercetarea disciplinară prealabilă din 18 mai 2023; a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere privind anularea deciziilor de reintegrare din 20 februarie 2022 și din 20 februarie 2023 și, ca lipsite de interes, capetele de cerere privind obligarea pârâtului la reintegrarea efectivă și reală cu înștiințarea la adresa corectă a reclamantei și la plata drepturilor salariale, începând cu data desfacerii contractului de muncă și până la reintegrarea sa efectivă.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că reclamanta a obținut pe cale judiciară anularea unei decizii anterioare de concediere, prin Sentința civilă nr. 196 din 3 februarie 2023 a Tribunalului Iași - Secția I civilă.

La scurt timp după pronunțarea acestei sentințe, angajatorul a emis decizia de reintegrare din 20 februarie 2023 și, ulterior, decizia de suspendare a contractului individual de muncă și, în final, decizia de concediere ca urmare a absențelor nejustificate ale reclamantei.

Prima instanță a apreciat că niciuna dintre comunicările făcute de pârât reclamantei până la data emiterii deciziei de concediere din 26 mai 2023 nu au fost eficiente având în vedere că aceasta a comunicat domiciliul procesual ales instanței în ședință publică și în prezența apărătorului pârâtului, astfel încât nu i se poate imputa absența nejustificată de la serviciu.

A mai reținut că reclamanta nu era obligată să se prezinte la locul de muncă odată cu pronunțarea hotărârii, în condițiile în care aceasta nu fusese încă redactată și comunicată, fiind discutabilă posibilitatea punerii sale în executare încă de la momentul pronunțării.

Prin urmare, tribunalul a apreciat că este evident că angajatorul trebuie să aducă la cunoștința salariatului executarea de bunăvoie a hotărârii prin care s-a dispus reintegrarea acestuia, chiar dacă dispozițiile legale nu reglementează în detaliu această chestiune.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel ambele părți.

Reclamanta a susținut, în esență, că angajatorul, în mod vremelnic, a pus în executare Sentința civilă nr. 196 din 3 februarie 2023 a Tribunalului Iași - Secția I civilă, înainte de comunicarea acesteia, la data de 21 aprilie 2023, atacată cu apel la data de 28 aprilie 2023, iar prima instanță în mod nelegal a respins reintegrarea în muncă, în mod efectiv și real, cu plata drepturilor salariale cuvenite, invocând în mod greșit prima decizie de concediere din 4 aprilie 2022 ce a format obiectul Dosarului nr. 2.622/99/2022 al Tribunalului Iași - Secția I civilă.

A mai arătat că angajatorul nu i-a comunicat întreaga documentație la noua adresă, adusă la cunoștință în ședința publică din 14 noiembrie 2022, astfel că, independent de voința sa, nu s-a putut prezenta la locul de muncă.

Pârâtul a susținut că toate comunicările ulterioare datei de 3 februarie 2023, când instanța s-a pronunțat asupra fondului, au fost făcute la adresele indicate în cererea de chemare în judecată, astfel că nu i se poate imputa împrejurarea că fosta salariată nu mai locuia efectiv la adresele respective.

Totodată, a menționat că decizia de reintegrare nu materializează un act de dispoziție al angajatorului, întrucât acesta nu face decât să pună în aplicare o măsură executorie pe care instanța a stabilit-o în favoarea salariatului, măsură executorie de la data soluționării cauzei în primă instanță.

A mai făcut referire la o decizie pronunțată într-o cauză similară prin care s-a stabilit că, în lipsa unui text expres de lege care să oblige angajatorul să emită o decizie de reintegrare în muncă, rezultă că reintegrarea are loc în baza hotărârii judecătorești; așadar, salariatul are obligația de a se prezenta la locul de muncă din momentul pronunțării sentinței, fără a fi necesară efectuarea vreunui demers de către angajator.

În acest context a subliniat că nu există o obligație generică de a comunica decizia de reintegrare a salariatului atât timp cât în sarcina angajatorului nu este prevăzută obligația de a întocmi un astfel de act.

Prin Încheierea nr. 337 din 13 februarie 2025, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția a II-a civilă a dispus strămutarea judecării cauzei de la Curtea de Apel Iași la Curtea de Apel Suceava, cu păstrarea actelor de procedură îndeplinite. IV. Motivele reținute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Instanța de trimitere a apreciat că sesizarea îndeplinește condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

În acest sens a arătat că procesul se află în curs de soluționare pe rolul Curții de Apel Suceava, care judecă litigiul în ultimă instanță.

Chestiunea de drept care trebuie lămurită ridică dificultăți de interpretare a art. 274, raportat la art. 80 alin. (2) din Codul muncii, întrucât există o omisiune de reglementare, în situația dispunerii printr-o hotărâre cu executare provizorie a reintegrării în funcție a salariatului concediat nelegal, a necesității emiterii unui act de punere în executare a acestei hotărâri, respectiv a obligației angajatorului de a emite o decizie de reintegrare în funcție, pe care să o comunice salariatului în vederea reluării raporturilor de muncă.

Chestiunea de drept este una reală, veritabilă, susceptibilă să dea naștere unor interpretări diferite și controversate, deoarece această omisiune de reglementare impune intervenția instanței în caz de litigiu între părțile raportului de muncă, aceasta trebuind să stabilească modalitatea efectivă de reluare a acestor raporturi, dedusă pe cale de interpretare, din coroborarea celor două texte legale.

A mai arătat că soluționarea pe fond a cauzei depinde de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere prin raportare la considerentele primei instanțe și criticile formulate în apel.

Instanța de trimitere a subliniat că este îndeplinită inclusiv cerința noutății, având în vedere că nu s-a conturat o practică judiciară în interpretarea și aplicarea art. 80 și 274 din Codul muncii.

A mai menționat că instanța supremă nu a statuat asupra chestiunii de drept invocate, care nici nu formează obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare. V. Punctele de vedere ale părților cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Numai pârâtul a prezentat un punct de vedere asupra chestiunii de drept, apreciind că, odată anulată decizia de concediere, contestatorul a redobândit calitatea de salariat pe care o avea anterior emiterii deciziei anulate, având astfel obligația de a se prezenta la locul de muncă, fără a fi necesară vreo altă formalitate din partea angajatorului. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Instanța de trimitere a apreciat că reluarea raporturilor de muncă are loc în temeiul hotărârii judecătorești, iar nu al unei eventuale decizii de reintegrare emise de angajator.

Legea nu prevede însă un termen în care angajatorul poate dispune ori salariatul poate să solicite reluarea activității ca urmare a soluției pronunțate de instanță.

În aceste condiții trebuie avut în vedere scopul urmărit de legiuitor prin reglementarea caracterului executoriu al hotărârilor judecătorești pronunțate în primă instanță în litigiile de muncă, astfel cum a fost evidențiat prin Decizia nr. 292 din 26 aprilie 2018 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 618 din 18 iulie 2018.

A mai arătat că lipsa unui act formal de punere în executare a hotărârii primei instanțe emis de angajator determină dificultăți de ordin practic în stabilirea momentului de la care raporturile de muncă sunt reluate efectiv.

Astfel, pe de o parte, se poate aprecia că salariatul trebuie încunoștințat cu privire la intenția angajatorului de a executa hotărârea instanței de judecată, înainte de comunicarea acesteia, în vederea prezentării salariatului la locul de muncă.

Pe de altă parte, se poate argumenta și că niciuna din părți nu are vreo obligație decurgând din raportul juridic de muncă, reactivat în temeiul hotărârii judecătorești, până la comunicarea acestei hotărâri de către instanță.

În cazul în care s-ar aprecia că angajatorul nu trebuie să mai emită vreun act pentru punerea în executare a hotărârii în vederea reluării raporturilor de muncă, aceasta producându-se de drept, în temeiul hotărârii judecătorești pe care ambele părți o cunosc, trebuie stabilit și momentul de la care ar opera acest efect, respectiv de la data pronunțării hotărârii sau de la data comunicării acesteia. VII. Jurisprudența instanțelor naționale

Din răspunsurile transmise de instanțele consultate au rezultat două opinii.

Astfel, într-o primă opinie s-a apreciat că punerea în executare provizorie a hotărârii de reintegrare a salariatului operează de drept, indiferent de orice act intern al angajatorului, fie de la data pronunțării, fie a doua zi după pronunțare.

S-a arătat că hotărârea de reintegrare trebuie executată de părți fără nicio formalitate prin prezentarea salariatului la locul de muncă, începând cu data pronunțării hotărârii. De altfel, Codul muncii nu prevede vreo modalitate concretă în care are loc reluarea activității, legiuitorul neimpunând angajatorului obligația de a emite o decizie de reintegrare a salariatului concediat nelegal.

În a doua opinie s-a apreciat că punerea în executare provizorie a hotărârii unei instanțe de reintegrare a salariatului trebuie adusă la cunoștința acestuia.

S-a argumentat că reintegrarea nu operează automat ca urmare a pronunțării hotărârii judecătorești prin care s-a dispus această măsură. Din punct de vedere formal, angajatorul trebuie să emită o decizie de reintegrare pe care să o comunice salariatului anterior datei la care acesta urmează să își reia activitatea. Astfel, dobândirea calității de salariat nu se realizează prin simpla pronunțare a hotărârii de reintegrare în condițiile art. 80 din Codul muncii, părțile fiind repuse efectiv în situația anterioară numai prin executarea voluntară ori silită a hotărârii de reintegrare.

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii cu privire la problema de drept care formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudența Curții Constituționale

Prin Decizia nr. 292 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al Românei, Partea I, nr. 618 din 18 iulie 2018, Curtea Constituțională a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate invocată și a constatat că dispozițiile art. 274 din Codul muncii sunt constituționale în raport cu criticile formulate. IX. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție

Prin Decizia nr. 18 din 13 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al Românei, Partea I, nr. 767 din 30 septembrie 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit că, "în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 278 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare, dispozițiile art. 1.324, 1.325 și 1.326 din Codul civil, republicat, pot fi aplicate în întregirea dispozițiilor Codului muncii, fiind compatibile cu specificul raporturilor de muncă. În interpretarea art. 55 lit. c) și art. 77 din Codul muncii, decizia de concediere poate fi revocată până la data comunicării acesteia către salariat, actul de revocare fiind supus exigențelor de comunicare corespunzătoare actului pe care îl revocă (decizia de concediere) ".

Prin Decizia nr. 34 din 24 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al Românei, Partea I, nr. 18 din 9 ianuarie 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit că, "în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 77 din Codul muncii, cu referire la dispozițiile art. 278 alin. (1) din Codul muncii și la dispozițiile art. 1.326 din Codul civil, decizia de concediere individuală emisă potrivit dispozițiilor art. 76 din Codul muncii se poate comunica prin poșta electronică, aceasta reprezentând o modalitate de comunicare aptă din punct de vedere procesual să declanșeze curgerea termenului de contestare jurisdicțională a deciziei, potrivit dispozițiilor art. 211 lit. a) din Legea nr. 62/2011 raportat la dispozițiile art. 216 din același act normativ, cu referire la dispozițiile art. 184 alin. (1) din Codul de procedură civilă, în condițiile în care salariatul a comunicat angajatorului aceste date de contact și există o uzanță a acestei forme de comunicare între părți. Decizia astfel comunicată prin poșta electronică, în format PDF accesibil electronic, trebuie să respecte doar cerințele formale impuse de dispozițiile art. 76 din Codul muncii, nu și pe cele impuse de Legea nr. 455/2001, referitor la înscrisul în formă electronică". X. Opiniile specialiștilor consultați

Institutul Național al Magistraturii a apreciat că punerea în executare provizorie a hotărârii judecătorești de reintegrare a salariatului trebuie adusă la cunoștința acestuia de către angajator.

Astfel, pentru executarea obligației de reintegrare a salariatului, în sensul primirii acestuia la serviciu și al reluării în concret a atribuțiilor de serviciu ce îi revin, nu este suficientă o atitudine pasivă din partea angajatorului (de a nu împiedica angajatul să se prezinte la serviciu). Dimpotrivă, executarea acestei obligații de a face intuitu personae presupune un fapt comisiv, ce trebuie adus la cunoștința salariatului, în sensul informării acestuia cu privire la intenția angajatorului de a executa de bunăvoie obligația.

Această obligație pozitivă de a face rezultă inclusiv din dispozițiile care reglementează raporturile de muncă reprezentate de art. 8, art. 17 alin. (3) lit. g) și art. 40 alin. (2) din Codul muncii.

Facultatea de drept din cadrul Universității de Vest din Timișoara a prezentat două opinii ale colectivului didactic asupra chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării.

Astfel, într-o opinie a apreciat că angajatorul trebuie să emită o decizie de reintegrare pe care să o comunice salariatului la domiciliul său real, fiind necesară menționarea datei la care acesta din urmă trebuie să se prezinte la serviciu.

Așadar, angajatorul trebuie să emită un act prin care să înștiințeze salariatul cu privire la intenția sa de a executa hotărârea instanței înainte de comunicarea acesteia, în vederea prezentării salariatului la locul de muncă.

Într-o altă opinie s-a apreciat că trebuie făcută o distincție între ipoteza în care toate condițiile obiective de muncă existente la data concedierii subzistă la momentul pronunțării sentinței executorii de reintegrare a salariatului pe postul deținut anterior concedierii și ipoteza în care aceste condiții nu mai sunt îndeplinite la momentul pronunțării hotărârii respective.

Referitor la prima ipoteză s-a apreciat că salariatul este obligat să se prezinte la locul de muncă începând cu prima zi lucrătoare următoare celei în care i se comunică soluția instanței de judecată, iar angajatorul este obligat să îl primească pe salariat și să întocmească formalitățile tehnico-administrative de reintegrare a acestuia.

În acest sens s-a arătat că nu este necesară emiterea unei decizii de repunere a salariatului pe postul deținut anterior emiterii actului de concediere, întrucât acest efect se produce în temeiul sentinței de anulare a deciziei de concediere și de repunere a părților în situația anterioară.

În ipoteza în care la data pronunțării hotărârii de reintegrare nu mai subzistă toate condițiile obiective de muncă de la data concedierii, reintegrarea efectivă a salariatului ca urmare a desființării deciziei de concediere nu operează de drept ca efect al sentinței prin care s-a dispus repunerea părților în situația anterioară.

Astfel, momentul de la care se poate considera că salariatul este reintegrat efectiv coincide cu data la care condițiile inițiale de muncă sunt restabilite, fiind însă necesară informarea salariatului cu privire la restabilirea acestor condiții. XI. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că executarea de către angajator, la inițiativa sa, a hotărârii judecătorești pronunțate de prima instanță în sensul reintegrării salariatului pe postul deținut anterior concedierii nelegale presupune înștiințarea angajatului cu privire la reactivarea contractului individual de muncă și cu privire la data reluării efective a raporturilor de muncă. XII. Înalta Curte de Casație și Justiție XII.1. Asupra admisibilității sesizării

Problema de drept dedusă soluționării prin prezenta sesizare se referă la interpretarea dispozițiilor art. 80 alin. (2) și art. 274, coroborate cu cele ale art. 8, art. 17 alin. (3) lit. g) și art. 40 alin. (2) lit. a) din Codul muncii, în scopul stabilirii modalității de punere în executare din inițiativa angajatorului a hotărârii primei instanțe de reintegrare a angajatului pe postul deținut anterior concedierii nelegale. În concret, este necesar a se stabili dacă punerea în executare a sentinței de reintegrare se produce de drept, fără nicio formalitate din partea angajatorului, sau, dimpotrivă, se impune emiterea unei decizii de reintegrare ori a unei înștiințări transmise salariatului, în vederea aducerii la cunoștință cu privire la reactivarea contractului individual de muncă și cu privire la data reluării efective a raporturilor de muncă.

În prealabil este necesară verificarea regularității sesizării prin prisma dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, conform cărora "dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată".

Dispoziția legală menționată cuprinde condițiile de admisibilitate care trebuie îndeplinite în mod cumulativ pentru a determina legala învestire a instanței supreme, în vederea declanșării mecanismului procedural instituit pentru preîntâmpinarea apariției practicii neunitare la nivelul instanțelor judecătorești. Conform jurisprudenței constante a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, condițiile desprinse din prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă sunt următoarele: a) existența unei cauze aflate în curs de judecată; b) cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului învestit să soluționeze cauza; c) instanța care sesizează Înalta Curte de Casație și Justiție să judece cauza în ultimă instanță; d) ivirea unei chestiuni de drept veritabile, susceptibile să dea naștere unor interpretări diferite, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată; e) chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă; f) chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Procedând la verificarea îndeplinirii cerințelor legale anterior menționate, trebuie observat că sesizarea de față a fost formulată în cadrul unui litigiu de dreptul muncii, având ca obiect anularea unei decizii de concediere și a altor acte întocmite de angajator, astfel încât este dedus judecății un conflict de muncă în legătură cu încetarea unui contract individual de muncă, potrivit art. 266 din Codul muncii. Cauza se află în faza procesuală a apelului, pe rolul unei curți de apel învestite cu soluționarea în ultimă instanță, în raport cu dispozițiile art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă, coroborate cu cele ale art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă și art. 271 alin. (2 2 ) din Codul muncii, conform cărora hotărârile primei instanțe pronunțate în conflictele de muncă sunt supuse numai apelului, fără posibilitatea exercitării recursului împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel. Așadar, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost dispusă în cadrul unei cauze aflate în curs de judecată, al cărei obiect se află în competența legală a unui complet al curții de apel, iar instanța de trimitere judecă litigiul în ultimă instanță, deoarece hotărârea judecătorească pe care o va pronunța în apel nu este susceptibilă de a forma obiectul unui recurs.

De asemenea, observând conținutul întrebării adresate de instanța de trimitere, în raport cu apărările formulate de ambele părți în faza procesuală a apelului, se constată că litigiul în discuție ridică o chestiune de drept veritabilă, suficient de dificilă, susceptibilă să dea naștere unor interpretări diferite, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată. Astfel, în condițiile în care hotărârile primei instanțe, pronunțate în conflictele de muncă, sunt executorii de drept, iar executarea acestora are caracter provizoriu, se ridică problema stabilirii momentului de la care se reiau raporturile de muncă în ipoteza în care inițiativa executării sentinței de reintegrare aparține angajatorului, iar nu angajatului reintegrat pe postul din care fusese concediat nelegal, fiind necesar a se determina dacă reintegrarea efectivă presupune sau nu presupune emiterea vreunui act din partea angajatorului sau dacă această reintegrare efectivă se produce automat în baza hotărârii judecătorești pronunțate de prima instanță, fie de la momentul pronunțării, fie de la momentul comunicării respectivei hotărâri. Dificultatea chestiunii de drept rezultă, pe de o parte, din nestipularea în Codul muncii a vreunei obligații a angajatorului în vederea reintegrării efective a salariatului concediat nelegal, distinctă de obligația conținută de hotărârea judecătorească, iar, pe de altă parte, din necesitatea coroborării dispozițiilor legale speciale din materia dreptului muncii cu dispozițiile de drept comun privind executarea obligațiilor de a face stabilite printr-un titlu executoriu.

Modul de rezolvare a chestiunii de drept ridicate de instanța de trimitere determină soluția ce se va pronunța în cauza aflată pe rolul curții de apel, atât timp cât aceasta este chemată a exercita controlul judiciar cu privire la sentința prin care tribunalul a reținut că angajatorul care dorea să pună în executare sentința de reintegrare a salariatului, pronunțată de instanța de fond, avea obligația generică de a face comunicarea reintegrării la o adresă unde știa că această operațiune va fi eficientă, ceea ce înseamnă că, în lipsa unei comunicări eficiente cu privire la reintegrarea angajatei, nu poate fi reținută vinovăția acesteia pentru fapta de a absenta nejustificat de la serviciu. În condițiile în care, pe de o parte, angajatorul a susținut că reintegrarea efectivă se realizează în baza hotărârii judecătorești, de la momentul pronunțării acesteia, iar, pe de altă parte, angajatul a considerat că, în lipsa comunicării hotărârii judecătorești de reintegrare și a unei informări eficiente din partea angajatorului cu privire la reluarea raporturilor de muncă, nu îi incumbă obligația de a se prezenta la serviciu pentru prestarea muncii, soluționarea litigiului privind anularea celei de-a doua decizii de concediere depinde de modalitatea în care va fi rezolvată chestiunea de drept la care se referă prezenta sesizare.

Totodată, cerința noutății este realizată, cât timp practica judiciară în legătură cu problema de drept menționată nu este una consistentă și nici nu se conturează o jurisprudență consolidată într-o anumită direcție. Astfel, în urma verificărilor efectuate la nivelul curților de apel au fost identificate 4 hotărâri judecătorești definitive, care reflectă direcții diferite de interpretare. În plus, punctele de vedere exprimate de judecătorii și de specialiștii consultați sunt divergente, ceea ce reprezintă un indiciu în sensul că jurisprudența poate dobândi în viitor un caracter neunitar, împrejurare care justifică interesul pentru declanșarea mecanismului pronunțării hotărârii prealabile, în scopul preîntâmpinării apariției unei practici judiciare divergente.

În fine, în urma consultării evidențelor deținute la nivelul instanței supreme rezultă că este realizată condiția privitoare la existența unei chestiuni care să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Fiind îndeplinite, în mod cumulativ, toate condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, se impune dezlegarea chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile. XII.2. Asupra fondului sesizării

Chestiunea de drept care formează obiectul prezentei sesizări se referă la interpretarea dispozițiilor art. 80 alin. (2) și art. 274, coroborate cu cele ale art. 8, art. 17 alin. (3) lit. g) și art. 40 alin. (2) lit. a) din Codul muncii, în scopul determinării modalității în care angajatorul poate pune în executare de bunăvoie hotărârea judecătorească a primei instanțe, prin care s-a dispus reintegrarea salariatului pe postul deținut anterior concedierii nelegale, și stabilirii datei de la care raporturile de muncă se reiau în mod efectiv.

Pentru a clarifica problema de drept ridicată de instanța de trimitere este necesar, în primul rând, a se efectua o analiză cu privire la caracterul executoriu al hotărârilor judecătorești pronunțate de instanțele de fond în soluționarea conflictelor individuale de muncă și modalitățile legale de punere în executare a acestora; în al doilea rând, trebuie stabilit dacă există sau nu în sarcina angajatorului vreo obligație de informare a salariatului cu privire la reactivarea contractului individual de muncă; în al treilea rând, se impune a se determina momentul de la care sunt reluate în mod efectiv raporturile de muncă, în temeiul hotărârii judecătorești prin care prima instanță a dispus reintegrarea salariatului concediat nelegal.

Prima chestiune ce se impune a fi clarificată este legată de executorialitatea hotărârilor judecătorești pronunțate de instanțele de fond în soluționarea conflictelor individuale de muncă, hotărâri care conțin dispoziția de obligare a angajatorului la reintegrarea salariatului pe postul deținut anterior concedierii nelegale.

Conform art. 266 din Codul muncii, jurisdicția muncii are ca obiect, printre altele, soluționarea conflictelor de muncă cu privire la încetarea contractelor individuale de muncă, iar, potrivit art. 274 din același cod, hotărârile pronunțate în fond sunt definitive și executorii de drept.

Art. 632 alin. (2) din Codul de procedură civilă stabilește că reprezintă titluri executorii, printre altele, hotărârile cu executare provizorie.

Art. 448 alin. (1) din Codul de procedură civilă menționează cazurile în care intervine executarea provizorie de drept, arătând, la pct. 10, că hotărârile primei instanțe sunt executorii de drept în orice alte cazuri în care legea prevede că hotărârea este executorie.

Prin urmare, din coroborarea art. 448 alin. (1) pct. 10 din Codul de procedură civilă cu art. 274 din Codul muncii rezultă caracterul executoriu de drept al hotărârii pronunțate în fond în jurisdicția muncii. De asemenea, conform art. 448 alin. (2) din Codul de procedură civilă, executarea acestei hotărâri are caracter provizoriu.

În concret, sentința pronunțată de prima instanță în sensul obligării angajatorului la reintegrarea salariatului concediat nelegal este executorie de drept, în mod provizoriu.

Caracterul executoriu al hotărârii judecătorești nu conduce însă la concluzia că aceasta este pusă în executare în mod automat, ci executarea se realizează în urma parcurgerii căilor legale ce permit îndeplinirea obligațiilor stabilite prin respectiva hotărâre judecătorească.

Astfel, art. 622 alin. (1) din Codul de procedură civilă prevede explicit că obligația stabilită prin hotărârea unei instanțe sau printr-un alt titlu executoriu se duce la îndeplinire de bunăvoie. Conform alin. (2) al aceluiași articol, în cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie obligația sa, aceasta se duce la îndeplinire prin executare silită, care începe odată cu sesizarea organului de executare.

Așadar, o hotărâre judecătorească ce beneficiază de executare provizorie poate fi pusă în executare de bunăvoie de către debitor sau, în lipsa executării voluntare, aceasta este dusă la îndeplinire prin executare silită, care începe prin cererea de executare silită formulată de creditor.

În litigiul care a prilejuit formularea prezentei sesizări, hotărârea judecătorească pronunțată de prima instanță conține dispoziția de obligare a angajatorului la reintegrarea efectivă a salariatului pe postul deținut anterior desfacerii disciplinare a contractului individual de muncă. Așadar, calitatea de debitor al obligației de reintegrare aparține angajatorului, iar calitatea de creditor salariatului, neexistând nicio altă obligație care să fie stipulată în sarcina salariatului. De aceea, mai înainte de punerea în executare a respectivei hotărâri judecătorești, salariatul nu are nicio obligație față de angajatorul său, ci, abia după reintegrarea efectivă, acesta este ținut să respecte toate obligațiile asumate prin contractul individual de muncă încheiat între părți și reactivat prin pronunțarea soluției de reintegrare dispuse de către instanța judecătorească.

Așa fiind, punerea în executare a sentinței care conține dispoziția de obligare la reintegrarea salariatului concediat nelegal se poate realiza de bunăvoie, din inițiativa debitorului angajator, sau prin executare silită, cu caracter provizoriu, la cererea creditorului salariat.

Conform art. 80 alin. (2) și (3) din Codul muncii, salariatul concediat nelegal are opțiune între a solicita sau a nu solicita repunerea părților în situația anterioară emiterii actului de concediere anulat, fără a fi obligat să reia raporturile de muncă derulate cu angajatorul care i-a desfăcut nelegal contractul individual de muncă.

Atât timp cât hotărârea judecătorească include doar obligația angajatorului de a proceda la reintegrarea efectivă nu există vreun temei în sensul de a considera că salariatul are obligația de a se prezenta la locul de muncă de la momentul pronunțării sentinței de către instanța de fond, mai înainte de punerea în executare a acesteia. Tot astfel, nu există o obligație pentru acesta de a solicita punerea în executare silită a sentinței, care beneficiază de executare de drept provizorie, existând riscul infirmării respectivei soluții în calea de atac.

O astfel de interpretare a dispozițiilor art. 80 și 274 din Codul muncii se regăsește și în considerentele Deciziei nr. 292 din 26 aprilie 2018 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial al Românei, Partea I, nr. 618 din 18 iulie 2018, prin care instanța de contencios constituțional, respingând ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 274 din Codul muncii, a arătat explicit, în considerentele expuse la paragrafele 17-20, că reglementarea caracterului executoriu al hotărârilor judecătorești pronunțate în primă instanță în litigiile de muncă are ca premisă necesitatea unei intervenții jurisdicționale rapide care să clarifice și să protejeze drepturile concurente ale părților, respectiv dreptul la muncă al salariatului și dreptul angajatorului de a desfășura o activitate economică. O astfel de măsură are un caracter provizoriu, păstrarea ei fiind condiționată de soluția hotărârii judecătorești pronunțate în cauză, rămase definitivă. Prin urmare, din perspectiva salariaților, contestatori ai unei decizii de concediere, care au solicitat, în temeiul art. 80 alin. (2) din Codul muncii, repunerea în situația anterioară emiterii actului de concediere, prevederile art. 274 din Codul muncii reprezintă o dispoziție favorabilă, întrucât asigură reintegrarea în muncă și plata drepturilor salariale fără a se aștepta parcurgerea tuturor etapelor procesuale până la rămânerea definitivă a soluției instanței de judecată. Însă această măsură are un caracter provizoriu, existând riscul de a fi infirmată de soluția pronunțată în calea de atac, ceea ce înseamnă că atitudinea procesuală a salariaților și deciziile pe care le vor lua trebuie să aibă în vedere toate aceste elemente și să se adapteze în consecință. Instanța de contencios constituțional a subliniat că dispozițiile de lege criticate nu îi împiedică să aleagă un loc de muncă și nici nu îi forțează să muncească la un anumit angajator, ci îi confruntă cu o alegere care pune în balanță beneficiul reintegrării în locul de muncă deținut anterior și riscul de a pierde acest loc de muncă, dacă nu vor obține o soluție favorabilă în calea de atac.

Simpla pronunțare a sentinței de reintegrare, nepusă în executare, nu echivalează cu reactivarea în mod automat a contractului individual de muncă încheiat între părți, desfăcut în mod nelegal de către angajator, atât timp cât nu există o dispoziție legală care să prevadă astfel.

Prin urmare, măsura reintegrării efective nu se produce automat prin pronunțarea sentinței, ci numai în urma punerii acesteia în executare, în modalitățile prevăzute de lege.

Tot astfel, în ipoteza reglementată de art. 80 alin. (3) din Codul muncii, atunci când salariatul nu optează pentru repunerea în situația anterioară emiterii actului de concediere, contractul individual de muncă se consideră încetat de drept nu de la data pronunțării hotărârii primei instanțe, ci de la data rămânerii definitivă a hotărârii judecătorești.

Posibilitatea pentru angajator de a prelua inițiativa punerii în executare a hotărârii judecătorești de reintegrare a angajatului concediat nelegal este justificată în raport cu interesul de a obține prestația muncii cât mai repede, atât timp cât este ținut să plătească despăgubiri echivalente drepturilor salariale până la momentul la care va executa obligația de a face dispusă de instanța de fond, respectiv până la momentul reintegrării efective a salariatului pe postul deținut anterior.

În plus, interesul angajatorului de a pune benevol în executare sentința de reintegrare poate fi întemeiat pe dorința de a evita o executare silită ulterioară sau chiar o plângere penală cu privire la infracțiunea prevăzută de art. 287 alin. (1) lit. d) din Codul penal, vizând neexecutarea hotărârii judecătorești prin care s-a dispus reintegrarea în muncă a unui salariat.

Concluzionând asupra primei chestiuni ce se impune a fi clarificată, în interpretarea dispozițiilor art. 80 și 274 din Codul muncii, instanța supremă statuează în sensul că dispoziția de reintegrare a salariatului concediat nelegal, cuprinsă în hotărârea judecătorească pronunțată de prima instanță, este susceptibilă de punere în executare fie de bunăvoie, din inițiativa debitorului angajator, fie prin executare silită provizorie, din inițiativa creditorului salariat.

A doua problemă ridicată de instanța de trimitere se referă la formalitatea în care se realizează punerea în executare benevolă a sentinței de reintegrare a salariatului concediat nelegal. Sub acest aspect este relevantă situația de fapt identificată de instanța de trimitere potrivit căreia angajatorul a emis o decizie de reintegrare, care nu a fost comunicată în mod eficient salariatului. Așadar, punerea în executare a hotărârii judecătorești de reintegrare s-a dorit a se realiza de bunăvoie de către debitorul angajator, ridicându-se problema dacă modalitatea în care a procedat acesta este impusă de lege și dacă astfel comunicarea actului de reintegrare către salariat este obligatorie.

Pentru a răspunde acestor nelămuriri, se observă că, într-adevăr, în Codul muncii nu există vreo reglementare care să impună angajatorului o obligație în sensul de a emite o decizie de reintegrare, astfel încât, de principiu, neemiterea și/sau necomunicarea în sine a unui astfel de act către salariat nu echivalează în mod absolut cu nepunerea în executare benevolă a sentinței de reintegrare.

În schimb, hotărârea judecătorească a primei instanțe, care conține dispoziția de obligare a angajatorului la reintegrarea efectivă, presupune punerea în executare pentru a se produce efectul reactivării contractului individual de muncă, astfel cum s-a argumentat mai sus.

În ipoteza punerii în executare de bunăvoie a acestei hotărâri, de către angajatorul obligat la reintegrarea efectivă a salariatului, este necesară cunoașterea manifestării sale de voință în sensul reluării raporturilor de muncă. O atare cerință rezultă, pe de o parte, din împrejurarea că sentința pronunțată de prima instanță este executorie provizoriu, existând riscul anulării sau schimbării acesteia în calea de atac, cu consecința pierderii definitive a respectivului loc de muncă pentru salariatul concediat, iar, pe de altă parte, din faptul că salariatul, în calitate de creditor al reintegrării, nu are o obligație de a demara executarea silită provizorie. În plus, acesta din urmă nu are nicio obligație legală, contractuală sau stabilită pe cale judecătorească de a se prezenta la locul de muncă de la momentul pronunțării sentinței de reintegrare, mai înainte de punerea în executare a acesteia.

Așadar, debitorul angajator care dorește să execute de bunăvoie sentința de reintegrare a salariatului concediat nelegal, mai înainte de soluționarea definitivă a respectivului conflict individual de muncă, are obligația de a aduce la cunoștința angajatului voința sa atât în privința reactivării contractului individual de muncă, cât și în privința datei de la care se vor relua raporturile de muncă.

O atare obligație de informare își găsește fundamentul în prevederile art. 8, art. 17 alin. (3) lit. g) și art. 40 alin. (2) lit. a) din Codul muncii, care presupun că relațiile de muncă se bazează pe principiul consensualității și al bunei-credințe, că participanții la raporturile de muncă se vor informa și se vor consulta reciproc, că salariatul trebuie informat cu privire la data de la care contractul de muncă își produce efectele și că angajatorului îi revine, printre altele, obligația de a informa salariatul asupra condițiilor de muncă și asupra elementelor care privesc desfășurarea relațiilor de muncă.

Așa fiind, în contextul în care angajatorul a fost partea care a anunțat încetarea raporturilor de muncă, prin emiterea deciziei de concediere, care a fost anulată ulterior de instanța judecătorească, tot acesta are îndatorirea de a informa, de a înștiința salariatul cu privire la dorința sa de executare voluntară a măsurii de reintegrare dispuse printr-o hotărâre judecătorească executorie provizoriu. O atare încunoștințare este necesară pentru a permite salariatului, creditor al obligației de reintegrare, să aibă cunoștință despre punerea în executare de bunăvoie a hotărârii primei instanțe, despre reactivarea contractului individual de muncă și, mai ales, despre data reluării efective a raporturilor de muncă, astfel încât acesta să acționeze în deplină cunoștință în îndeplinirea obligațiilor și în exercitarea drepturilor conținute de raportul juridic dintre părți.

În realizarea îndatoririi generale de informare a salariatului, angajatorul debitor al obligației de reintegrare, ce reprezintă o obligație de a face implicând un fapt comisiv din partea acestuia, trebuie să îl încunoștințeze pe angajatul său cu privire la executarea de bunăvoie a hotărârii judecătorești pronunțate de prima instanță. Chiar dacă nu există o obligație legală de emitere a unei decizii de reintegrare, fiind suficientă în acest sens punerea în executare a sentinței pronunțate de instanța competentă, angajatorul are obligația de a transmite salariatului o informare, indiferent de denumirea aleasă, din care să rezulte explicit voința debitorului de executare benevolă a obligației de a face în sensul reintegrării efective a salariatului concediat nelegal, ceea ce are drept consecință reluarea raporturilor de muncă dintre părți, în baza contractului individual de muncă încheiat între acestea. Abia după momentul reintegrării efective renasc în sarcina salariatului toate obligațiile și îndatoririle asumate prin contractul inițial încheiat, inclusiv obligația de a se prezenta la locul de muncă și de a presta munca stabilită.

Îndeplinirea obligației de informare a salariatului presupune realizarea unei comunicări eficiente, astfel încât manifestarea de voință a angajatorului în sensul executării benevole a obligației de reintegrare efectivă să fie în mod real aptă a fi adusă la cunoștința angajatului reintegrat, folosindu-se orice