ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 310/2025

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este legal constituit, conform dispozițiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă și ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20/2023, cu modificările și completările ulterioare (Regulamentul).

Ședința este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La ședința de judecată participă doamna magistrat-asistent Elena-Mădălina Ivănescu, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Oradea - Secția I civilă, în Dosarul nr. 2.236/111/2023.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, ce a fost comunicat părților, conform dispozițiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă. Apelanta a depus un punct de vedere cu privire la chestiunea de drept.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunțare asupra sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul și obiectul sesizării

Prin Încheierea din 31 ianuarie 2025, pronunțată în Dosarul nr. 2.236/111/2023, Curtea de Apel Oradea - Secția I civilă a dispus, în temeiul dispozițiilor art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluționarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum și a proceselor privind prestații de asigurări sociale (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024), sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, prin care să se dea o rezolvare de principiu cu privire la următoarea chestiune de drept: Dispozițiile art. 211 din Legea nr. 303/2022 privind statutul judecătorilor și procurorilor, coroborate cu cele ale art. 16 alin. (5) și art. 106 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare, se interpretează în sensul că, în cazul cumulului de funcții, la calculul "vechimii de cel puțin 25 de ani realizate", vechimea de consilier juridic realizată în temeiul unui contract individual de muncă cu timp parțial se adaugă la vechimea de consilier juridic realizată în temeiul unui contract individual de muncă cu normă întreagă încheiat cu un alt angajator?

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept la 20 februarie 2025 cu nr. 414/1/2025, termenul de judecată fiind stabilit la 15 septembrie 2025. II. Dispozițiile legale supuse interpretării

Legea nr. 303/2022 privind statutul judecătorilor și procurorilor, forma în vigoare la 17 martie 2023 (Legea nr. 303/2022) " Art. 211. - (1) Judecătorii, procurorii, judecătorii de la Curtea Constituțională, magistrații-asistenți de la Înalta Curte de Casație și Justiție și de la Curtea Constituțională și personalul de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor, indiferent de vârstă, cu o vechime de cel puțin 25 de ani în funcțiile de judecător, procuror, judecător de la Curtea Constituțională, magistrat-asistent la Înalta Curte de Casație și Justiție și la Curtea Constituțională, personal de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor, judecător financiar, procuror financiar sau consilier de conturi de la secția jurisdicțională a Curții de Conturi, avocat, personal de specialitate juridică în fostele arbitraje de stat, grefier cu studii superioare juridice, consilier juridic sau jurisconsult se pot pensiona la cerere și pot beneficia de o pensie de serviciu în cuantum de 80% din baza de calcul reprezentată de indemnizația de încadrare brută lunară și sporurile avute în ultima lună de activitate înainte de data pensionării. (2) Pentru fiecare an care depășește vechimea prevăzută la alin. (1), la cuantumul pensiei de serviciu se adaugă câte 1% din baza de calcul, fără a o putea depăși. (3) De pensia de serviciu beneficiază, la împlinirea vârstei de 60 de ani, judecătorii, procurorii, judecătorii de la Curtea Constituțională, magistrații-asistenți de la Înalta Curte de Casație și Justiție și de la Curtea Constituțională și personalul de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor cu o vechime între 20 și 25 de ani numai în aceste funcții, în acest caz cuantumul pensiei fiind micșorat cu 1% din baza de calcul, pentru fiecare an care lipsește din vechimea integrală de 25 de ani în aceste funcții. Prevederile alin. (4) se aplică în mod corespunzător și persoanelor prevăzute de prezentul alineat. (4) Persoanele care au o vechime de cel puțin 25 de ani numai în funcțiile enumerate la alin. (1) se pot pensiona la împlinirea vârstei de 60 de ani și pot beneficia de pensie de serviciu, chiar dacă la data pensionării au o altă ocupație. În acest caz, pensia de serviciu este egală cu 80% din baza de calcul stabilită prin raportare la un judecător sau procuror în activitate, în condiții identice de funcție, vechime și grad profesional. De această pensie de serviciu pot beneficia numai persoanele care au fost eliberate din funcție din motive neimputabile. (5) Judecătorii, procurorii, magistrații-asistenți și personalul de specialitate juridică asimilat acestora au dreptul la pensie de invaliditate în cuantum de 80% din pensia de serviciu calculată potrivit bazei de calcul de la alin. (1), în condițiile prevăzute de legislația privind sistemul public de pensii. La data îndeplinirii condițiilor prevăzute de prezenta lege, beneficiarii pensiei de invaliditate pot solicita pensie de serviciu. (6) Personalul care are dreptul la pensia de serviciu stabilită potrivit prezentei legi, la pensie de serviciu stabilită potrivit altor acte normative sau la pensie în sistemul public de pensii are obligația de a opta pentru una din aceste pensii. (7) Pensiile prevăzute de prezentul articol, cu excepția pensiei de la alin. (5), au regimul juridic al unei pensii pentru limită de vârstă."

Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 53/2003 sau Codul muncii) " Art. 16. - (...) (5) Munca prestată în temeiul unui contract individual de muncă constituie vechime în muncă. (...)" "Art. 106. - (1) Salariatul încadrat cu contract de muncă cu timp parțial se bucură de drepturile salariaților cu normă întreagă, în condițiile prevăzute de lege și de contractele colective de muncă aplicabile. (...)" III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor - Secția I civilă la 15.06.2023, contestatoarea AA a solicitat instanței de judecată, în contradictoriu cu intimata Casa Județeană de Pensii X (CJP X), să dispună anularea Deciziei nr. R-aaa din 26.04.2023 și obligarea intimatei la emiterea unei noi decizii privind acordarea pensiei de serviciu, ca urmare a constatării îndeplinirii condițiilor de vechime în specialitate prevăzute de art. 211 din Legea nr. 303/2022, cu plata retroactivă a drepturilor de pensie de la data depunerii cererii de stabilire a pensiei de serviciu.

În motivarea cererii, contestatoarea a arătat că, prin decizia contestată în prezenta cauză, a fost respinsă cererea sa de înscriere la pensia de serviciu, apreciindu-se că nu este îndeplinită condiția prevăzută de art. 211 din Legea nr. 303/2022 cu privire la realizarea unei vechimi de 25 de ani în funcția de personal de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor în cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea, apreciindu-se că vechimea în funcție nu poate depăși numărul anilor calendaristici în care a desfășurat activitate de specialitate, indiferent de numărul de ore lucrate.

Contestatoarea a precizat că, pentru perioada exercitării cumulului de funcții, respectiv 1.10.2005-31.12.2007, calculul vechimii s-a efectuat cumulat, proporțional, raportat la norma întreagă de lucru și pentru timpul parțial de lucru, rezultând o vechime în specialitate, exprimată în ani, luni și zile de un an opt luni și șapte zile.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 211 din Legea nr. 303/2022, art. 35 din Codul muncii și ale art. 424 alin. (3) și (4) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, cu modificările și completările ulterioare (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2019 sau Codul administrativ).

Prin Sentința civilă nr. 314/LM din 1 aprilie 2024, Tribunalul Bihor - Secția I civilă a respins ca neîntemeiată contestația formulată de contestatoarea AA, în contradictoriu cu intimata CJP X, reținând, în esență, că intimata a interpretat și aplicat corect dispozițiile art. 211 alin. (1) din Legea nr. 303/2022, în raport și cu prevederile art. 3 alin. (1) lit. p) și r) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 263/2010), precum și ale art. 33 și art. 34 alin. (1) și (2) din Normele de aplicare a prevederilor Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 257/2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 214 din 28 martie 2011 (Normele de aplicare a Legii nr. 263/2020), constatând că prevederile art. 424 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2019 nu sunt aplicabile în situația contestatoarei.

Totodată, prima instanță a reținut și redat considerentele deciziilor Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 10 din 11 martie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 470 din 10 iunie 2019 (Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 10/2019), și nr. 11 din 20 februarie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 313 din 12 aprilie 2023 (Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 11/2023).

Împotriva sentinței menționate la paragraful 15 a declarat apel contestatoarea AA, solicitând admiterea apelului și schimbarea în tot a sentinței apelate, în sensul admiterii contestației.

În motivarea apelului, apelanta-contestatoare a arătat că interpretarea dată de instanța de fond este nelegală și netemeinică, întrucât raportarea nu trebuie să se facă la perioada calendaristică, ci trebuie avut în vedere faptul că vechimea în muncă a fost înlocuită cu stagiul de cotizare, invocând în acest sens dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. p) din Legea nr. 263/2010. Or, acest stagiu îi este recunoscut apelantei potrivit adeverinței eliberate de angajator.

De asemenea, au fost invocate dispozițiile art. 16 alin. (5), art. 35 și ale art. 106 din Codul muncii, precum și dispozițiile art. 424 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2019, prevederi în raport cu care s-a afirmat că nu există niciun impediment pentru care să nu poată fi valorificată vechimea în specialitate a apelantei dobândită prin cumul de funcții, având în vedere principiul neîngrădirii dreptului la muncă ce consacră posibilitatea salariaților de a desfășura, în același timp, mai multe activități profesionale, în baza unor contracte individuale de muncă.

Intimata CJP X a formulat întâmpinare la apel, prin care a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

În motivare, intimata a invocat dispozițiile art. 16 alin. (5) din Codul muncii, arătând că, începând cu 1 aprilie 2001, drepturile de pensie se stabilesc în funcție de stagiul de cotizare, ce poate să fie egal cu vechimea în muncă sau mai mare, adăugându-se, spre exemplu, și perioade în care persoana nu a avut calitatea de salariat în muncă cum ar fi durata studiilor universitare.

Curtea de apel judecă într-o cauză dintre cele prevăzute de art. 1 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024. IV. Motivele reținute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Prin Încheierea de ședință din 31 ianuarie 2025, instanța de trimitere a reținut că sesizarea este admisibilă, fiind îndeplinite condițiile cumulative prevăzute de art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, respectiv: (i) dosarul în care a fost formulată sesizarea are ca obiect stabilirea drepturilor de pensie pentru personalul plătit din fonduri publice; (ii) de lămurirea chestiunii de drept identificate depinde soluționarea pe fond a cauzei; (iii) asupra chestiunii de drept a cărei dezlegare se solicită Înalta Curte de Casație și Justiție nu s-a mai pronunțat și aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare. V. Punctele de vedere ale părților cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Apelanta-contestatoare a apreciat că nu se impune sesizarea instanței supreme în temeiul art. 519 și 520 din Codul de procedură civilă, având în vedere dezlegările date prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 11/2023.

Se precizează că, anterior Legii nr. 283/2022 pentru modificarea și completarea Legii nr. 53/2003 - Codul muncii, precum și a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ (Legea nr. 283/2022), legiuitorul nu limita, prin art. 35 din Codul muncii, numărul contractelor individuale de muncă încheiate de cei ce cumulează mai multe funcții. Dat fiind faptul că vechimea în specialitate a fost dovedită cu adeverințele eliberate de angajator, nu există niciun impediment pentru a nu fi valorificată această vechime dobândită prin cumul de funcții.

Sunt invocate, totodată, dispozițiile Directivei 2003/88/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru (Directiva 2003/88/CE), coroborate cu prevederile alin. (1) al clauzei 4 din anexa la Directiva 97/81/CE a Consiliului din 15 decembrie 1997 privind acordul-cadru cu privire la munca pe fracțiune de normă, încheiat de Uniunea Confederațiilor Industriale și Patronale din Europa, Centrul European al Întreprinderilor Publice și Confederația Europeană a Sindicatelor (Directiva 97/81/CE), în baza cărora s-ar impune recunoașterea și a beneficiului vechimii în specialitate pentru fiecare contract de muncă în parte angajatului care, pe lângă funcția de bază, cu o normă întreagă, prestează activitatea în regim de plată cu ora/cumul în baza unui contract individual de muncă cu timp parțial.

Astfel, susține apelanta, regula statornicită, în consens cu normele europene, constă în aceea că din orice contract individual de muncă, atât timp cât există, izvorăște nu numai dreptul la salariu, ci și dreptul la concediu de odihnă plătit, precum și celelalte drepturi, respectiv vechimea în muncă și vechimea în specialitate.

Intimata CJP X a arătat că, în cauză, nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate reglementate de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, deoarece problema de drept în discuție nu prezintă un grad de dificultate ridicat, de natură a justifica intervenția instanței supreme.

În ceea ce privește problema de drept supusă dezlegării, intimata precizează că vechimea în muncă, definită la art. 16 alin. (5) din Codul muncii, se calculează în raport cu perioada în care există contract de muncă, și nu cu orele lucrate, neținându-se cont de tipul de contract încheiat. VI. Punctul de vedere al completului care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Potrivit punctului de vedere exprimat de instanța de trimitere, vechimea în muncă nu poate fi însumată în cazul unor contracte individuale de muncă simultane, efectele cumulului fiind doar pe planul drepturile salariale cuvenite, respectiv al unei pensii într-un cuantum mai mare, dispozițiile art. 211 din Legea nr. 303/2022 coroborate cu cele ale art. 16 alin. (5) și art. 106 alin. (1) din Codul muncii interpretându-se în sensul că, în cazul cumulului de funcții, la calculul "vechimii de cel puțin 25 de ani realizate", vechimea de consilier juridic realizată în temeiul unui contract individual de muncă cu timp parțial nu se adaugă la vechimea de consilier juridic realizată în temeiul unui contract individual de muncă cu normă întreagă încheiat cu un alt angajator.

Curtea a reținut că, într-adevăr, în prezent, în legislația asigurărilor sociale de stat, noțiunea de vechime în muncă a fost înlocuită cu aceea de stagiu de cotizare, iar potrivit art. 3 alin. (1) lit. p) din Legea nr. 263/2010, stagiul de cotizare este definit ca fiind perioada de timp pentru care s-au datorat contribuții de asigurări sociale la sistemul public de pensii. Totodată, conform art. 45 alin. (1) din Legea nr. 263/2010, stagiul de cotizare se constituie din însumarea perioadelor pentru care s-a datorat contribuția la bugetul asigurărilor sociale de stat de către asigurat și, după caz, de către angajator.

Cu toate acestea, stagiul de cotizare nu presupune o egalitate/suprapunere, ca perioadă de timp, cu vechimea efectivă în muncă, de vreme ce există perioade necontributive, reglementate ca atare, ce sunt asimilate stagiului de cotizare.

Curtea consideră că expresia "perioada de timp" utilizată în definirea noțiunii de stagiu de cotizare trebuie interpretată ca referindu-se la o anumită durată calendaristică, aceasta neputând fi raportată la fiecare contract de muncă, în cazul existenței unor contracte individuale de muncă simultane.

Drept urmare, însumarea perioadelor pentru care s-a datorat contribuția la bugetul asigurărilor sociale, conform art. 45 alin. (1) din Legea nr. 263/2010, nu vizează eventualele durate ale unor contracte de muncă încheiate în același timp, beneficiul desfășurării activității în baza unor contracte de muncă distincte, valabile în aceeași perioadă de timp, constând într-un cuantum majorat al pensiei, în situația pensiilor din sistemul public stabilite în raport cu principiul contributivității.

De altfel, art. 35 din Codul muncii, ce reglementează cumulul de funcții, prevede, în alin. (1), că salariatul care lucrează la angajatori diferiți sau la același angajator în baza unor contracte individuale de muncă distincte are dreptul la salariul corespunzător pentru fiecare dintre acestea fără nicio referire la vechimea în muncă. VII. Jurisprudența instanțelor naționale în materie

La solicitarea instanței supreme, instanțele naționale au trimis un număr redus de opinii teoretice cu privire la chestiunea de drept ce face obiectul prezentei sesizări.

Într-o opinie teoretică unanimă, nesusținută de practică judiciară, s-a apreciat că vechimea de cel puțin 25 de ani în funcții prevăzută de art. 211 din Legea nr. 303/2022, în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 282/2023 pentru modificarea și completarea unor acte normative din domeniul pensiilor de serviciu și a Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal (Legea nr. 282/2023), nu poate rezulta din cumularea vechimii în funcția de consilier juridic realizate în temeiul unui contract de muncă cu timp parțial cu vechimea în funcția de consilier juridic realizată în temeiul unui contract individual de muncă cu normă întreagă încheiat cu un alt angajator (Curtea de Apel București - Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale - opinie majoritară; tribunalele București - Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, Călărași, Ilfov, Teleorman, Iași - Secția I civilă, Vaslui și Buzău - Secția I civilă).

În susținerea acestei orientări teoretice, au fost invocate dezlegările instanței supreme realizate prin deciziile Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 11/2023 (paragraful 98) și nr. 53 din 21 octombrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1191 din 29 noiembrie 2024 (Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 53/2024), precum și argumentele redate în continuare.

Din analiza dispozițiilor art. 16 alin. (5), art. 35 și ale art. 103-107 din Codul muncii, în forma anterioară și ulterioară republicării, ale art. 3 alin. (1) lit. p) și q) și art. 45 alin. (1) din Legea nr. 263/2010 s-a constatat că nici prevederile care reglementează vechimea în muncă și nici cele care reglementează cumulul de funcții, respectiv contractul de muncă cu timp parțial, nu fac referire la posibilitatea cumulării vechimii în muncă, ci doar la salarizarea corespunzătoare pentru fiecare dintre contracte, la calculul vechimii în muncă luându-se, astfel, în considerare doar perioada în care s-a prestat activitate în baza unui contract individual de muncă, și nu timpul efectiv lucrat.

S-a reținut că stagiul de cotizare nu presupune o egalitate/suprapunere, ca perioadă de timp, cu vechimea efectivă în muncă, de vreme ce există perioade necontributive, reglementate ca atare, ce sunt asimilate stagiului de cotizare.

Expresia "perioadă de timp" utilizată în definirea stagiului de cotizare trebuie interpretată ca referindu-se la o anumită durată calendaristică, aceasta neputând fi raportată la fiecare contract de muncă, în cazul existenței unor contracte de muncă individuale simultane.

Prin urmare, conform reglementărilor legale în vigoare, vechimea în muncă este recunoscută și valorificată doar pentru perioada efectivă de activitate desfășurată într-un raport de muncă, respectiv în baza unui contract individual de muncă, fie că este vorba de muncă prestată în cadrul unei funcții, fie că aceasta este desfășurată în mai multe funcții.

Această modalitate de interpretare a normelor legale reflectă principiul potrivit căruia timpul de muncă trebuie să fie efectiv și continuu pentru a putea fi valorificat în scopul pensionării.

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că, la nivelul Secției judiciare - Serviciul de recursuri în interesul legii, nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii, cu privire la problema de drept care formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudența Curții Constituționale

Prin Decizia Curții Constituționale nr. 384 din 4 iulie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 918 din 11 octombrie 2023, a fost respinsă, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 16 alin. (5) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii și ale art. 7 lit. j) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice. IX. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție

În mecanismele de unificare a practicii judiciare au fost identificate decizii care ar putea prezenta relevanță cu privire la problema de drept ce formează obiectul prezentei sesizări, respectiv: - Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 11 din 20 februarie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 313 din 12 aprilie 2023, prin care a fost admisă sesizarea formulată de Curtea de Apel Craiova - Secția de litigii de muncă și asigurări sociale, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, și s-a stabilit că: În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 82 alin. (2), art. 86 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, raportate la dispozițiile art. 49 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările și completările ulterioare, art. 1 și art. 3 alin. (3) din Legea nr. 46/1996 privind pregătirea populației pentru apărare, cu modificările și completările ulterioare, perioada în care, după numirea în magistratură, judecătorul sau procurorul a satisfăcut stagiul militar obligatoriu constituie vechime în magistratură, prezentând relevanță considerentele de la paragrafele 92-96; - Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 41 din 16 septembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1056 din 21 octombrie 2024, prin care a fost admisă sesizarea formulată de Tribunalul Covasna - Secția civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, și, în interpretarea și aplicarea prevederilor art. 106 alin. (1), art. 144 și ale art. 146 alin. (3) din Codul muncii, art. 220 alin. (1) și (5) din Legea învățământului preuniversitar nr. 198/2023, cu modificările și completările ulterioare, respectiv art. 267 alin. (1) și art. 270 din Legea educației naționale nr. 1/2011, cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 5 alin. (1) din Normele metodologice privind efectuarea concediului de odihnă al personalului didactic de predare, de conducere, de îndrumare și control și al personalului de cercetare din învățământul de stat, aprobate prin Ordinul ministrului educației nr. 4.050/2021, s-a stabilit: Cadrele didactice în activitate care desfășoară și activitate în regim de plată cu ora prin cumul de contracte individuale de muncă la aceeași unitate de învățământ preuniversitar nu beneficiază de concediu de odihnă plătit și pentru timpul efectiv lucrat în regim de plată cu ora, respectiv de indemnizația aferentă zilelor de concediu de odihnă cuvenite și neefectuate la încetarea contractului individual de muncă pe perioadă determinată, putând prezenta relevanță considerentele de la paragrafele 77-83; - Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 53 din 21 octombrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1191 din 29 noiembrie 2024, prin care a fost admisă, în parte, sesizarea formulată de Curtea de Apel Alba Iulia - Secția I civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, și s-a stabilit că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 82 alin. (3) raportate la dispozițiile art. 86 și art. 104 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, perioada în care un ofițer de poliție, licențiat în științe juridice, a îndeplinit funcții de specialitate juridică poate fi luată în considerare, în vederea acordării pensiei de serviciu prevăzute de art. 82 alin. (3), dacă analiza îndeplinirii acestor atribuții atestă întrunirea cerințelor de la art. 44 alin. (1) din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată, cu modificările și completările ulterioare, prezentând relevanță considerentele de la paragrafele 119-127. X. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite toate condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024. XI. Înalta Curte de Casație și Justiție Asupra admisibilității sesizării

Temeiul prezentei sesizări îl constituie prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 559 din 14 iunie 2024.

Dispozițiile acestei ordonanțe de urgență se aplică în procesele privind stabilirea și/sau plata drepturilor salariale ori de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau la anularea actelor infralegislative emise pentru acest personal sau/și cele privind raporturile de muncă și de serviciu ale acestui personal, precum și în procesele privind stabilirea și/sau plata drepturilor la pensie, inclusiv cele rezultate din actualizarea/recalcularea/revizuirea drepturilor la pensie sau/și cele privind alte prestații de asigurări sociale ale personalului plătit din fonduri publice, indiferent de natura și obiectul proceselor, de calitatea părților ori de instanța competentă să le soluționeze.

Prin urmare, în contextul normativ expus, procedura de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții de admisibilitate a sesizării: (i) existența unei cauze în curs de judecată, în primă instanță sau în calea de atac; (ii) cauza să fie dintre cele prevăzute limitativ la art. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, indiferent de natura și obiectul proceselor, de calitatea părților ori de instanța competentă sa le soluționeze; (iii) existența unei chestiuni de drept de a cărei lămurire să depindă soluționarea pe fond a cauzei; (iv) chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Verificând condițiile de admisibilitate, se constată că acestea sunt parțial îndeplinite. Astfel, sesizarea a fost formulată într-un litigiu având ca obiect solicitarea contestatoarei persoană fizică, în calitate de personal de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor în cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea, de anulare a deciziei privind respingerea pensiei de serviciu și de obligare a intimatei la emiterea unei noi decizii privind acordarea acesteia, ca urmare a constatării îndeplinirii condițiilor de vechime în specialitate prevăzute de art. 211 din Legea nr. 303/2022.

Așadar, instanța de trimitere a fost învestită cu soluționarea unui litigiu care se înscrie în domeniul de aplicare al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024, astfel cum este acesta descris în art. 1 alin. (2) din actul normativ menționat, titularul cererii de chemare în judecată fiind personal plătit din fonduri publice, respectiv personal de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor în cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea.

Cauza în care a fost formulată sesizarea se află în curs de soluționare pe rolul Curții de Apel Oradea, care judecă în faza procesuală a apelului, în virtutea competențelor ei legale conturate prin dispozițiile art. 96 pct. 2 din Codul de procedură civilă raportate la cele ale art. 269 din Codul muncii și art. 95 pct. 1 din Codul de procedură civilă.

De asemenea, este îndeplinită și condiția de admisibilitate ca problema de drept să nu fi făcut obiectul unei statuări anterioare a Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici al unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

În ceea ce privește condiția existenței unei chestiuni de drept de a cărei lămurire să depindă soluționarea pe fond a cauzei, într-o jurisprudență constantă, instanța supremă a subliniat că această cerință instituie o dublă condiționare: pe de o parte, trebuie să existe o chestiune de drept veritabilă și, pe de altă parte, trebuie să fie stabilită dependența necesară dintre dezlegarea chestiunii de drept identificate și soluționarea cauzei pe fond (Decizia nr. 52 din 21 octombrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1316 din 24 decembrie 2024, și Decizia nr. 96 din 25 noiembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 36 din 16 ianuarie 2025).

Condiția existenței legăturii dintre chestiunea de drept semnalată cu soluționarea fondului cauzei este îndeplinită, în situația în care, prin cererea de chemare în judecată, contestatoarea solicită, în esență, anularea deciziei inițiale, obligarea intimatei Casa Județeană de Pensii X la emiterea unei noi decizii privind acordarea pensiei de serviciu, ca urmare a constatării îndeplinirii condițiilor de vechime în specialitate, prin valorificarea cumulată a vechimii dobândite prin exercitarea în același timp a atribuțiilor de consilier juridic în temeiul unor contracte individuale de muncă, cu timp parțial, respectiv cu normă întreagă, încheiate cu doi angajatori diferiți.

Cu referire la existența unei chestiuni de drept, în absența definirii acestei noțiuni, în jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, formată în aplicarea art. 519 din Codul de procedură civilă, s-a statuat în mod constant că este necesar ca problema de drept antamată "să necesite cu pregnanță a fi lămurită, să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept și al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securității raporturilor juridice deduse judecății" (Decizia nr. 10 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016, și Decizia nr. 70 din 23 octombrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1112 din 11 decembrie 2023).

Jurisprudența consolidată în legătură cu această condiție de admisibilitate este de actualitate și după intrarea în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024, dat fiind faptul că în preambulul acestei ordonanțe de urgență s-a ținut seama de "faptul că măsurile legislative propuse pot influența pozitiv activitatea instanțelor judecătorești, în condițiile în care, încă dintr-o etapă incipientă, s-ar asigura clarificarea unor chestiuni dificile de drept" (deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 61 din 28 octombrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1274 din 18 decembrie 2024, nr. 71 din 11 noiembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1330 din 31 decembrie 2024; nr. 89 din 25 noiembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1291 din 20 decembrie 2024).

Astfel fiind, reiese neîndoielnic ideea că procedura specială prevăzută de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 prezintă caracteristicile esențiale ale procedurii pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, așa cum aceasta este reglementată de dispozițiile de drept comun din art. 519-521 din Codul de procedură civilă, la care se adaugă diferențele specifice menționate expres în conținutul acesteia.

Ca atare, chestiunea de drept supusă dezbaterii trebuie să fie una veritabilă, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege fie din cauză că acesta este incomplet, nu este corelat cu alte dispoziții legale, sau pentru că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare ori că și-ar putea extinde efectele după data abrogării lui (prin ultraactivitate), fie că ar intra în coliziune cu principii fundamentale ale dreptului.

În aceste condiții, nu orice chestiune de drept poate fi supusă dezlegării prin acest mecanism de unificare jurisprudențială, ci numai aceea care ridică problema precarității textelor de lege, a caracterului lor dual și complex. În caz contrar, rolul instanței supreme ar deveni unul de soluționare directă a cauzei aflate pe rol și ar neutraliza rolul constituțional al instanței legal învestite de a judeca în mod direct și efectiv procesul.

Definitoriu, așadar, pentru această procedură este dezlegarea de principiu pe care o poate da instanța supremă în legătură cu sensul normei de drept, cu cea mai adecvată interpretare a acesteia, atunci când este susceptibilă de mai multe înțelesuri, astfel încât ulterior, printr-o aplicare corespunzătoare din partea instanțelor, jurisprudența să capete coerență și unitate.

Caracterul complex sau, după caz, precar al reglementării, de natură a conduce, în final, la interpretări diferite, precum și dificultatea completului în a-și însuși o anumită interpretare trebuie să fie evidențiate în încheierea de sesizare, a cărei motivare se impune a fi aptă să releve reflecția asupra diferitelor variante de interpretare posibile, cu argumentele aferente, și de o manieră în care să se întrevadă explicit pragul de dificultate al întrebării și în ce măsură acesta depășește obligația ordinară a instanței de a interpreta și aplica legea în cadrul soluționării unui litigiu, întrucât simpla dilemă cu privire la sensul unei norme de drept nu poate constitui temei pentru declanșarea mecanismului hotărârii prealabile (în acest sens, spre exemplu, deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 88 din 4 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 114 din 6 februarie 2018; nr. 2 din 22 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 178 din 26 februarie 2018; nr. 32 din 30 martie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 553 din 26 iunie 2020; nr. 45 din 7 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 735 din 27 iulie 2021).

Drept urmare, punctul de vedere exprimat de instanța de trimitere necesită să aibă o anumită complexitate, să fie conceput astfel încât să demonstreze o reală dificultate în a discerne care posibilă interpretare a normei de drept este cea mai adecvată.

Aceasta, întrucât interpretarea și aplicarea legii, în circumstanțele specifice fiecărei cauze, sunt competențe care aparțin instanței de judecată învestite și reprezintă o obligație ridicată la rang de principiu fundamental, ce își găsește consacrarea în prevederile art. 5 alin. (2) din Codul de procedură civilă (în acest sens, spre exemplu, deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 6 din 20 ianuarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 176 din 3 martie 2020; nr. 1 din 18 ianuarie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 306 din 26 martie 2021; nr. 24 din 9 mai 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 554 din 7 iunie 2022).

Rațiunea instituirii condițiilor formale anterior arătate ale sesizării constă în asigurarea îndeplinirii scopului pentru care a fost introdus acest mecanism procedural, respectiv uniformizarea jurisprudenței și asigurarea predictibilității acesteia, fără ca folosirea acestuia să genereze suspendarea nejustificată a judecării unei cauze, printr-o interpretare arbitrară a necesității declanșării procedurii de către instanța de judecată, cu consecința prelungirii nejustificate a duratei procesului civil și, din această perspectivă, afectării dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

În consecință, art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 nu instituie în sarcina instanțelor specializate în materia prevăzută de art. 1 din aceeași ordonanță de urgență obligația de a declanșa mecanismul pronunțării unei hotărâri prealabile în orice situație în care este identificată o chestiune de drept ce nu a primit o rezolvare de principiu din partea instanței supreme, ci numai în acele cazuri în care chestiunea de drept în discuție reflectă acele trăsături, cu excepția caracterului noutății, pe care Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept le-a subliniat în mod constant în jurisprudența dezvoltată în aplicarea dispozițiilor art. 519-521 din Codul de procedură civilă, cu care ordonanța se completează.

Astfel, chestiunea de drept supusă dezlegării nu ridică o reală dificultate, în contextul în care nu rezultă în cauză că textele de lege indicate în cuprinsul sesizării sunt lipsite de claritate, sunt lacunare sau necorelate, ci doar că se solicită aplicarea lor situației particulare de fapt deduse judecății.

Se constată că instanța de trimitere nu a prezentat posibilele interpretări antinomice pe care chestiunea de drept le-ar suscita. Din economia speței, astfel cum a fost reținută de instanță, nici nu rezultă că ar exista dificultăți reale de interpretare a dispozițiilor legale ce fac obiectul sesizării, încheierea de sesizare neconținând o justificare a modului în care chestiunea de drept în discuție ar putea, în realitate, să susțină potențialul textelor de lege de a genera practică neunitară și, pe cale de consecință, să necesite declanșarea mecanismului prejudicial.

De altfel, instanța de trimitere nu a avut nicio dificultate în a dezvolta un raționament judiciar, prin analiza sistematică și teleologică a textelor legale supuse interpretării și a-și expune argumentat punctul de vedere cu privire la chestiunea de drept, acesta fiind în concordanță și cu opiniile transmise de instanțele naționale, expuse la capitolul VII din prezenta decizie, care ilustrează orientarea unanimă în sensul că, în cazul cumulului de funcții, vechimea realizată în temeiul unui contract individual de muncă cu timp parțial nu se adaugă la vechimea realizată în temeiul unui contract individual de muncă cu normă întreagă încheiat cu un alt angajator, întrucât nu există niciun temei legal în acest sens, însă, având în vedere contribuția la asigurări sociale, care implicit este mai mare, împrejurarea prestării muncii în temeiul a două contracte individuale de muncă diferite va conduce, în mod implicit, la un cuantum mai mare al pensiei.

Într-o astfel de situație, se constată că instanța de trimitere nu are nevoie de dezlegarea chestiunii de drept în discuție, ci se plasează în sfera nevoii de confirmare a propriului raționament, aspect care este în afara mecanismului prejudicial.

În concluzie, se reține că sesizarea nu poate primi o dezlegare pe fond atât timp cât se tinde la o delegare a funcției jurisdicționale a instanței de trimitere, aceea de a aplica dispoziții legale clare, neechivoce, faptelor deduse judecății, către instanța supremă, îndrituită doar să dea dezlegări de principiu asupra unor veritabile chestiuni de drept, iar nu să soluționeze cauza pe fond.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, cu referire la art. 521 din Codul de procedură civilă,