Decizia nr. 362/2025 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept · Dosar nr. 1157/1/2025

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 1.157/1/2025, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă domnul Cristian Balacciu, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite, desemnat în temeiul art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Suceava – Secţia I civilă în Dosarul nr. 3.691/99/2023.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar au fost depuse raportul întocmit de judecătorii-raportori, punctele de vedere la raport ale părţilor şi opiniile scrise ale Institutului Naţional al Magistraturii şi Facultăţii de drept din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Curtea de Apel Suceava – Secţia I civilă a dispus, prin Încheierea din data de 6 mai 2025, în Dosarul nr. 3.691/99/2023, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: Dacă, în interpretarea art. 274 raportat la art. 80 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, punerea în executare provizorie a hotărârii unei instanţe de reintegrare a salariatului trebuie adusă la cunoştinţa acestuia sau operează de drept, indiferent de orice act intern al angajatorului, iar în ipoteza în care aceasta operează de drept care este momentul acestui efect. II. Dispoziţiile legale care formează obiectul sesizării II.1. Dispoziţiile legale supuse interpretării

Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Codul muncii) ” Art. 80. – (1) În cazul în care concedierea a fost efectuată în mod netemeinic sau nelegal, instanţa va dispune anularea ei şi va obliga angajatorul la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul. (2) La solicitarea salariatului instanţa care a dispus anularea concedierii va repune părţile în situaţia anterioară emiterii actului de concediere. (3) În cazul în care salariatul nu solicită repunerea în situaţia anterioară emiterii actului de concediere, contractul individual de muncă va înceta de drept la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti.” ” Art. 274. – Hotărârile pronunţate în fond sunt definitive şi executorii de drept.” II.2. Alte dispoziţii legale relevante

Codul de procedură civilă ” Art. 427. – (1) Hotărârea se va comunica din oficiu părţilor, în copie, chiar dacă este definitivă. Comunicarea se va face de îndată ce hotărârea a fost redactată şi semnată în condiţiile legii. (…)” ” Art. 430. – (1) Hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată. (2) Autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă. (…) (4) Când hotărârea este supusă apelului sau recursului, autoritatea de lucru judecat este provizorie.” ” Art. 448. – (1) Hotărârile primei instanţe sunt executorii de drept când au ca obiect: (…) 10. în orice alte cazuri în care legea prevede că hotărârea este executorie. (2) Executarea hotărârilor prevăzute la alin. (1) are caracter provizoriu.” ” Art. 622. – (1) Obligaţia stabilită prin hotărârea unei instanţe sau printr-un alt titlu executoriu se aduce la îndeplinire de bunăvoie. (2) În cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie obligaţia sa, aceasta se duce la îndeplinire prin executare silită, care începe odată cu sesizarea organului de executare, potrivit dispoziţiilor prezentei cărţi, dacă prin lege specială nu se prevede altfel.” ” Art. 632. – (1) Executarea silită se poate efectua numai în temeiul unui titlu executoriu. (2) Constituie titluri executorii hotărârile executorii prevăzute la art. 633, hotărârile cu executare provizorie, hotărârile definitive, precum şi orice alte hotărâri sau înscrisuri care, potrivit legii, pot fi puse în executare.” ” Art. 637. – (1) Punerea în executare a unei hotărâri judecătoreşti care constituie titlu executoriu se poate face numai pe riscul creditorului dacă hotărârea poate fi atacată cu apel sau recurs; dacă titlul este ulterior modificat ori desfiinţat, creditorul va fi ţinut, în condiţiile legii, să îl repună pe debitor în drepturile sale, în tot sau în parte, după caz.”

Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Codul muncii) ” Art. 8. – (1) Relaţiile de muncă se bazează pe principiul consensualităţii şi al bunei-credinţe. (2) Pentru buna desfăşurare a relaţiilor de muncă, participanţii la raporturile de muncă se vor informa şi se vor consulta reciproc, în condiţiile legii şi ale contractelor colective de muncă.” ” Art. 17. – (…) (3) Persoana selectată în vederea angajării ori salariatul, după caz, va fi informată cu privire la cel puţin următoarele elemente: (…) g) data de la care contractul urmează să îşi producă efectele; (…)” ” Art. 40. – (…) (2) Angajatorului îi revin, în principal, următoarele obligaţii: a) să informeze salariaţii asupra condiţiilor de muncă şi asupra elementelor care privesc desfăşurarea relaţiilor de muncă; (…)” III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia a fost invocată chestiunea de drept

Prin Cererea înregistrată cu nr. 3.691/99/2023 pe rolul Tribunalului Iaşi – Secţia I civilă, reclamanta T.L. a chemat în judecată pe pârâtul C.M.I., solicitând instanţei să dispună anularea deciziei de reintegrare din 20 februarie 2022, a deciziei de suspendare a contractului individual de muncă din 5 mai 2023, a deciziei de concediere din 26 mai 2023 şi a tuturor actelor subsecvente emise de pârât, precum şi la plata drepturilor salariale indexate, majorate şi actualizate cu rata inflaţiei, de care ar fi beneficiat reclamanta începând cu data de 5 mai 2023 şi până la reintegrarea sa efectivă.

Prin Sentinţa civilă nr. 608 din 1 aprilie 2024, Tribunalul Iaşi – Secţia I civilă a admis în parte cererea şi a anulat decizia de suspendare a contractului individual de muncă din 5 mai 2023, decizia de concediere din 26 mai 2023, referatele de sesizare a abaterii disciplinare din 3 şi 4 aprilie 2023, convocarea la cercetarea disciplinară din 18 aprilie 2023, procesul-verbal de audiere din 18 mai 2023, raportul final pentru cercetarea disciplinară prealabilă din 18 mai 2023; a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere privind anularea deciziilor de reintegrare din 20 februarie 2022 şi din 20 februarie 2023 şi, ca lipsite de interes, capetele de cerere privind obligarea pârâtului la reintegrarea efectivă şi reală cu înştiinţarea la adresa corectă a reclamantei şi la plata drepturilor salariale, începând cu data desfacerii contractului de muncă şi până la reintegrarea sa efectivă.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că reclamanta a obţinut pe cale judiciară anularea unei decizii anterioare de concediere, prin Sentinţa civilă nr. 196 din 3 februarie 2023 a Tribunalului Iaşi – Secţia I civilă.

La scurt timp după pronunţarea acestei sentinţe, angajatorul a emis decizia de reintegrare din 20 februarie 2023 şi, ulterior, decizia de suspendare a contractului individual de muncă şi, în final, decizia de concediere ca urmare a absenţelor nejustificate ale reclamantei.

Prima instanţă a apreciat că niciuna dintre comunicările făcute de pârât reclamantei până la data emiterii deciziei de concediere din 26 mai 2023 nu au fost eficiente având în vedere că aceasta a comunicat domiciliul procesual ales instanţei în şedinţă publică şi în prezenţa apărătorului pârâtului, astfel încât nu i se poate imputa absenţa nejustificată de la serviciu.

A mai reţinut că reclamanta nu era obligată să se prezinte la locul de muncă odată cu pronunţarea hotărârii, în condiţiile în care aceasta nu fusese încă redactată şi comunicată, fiind discutabilă posibilitatea punerii sale în executare încă de la momentul pronunţării.

Prin urmare, tribunalul a apreciat că este evident că angajatorul trebuie să aducă la cunoştinţa salariatului executarea de bunăvoie a hotărârii prin care s-a dispus reintegrarea acestuia, chiar dacă dispoziţiile legale nu reglementează în detaliu această chestiune.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel ambele părţi.

Reclamanta a susţinut, în esenţă, că angajatorul, în mod vremelnic, a pus în executare Sentinţa civilă nr. 196 din 3 februarie 2023 a Tribunalului Iaşi – Secţia I civilă, înainte de comunicarea acesteia, la data de 21 aprilie 2023, atacată cu apel la data de 28 aprilie 2023, iar prima instanţă în mod nelegal a respins reintegrarea în muncă, în mod efectiv şi real, cu plata drepturilor salariale cuvenite, invocând în mod greşit prima decizie de concediere din 4 aprilie 2022 ce a format obiectul Dosarului nr. 2.622/99/2022 al Tribunalului Iaşi – Secţia I civilă.

A mai arătat că angajatorul nu i-a comunicat întreaga documentaţie la noua adresă, adusă la cunoştinţă în şedinţa publică din 14 noiembrie 2022, astfel că, independent de voinţa sa, nu s-a putut prezenta la locul de muncă.

Pârâtul a susţinut că toate comunicările ulterioare datei de 3 februarie 2023, când instanţa s-a pronunţat asupra fondului, au fost făcute la adresele indicate în cererea de chemare în judecată, astfel că nu i se poate imputa împrejurarea că fosta salariată nu mai locuia efectiv la adresele respective.

Totodată, a menţionat că decizia de reintegrare nu materializează un act de dispoziţie al angajatorului, întrucât acesta nu face decât să pună în aplicare o măsură executorie pe care instanţa a stabilit-o în favoarea salariatului, măsură executorie de la data soluţionării cauzei în primă instanţă.

A mai făcut referire la o decizie pronunţată într-o cauză similară prin care s-a stabilit că, în lipsa unui text expres de lege care să oblige angajatorul să emită o decizie de reintegrare în muncă, rezultă că reintegrarea are loc în baza hotărârii judecătoreşti; aşadar, salariatul are obligaţia de a se prezenta la locul de muncă din momentul pronunţării sentinţei, fără a fi necesară efectuarea vreunui demers de către angajator.

În acest context a subliniat că nu există o obligaţie generică de a comunica decizia de reintegrare a salariatului atât timp cât în sarcina angajatorului nu este prevăzută obligaţia de a întocmi un astfel de act.

Prin Încheierea nr. 337 din 13 februarie 2025, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia a II-a civilă a dispus strămutarea judecării cauzei de la Curtea de Apel Iaşi la Curtea de Apel Suceava, cu păstrarea actelor de procedură îndeplinite. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Instanţa de trimitere a apreciat că sesizarea îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

În acest sens a arătat că procesul se află în curs de soluţionare pe rolul Curţii de Apel Suceava, care judecă litigiul în ultimă instanţă.

Chestiunea de drept care trebuie lămurită ridică dificultăţi de interpretare a art. 274, raportat la art. 80 alin. (2) din Codul muncii, întrucât există o omisiune de reglementare, în situaţia dispunerii printr-o hotărâre cu executare provizorie a reintegrării în funcţie a salariatului concediat nelegal, a necesităţii emiterii unui act de punere în executare a acestei hotărâri, respectiv a obligaţiei angajatorului de a emite o decizie de reintegrare în funcţie, pe care să o comunice salariatului în vederea reluării raporturilor de muncă.

Chestiunea de drept este una reală, veritabilă, susceptibilă să dea naştere unor interpretări diferite şi controversate, deoarece această omisiune de reglementare impune intervenţia instanţei în caz de litigiu între părţile raportului de muncă, aceasta trebuind să stabilească modalitatea efectivă de reluare a acestor raporturi, dedusă pe cale de interpretare, din coroborarea celor două texte legale.

A mai arătat că soluţionarea pe fond a cauzei depinde de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere prin raportare la considerentele primei instanţe şi criticile formulate în apel.

Instanţa de trimitere a subliniat că este îndeplinită inclusiv cerinţa noutăţii, având în vedere că nu s-a conturat o practică judiciară în interpretarea şi aplicarea art. 80 şi 274 din Codul muncii.

A mai menţionat că instanţa supremă nu a statuat asupra chestiunii de drept invocate, care nici nu formează obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Numai pârâtul a prezentat un punct de vedere asupra chestiunii de drept, apreciind că, odată anulată decizia de concediere, contestatorul a redobândit calitatea de salariat pe care o avea anterior emiterii deciziei anulate, având astfel obligaţia de a se prezenta la locul de muncă, fără a fi necesară vreo altă formalitate din partea angajatorului. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Instanţa de trimitere a apreciat că reluarea raporturilor de muncă are loc în temeiul hotărârii judecătoreşti, iar nu al unei eventuale decizii de reintegrare emise de angajator.

Legea nu prevede însă un termen în care angajatorul poate dispune ori salariatul poate să solicite reluarea activităţii ca urmare a soluţiei pronunţate de instanţă.

În aceste condiţii trebuie avut în vedere scopul urmărit de legiuitor prin reglementarea caracterului executoriu al hotărârilor judecătoreşti pronunţate în primă instanţă în litigiile de muncă, astfel cum a fost evidenţiat prin Decizia nr. 292 din 26 aprilie 2018 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 618 din 18 iulie 2018.

A mai arătat că lipsa unui act formal de punere în executare a hotărârii primei instanţe emis de angajator determină dificultăţi de ordin practic în stabilirea momentului de la care raporturile de muncă sunt reluate efectiv.

Astfel, pe de o parte, se poate aprecia că salariatul trebuie încunoştinţat cu privire la intenţia angajatorului de a executa hotărârea instanţei de judecată, înainte de comunicarea acesteia, în vederea prezentării salariatului la locul de muncă.

Pe de altă parte, se poate argumenta şi că niciuna din părţi nu are vreo obligaţie decurgând din raportul juridic de muncă, reactivat în temeiul hotărârii judecătoreşti, până la comunicarea acestei hotărâri de către instanţă.

În cazul în care s-ar aprecia că angajatorul nu trebuie să mai emită vreun act pentru punerea în executare a hotărârii în vederea reluării raporturilor de muncă, aceasta producându-se de drept, în temeiul hotărârii judecătoreşti pe care ambele părţi o cunosc, trebuie stabilit şi momentul de la care ar opera acest efect, respectiv de la data pronunţării hotărârii sau de la data comunicării acesteia. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale

Din răspunsurile transmise de instanţele consultate au rezultat două opinii.

Astfel, într-o primă opinie s-a apreciat că punerea în executare provizorie a hotărârii de reintegrare a salariatului operează de drept, indiferent de orice act intern al angajatorului, fie de la data pronunţării, fie a doua zi după pronunţare.

S-a arătat că hotărârea de reintegrare trebuie executată de părţi fără nicio formalitate prin prezentarea salariatului la locul de muncă, începând cu data pronunţării hotărârii. De altfel, Codul muncii nu prevede vreo modalitate concretă în care are loc reluarea activităţii, legiuitorul neimpunând angajatorului obligaţia de a emite o decizie de reintegrare a salariatului concediat nelegal.

În a doua opinie s-a apreciat că punerea în executare provizorie a hotărârii unei instanţe de reintegrare a salariatului trebuie adusă la cunoştinţa acestuia.

S-a argumentat că reintegrarea nu operează automat ca urmare a pronunţării hotărârii judecătoreşti prin care s-a dispus această măsură. Din punct de vedere formal, angajatorul trebuie să emită o decizie de reintegrare pe care să o comunice salariatului anterior datei la care acesta urmează să îşi reia activitatea. Astfel, dobândirea calităţii de salariat nu se realizează prin simpla pronunţare a hotărârii de reintegrare în condiţiile art. 80 din Codul muncii, părţile fiind repuse efectiv în situaţia anterioară numai prin executarea voluntară ori silită a hotărârii de reintegrare.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii cu privire la problema de drept care formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Prin Decizia nr. 292 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al Românei, Partea I, nr. 618 din 18 iulie 2018, Curtea Constituţională a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate invocată şi a constatat că dispoziţiile art. 274 din Codul muncii sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. IX. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prin Decizia nr. 18 din 13 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al Românei, Partea I, nr. 767 din 30 septembrie 2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit că, „în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 278 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, dispoziţiile art. 1.324, 1.325 şi 1.326 din Codul civil, republicat, pot fi aplicate în întregirea dispoziţiilor Codului muncii, fiind compatibile cu specificul raporturilor de muncă. În interpretarea art. 55 lit. c) şi art. 77 din Codul muncii, decizia de concediere poate fi revocată până la data comunicării acesteia către salariat, actul de revocare fiind supus exigenţelor de comunicare corespunzătoare actului pe care îl revocă (decizia de concediere) „.

Prin Decizia nr. 34 din 24 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al Românei, Partea I, nr. 18 din 9 ianuarie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit că, „în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 77 din Codul muncii, cu referire la dispoziţiile art. 278 alin. (1) din Codul muncii şi la dispoziţiile art. 1.326 din Codul civil, decizia de concediere individuală emisă potrivit dispoziţiilor art. 76 din Codul muncii se poate comunica prin poşta electronică, aceasta reprezentând o modalitate de comunicare aptă din punct de vedere procesual să declanşeze curgerea termenului de contestare jurisdicţională a deciziei, potrivit dispoziţiilor art. 211 lit. a) din Legea nr. 62/2011 raportat la dispoziţiile art. 216 din acelaşi act normativ, cu referire la dispoziţiile art. 184 alin. (1) din Codul de procedură civilă, în condiţiile în care salariatul a comunicat angajatorului aceste date de contact şi există o uzanţă a acestei forme de comunicare între părţi. Decizia astfel comunicată prin poşta electronică, în format PDF accesibil electronic, trebuie să respecte doar cerinţele formale impuse de dispoziţiile art. 76 din Codul muncii, nu şi pe cele impuse de Legea nr. 455/2001, referitor la înscrisul în formă electronică”. X. Opiniile specialiştilor consultaţi

Institutul Naţional al Magistraturii a apreciat că punerea în executare provizorie a hotărârii judecătoreşti de reintegrare a salariatului trebuie adusă la cunoştinţa acestuia de către angajator.

Astfel, pentru executarea obligaţiei de reintegrare a salariatului, în sensul primirii acestuia la serviciu şi al reluării în concret a atribuţiilor de serviciu ce îi revin, nu este suficientă o atitudine pasivă din partea angajatorului (de a nu împiedica angajatul să se prezinte la serviciu). Dimpotrivă, executarea acestei obligaţii de a face intuitu personae presupune un fapt comisiv, ce trebuie adus la cunoştinţa salariatului, în sensul informării acestuia cu privire la intenţia angajatorului de a executa de bunăvoie obligaţia.

Această obligaţie pozitivă de a face rezultă inclusiv din dispoziţiile care reglementează raporturile de muncă reprezentate de art. 8, art. 17 alin. (3) lit. g) şi art. 40 alin. (2) din Codul muncii.

Facultatea de drept din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara a prezentat două opinii ale colectivului didactic asupra chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării.

Astfel, într-o opinie a apreciat că angajatorul trebuie să emită o decizie de reintegrare pe care să o comunice salariatului la domiciliul său real, fiind necesară menţionarea datei la care acesta din urmă trebuie să se prezinte la serviciu.

Aşadar, angajatorul trebuie să emită un act prin care să înştiinţeze salariatul cu privire la intenţia sa de a executa hotărârea instanţei înainte de comunicarea acesteia, în vederea prezentării salariatului la locul de muncă.

Într-o altă opinie s-a apreciat că trebuie făcută o distincţie între ipoteza în care toate condiţiile obiective de muncă existente la data concedierii subzistă la momentul pronunţării sentinţei executorii de reintegrare a salariatului pe postul deţinut anterior concedierii şi ipoteza în care aceste condiţii nu mai sunt îndeplinite la momentul pronunţării hotărârii respective.

Referitor la prima ipoteză s-a apreciat că salariatul este obligat să se prezinte la locul de muncă începând cu prima zi lucrătoare următoare celei în care i se comunică soluţia instanţei de judecată, iar angajatorul este obligat să îl primească pe salariat şi să întocmească formalităţile tehnico-administrative de reintegrare a acestuia.

În acest sens s-a arătat că nu este necesară emiterea unei decizii de repunere a salariatului pe postul deţinut anterior emiterii actului de concediere, întrucât acest efect se produce în temeiul sentinţei de anulare a deciziei de concediere şi de repunere a părţilor în situaţia anterioară.

În ipoteza în care la data pronunţării hotărârii de reintegrare nu mai subzistă toate condiţiile obiective de muncă de la data concedierii, reintegrarea efectivă a salariatului ca urmare a desfiinţării deciziei de concediere nu operează de drept ca efect al sentinţei prin care s-a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară.

Astfel, momentul de la care se poate considera că salariatul este reintegrat efectiv coincide cu data la care condiţiile iniţiale de muncă sunt restabilite, fiind însă necesară informarea salariatului cu privire la restabilirea acestor condiţii. XI. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că executarea de către angajator, la iniţiativa sa, a hotărârii judecătoreşti pronunţate de prima instanţă în sensul reintegrării salariatului pe postul deţinut anterior concedierii nelegale presupune înştiinţarea angajatului cu privire la reactivarea contractului individual de muncă şi cu privire la data reluării efective a raporturilor de muncă. XII. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie XII.1. Asupra admisibilităţii sesizării

Problema de drept dedusă soluţionării prin prezenta sesizare se referă la interpretarea dispoziţiilor art. 80 alin. (2) şi art. 274, coroborate cu cele ale art. 8, art. 17 alin. (3) lit. g) şi art. 40 alin. (2) lit. a) din Codul muncii, în scopul stabilirii modalităţii de punere în executare din iniţiativa angajatorului a hotărârii primei instanţe de reintegrare a angajatului pe postul deţinut anterior concedierii nelegale. În concret, este necesar a se stabili dacă punerea în executare a sentinţei de reintegrare se produce de drept, fără nicio formalitate din partea angajatorului, sau, dimpotrivă, se impune emiterea unei decizii de reintegrare ori a unei înştiinţări transmise salariatului, în vederea aducerii la cunoştinţă cu privire la reactivarea contractului individual de muncă şi cu privire la data reluării efective a raporturilor de muncă.

În prealabil este necesară verificarea regularităţii sesizării prin prisma dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, conform cărora „dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Dispoziţia legală menţionată cuprinde condiţiile de admisibilitate care trebuie îndeplinite în mod cumulativ pentru a determina legala învestire a instanţei supreme, în vederea declanşării mecanismului procedural instituit pentru preîntâmpinarea apariţiei practicii neunitare la nivelul instanţelor judecătoreşti. Conform jurisprudenţei constante a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, condiţiile desprinse din prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă sunt următoarele: a) existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; b) cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; c) instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece cauza în ultimă instanţă; d) ivirea unei chestiuni de drept veritabile, susceptibile să dea naştere unor interpretări diferite, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată; e) chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă; f) chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Procedând la verificarea îndeplinirii cerinţelor legale anterior menţionate, trebuie observat că sesizarea de faţă a fost formulată în cadrul unui litigiu de dreptul muncii, având ca obiect anularea unei decizii de concediere şi a altor acte întocmite de angajator, astfel încât este dedus judecăţii un conflict de muncă în legătură cu încetarea unui contract individual de muncă, potrivit art. 266 din Codul muncii. Cauza se află în faza procesuală a apelului, pe rolul unei curţi de apel învestite cu soluţionarea în ultimă instanţă, în raport cu dispoziţiile art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă, coroborate cu cele ale art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă şi art. 271 alin. (2 2 ) din Codul muncii, conform cărora hotărârile primei instanţe pronunţate în conflictele de muncă sunt supuse numai apelului, fără posibilitatea exercitării recursului împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel. Aşadar, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost dispusă în cadrul unei cauze aflate în curs de judecată, al cărei obiect se află în competenţa legală a unui complet al curţii de apel, iar instanţa de trimitere judecă litigiul în ultimă instanţă, deoarece hotărârea judecătorească pe care o va pronunţa în apel nu este susceptibilă de a forma obiectul unui recurs.

De asemenea, observând conţinutul întrebării adresate de instanţa de trimitere, în raport cu apărările formulate de ambele părţi în faza procesuală a apelului, se constată că litigiul în discuţie ridică o chestiune de drept veritabilă, suficient de dificilă, susceptibilă să dea naştere unor interpretări diferite, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată. Astfel, în condiţiile în care hotărârile primei instanţe, pronunţate în conflictele de muncă, sunt executorii de drept, iar executarea acestora are caracter provizoriu, se ridică problema stabilirii momentului de la care se reiau raporturile de muncă în ipoteza în care iniţiativa executării sentinţei de reintegrare aparţine angajatorului, iar nu angajatului reintegrat pe postul din care fusese concediat nelegal, fiind necesar a se determina dacă reintegrarea efectivă presupune sau nu presupune emiterea vreunui act din partea angajatorului sau dacă această reintegrare efectivă se produce automat în baza hotărârii judecătoreşti pronunţate de prima instanţă, fie de la momentul pronunţării, fie de la momentul comunicării respectivei hotărâri. Dificultatea chestiunii de drept rezultă, pe de o parte, din nestipularea în Codul muncii a vreunei obligaţii a angajatorului în vederea reintegrării efective a salariatului concediat nelegal, distinctă de obligaţia conţinută de hotărârea judecătorească, iar, pe de altă parte, din necesitatea coroborării dispoziţiilor legale speciale din materia dreptului muncii cu dispoziţiile de drept comun privind executarea obligaţiilor de a face stabilite printr-un titlu executoriu.

Modul de rezolvare a chestiunii de drept ridicate de instanţa de trimitere determină soluţia ce se va pronunţa în cauza aflată pe rolul curţii de apel, atât timp cât aceasta este chemată a exercita controlul judiciar cu privire la sentinţa prin care tribunalul a reţinut că angajatorul care dorea să pună în executare sentinţa de reintegrare a salariatului, pronunţată de instanţa de fond, avea obligaţia generică de a face comunicarea reintegrării la o adresă unde ştia că această operaţiune va fi eficientă, ceea ce înseamnă că, în lipsa unei comunicări eficiente cu privire la reintegrarea angajatei, nu poate fi reţinută vinovăţia acesteia pentru fapta de a absenta nejustificat de la serviciu. În condiţiile în care, pe de o parte, angajatorul a susţinut că reintegrarea efectivă se realizează în baza hotărârii judecătoreşti, de la momentul pronunţării acesteia, iar, pe de altă parte, angajatul a considerat că, în lipsa comunicării hotărârii judecătoreşti de reintegrare şi a unei informări eficiente din partea angajatorului cu privire la reluarea raporturilor de muncă, nu îi incumbă obligaţia de a se prezenta la serviciu pentru prestarea muncii, soluţionarea litigiului privind anularea celei de-a doua decizii de concediere depinde de modalitatea în care va fi rezolvată chestiunea de drept la care se referă prezenta sesizare.

Totodată, cerinţa noutăţii este realizată, cât timp practica judiciară în legătură cu problema de drept menţionată nu este una consistentă şi nici nu se conturează o jurisprudenţă consolidată într-o anumită direcţie. Astfel, în urma verificărilor efectuate la nivelul curţilor de apel au fost identificate 4 hotărâri judecătoreşti definitive, care reflectă direcţii diferite de interpretare. În plus, punctele de vedere exprimate de judecătorii şi de specialiştii consultaţi sunt divergente, ceea ce reprezintă un indiciu în sensul că jurisprudenţa poate dobândi în viitor un caracter neunitar, împrejurare care justifică interesul pentru declanşarea mecanismului pronunţării hotărârii prealabile, în scopul preîntâmpinării apariţiei unei practici judiciare divergente.

În fine, în urma consultării evidenţelor deţinute la nivelul instanţei supreme rezultă că este realizată condiţia privitoare la existenţa unei chestiuni care să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Fiind îndeplinite, în mod cumulativ, toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, se impune dezlegarea chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. XII.2. Asupra fondului sesizării

Chestiunea de drept care formează obiectul prezentei sesizări se referă la interpretarea dispoziţiilor art. 80 alin. (2) şi art. 274, coroborate cu cele ale art. 8, art. 17 alin. (3) lit. g) şi art. 40 alin. (2) lit. a) din Codul muncii, în scopul determinării modalităţii în care angajatorul poate pune în executare de bunăvoie hotărârea judecătorească a primei instanţe, prin care s-a dispus reintegrarea salariatului pe postul deţinut anterior concedierii nelegale, şi stabilirii datei de la care raporturile de muncă se reiau în mod efectiv.

Pentru a clarifica problema de drept ridicată de instanţa de trimitere este necesar, în primul rând, a se efectua o analiză cu privire la caracterul executoriu al hotărârilor judecătoreşti pronunţate de instanţele de fond în soluţionarea conflictelor individuale de muncă şi modalităţile legale de punere în executare a acestora; în al doilea rând, trebuie stabilit dacă există sau nu în sarcina angajatorului vreo obligaţie de informare a salariatului cu privire la reactivarea contractului individual de muncă; în al treilea rând, se impune a se determina momentul de la care sunt reluate în mod efectiv raporturile de muncă, în temeiul hotărârii judecătoreşti prin care prima instanţă a dispus reintegrarea salariatului concediat nelegal.

Prima chestiune ce se impune a fi clarificată este legată de executorialitatea hotărârilor judecătoreşti pronunţate de instanţele de fond în soluţionarea conflictelor individuale de muncă, hotărâri care conţin dispoziţia de obligare a angajatorului la reintegrarea salariatului pe postul deţinut anterior concedierii nelegale.

Conform art. 266 din Codul muncii, jurisdicţia muncii are ca obiect, printre altele, soluţionarea conflictelor de muncă cu privire la încetarea contractelor individuale de muncă, iar, potrivit art. 274 din acelaşi cod, hotărârile pronunţate în fond sunt definitive şi executorii de drept.

Art. 632 alin. (2) din Codul de procedură civilă stabileşte că reprezintă titluri executorii, printre altele, hotărârile cu executare provizorie.

Art. 448 alin. (1) din Codul de procedură civilă menţionează cazurile în care intervine executarea provizorie de drept, arătând, la pct. 10, că hotărârile primei instanţe sunt executorii de drept în orice alte cazuri în care legea prevede că hotărârea este executorie.

Prin urmare, din coroborarea art. 448 alin. (1) pct. 10 din Codul de procedură civilă cu art. 274 din Codul muncii rezultă caracterul executoriu de drept al hotărârii pronunţate în fond în jurisdicţia muncii. De asemenea, conform art. 448 alin. (2) din Codul de procedură civilă, executarea acestei hotărâri are caracter provizoriu.

În concret, sentinţa pronunţată de prima instanţă în sensul obligării angajatorului la reintegrarea salariatului concediat nelegal este executorie de drept, în mod provizoriu.

Caracterul executoriu al hotărârii judecătoreşti nu conduce însă la concluzia că aceasta este pusă în executare în mod automat, ci executarea se realizează în urma parcurgerii căilor legale ce permit îndeplinirea obligaţiilor stabilite prin respectiva hotărâre judecătorească.

Astfel, art. 622 alin. (1) din Codul de procedură civilă prevede explicit că obligaţia stabilită prin hotărârea unei instanţe sau printr-un alt titlu executoriu se duce la îndeplinire de bunăvoie. Conform alin. (2) al aceluiaşi articol, în cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie obligaţia sa, aceasta se duce la îndeplinire prin executare silită, care începe odată cu sesizarea organului de executare.

Aşadar, o hotărâre judecătorească ce beneficiază de executare provizorie poate fi pusă în executare de bunăvoie de către debitor sau, în lipsa executării voluntare, aceasta este dusă la îndeplinire prin executare silită, care începe prin cererea de executare silită formulată de creditor.

În litigiul care a prilejuit formularea prezentei sesizări, hotărârea judecătorească pronunţată de prima instanţă conţine dispoziţia de obligare a angajatorului la reintegrarea efectivă a salariatului pe postul deţinut anterior desfacerii disciplinare a contractului individual de muncă. Aşadar, calitatea de debitor al obligaţiei de reintegrare aparţine angajatorului, iar calitatea de creditor salariatului, neexistând nicio altă obligaţie care să fie stipulată în sarcina salariatului. De aceea, mai înainte de punerea în executare a respectivei hotărâri judecătoreşti, salariatul nu are nicio obligaţie faţă de angajatorul său, ci, abia după reintegrarea efectivă, acesta este ţinut să respecte toate obligaţiile asumate prin contractul individual de muncă încheiat între părţi şi reactivat prin pronunţarea soluţiei de reintegrare dispuse de către instanţa judecătorească.

Aşa fiind, punerea în executare a sentinţei care conţine dispoziţia de obligare la reintegrarea salariatului concediat nelegal se poate realiza de bunăvoie, din iniţiativa debitorului angajator, sau prin executare silită, cu caracter provizoriu, la cererea creditorului salariat.

Conform art. 80 alin. (2) şi (3) din Codul muncii, salariatul concediat nelegal are opţiune între a solicita sau a nu solicita repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii actului de concediere anulat, fără a fi obligat să reia raporturile de muncă derulate cu angajatorul care i-a desfăcut nelegal contractul individual de muncă.

Atât timp cât hotărârea judecătorească include doar obligaţia angajatorului de a proceda la reintegrarea efectivă nu există vreun temei în sensul de a considera că salariatul are obligaţia de a se prezenta la locul de muncă de la momentul pronunţării sentinţei de către instanţa de fond, mai înainte de punerea în executare a acesteia. Tot astfel, nu există o obligaţie pentru acesta de a solicita punerea în executare silită a sentinţei, care beneficiază de executare de drept provizorie, existând riscul infirmării respectivei soluţii în calea de atac.

O astfel de interpretare a dispoziţiilor art. 80 şi 274 din Codul muncii se regăseşte şi în considerentele Deciziei nr. 292 din 26 aprilie 2018 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al Românei, Partea I, nr. 618 din 18 iulie 2018, prin care instanţa de contencios constituţional, respingând ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 274 din Codul muncii, a arătat explicit, în considerentele expuse la paragrafele 17-20, că reglementarea caracterului executoriu al hotărârilor judecătoreşti pronunţate în primă instanţă în litigiile de muncă are ca premisă necesitatea unei intervenţii jurisdicţionale rapide care să clarifice şi să protejeze drepturile concurente ale părţilor, respectiv dreptul la muncă al salariatului şi dreptul angajatorului de a desfăşura o activitate economică. O astfel de măsură are un caracter provizoriu, păstrarea ei fiind condiţionată de soluţia hotărârii judecătoreşti pronunţate în cauză, rămase definitivă. Prin urmare, din perspectiva salariaţilor, contestatori ai unei decizii de concediere, care au solicitat, în temeiul art. 80 alin. (2) din Codul muncii, repunerea în situaţia anterioară emiterii actului de concediere, prevederile art. 274 din Codul muncii reprezintă o dispoziţie favorabilă, întrucât asigură reintegrarea în muncă şi plata drepturilor salariale fără a se aştepta parcurgerea tuturor etapelor procesuale până la rămânerea definitivă a soluţiei instanţei de judecată. Însă această măsură are un caracter provizoriu, existând riscul de a fi infirmată de soluţia pronunţată în calea de atac, ceea ce înseamnă că atitudinea procesuală a salariaţilor şi deciziile pe care le vor lua trebuie să aibă în vedere toate aceste elemente şi să se adapteze în consecinţă. Instanţa de contencios constituţional a subliniat că dispoziţiile de lege criticate nu îi împiedică să aleagă un loc de muncă şi nici nu îi forţează să muncească la un anumit angajator, ci îi confruntă cu o alegere care pune în balanţă beneficiul reintegrării în locul de muncă deţinut anterior şi riscul de a pierde acest loc de muncă, dacă nu vor obţine o soluţie favorabilă în calea de atac.

Simpla pronunţare a sentinţei de reintegrare, nepusă în executare, nu echivalează cu reactivarea în mod automat a contractului individual de muncă încheiat între părţi, desfăcut în mod nelegal de către angajator, atât timp cât nu există o dispoziţie legală care să prevadă astfel.

Prin urmare, măsura reintegrării efective nu se produce automat prin pronunţarea sentinţei, ci numai în urma punerii acesteia în executare, în modalităţile prevăzute de lege.

Tot astfel, în ipoteza reglementată de art. 80 alin. (3) din Codul muncii, atunci când salariatul nu optează pentru repunerea în situaţia anterioară emiterii actului de concediere, contractul individual de muncă se consideră încetat de drept nu de la data pronunţării hotărârii primei instanţe, ci de la data rămânerii definitivă a hotărârii judecătoreşti.

Posibilitatea pentru angajator de a prelua iniţiativa punerii în executare a hotărârii judecătoreşti de reintegrare a angajatului concediat nelegal este justificată în raport cu interesul de a obţine prestaţia muncii cât mai repede, atât timp cât este ţinut să plătească despăgubiri echivalente drepturilor salariale până la momentul la care va executa obligaţia de a face dispusă de instanţa de fond, respectiv până la momentul reintegrării efective a salariatului pe postul deţinut anterior.

În plus, interesul angajatorului de a pune benevol în executare sentinţa de reintegrare poate fi întemeiat pe dorinţa de a evita o executare silită ulterioară sau chiar o plângere penală cu privire la infracţiunea prevăzută de art. 287 alin. (1) lit. d) din Codul penal, vizând neexecutarea hotărârii judecătoreşti prin care s-a dispus reintegrarea în muncă a unui salariat.

Concluzionând asupra primei chestiuni ce se impune a fi clarificată, în interpretarea dispoziţiilor art. 80 şi 274 din Codul muncii, instanţa supremă statuează în sensul că dispoziţia de reintegrare a salariatului concediat nelegal, cuprinsă în hotărârea judecătorească pronunţată de prima instanţă, este susceptibilă de punere în executare fie de bunăvoie, din iniţiativa debitorului angajator, fie prin executare silită provizorie, din iniţiativa creditorului salariat.

A doua problemă ridicată de instanţa de trimitere se referă la formalitatea în care se realizează punerea în executare benevolă a sentinţei de reintegrare a salariatului concediat nelegal. Sub acest aspect este relevantă situaţia de fapt identificată de instanţa de trimitere potrivit căreia angajatorul a emis o decizie de reintegrare, care nu a fost comunicată în mod eficient salariatului. Aşadar, punerea în executare a hotărârii judecătoreşti de reintegrare s-a dorit a se realiza de bunăvoie de către debitorul angajator, ridicându-se problema dacă modalitatea în care a procedat acesta este impusă de lege şi dacă astfel comunicarea actului de reintegrare către salariat este obligatorie.

Pentru a răspunde acestor nelămuriri, se observă că, într-adevăr, în Codul muncii nu există vreo reglementare care să impună angajatorului o obligaţie în sensul de a emite o decizie de reintegrare, astfel încât, de principiu, neemiterea şi/sau necomunicarea în sine a unui astfel de act către salariat nu echivalează în mod absolut cu nepunerea în executare benevolă a sentinţei de reintegrare.

În schimb, hotărârea judecătorească a primei instanţe, care conţine dispoziţia de obligare a angajatorului la reintegrarea efectivă, presupune punerea în executare pentru a se produce efectul reactivării contractului individual de muncă, astfel cum s-a argumentat mai sus.

În ipoteza punerii în executare de bunăvoie a acestei hotărâri, de către angajatorul obligat la reintegrarea efectivă a salariatului, este necesară cunoaşterea manifestării sale de voinţă în sensul reluării raporturilor de muncă. O atare cerinţă rezultă, pe de o parte, din împrejurarea că sentinţa pronunţată de prima instanţă este executorie provizoriu, existând riscul anulării sau schimbării acesteia în calea de atac, cu consecinţa pierderii definitive a respectivului loc de muncă pentru salariatul concediat, iar, pe de altă parte, din faptul că salariatul, în calitate de creditor al reintegrării, nu are o obligaţie de a demara executarea silită provizorie. În plus, acesta din urmă nu are nicio obligaţie legală, contractuală sau stabilită pe cale judecătorească de a se prezenta la locul de muncă de la momentul pronunţării sentinţei de reintegrare, mai înainte de punerea în executare a acesteia.

Aşadar, debitorul angajator care doreşte să execute de bunăvoie sentinţa de reintegrare a salariatului concediat nelegal, mai înainte de soluţionarea definitivă a respectivului conflict individual de muncă, are obligaţia de a aduce la cunoştinţa angajatului voinţa sa atât în privinţa reactivării contractului individual de muncă, cât şi în privinţa datei de la care se vor relua raporturile de muncă.

O atare obligaţie de informare îşi găseşte fundamentul în prevederile art. 8, art. 17 alin. (3) lit. g) şi art. 40 alin. (2) lit. a) din Codul muncii, care presupun că relaţiile de muncă se bazează pe principiul consensualităţii şi al bunei-credinţe, că participanţii la raporturile de muncă se vor informa şi se vor consulta reciproc, că salariatul trebuie informat cu privire la data de la care contractul de muncă îşi produce efectele şi că angajatorului îi revine, printre altele, obligaţia de a informa salariatul asupra condiţiilor de muncă şi asupra elementelor care privesc desfăşurarea relaţiilor de muncă.

Aşa fiind, în contextul în care angajatorul a fost partea care a anunţat încetarea raporturilor de muncă, prin emiterea deciziei de concediere, care a fost anulată ulterior de instanţa judecătorească, tot acesta are îndatorirea de a informa, de a înştiinţa salariatul cu privire la dorinţa sa de executare voluntară a măsurii de reintegrare dispuse printr-o hotărâre judecătorească executorie provizoriu. O atare încunoştinţare este necesară pentru a permite salariatului, creditor al obligaţiei de reintegrare, să aibă cunoştinţă despre punerea în executare de bunăvoie a hotărârii primei instanţe, despre reactivarea contractului individual de muncă şi, mai ales, despre data reluării efective a raporturilor de muncă, astfel încât acesta să acţioneze în deplină cunoştinţă în îndeplinirea obligaţiilor şi în exercitarea drepturilor conţinute de raportul juridic dintre părţi.

În realizarea îndatoririi generale de informare a salariatului, angajatorul debitor al obligaţiei de reintegrare, ce reprezintă o obligaţie de a face implicând un fapt comisiv din partea acestuia, trebuie să îl încunoştinţeze pe angajatul său cu privire la executarea de bunăvoie a hotărârii judecătoreşti pronunţate de prima instanţă. Chiar dacă nu există o obligaţie legală de emitere a unei decizii de reintegrare, fiind suficientă în acest sens punerea în executare a sentinţei pronunţate de instanţa competentă, angajatorul are obligaţia de a transmite salariatului o informare, indiferent de denumirea aleasă, din care să rezulte explicit voinţa debitorului de executare benevolă a obligaţiei de a face în sensul reintegrării efective a salariatului concediat nelegal, ceea ce are drept consecinţă reluarea raporturilor de muncă dintre părţi, în baza contractului individual de muncă încheiat între acestea. Abia după momentul reintegrării efective renasc în sarcina salariatului toate obligaţiile şi îndatoririle asumate prin contractul iniţial încheiat, inclusiv obligaţia de a se prezenta la locul de muncă şi de a presta munca stabilită.

Îndeplinirea o