Decizia nr. 212 din 26 mai 2025

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 296/1/2025, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Maria-Camelia Drăguşin, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite, desemnat în temeiul art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizările conexate formulate de Curtea de Apel Piteşti – Secţia I civilă în Dosarul nr. 4.501/109/2023 şi de Tribunalul Iaşi – Secţia I civilă în Dosarul nr. 2.416/99/2024.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii raportori, care a fost comunicat părţilor, nefiind formulate puncte de vedere la raport.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizărilor în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularii şi obiectul sesizărilor

Curtea de Apel Piteşti – Secţia I civilă a dispus, prin Încheierea din 13 ianuarie 2025, în Dosarul nr. 4.501/109/2023, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluţionarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi a proceselor privind prestaţii de asigurări sociale (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024), în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la interpretarea dispoziţiilor art. 12-15 din Hotărârea Guvernului nr. 1.028/2006 privind cerinţele minime de securitate şi sănătate în muncă referitoare la utilizarea echipamentelor cu ecran de vizualizare şi art. 9 lit. g) din Hotărârea Guvernului nr. 762/2010 privind condiţiile de acordare, în mod gratuit, a asistenţei medicale, medicamentelor şi protezelor pentru unele categorii de personal din sistemul justiţiei, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv: (i) dacă există contradicţie între dispoziţiile art. 9 lit. g) din Hotărârea Guvernului nr. 762/2010 şi art. 12-15 din Hotărârea Guvernului nr. 1.028/2006; (ii) dacă dispoziţiile art. 12-15 din Hotărârea Guvernului nr. 1.028/2006 se aplică şi sistemului judiciar şi dacă noţiunea de „dispozitive de corecţie speciale” se interpretează în sensul că aceste dispozitive includ şi ochelarii de vedere sau asemenea dispozitive de corecţie speciale se limitează la aparate utilizate exclusiv în cadrul profesional, având în vedere şi interpretarea art. 9 alin. (3) al Directivei 90/270/CEE din Cauza C-392/21; (iii) dacă, în interpretarea dispoziţiilor art. 15 din Hotărârea Guvernului nr. 1.028/2006, plata unui spor salarial pentru condiţii de muncă vătămătoare poate fi considerată ca acoperind obligaţia angajatorului, având în vedere şi interpretarea art. 9 alin. (3) şi (4) al Directivei 90/270/CEE din Cauza C-392/21.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu nr. 296/1/2025.

Ulterior, pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost înregistrată, cu nr. 325/1/2025, sesizarea formulată de Tribunalul Iaşi – Secţia I civilă în Dosarul nr. 2.416/99/2024, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarele chestiuni de drept: (i) dacă, în situaţii precum cea a reclamantei, în care achiziţionarea aparatului special de corecţie a vederii s-a făcut anterior de a se emite Decizia nr. 120 din 8 aprilie 2024, de către preşedintele Curţii de Apel Galaţi, dar ulterior Hotărârii din 22 decembrie 2022, pronunţată în Cauza C-392/21, se poate acorda contravaloarea integrală a aparatului special de corecţie a vederii, adică: a) fără respectarea plafonului prevăzut în Decizia nr. 120 din 8 aprilie 2024, emisă de către preşedintele Curţii de Apel Galaţi şi b) fără a îndeplini condiţiile prevăzute de Decizia nr. 120 din 8 aprilie 2024, emisă de către preşedintele Curţii de Apel Galaţi, în baza dreptului comun; (ii) dacă, în situaţii precum cea a reclamantei, care s-a adresat instanţei după intrarea în vigoare a Deciziei nr. 120 din 8 aprilie 2024, aceasta era obligată să se adreseze pârâtei în temeiul respectivei proceduri anterior sesizării instanţei; (iii) dacă, în situaţii precum cea a reclamantei, în care achiziţionarea aparatului special de corecţie a vederii s-a făcut anterior intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 53/2024 şi a normelor sale metodologice, dar ulterior Hotărârii din 22 decembrie 2022, pronunţată în Cauza C-392/21, se poate acorda contravaloarea integrală a aparatului special de corecţie a vederii, adică: a) fără respectarea plafonului prevăzut în art. V din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 53/2024 şi b) fără a îndeplini condiţiile prevăzute de normele metodologice de aplicare a art. V din aceeaşi ordonanţă.

Având în vedere existenţa unei strânse legături între obiectul primei sesizări şi obiectul sesizării înregistrate ulterior, în temeiul art. 2 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 s-a dispus conexarea Dosarului nr. 325/1/2025 la Dosarul nr. 296/1/2025. II. Norma de drept intern ce formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile

Hotărârea Guvernului nr. 1.028/2006 privind cerinţele minime de securitate şi sănătate în muncă referitoare la utilizarea echipamentelor cu ecran de vizualizare (Hotărârea Guvernului nr. 1.028/2006):

Hotărârea Guvernului nr. 762/2010 privind condiţiile de acordare, în mod gratuit, a asistenţei medicale, medicamentelor şi protezelor pentru unele categorii de personal din sistemul justiţiei, cu modificările şi completările ulterioare (Hotărârea Guvernului nr. 762/2010): ” Art. 9. – Serviciile care nu pot fi decontate din bugetul ordonatorilor de credite din sistemul justiţiei sunt: (…) g) contravaloarea unor materiale necesare corectării văzului şi auzului: baterii pentru aparatele auditive, ochelari de vedere;”.

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 53/2024 privind măsuri referitoare la salarizarea personalului din unele sectoare de activitate bugetară, precum şi reglementarea unor aspecte organizatorice (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 53/2024): Art. V. – (1) Începând cu data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, în aplicarea prevederilor Legii securităţii şi sănătăţii în muncă nr. 319/2006, cu modificările şi completările ulterioare, autorităţile şi instituţiile publice, astfel cum sunt definite la art. 2 alin. (1) pct. 30 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare, şi la art. 2 alin. (1) pct. 39 din Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, cu modificările şi completările ulterioare, indiferent de sistemul de finanţare şi de subordonare, vor deconta lucrătorilor care folosesc în mod obişnuit un echipament cu ecran de vizualizare pe o durată semnificativă a timpului normal de lucru achiziţia de dispozitive de corecţie speciale, în limita sumei de 500 lei/persoană. (2) Lucrătorii din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice beneficiază de dreptul prevăzut la alin. (1) în baza rezultatelor examenului oftalmologic care atestă faptul că pentru desfăşurarea activităţii este necesară folosirea de dispozitive de corecţie speciale sau, după caz, este necesară modificarea celor utilizate la momentul examinării. (3) Normele de aplicare a prevederilor alin. (1) şi (2) se aprobă prin hotărâre a Guvernului, la propunerea Ministerului Muncii şi Solidarităţii Sociale şi a Ministerului Finanţelor. III. Expunerea succintă a proceselor în cadrul cărora s-a invocat chestiunea de drept A. Dosarul nr. 4.501/109/2023 al Curţii de Apel Piteşti – Secţia I civilă

Prin Sentinţa civilă nr. 766 din 6 martie 2024, Tribunalul Argeş – Secţia pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamant şi a obligat pârâtul, Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa, să achite reclamantului suma de 4.610 lei, contravaloare ochelari de vedere, sumă ce urmează să fie actualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii efective şi la care se va adăuga dobânda legală penalizatoare.

În considerentele acestei sentinţe tribunalul a reţinut, în esenţă, că reclamantul este prim-procuror adjunct în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgovişte, calitate care implică atât lucrul în faţa monitorului, cât şi studierea dosarelor, fapt ce a determinat deteriorarea vederii reclamantului. În aceste condiţii reclamantul a trebuit să se prezinte la un examen de specialitate, fiindu-i prescrişi ochelari de vedere.

În drept, instanţa a avut în vedere Hotărârea Guvernului nr. 1.028/2006 privind cerinţele minime de securitate şi sănătate în muncă referitoare la utilizarea echipamentelor cu ecran de vizualizare, ce reprezintă actul normativ prin care s-a transpus în legislaţia naţională Directiva 90/270/CEE a Consiliului din 29 mai 1990 privind condiţiile minime de securitate şi sănătate pentru lucrul la monitor.

Deşi Hotărârea Guvernului nr. 762/2010 are caracter special faţă de Hotărârea Guvernului nr. 1.028/2006, întrucât se referă în mod special la unele categorii de personal din sistemul justiţiei şi ar trebui aplicată cu prioritate în caz de contradicţii între cele două acte normative, instanţa de fond a apreciat că Hotărârea Guvernului nr. 1.028/2006 are prioritate în speţa de faţă. Hotărârea Guvernului nr. 1.028/2006 face parte din domeniul acquis communautaire, ambele hotărâri guvernamentale fiind emise într-un domeniu de reglementare în care statul a renunţat parţial la suveranitatea sa în favoarea autorităţilor Uniunii Europene.

Astfel, s-au reţinut dispoziţiile art. 12-15 din Hotărârea Guvernului nr. 1.028/2006, art. 9 din Directiva Consiliului din 29 mai 1990 privind condiţiile minime de securitate şi sănătate pentru lucrul la monitor, prima instanţă reţinând că prevederile europene nu exclud posibilitatea ca „furnizarea” aparatului de corecţie să se facă prin rambursarea cheltuielilor efectuate de lucrătorul care îşi achiziţionează singur un astfel de aparat.

Faptul că reclamantul beneficiază de un spor salarial pentru condiţiile de muncă nu poate fi considerat ca acoperind obligaţia angajatorului, câtă vreme este vorba despre un spor cu caracter general, acordat tuturor angajaţilor care prestează activitatea în aceleaşi condiţii ca reclamantul, indiferent dacă aceştia au sau nu probleme oftalmologice.

Potrivit Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, ochelarii de vedere se pot circumscrie noţiunii de „aparat de corecţie specială” atunci când au legătură cu lucrul la monitor (paragraful 39 din hotărârea menţionată), indiferent dacă sunt folosiţi de salariaţi şi în afara locului de muncă sau pentru alte activităţi (paragraful 48). De asemenea, tribunalul a reţinut că necesitatea achiziţionării ochelarilor a fost indicată de examenul oftalmologic făcut reclamantului, fiind astfel îndeplinite condiţiile art. 14 din Hotărârea Guvernului nr. 1.028/2006. Nu prezintă relevanţă dacă afecţiunile oftalmologice de care suferă reclamantul au fost sau nu cauzate de lucrul la monitor (paragraful 43), singura chestiune relevantă fiind că dispozitivul de corecţie este destinat să îl ajute pe acesta să corecteze dificultăţile vizuale în raport cu activitatea sa care implică un echipament cu monitor (paragraful 44).

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa a formulat apel împotriva sentinţei tribunalului, pe care a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie. B. Dosarul nr. 2.416/99/2024 al Tribunalului Iaşi – Secţia I civilă

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi – Secţia I civilă la data de 10 mai 2024 cu nr. 2.416/99/2024, reclamanta a chemat în judecată pârâta Curtea de Apel Galaţi, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să dispună obligarea acesteia la plata sumei de 2.590 lei, sumă actualizată cu indicele de inflaţie plus dobânda legală penalizatoare, calculată de la data achiziţionării dispozitivului de corecţie – 16.05.2023 şi până la data plăţii integrale şi efective a acesteia.

În motivare, reclamanta a arătat că este angajată la Curtea de Apel Galaţi din ianuarie 2020 pe funcţia de consilier superior la Compartimentul patrimoniu, investiţii şi achiziţii publice şi desfăşoară activităţi specifice acestei funcţii care implică lucrul la un echipament cu ecran de vizualizare.

A precizat că, la momentul achiziţionării aparatului, la nivelul curţii de apel nu exista o procedură aprobată în acest sens (abia la data de 8.04.2024 a fost emisă Decizia nr. 120 din 8.04.2024 de către preşedintele Curţii de Apel Galaţi). Aşadar, legislaţia naţională nu este compatibilă cu dispoziţiile comunitare, însă acest lucru nu îi poate fi imputat, solicitând instanţei de judecată să facă aplicarea directă a hotărârii preliminare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Consideră că este îndreptăţită la rambursarea cheltuielilor pe care le-a efectuat cu achiziţionarea dispozitivului de corecţie special în temeiul prevederilor Hotărârii Guvernului nr. 1.028/2006, invocând Directiva nr. 90/270/CEE şi Cauza nr. 392/2021 a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Pârâta a formulat întâmpinare, arătând că prin Ordinul preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie nr. 128/ÎCCJ din 26 martie 2024 a fost aprobată procedura operaţională privind decontarea contravalorii aparatelor de corecţie speciale necesare protecţiei ochilor şi vederii angajaţilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Ca urmare a recomandărilor din cuprinsul acestui ordin, Curtea de Apel Galaţi a emis Decizia nr. 120/8.04.2024 prin care s-a stabilit modul de realizare a activităţilor privind decontarea contravalorii aparatelor de corecţie speciale pentru salariaţii Curţii de Apel Galaţi şi instanţelor judecătoreşti arondate, care se încadrează în condiţiile art. 12-14 din Hotărârea Guvernului nr. 1.028/2006 privind cerinţele minime de securitate şi sănătate în muncă referitoare la utilizarea echipamentelor cu ecran de vizualizare. IV. Motivele reţinute de titularii sesizărilor cu privire la admisibilitatea procedurii

Completul de judecată din cadrul Curţii de Apel Piteşti a apreciat că sunt întrunite condiţiile de admisibilitate a sesizării, făcând trimitere la dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024. În ceea ce priveşte condiţia ca de soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă chestiunea de drept a cărei lămurire se cere s-a apreciat că aceasta este îndeplinită, întrucât ceea ce se pune în discuţie este dacă dispoziţiile Hotărârii Guvernului nr. 1.028/2006 se aplică şi sistemului judiciar. Totodată, instanţa de sesizare a punctat şi faptul că, asupra problemei de drept, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Completul de judecată din cadrul Tribunalului Iaşi – Secţia I civilă a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 chiar dacă nu este vorba în mod direct despre un drept de natură salarială, dat fiind că se pune problema valorificării unui beneficiu derivat din raportul de muncă între angajator şi salariat. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunilor de drept

Părţile nu au prezentat puncte de vedere asupra chestiunilor de drept. VI. Punctele de vedere ale completurilor care au formulat sesizările cu privire la dezlegarea chestiunilor de drept

Completul de judecată al Curţii de Apel Piteşti a apreciat că dispoziţiile art. 9 lit. g) din Hotărârea Guvernului nr. 762/2010 privind condiţiile de acordare, în mod gratuit, a asistenţei medicale, medicamentelor şi protezelor pentru unele categorii de personal din sistemul justiţiei, prin care se exceptează de la decontare contravaloarea unor materiale necesare corectării văzului şi auzului: baterii pentru aparatele auditive, ochelari de vedere, sunt în contradicţie cu dispoziţiile art. 12-15 din Hotărârea Guvernului nr. 1.028/2006 privind cerinţele minime de securitate şi sănătate în muncă referitoare la utilizarea echipamentelor cu ecran de vizualizare. Hotărârea Guvernului nr. 762/2010 reglementează condiţiile de acordare, în mod gratuit, a asistenţei medicale, medicamentelor şi protezelor pentru unele categorii de personal din sistemul justiţiei, fără ca necesitatea acestora să fie consecinţa directă a utilizării echipamentelor cu ecran de vizualizare, şi reprezintă norma generală care se aplică atunci când nu există o reglementare de excepţie.

Prin urmare, a reţinut instanţa de sesizare că, în ceea ce priveşte necesitatea protecţiei vederii şi a ochilor ca urmare a utilizării echipamentelor cu ecran de vizualizare, dispoziţiile Hotărârii Guvernului nr. 1.028/2006 au caracter special faţă de Hotărârea Guvernului nr. 762/2010, aplicându-se cu prioritate în speţa de faţă.

A subliniat instanţa de trimitere faptul că Hotărârea Guvernului nr. 1.028/2006 nu cuprinde criterii de evaluare a dispozitivelor medicale ca fiind „aparate de corecţie speciale, specific lucrului în cauză”. Luând în considerare cadrul legal mai sus menţionat, precum şi interpretările date de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-392/21, se poate constata că legislaţia naţională, mai exact Hotărârea Guvernului nr. 1.028/2006, care a transpus în legislaţia naţională prevederile Directivei 90/270/CEE din 29 mai 1990, ridică serioase dificultăţi de interpretare şi aplicare a prevederilor art. 12 şi 14, prin preluarea fidelă a acestora în ordinea juridică internă, fără clarificări suplimentare, prin prisma lipsei unor criterii de evaluare a dispozitivelor medicale ca fiind „aparate de corecţie speciale, specifice lucrului în cauză” în sensul distincţiilor reţinute de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene prin Decizia pronunţată în Cauza C-392/21, respectiv a omisiunii prevederii unor criterii de evaluare a dispozitivelor medicale ca fiind „aparatele de corecţie speciale, specific lucrului în cauză”. 33. „Un aparat de corecţie special” în sensul dispoziţiilor Hotărârii Guvernului nr. 1.028/2006 ar trebui să servească mai degrabă la corectarea dificultăţilor vizuale specifice activităţii decât a dificultăţilor vizuale de ordin general care nu sunt în mod necesar legate de condiţiile de muncă.

Raportat la prevederile legale menţionate anterior şi la interpretarea dată prin decizia pronunţată în Cauza C-392/21, se apreciază în sensul că ochelarii de vedere intră în noţiunea de „dispozitive de corecţie specială” numai în situaţia în care deteriorarea vederii este o consecinţă a condiţiilor de lucru (activitatea pe echipamente cu monitor, iluminat inadecvat), şi nu a unei afecţiuni medicale preexistente, a cărei agravare este independentă de condiţiile de lucru.

De asemenea, în lumina interpretării date prin decizia pronunţată în Cauza C-392/21 articolului 9 alineatele (3) şi (4) din Directiva 90/270/CEE a Consiliului din 29 mai 1990 privind condiţiile minime de securitate şi sănătate pentru lucrul la monitor, acordarea sporului pentru condiţii de muncă nu poate fi considerată ca acoperind obligaţia angajatorului, întrucât este un spor cu caracter general, acordat tuturor angajaţilor care lucrează în aceleaşi condiţii, indiferent dacă au sau nu probleme oftalmologice.

Completul de judecată din cadrul Tribunalului Iaşi a apreciat că angajatul nu trebuia să urmeze niciuna dintre procedurile specifice, lucru mai evident în cazul celei reglementate de normele metodologice la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 53/2024, care nu era încă în vigoare nici măcar la data sesizării instanţei. Interpretarea se impune şi în cazul deciziei date de preşedintele Curţii de Apel Galaţi, deoarece cheltuiala fusese deja făcută la momentul emiterii acelei decizii, iar reclamanta nu o putea anticipa, astfel încât ar constitui o sarcină exorbitantă (pe alocuri chiar imposibilă) să i se pretindă să fi respectat norme metodologice care nu existau încă. Pe cale de consecinţă, nu se impunea nici să urmeze procedura în discuţie. În ceea ce priveşte plafonul, instanţa de trimitere a observat că reclamanta a efectuat o cheltuială la un moment la care legislaţia română nu prevedea un astfel de element, ci doar obligaţia angajatorului de a deconta costurile dispozitivelor de corecţie. Pe cale de consecinţă, nu consideră că se impune aplicarea acestuia. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale

Faţă de conţinutul întrebărilor adresate instanţei supreme s-a considerat că nu este necesară consultarea instanţelor cu privire la chestiunea sesizată. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Nu au fost identificate decizii relevante pronunţate de Curtea Constituţională în cadrul exercitării controlului de constituţionalitate a dispoziţiilor legale supuse interpretării. IX. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în mecanismele de unificare a practicii

Verificând jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, referitor la întrebarea nr. 3 ce face obiectul sesizării din Dosarul nr. 296/1/2015, au fost identificate următoarele decizii: Decizia nr. 76 din 18 noiembrie 2024 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, pronunţată în Dosarul nr. 2.022/1/2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din 13 ianuarie 2025, Decizia nr. 104 din 9 decembrie 2024 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, pronunţată în Dosarul nr. 2.013/1/2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 109 din 6 februarie 2025, Decizia nr. 52 din 21 octombrie 2024 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, pronunţată în Dosarul nr. 1.628/1/2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1316 din 24 decembrie 2024, Decizia nr. 27 din 26 octombrie 2020 a Completului pentru soluţionarea recursului în interesul legii, pronunţată în Dosarul nr. 2.245/1/2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 71 din 22 ianuarie 2021. X. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizările în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile sunt inadmisibile, întrucât nu sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Temeiul sesizărilor conexate îl constituie Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, act normativ care cuprinde norme speciale de reglementare a procedurii hotărârii prealabile, în scopul asigurării unei practici judiciare unitare în materia litigiilor de muncă ale personalului plătit din fonduri publice, precum şi în materia asigurărilor sociale, parţial derogatorii de la procedura de drept comun reglementată prin dispoziţiile art. 519-521 din Codul de procedură civilă.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, „Prezenta ordonanţă de urgenţă se aplică în procesele privind stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale sau de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/şi cele privind raporturile de muncă şi de serviciu ale acestui personal”, iar, conform alin. (3) al aceluiaşi articol, „Prezenta ordonanţă de urgenţă se aplică indiferent de natura şi obiectul proceselor prevăzute la alin. (1) şi (2), de calitatea părţilor ori de instanţa competentă să le soluţioneze”.

Conform art. 2 alin. (1) din acelaşi act normativ, „Dacă în cursul judecăţii proceselor prevăzute la art. 1, completul de judecată învestit cu soluţionarea cauzei în primă instanţă sau în calea de atac, verificând şi constatând că asupra unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Astfel, în procesele de tipul celor enumerate la art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, legiuitorul delegat a instituit următoarele condiţii de admisibilitate pentru sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile: a) existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; b) completul de judecată să fie învestit cu soluţionarea cauzei în primă instanţă sau în calea de atac; c) existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei; d) chestiunea de drept invocată să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare şi nici al unei statuări anterioare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Verificând îndeplinirea condiţiilor subsumate prevederilor art. 1 alin. (1) şi (3) şi art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, se constată că procesul în care a fost formulată sesizarea iniţială are ca obiect acordarea sumei reprezentând costul ochelarilor de vedere, sumă actualizată cu indicele de inflaţie şi dobânda legală, în conformitate cu prevederile Hotărârii Guvernului nr. 1.028/2006.

Totodată, procesul în care a fost formulată sesizarea conexată are ca obiect plata sumei reprezentând contravaloarea dispozitivului de corecţie vizuală, precum şi a unor accesorii la această plată, întemeiată pe prevederile Hotărârii Guvernului nr. 1.028/2006, ale Directivei nr. 90/270/CEE şi Cauzei C-392/21 a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Astfel, obiectul dedus judecăţii în cele două procese priveşte plata unor beneficii de natură salarială, derivate din raporturile de serviciu/de muncă ale personalului plătit din fonduri publice, în sensul art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, reclamanţii având calitatea de prim-procuror adjunct în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgovişte şi, respectiv, consilier superior la Compartimentul patrimoniu, investiţii şi achiziţii publice din cadrul Curţii de Apel Galaţi.

Cauza în care a fost formulată sesizarea cu nr. 296/1/2025 se află în apel, pe rolul unui complet de judecată din cadrul Curţii de Apel Piteşti – Secţia I civilă, iar cauza conexată, în care a fost formulată sesizarea cu nr. 325/1/2025, se află în primă instanţă pe rolul completului de judecată din cadrul Tribunalului Iaşi – Secţia I civilă, astfel că este îndeplinită şi cea de-a doua condiţie de admisibilitate.

În ceea ce priveşte condiţia existenţei unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei, se constată că această cerinţă instituie o dublă condiţionare: pe de o parte, să existe o chestiune de drept şi, pe de altă parte, să fie stabilită legătura necesară dintre dezlegarea chestiunii de drept identificate şi soluţionarea cauzei pe fond.

Din conţinutul întrebărilor adresate de instanţele de trimitere rezultă legătura chestiunii de drept, a cărei dezlegare se solicită, cu soluţionarea cauzei aflate în apel, respectiv în primă instanţă, fiind astfel îndeplinită cerinţa de admisibilitate referitoare la modalitatea în care s-ar repercuta dezlegarea în drept asupra soluţionării pe fond a litigiului.

De asemenea, chestiunile de drept a căror lămurire se solicită nu au făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici nu fac obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Prin urmare, aceste cerinţe sunt îndeplinite.

Cu privire la condiţia existenţei unei chestiuni de drept reale, veritabile, susceptibile să dea naştere unor interpretări diferite, pentru care să fie necesară o rezolvare de principiu, în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a statuat că aceasta presupune identificarea unor dificultăţi de interpretare a unor dispoziţii legale care sunt imperfecte, lacunare, contradictorii sau necorelate cu alte prevederi, fiind susceptibile să dea naştere unor interpretări diferite şi, în consecinţă, să creeze practică neunitară.

Aşadar, nu orice chestiune de drept poate să fie supusă interpretării prin acest mecanism de unificare jurisprudenţială, ci numai acele dispoziţii legale care au caracter precar, dual sau complex, putând da naştere unor interpretări divergente.

În caz contrar, rolul instanţei supreme ar deveni unul de soluţionare directă pe fond a cauzei în discuţie, afectând astfel actul de justiţie pe care instanţa de trimitere este chemată să îl efectueze în mod direct şi efectiv, rol care este consacrat la nivel constituţional.

În cauza de faţă, sesizările conexate nu întrunesc exigenţele procedurale ale art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, coroborate cu cele ale art. 519 din Codul de procedură civilă, pentru a declanşa mecanismul unificării jurisprudenţiale prin pronunţarea unei hotărâri prealabile, lipsind o veritabilă chestiune de drept, care să poată face obiect de analiză.

În privinţa sesizării formulate de Curtea de Apel Piteşti – Secţia I civilă, înregistrată cu nr. 296/1/2025, se constată că titularul sesizării nu arată în ce ar consta neclaritatea, imprecizia, insuficienţa textelor pe care este chemat să le interpreteze şi să le aplice în virtutea funcţiei sale jurisdicţionale, ca instanţă învestită cu soluţionarea în concret a unui litigiu care se înscrie în sfera competenţei sale.

Prin intermediul primelor două întrebări aceasta a solicitat instanţei supreme să lămurească dacă există contradicţie între dispoziţiile art. 9 lit. g) din Hotărârea Guvernului nr. 762/2010 şi art. 12-15 din Hotărârea Guvernului nr. 1.028/2006, dacă dispoziţiile art. 12-15 din Hotărârea Guvernului nr. 1.028/2006 se aplică şi sistemului judiciar, respectiv dacă noţiunea de „dispozitive de corecţie speciale” se interpretează în sensul că aceste dispozitive includ şi ochelarii de vedere sau asemenea dispozitive de corecţie speciale se limitează la aparate utilizate exclusiv în cadrul profesional, având în vedere şi interpretarea art. 9 alin. (3) al Directivei 90/270 din Cauza C-392/21.

Se impune a fi menţionat că Hotărârea Guvernului nr. 1.028/2006 transpune Directiva 1990/270/CEE privind cerinţele minime de securitate şi sănătate în muncă referitoare la utilizarea echipamentelor cu ecran de vizualizare, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene (JOCE) nr. L 156/1990.

Prin Hotărârea din 22 decembrie 2022, pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-392/21, s-au stabilit următoarele: 1) Articolul 9 alineatul (3) din Directiva 90/270/CEE a Consiliului din 29 mai 1990 privind condiţiile minime de securitate şi sănătate pentru lucrul la monitor [a cincea directivă individuală în sensul articolului 16 alineatul (1) din Directiva 87/391/CEE] trebuie interpretat în sensul că „aparatele de corecţie speciale”, prevăzute de această dispoziţie, includ ochelarii de vedere care vizează în mod specific corectarea şi prevenirea dificultăţilor vizuale care au legătură cu o activitate ce implică un echipament cu monitor. Pe de altă parte, aceste „aparate de corecţie speciale” nu se limitează la aparate utilizate exclusiv în cadrul profesional. 2) Articolul 9 alineatele (3) şi (4) din Directiva 90/270 trebuie interpretat în sensul că obligaţia de a furniza lucrătorilor în cauză un aparat de corecţie special, prevăzută la această dispoziţie, care îi revine angajatorului, poate fi îndeplinită fie prin furnizarea directă a aparatului respectiv de către acesta din urmă, fie prin rambursarea cheltuielilor necesare efectuate de lucrător, însă nu prin plata unui spor general la salariul lucrătorului.

Se reţine şi că, la data de 26 martie 2024, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a emis Ordinul nr. 128, în temeiul art. 6 şi 7 din Legea securităţii şi sănătăţii în muncă nr. 319/2006, precum şi al Directivei 90/270/CEE a Consiliului din 29 mai 1990 privind condiţiile minime de securitate şi sănătate pentru lucrul la monitor, astfel cum a fost aceasta transpusă în legislaţia naţională prin Hotărârea Guvernului nr. 1.028/2006 privind cerinţele minime de securitate şi sănătate în muncă referitoare la utilizarea echipamentelor cu ecran de vizualizare, ce cuprinde procedura operaţională privind decontarea contravalorii aparatelor de corecţie speciale.

Ordinul menţionat a fost emis „Luând act de interpretarea articolului 9 din Directiva 90/270/CEE dată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-392/21 (TJ împotriva Inspectoratului General pentru Imigrări)”.

Prin urmare, chestiunea de drept supusă dezlegării prin intermediul primei întrebări nu ridică o reală dificultate, în contextul în care dispoziţiile legale cu privire la care a fost formulată sesizarea nu sunt lacunare, incomplete şi nici neclare, fiind necesară realizarea unui raţionament juridic, folosind regulile de interpretare în acord cu art. 20 şi 148 din Constituţia României, iar instanţa de trimitere are toate elementele pentru o corectă aplicare a normelor incidente în cauză.

De altfel, niciun element de dificultate nu a fost relevat în formularea acestei solicitări, în contextul în care, cu referire la determinarea normei incidente în speţă, instanţa identifică faptul că dispoziţiile Hotărârii Guvernului nr. 762/2010 (vizând acordarea, în mod gratuit, a asistenţei medicale, medicamentelor şi protezelor pentru unele categorii de personal din sistemul justiţiei, deci cu un domeniu de aplicare particularizat) au caracter special faţă de cele ale Hotărârii Guvernului nr. 1.028/2006.

În ceea ce priveşte noţiunea de „dispozitive de corecţie speciale”, instanţa de trimitere nu numai că nu indică o neclaritate sau imprecizie a normei, susceptibilă de mai multe interpretări, care ar pune-o în imposibilitate să deceleze sensul acesteia, dar face trimitere, argumentându-şi punctul de vedere, la interpretarea dată prin Hotărârea din 22 decembrie 2022, pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-392/21.

Aceeaşi concluzie se impune în legătură cu cea de-a treia întrebare, dacă, în interpretarea dispoziţiilor art. 15 din Hotărârea Guvernului nr. 1.028/2006, plata unui spor salarial pentru condiţii de muncă vătămătoare poate fi considerată ca acoperind obligaţia angajatorului, având în vedere şi interpretarea art. 9 alin. (3) şi (4) al Directivei 90/270/CEE din Cauza C-392/21, în condiţiile în care instanţa de trimitere expune o abordare clară şi concisă cu privire la modul în care ar trebui dezlegată problema de drept în discuţie.

Or, astfel cum deja s-a stabilit în practica Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în condiţiile în care instanţa de trimitere expune o interpretare clară şi argumentată în privinţa chestiunii de drept în discuţie, fără a fi prezentate şi argumentate diferite interpretări posibile ale textului legal ori elemente care să conducă la concluzia că acesta ar avea un caracter complex ori precar – imperfect, lacunar ori contradictoriu -, nu se poate aprecia că există o veritabilă problemă de drept care să justifice pronunţarea unei hotărâri prealabile (Decizia nr. 50 din 26 septembrie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1132 din 24 noiembrie 2022, Decizia nr. 66 din 28 octombrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 10 ianuarie 2025).

Aşadar, verificarea premiselor sesizării relevă faptul că aceasta nu pune în discuţie o dificultate de interpretare punctuală a unei norme de drept, de natură să necesite intervenţia instanţei supreme, ci urmăreşte, mai degrabă, o substituire a instanţei supreme în funcţia jurisdicţională a instanţei de trimitere, chemată să dea dezlegare raportului juridic litigios concret care a învestit-o.

Cu privire la sesizarea Tribunalului Iaşi – Secţia I civilă, conexată, înregistrată cu nr. 325/1/2025, chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată nu îndeplineşte, de asemenea, cerinţa de a fi o veritabilă chestiune de drept, născută dintr-un text incomplet sau neclar, susceptibil de interpretări contradictorii, de natură a fi dedusă dezlegării în cadrul procedurii prealabile.

Prin intermediul întrebărilor formulate instanţa de trimitere solicită a se lămuri dacă, în situaţii precum cea a reclamantei, în care achiziţionarea aparatului special de corecţie a vederii s-a făcut anterior emiterii Deciziei nr. 120/8.04.2024 de către preşedintele Curţii de Apel Galaţi, respectiv anterior intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 53/2024 şi a normelor sale metodologice, dar ulterior Hotărârii din 22 decembrie 2022, pronunţată în Cauza C-392/21, se poate acorda contravaloarea integrală a dispozitivelor, adică a) fără respectarea plafonului prevăzut în Decizia nr. 120/8.04.2024 a preşedintelui Curţii de Apel Galaţi, respectiv în art. V din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 53/2024 şi b) fără a fi îndeplinite condiţiile prevăzute în Decizia nr. 120/8.04.2024, respectiv în normele metodologice de aplicare a art. V din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 53/2024.

Interpretarea unei norme juridice se realizează prin corelarea ei cu alte dispoziţii legale şi principii generale de drept referitoare la producerea în timp a efectelor normei de drept şi la modalitatea în care se poate considera că există un drept de creanţă în patrimoniul celui care îl pretinde, susceptibil de valorificare pe calea unei acţiuni în justiţie (având deci o existenţă certă, sancţionabilă juridic).

În cazul de faţă textele de lege sunt clare, nefiind susceptibile de interpretări diferite sau contradictorii, lămuririle solicitate de instanţa de fond vizând în realitate soluţionarea conflictului de legi în timp, fără ca aceasta să implice altceva decât aplicarea unui raţionament juridic în cauza dedusă judecăţii.

Or, prin raportare la dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Codul civil, deşi cheltuiala cu achiziţionarea dispozitivului de corecţie este una deja efectuată, pentru verificarea posibilităţii decontării ei trebuie observat dacă, la momentul învestirii instanţei, norma de drept în vigoare prevede posibilitatea decontării, având în vedere că dreptul de creanţă nu era unul recunoscut ca atare, el fiind supus verificării şi validării instanţei de judecată. Această pretenţie se constituie însă în cauza cererii de chemare în judecată (causa debendi), opţiunea reclamantului de a formula cererea în instanţă, urmată de înregistrarea ei, fiind faptul juridic relevant pentru soluţionarea conflictului de legi în timp.

Ca atare, în prezenţa unei situaţii juridice în curs de constituire, surprinsă ca atare de intrarea în vigoare a unei noi reglementări, instanţa de trimitere nu trebuie decât să dea eficienţă principiului aplicării legii în timp, care şi-a găsit deja multiple dezlegări în practica instanţelor de judecată şi în jurisprudenţa de principiu a instanţei supreme [a se vedea, de exemplu, în acest sens, Decizia nr. 80 din 12 noiembrie 2018, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1080 din 20 decembrie 2018 (paragraful 66); Decizia nr. 46 din 7 iunie 2021, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 752 din 2 august 2021 (paragrafele 95-98); Decizia nr. 26 din 9 mai 2022, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 529 din 30 mai 2022 (paragrafele 70, 71)].

Prin urmare, ignorând dispoziţiile art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, care reglementează condiţiile în care poate solicita intervenţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin intermediul mecanismului hotărârii prealabile, instanţa de trimitere constată, în mod total eronat, că se află în faţa unei chestiuni de drept reale atunci când, învestită fiind cu soluţionarea unei cauze, trebuie să stabilească cadrul legal aplicabil.

Astfel, instanţa supremă nu poate fi învestită, în cadrul acestei proceduri, cu identificarea normelor aplicabile în scopul soluţionării cauzei în care a fost formulată sesizarea, atribut care trebuie să rămână în sfera de competenţă exclusivă a instanţei de judecată legal învestite cu soluţionarea procesului.

În acest sens pot fi evocate prevederile art. 22 alin. (1) din Codul de procedură civilă, care stabilesc că judecătorul soluţionează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile.

Pe de altă parte, cum s-a arătat deja, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu poate supune dezbaterii doar o problemă de aplicare a dispoziţiilor legale la situaţia concretă dedusă judecăţii, întrucât această operaţiune aparţine, exclusiv, instanţei învestite cu soluţionarea cauzei.

Or, într-o astfel de manieră a procedat instanţa de trimitere, care a supus dezlegării instanţei supreme cazul punctual cu care a fost învestită, şi anume acela al reclamantei care, la data de 16.05.2023, a achiziţionat dispozitivul de corecţie şi a solicitat ulterior instanţei de judecată obligarea pârâtului la plata sumei reprezentând contravaloarea acestuia.

Prin urmare, potrivit tuturor considerentelor arătate, instanţele de sesizare nu se confruntă cu o dificultate reală în interpretarea normelor de drept incidente, ci urmăresc mai degrabă obţinerea unei dezlegări pe fond a însuşi raportului juridic dedus judecăţii.

Cum s-a arătat însă, instanţa supremă nu poate fi învestită în cadrul acestui mecanism de asigurare a practicii judiciare unitare cu soluţionarea cauzelor deduse judecăţii, atribut ce intră şi trebuie să rămână în sfera de competenţă exclusivă a instanţelor de judecată.

Astfel, constatând că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, se impune respingerea sesizărilor conexate, ca inadmisibile.