Decizia nr. 31 din 23 februarie 2026

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 1.902/1/2025, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă domnul Cristian Balacciu, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite, desemnat în temeiul art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Braşov – Secţia civilă, în Dosarul nr. 1.729/119/2024.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat părţilor, nefiind formulate puncte de vedere la raport.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Curtea de Apel Braşov – Secţia civilă a dispus, prin încheierea din 30 iulie 2025, în Dosarul nr. 1.729/119/2024, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: Interpretarea prevederilor art. 58 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv a sintagmei „au realizat un stagiu în condiţii de handicap”, prin raportare la dispoziţiile art. 43 din Normele de aplicare a prevederilor Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 257/2011, cu completările ulterioare, în sensul de a se stabili dacă în faţa instanţei de judecată data dobândirii handicapului poate fi probată şi prin alte mijloace de probă în afara certificatului de handicap. II. Dispoziţiile invocate de autorul sesizării II.1. Dispoziţiile supuse interpretării

Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 263/2010) Art. 58. – „ Persoanele care au realizat un stagiu de cotizare în condiţii de handicap beneficiază de reducerea vârstelor standard de pensionare şi a stagiilor complete de cotizare prevăzute în anexa nr. 5, după cum urmează: a) cu 15 ani, în situaţia asiguraţilor cu handicap grav, dacă au realizat, în condiţii de handicap grav, cel puţin o treime din stagiul complet de cotizare; b) cu 10 ani, în situaţia asiguraţilor cu handicap accentuat, dacă au realizat, în condiţii de handicap accentuat, cel puţin două treimi din stagiul complet de cotizare; c) cu 10 ani, în situaţia asiguraţilor cu handicap mediu, dacă au realizat, în condiţii de handicap mediu, stagiul complet de cotizare.”

Normele de aplicare a prevederilor Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 257/2011, cu completările ulterioare (Normele aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 257/2011) Art. 43. – „ (1) Reducerea prevăzută la art. 58 din lege se aplică persoanelor cu handicap care, la data solicitării pensiei, fac dovada acestui statut cu certificatul de încadrare în grad de handicap, emis în condiţiile legii. (2) În vederea aplicării art. 58 din lege, certificatul de încadrare în grad de handicap va conţine obligatoriu: a) data dobândirii handicapului; b) gradul de handicap; c) menţiunea că persoana este nerevizuibilă; d) menţiunea că certificatul a fost emis pentru aplicarea art. 58 din lege. (3) Reducerea prevăzută la alin. (1) se face numai în condiţiile handicapului preexistent calităţii de asigurat. (4) Schimbarea ulterioară înscrierii la pensie a gradului de handicap nu afectează drepturile de pensie acordate, cu excepţia cazului în care certificatul de încadrare în grad de handicap a fost anulat, în condiţiile legii.” II.2. Alte dispoziţii relevante

Ordinul preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Drepturilor Persoanelor cu Dizabilităţi şi al preşedintelui Casei Naţionale de Pensii Publice nr. 8.872/289/2024 privind aprobarea modelului de adeverinţă în vederea certificării perioadelor de încadrare în grad de handicap, necesare aplicării prevederilor art. 58 şi 59 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice (Ordinul nr. 8.872/289/2024) Art. 1. – „ Condiţia de handicap prevăzută la art. 58 şi 59 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare, va fi demonstrată prin depunerea la casele teritoriale de pensii a unei adeverinţe eliberate de direcţiile generale de asistenţă socială şi protecţia copilului judeţene/locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti, prin serviciile de evaluare complexă a persoanelor adulte cu handicap.” Art. 2. – „ Adeverinţele vor fi eliberate la solicitarea persoanelor îndreptăţite, în baza certificatelor/deciziilor de încadrare în grad şi tip de handicap şi a certificatelor/deciziilor de încadrare în grad de handicap, aflate în evidenţa direcţiilor generale de asistenţă socială şi protecţia copilului judeţene/locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti, începând cu documentul care atestă prima evaluare şi încadrare în grad de handicap, împreună cu certificatul de încadrare în grad de handicap eliberat în vederea punerii în aplicare a prevederilor art. 58 şi 59 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare.”

Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 448/2006) Art. 85. – „ (1) Persoanele cu handicap beneficiază de drepturile prevăzute la art. 6 pe baza încadrării în grad de handicap, în raport cu gradul de handicap. (…) (3) Încadrarea în grad şi tip de handicap a adulţilor cu handicap se face de comisia de evaluare a persoanelor adulte cu handicap, denumită în continuare comisie de evaluare.” Art. 87. – „ (1) Comisia de evaluare are următoarele atribuţii principale: a) stabileşte încadrarea în grad şi tip de handicap şi perioada de valabilitate a certificatului, după caz, data ivirii handicapului, orientarea profesională a adultului cu handicap, pe baza raportului de evaluare complexă elaborat de serviciul de evaluare complexă; b) stabileşte măsurile de protecţie a adultului cu handicap, în condiţiile legii; (…) d) revocă sau înlocuieşte măsura de protecţie stabilită, în condiţiile legii, dacă împrejurările care au determinat stabilirea acesteia s-au modificat; e) soluţionează cererile privind eliberarea atestatului de asistent personal profesionist; f) informează adultul cu handicap sau reprezentantul legal al acestuia cu privire la măsurile de protecţie stabilite şi obligaţiile ce le revin; g) promovează drepturile persoanelor cu handicap în toate activităţile pe care le întreprinde. (1 1 ) Pentru persoanele cu handicap a căror afecţiune a generat deficienţe funcţionale şi/sau structural-anatomice într-un stadiu ireversibil şi care nu pot urma programe de recuperare, Comisia de evaluare este obligată să stabilească un termen permanent de valabilitate a certificatului fără a fi necesară prezentarea acestora la reevaluările periodice. (1 2 ) Pentru persoanele cu handicap, pentru care comisia de evaluare a stabilit anterior încadrarea în gradul de handicap grav, cu excepţia celor prevăzute la alin. (11), evaluarea periodică se poate face la domiciliul persoanei, la cererea acesteia ori a reprezentantului său legal. Serviciul de evaluare complexă a persoanelor adulte cu handicap din cadrul direcţiilor generale de asistenţă socială şi protecţia copilului judeţene, respectiv locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti se deplasează la domiciliul persoanei după o prealabilă programare şi informare a acesteia cu privire la data şi ora efectuării evaluării periodice. (1 3 ) Autorităţile publice responsabile cu elaborarea criteriilor de evaluare şi încadrare în grad de handicap au obligaţia stabilirii afecţiunilor medicale care întrunesc caracterul ireversibil. (2) Comisia de evaluare îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de lege. (3) Organizarea şi metodologia de funcţionare a comisiei de evaluare se reglementează prin hotărâre a Guvernului. (4) Încadrarea sau respingerea încadrării în grad şi tip de handicap se atestă prin certificat emis de către comisiile de evaluare. Eliberarea certificatului este scutită de taxa de timbru. (5) Certificatul emis potrivit prevederilor alin. (4) poate fi contestat de către titularul acestuia, în termen de 30 de zile calendaristice de la data comunicării, la Comisia superioară de evaluare a persoanelor adulte cu handicap. (6) Activitatea comisiilor de evaluare este coordonată metodologic de Autoritatea Naţională pentru Persoanele cu Dizabilităţi.” NOTĂ: Alineatul (5) a fost introdus prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap şi a fost modificat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2017 pentru modificarea şi completarea unor acte normative, prin care s-a stabilit că „Certificatele emise potrivit prevederilor alin. (4) pot fi contestate de titularii acestora, în termen de 30 de zile calendaristice de la comunicare, la instanţa de contencios administrativ competentă, potrivit Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, cererile adresate instanţei fiind scutite de taxa judiciară de timbru.” Ulterior, alineatul respectiv a fost modificat prin Legea nr. 96/2023 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, revenindu-se la forma iniţială a acestuia. III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept

Prin contestaţia înregistrată pe rolul Tribunalului Covasna cu nr. 1.729/119/2024, reclamanta F.E. a chemat în judecată pe pârâta Casa Judeţeană de Pensii Covasna, solicitând instanţei să anuleze decizia din 11 septembrie 2024 şi să oblige pârâta la emiterea unei noi decizii de acordare a pensiei pentru limită de vârstă ca urmare a reducerii vârstei de pensionare, cu luarea în considerare a stagiului de cotizare realizat în condiţii de persoană cu handicap accentuat, începând cu data primului document medical deţinut, respectiv 11 noiembrie 1978.

În motivare, reclamanta a susţinut că, deşi a dobândit un handicap medical încă din data de 11 noiembrie 1978, prestând activitate salarială pentru o perioadă de 31 de ani, 3 luni şi 28 de zile, pârâta i-a respins cererea de acordare a pensiei pentru limită de vârstă, pentru nerealizarea a cel puţin două treimi din stagiul complet de cotizare ca persoană cu handicap accentuat, conform art. 58 lit. b) din Legea nr. 263/2010, invocând lipsa unui certificat de încadrare în grad de handicap pentru întreaga perioadă menţionată de reclamantă. Prin decizia contestată s-a reţinut că reclamanta avea vârsta de 53 de ani la data depunerii cererii de pensionare, iar certificatul de încadrare în grad de handicap accentuat a fost emis pentru prima dată în octombrie 2020, conform menţiunii de la rubrica intitulată „data dobândirii handicapului”.

Prin Sentinţa civilă nr. 211 din 20 martie 2025, Tribunalul Covasna – Secţia civilă a respins acţiunea, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că, potrivit art. 87 alin. (4) din Legea nr. 448/2006, încadrarea în grad de handicap se atestă prin certificat emis de către comisiile de evaluare prevăzute de această lege şi că, pentru a benefica de reducerea vârstei de pensionare şi a stagiilor de cotizare, conform art. 58 din Legea nr. 263/2020, reclamanta trebuia să depună un certificat de încadrare în grad de handicap pentru întreaga perioadă cu privire la care susţine că a lucrat în condiţii de handicap accentuat, aşa cum prevede în mod expres art. 43 alin. (1) din Normele aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 257/2011.

Cu toate acestea, reclamanta a dovedit existenţa certificatului de încadrare în gradul de handicap accentuat doar începând din anul 2020, astfel încât nu i se poate recunoaşte şi perioada anterioară ca fiind lucrată în condiţii de handicap accentuat.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta a declarat apel prin care a solicitat admiterea căii de atac şi schimbarea sentinţei atacate, în sensul admiterii contestaţiei.

În motivare, a susţinut că Legea nr. 263/2010 nu impune ca statutul de persoană cu handicap să fie demonstrat exclusiv printr-un certificat de încadrare în grad de handicap, ci doar să fie realizat un stagiu de cotizare în condiţii de handicap, astfel încât dovedirea acestui statut se poate realiza cu orice mijloc de probă, precum înscrisuri şi expertiză medico-legală. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Instanţa de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

În acest sens, a arătat că procesul se află pe rolul unui complet de judecată al Curţii de Apel Braşov, care judecă în ultimă instanţă.

Chestiunea de drept ce necesită a fi lămurită ridică dificultăţi de interpretare a art. 58 din Legea nr. 263/2010, respectiv a sintagmei „au realizat un stagiu în condiţii de handicap”, prin raportare la art. 43 din Normele aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 257/2011, deoarece din modul de formulare a normei, privită individual, nu reiese că, în faţa instanţei de judecată, data dobândirii handicapului nu ar putea fi probată şi prin alte mijloace de probă în afara certificatului de handicap, astfel cum prevede norma secundară, edictată în vederea aplicării sale.

Chestiunea de drept ce necesită intervenţia instanţei supreme este una veritabilă, fiind susceptibilă să dea naştere unor interpretări diferite, întrucât norma secundară reprezentată de art. 43 din Normele aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 257/2011 limitează semnificativ posibilitatea unei persoane care a realizat un stagiu de cotizare în condiţii de handicap de a obţine pensie pentru limită de vârstă, în condiţiile mai avantajoase reglementate de art. 58 din Legea nr. 263/2010, din cauza introducerii unei cerinţe restrictive privind probarea stagiului respectiv.

A mai arătat că de lămurirea modului de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 58 din Legea nr. 263/2010 depinde soluţionarea pe fond a cauzei, întrucât acestea au stat la baza emiterii deciziei de respingere a cererii privind acordarea pensiei pentru limită de vârstă, fiind disputat chiar modul în care intimata a interpretat prevederile legale în discuţie.

Chestiunea de drept îndeplineşte condiţia noutăţii, întrucât prevederile art. 58 din Legea nr. 263/2010, având o arie restrânsă de beneficiari, nu au generat o jurisprudenţă care să fi primit o rezolvare substanţială.

A mai arătat că instanţa supremă nu a statuat asupra chestiunii de drept invocate şi că aceasta nu formează obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Numai apelanta a depus un punct de vedere care concordă cu susţinerile din cererea de apel. VI. Punctul de vedere al completului care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Instanţa de trimitere a apreciat că, la prima vedere, art. 58 din Legea nr. 263/2010 nu exclude posibilitatea ca dovada stagiului de cotizare în condiţii de handicap preexistent calităţii de asigurat să fie realizată cu orice mijloc de probă permis de legea procesual civilă.

În acest sens, a arătat că în cuprinsul normei analizate nu există nicio restricţie din perspectiva probaţiunii cu privire la stagiul de cotizare realizat în condiţii de handicap, preexistent calităţii de asigurat, a cărui durată depinde de data stabilită ca fiind cea a dobândirii handicapului.

În schimb, din interpretarea şi aplicarea coroborată a acestei norme legale cu art. 43 din Normele aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 257/2011 poate rezulta că dovada stagiului în discuţie nu se poate face decât cu certificatul de încadrare în grad de handicap, inclusiv sub aspectul datei dobândirii handicapului.

Instanţa de trimitere consideră, însă, că acceptarea acestei interpretări este de natură a restrânge sfera de aplicare a art. 58 din Legea nr. 263/2010, apreciind că, în raport cu datele litigiului pe care îl are de soluţionat, limitarea posibilităţii reclamantei de a dovedi data dobândirii handicapului cu orice alt mijloc de probă în afara certificatului de încadrare în grad de handicap ar putea avea drept consecinţă înlăturarea beneficiului a peste 25 de ani de stagiu de cotizare realizat în condiţii de handicap.

Totodată, consideră că această interpretare pare a fi neconcordantă cu art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 24/2000), întrucât prin aplicarea rigidă a normei secundare ar fi nesocotită intenţia legiuitorului care a edictat norma primară.

De aceea, apreciază că o altă interpretare posibilă, care ar evita astfel de consecinţe şi un eventual conflict între norma primară şi norma edictată în executarea sa, ar fi cea potrivit căreia regimul probator restrictiv instituit de norma secundară este aplicabil exclusiv în procedura administrativă, în care dosarul de pensie este evaluat de către unităţile Casei Naţionale de Pensii Publice, urmând ca în faţa instanţei de judecată, în cazul unei contestaţii, părţile să se poată folosi de orice mijloc de probă dintre cele prevăzute de Codul de procedură civilă pentru a dovedi elementele de care depinde admisibilitatea cererii de pensionare.

În această interpretare, inclusiv stagiul realizat în condiţii de handicap şi data ivirii acestuia ar putea fi dovedite, pe lângă certificatul de încadrare în grad de handicap, cu alte mijloace de probă, cum ar fi o expertiză şi/sau înscrisuri (acte medicale). VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale

Din răspunsurile transmise de instanţele naţionale la solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au rezultat următoarele aspecte cu privire la chestiunea de drept sesizată.

Într-o opinie majoritară, s-a apreciat că data dobândirii handicapului poate fi probată numai cu certificatul de încadrare în grad de handicap.

S-a argumentat că din analiza coroborată a dispoziţiilor art. 58 din Legea nr. 263/2010 cu cele ale art. 43 din Normele aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 257/2011 reiese că data dobândirii handicapului, în raport cu care se stabileşte şi durata stagiului de cotizare realizat în condiţii de handicap, se probează prin intermediul certificatului de încadrare în grad de handicap. Or, potrivit dispoziţiilor art. 85 şi ale art. 87 din Legea nr. 448/2006, încadrarea în grad şi tip de handicap a adulţilor cu handicap se face de către comisia de evaluare a persoanelor adulte cu handicap, care, cu ocazia emiterii certificatului de încadrare în grad de handicap, stabileşte şi data ivirii handicapului. În cazul necontestării certificatului respectiv, în procedura prevăzută de lege (la instanţa de contencios administrativ competentă, potrivit Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, sau, după caz, la Comisia superioară de evaluare a persoanelor adulte cu handicap), menţiunile înscrise în acesta devin obligatorii, asemenea oricărui act administrativ care beneficiază de prezumţia de legalitate şi temeinicie. Ca atare, în cadrul procedurii de contestare a deciziei de pensionare însăşi, o altă dată a ivirii handicapului decât cea menţionată în certificatul de încadrare în grad de handicap nu poate fi stabilită prin alt mijloc de probă. În acest sens, s-a reţinut că, în soluţionarea oricărei cereri formulate în procedura de stabilire/recalculare a pensiei, atât instituţia competentă, cât şi instanţa de judecată au a se raporta la documentele depuse de petent la data solicitării pensiei. De vreme ce nulitatea unui act este sancţiunea ce intervine pentru vicii existente la momentul întocmirii sale, validitatea deciziei cu privire la dreptul la pensie nu poate fi apreciată prin raportare la acte ori date care nu au fost prezentate instituţiei emitente şi de care aceasta nu era obligată să ia cunoştinţă din oficiu. Contestaţia împotriva deciziei de pensie, fiind o cale de atac împotriva unui act emis de un organ administrativ, instanţa este ţinută a verifica legalitatea şi temeinicia deciziei prin prisma documentaţiei pe care însuşi organul administrativ a avut-o la dispoziţie. S-a mai reţinut că, atât timp cât art. 58 din Legea nr. 263/2010 nu cuprinde dispoziţii referitoare la probaţiune, nu se poate considera că art. 43 din Normele aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 257/2011, edictat în aplicarea acestuia, ar încălca prevederile din actul normativ cu forţă juridică superioară. De asemenea, instanţele de judecată, învestite cu soluţionarea unor contestaţii formulate împotriva deciziilor de respingere a cererilor de pensionare întemeiate pe prevederile art. 58 din Legea nr. 263/2010, au constatat că, deşi petenţii sufereau de handicapuri congenitale, din eroare, în certificatele de încadrare în grad de handicap ce le-au fost eliberate fusese menţionată, la rubrica data dobândirii handicapului, data ultimului act medical prezentat de aceştia comisiei, deşi din cuprinsul certificatului rezulta că handicapul a fost dobândit din naştere. Ca urmare, în considerarea acestei situaţii particulare, instanţele de judecată au înţeles să soluţioneze contestaţiile dând eficienţă directă datelor rezultate din celelalte acte medicale prezentate de petenţi, precum şi hotărârilor judecătoreşti prin care, în procedura contencioasă, s-a dispus anularea certificatelor greşit întocmite şi obligarea comisiei la emiterea unor certificate noi, în care data de naştere a celor în cauză să fie menţionată ca fiind data dobândirii handicapului, fără a mai aştepta emiterea efectivă a noilor certificate.

Într-o opinie minoritară, s-a apreciat că data dobândirii handicapului poate fi probată şi cu alte mijloace de probă decât certificatul de încadrare în grad de handicap.

S-a argumentat că persoanele cu handicap se bucură de o protecţie specială, conform art. 2 alin. (1) din Legea nr. 448/2006, care nu poate fi asociată cu un tratament preferenţial acordat acestora. Or, a face abstracţie de situaţia concretă referitoare la data dobândirii handicapului rezultată din întreg materialul probator administrat în faţa instanţei de judecată pentru a da prevalenţă datei rezultate din certificatul de încadrare în grad de handicap ar avea drept consecinţă prejudicierea beneficiarilor măsurilor de protecţie specială. S-a mai arătat că art. 58 din Legea nr. 263/2010 recunoaşte beneficiul reducerii vârstei de pensionare pentru stagiile realizate „în condiţii de handicap”, fără a limita probaţiunea la un document specific, şi că art. 43 din Normele aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 257/2011 nu poate adăuga la lege sau limita exerciţiul unui drept prin instituirea unei probe unice şi obligatorii, dacă aceasta conduce la pierderea dreptului pentru perioadele în care handicapul a existat faptic, dar nu a fost certificat administrativ.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că, la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii cu privire la problema de drept care formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Nu au fost identificate decizii relevante pronunţate de instanţa de contencios constituţional în exercitarea controlului de constituţionalitate a dispoziţiilor legale supuse interpretării. IX. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prin Decizia nr. 4 din 4 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 349 din 19 mai 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a statuat că modalitatea de stabilire a vârstei standard de pensionare şi a stagiului complet de cotizare utilizate pentru determinarea punctajului mediu anual în operaţiunile de calculare a pensiilor din sistemul public, pentru persoane ale căror drepturi s-au deschis începând cu data de 1 aprilie 2001 şi care beneficiază de reducerea vârstei de pensionare potrivit legii, se realizează prin raportare la dispoziţiile anexei nr. 3 la Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, în sensul că beneficiază de reducerea vârstelor standard de pensionare care se determină în funcţie de data formulării cererii de pensionare.

Prin Decizia nr. 19 din 11 aprilie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 587 din 16 iunie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit că, în interpretarea art. 85 alin. (1) din Legea nr. 263/2010 şi art. 3 alin. (1) lit. v) din Legea nr. 263/2010, vârsta standard de pensionare pentru acordarea pensiei de urmaş este atât vârsta standard de pensionare din anexa nr. 5 la Legea nr. 263/2010, cât şi vârsta standard de pensionare redusă în condiţiile legii.

Prin Decizia nr. 11 din 20 februarie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 313 din 12 aprilie 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 82 alin. (2), art. 86 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, raportate la dispoziţiile art. 49 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare, art. 1 şi art. 3 alin. (3) din Legea nr. 46/1996 privind pregătirea populaţiei pentru apărare, cu modificările şi completările ulterioare, perioada în care, după numirea în magistratură, judecătorul sau procurorul a satisfăcut stagiul militar obligatoriu constituie vechime în magistratură. X. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Prealabil analizei în fond a problemei de drept supuse dezbaterii, trebuie să se verifice dacă sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, aşa cum rezultă acestea din textele normative care asigură cadrul legal al declanşării acestei proceduri.

Astfel, conform dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Potrivit art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă: „Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se face de către completul de judecată după dezbateri contradictorii, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 519, prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac. Dacă prin încheiere se dispune sesizarea, aceasta va cuprinde motivele care susţin admisibilitatea sesizării potrivit dispoziţiilor art. 519, punctul de vedere al completului de judecată şi al părţilor.”

Din analiza dispoziţiilor legale mai sus evocate rezultă că declanşarea procedurii hotărârii prealabile este posibilă numai în cazul în care sunt îndeplinite, cumulativ, următoarele condiţii: – existenţa unei cauze aflate în curs de judecată, în ultimă instanţă; – cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a curţii de apel sau a tribunalului învestit să soluţioneze cauza; – ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire să depindă soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată; – chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate; – Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat asupra respectivei chestiuni de drept, iar aceasta să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Examinarea condiţiilor în care poate fi declanşat prezentul mecanism de unificare a practicii judiciare pune în evidenţă faptul că, în cazul concret al prezentei sesizări, doar unele dintre cerinţele legale mai sus enunţate se verifică.

Astfel, se constată că sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a fost făcută de Curtea de Apel Braşov – Secţia civilă, învestită cu soluţionarea apelului formulat împotriva Sentinţei civile nr. 211 din 20 martie 2025, pronunţată de Tribunalul Covasna în Dosarul nr. 1.729/119/2024, curtea de apel având competenţa de a judeca acest litigiu în ultimă instanţă, potrivit art. 96 pct. 2 din Codul de procedură civilă raportat la art. 155 alin. (1) din Legea nr. 263/2010, prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, întrucât, în materia în care a fost promovată acţiunea, hotărârile pronunţate sunt supuse exclusiv apelului, aşa cum prevede în mod expres art. 155 alin. (1) din Legea nr. 263/2010, decizia fiind, astfel, definitivă, în raport cu dispoziţiile art. 634 alin. (1) pct. 4 teza întâi din Codul de procedură civilă şi ale art. 155 alin. (2) din Legea nr. 263/2010.

Sunt îndeplinite, aşadar, condiţiile referitoare la existenţa unei cauze aflate în curs de judecată, în competenţa legală a unui complet de judecată al curţii de apel, învestit să judece litigiul în ultimă instanţă.

Se constată, totodată, că, în raport cu obiectul litigiului, cu soluţia primei instanţe şi cu criticile din apel, este îndeplinită şi condiţia referitoare la caracterul esenţial al chestiunii de drept pentru soluţionarea pe fond a cauzei, legătura indisolubilă care există între aceasta şi rezolvarea litigiului rezultând din împrejurarea că, în soluţionarea căii de atac cu care a fost învestită, instanţa de trimitere trebuie să răspundă unui motiv concret de apel referitor la interpretarea dispoziţiilor art. 58 din Legea nr. 263/2010.

În acest sens, în cuprinsul încheierii de sesizare, instanţa de trimitere a subliniat faptul că principala critică dedusă judecăţii în apel vizează in terminis modul de interpretare a textului legal menţionat, apelanta susţinând că, atât timp cât Legea nr. 263/2010 nu impune ca statutul de persoană cu handicap să fie demonstrat exclusiv printr-un certificat de încadrare în grad de handicap, ci doar să fie realizat un stagiu de cotizare în condiţii de handicap, dovedirea acestui statut se poate realiza cu orice mijloc de probă, precum înscrisuri şi expertiză medico-legală.

Or, câtă vreme în soluţionarea căii de atac instanţa este chemată să statueze asupra acestui aspect, rezultă că, la nivel strict formal, dezlegarea ce se solicită în cauză are efect direct asupra apelului, întrucât vizează o dispoziţie legală esenţială pe care s-a întemeiat soluţia primei instanţe.

Totodată, din verificările efectuate se constată că este întrunită şi cerinţa ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat asupra chestiunii de drept enunţate şi să nu fie învestită cu soluţionarea unui recurs în interesul legii cu acest obiect.

Condiţia referitoare la noutatea chestiunii de drept nu este însă îndeplinită, astfel că nu este posibilă declanşarea mecanismului de unificare reprezentat de sesizarea instanţei supreme în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Analiza conţinutului art. 519 din Codul de procedură civilă relevă că noutatea chestiunii de drept ce face obiectul întrebării prealabile reprezintă o condiţie distinctă de aceea a nepronunţării anterioare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra respectivei chestiuni de drept ori de cea a inexistenţei unui recurs în interesul legii aflat în curs de soluţionare cu privire la acea problemă de drept.

În absenţa unei definiţii legale a noţiunii de noutate şi a unor criterii legale de determinare a conţinutului său, verificarea acestei condiţii ţine de aprecierea completului învestit cu soluţionarea sesizării, astfel cum Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat în mod constant în jurisprudenţa sa, relevante, în acest sens, fiind Decizia nr. 1 din 17 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 9 aprilie 2014, Decizia nr. 3 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16 iunie 2014, Decizia nr. 6 din 23 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 691 din 22 septembrie 2014.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a apreciat că cerinţa noutăţii este îndeplinită atunci când chestiunea de drept îşi are izvorul în reglementări nou-intrate în vigoare, iar instanţele nu i-au dat încă o anumită interpretare şi aplicare la nivel jurisprudenţial ori dacă se impun anumite clarificări, într-un context legislativ nou sau modificat faţă de unul anterior, de natură să impună reevaluarea sau reinterpretarea normei de drept analizate.

În egală măsură, noutatea chestiunii de drept, în sensul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, poate constitui şi atributul unei reglementări mai vechi, dar asupra căreia instanţa de judecată este chemată să se pronunţe în prezent, atunci când aplicarea frecventă a normei juridice a devenit actuală, iar textele de lege supuse interpretării suscită recent în faţa instanţelor de judecată o dificultate a aplicării acestora şi creează premisele apariţiei unei practici neunitare la nivel naţional.

Aşadar, indiferent că este vorba despre o reglementare legislativă nou-intrată în vigoare sau despre una mai veche, esenţial este ca problema de drept care face obiectul sesizării să fie susceptibilă de a genera în viitor o practică neunitară. Pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanţelor, în urma interpretării dispoziţiilor legale, concretizată într-o practică judiciară consacrată, fie chiar şi neunitară, însă substanţială, caracterul de noutate se pierde, opiniile jurisprudenţiale izolate ori cele pur subiective ale părţilor nefiind în măsură să justifice declanşarea mecanismului pronunţării unei hotărâri prealabile.

Prin urmare, depăşirea unei jurisprudenţe incipiente, în curs de formare, şi conturarea unei practici judiciare în legătură cu problema de drept supusă unei interpretări de principiu conduc la concluzia caracterului inadmisibil al sesizării, întrucât scopul unei hotărâri prealabile, acela de a preîntâmpina o practică neunitară, nu mai poate fi atins.

În aceşti parametri de evaluare a cerinţei noutăţii chestiunii de drept, se constată că dispoziţiile a căror interpretare a determinat formularea prezentei sesizări se regăsesc în cuprinsul unor acte normative intrate în vigoare cu 15 ani în urmă, şi anume, Legea nr. 263/2010, în vigoare de la data de 1 ianuarie 2011, respectiv Normele aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 257/2011, în vigoare de la 28 martie 2011. Chiar dacă, ulterior intrării lor în vigoare, aceste acte normative au suferit şi alte completări, modificări şi rectificări, atât norma din art. 58 din Legea nr. 263/2010, din perspectiva sintagmei a cărei lămurire se solicită, cât şi cea din cuprinsul art. 43 din Normele aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 257/2011, în raport cu care se solicită interpretarea de principiu a art. 58, au fost introduse şi au devenit active, în forma actuală, încă din anul 2011, astfel că nu pot fi considerate ca având caracter de noutate.

Pe de altă parte, normele în discuţie nu au fost recent modificate sau completate, astfel încât nu poate fi vorba nici despre necesitatea unei eventuale reevaluări şi interpretări a acestora, într-un context legislativ diferit. Mai mult decât atât, prin art. 168 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 360/2023 privind sistemul public de pensii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1089 din 4 decembrie 2023, acestea au fost abrogate în mod expres, noul act normativ, în vigoare de la data de 1 septembrie 2024, cuprinzând, spre deosebire de vechea reglementare, în chiar conţinutul său (art. 52) dispoziţii exprese cu privire la probaţiune în cazul în care persoanele care au realizat un stagiu de cotizare contributiv în condiţii de handicap solicită reducerea vârstei standard de pensionare.

Este adevărat că abrogarea textelor legale nu este, prin ea însăşi, de natură a înlătura noutatea problemei de drept, atât timp cât dispoziţiile respective continuă să se aplice în litigiile asiguraţilor care s-au pensionat sub imperiul Legii nr. 263/2010 (conform dispoziţiilor tranzitorii din cuprinsul art. 150 din noua lege), iar instanţele sunt în continuare chemate să le interpreteze şi să le aplice.

Însă, dat fiind faptul că pe rolul instanţelor se mai află un număr limitat de cauze iniţiate sub imperiul legii abrogate, aflate într-un stadiu avansat de soluţionare (în căile de atac), sunt evidente lipsa de actualitate a problemei de drept invocate, precum şi riscul scăzut ca aceasta să mai genereze, în viitor, divergenţe jurisprudenţiale, nemaiexistând, astfel, interesul practic pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, aceasta cu atât mai mult cu cât, în prezent, soluţionarea unor astfel de litigii se realizează într-un cadru jurisdicţional deja conturat, instanţele dispunând de repere interpretative clare şi convergente rezultate din practica judiciară dezvoltată până la acest moment.

Astfel, verificările efectuate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la nivelul celor 15 curţi de apel din ţară pun în evidenţă faptul că există deja cristalizată o jurisprudenţă în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 58 din Legea nr. 263/2010 prin raportare la art. 43 din Normele aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 257/2011, materializată într-un număr semnificativ de hotărâri judecătoreşti definitive, din care rezultă că aspectele problematizate prin actul de sesizare au fost rezolvate, până în prezent, într-o manieră unitară, fiind identificată doar o singură hotărâre judecătorească în care a fost adoptată o soluţie divergentă.

Din examinarea hotărârilor judecătoreşti transmise de curţile de apel rezultă că, printr-o interpretare literală şi gramaticală adecvată a textului art. 58 din Legea nr. 263/2010, corelat cu dispoziţiile art. 43 din Normele aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 257/2011, instanţele au ajuns la concluzia că, în cadrul procedurii de contestare a deciziei de pensionare, data dobândirii handicapului, în raport cu care se stabileşte şi durata stagiului de cotizare realizat în condiţii de handicap, se probează prin intermediul certificatului de încadrare în grad de handicap, eliberat în condiţiile Legii nr. 448/2006, certificat care, având natura unui act administrativ, beneficiază de prezumţia de legalitate şi temeinicie, menţiunile din cuprinsul său fiind obligatorii câtă vreme nu a fost contestat în procedura prevăzută de lege. Ca atare, în cadrul procedurii de contestare a deciziei de pensionare, o altă dată a ivirii handicapului decât cea menţionată în certificatul de încadrare în grad de handicap nu poate fi stabilită prin alt mijloc de probă, instanţa fiind ţinută a verifica legalitatea şi temeinicia deciziei prin prisma documentaţiei pe care însuşi organul administrativ a avut-o la dispoziţie la momentul emiterii sale. Totodată, instanţele au reţinut că, atât timp cât norma din cuprinsul art. 58 din Legea nr. 263/2010 nu cuprinde dispoziţii referitoare la probaţiune, nu se poate considera că art. 43 din Hotărârea Guvernului nr. 257/2011, care cuprinde normele metodologice de punere în aplicare a legii, ar încălca prevederile din actul normativ cu forţă juridică superioară.

Se constată că şi opiniile exprimate la nivel teoretic de către instanţele care au înaintat puncte de vedere cu privire la problema de drept în discuţie sunt orientate, într-o pondere majoritară, către soluţia adoptată în practică, ceea ce permite concluzia că nu doar la nivel jurisprudenţial, ci şi la nivel teoretic problema de drept a cărei dezlegare se solicită şi-a clarificat înţelesul.

În aceste circumstanţe, reţinând că practica judiciară este deja bine conturată, hotărârile judecătoreşti transmise de curţile de apel relevând existenţa unei opinii aproape cvasiunanime în interpretarea şi aplicarea textului art. 58 din Legea nr. 263/2010 prin raportare la art. 43 din Normele aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 257/2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, în cazul prezentei sesizări, condiţia noutăţii chestiunii de drept nu este îndeplinită, astfel încât nu se justifică sesizarea instanţei supreme pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile.

Opinia teoretică minoritară, ca şi soluţia divergentă adoptată în una dintre hotărârile Curţii de Apel Ploieşti (în condiţiile în care la nivelul aceleiaşi instanţe există şi o hotărâre ce coincide cu practica majoritară) nu pot justifica intervenţia preventivă a instanţei supreme în cadrul acestui mecanism de unificare, câtă vreme chestiunea de drept ce face obiectul întrebării adresate Înaltei Curţi a fost tranşată de instanţele învestite cu soluţionarea acestui tip de litigii, iar din practica judiciară decelată în legătură cu această problemă de drept nu au rezultat dificultăţi de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 58 din Legea nr. 263/2010.

A aprecia altfel înseamnă a îngădui ca, în cadrul procedurii de unificare a jurisprudenţei prin pronunţarea unei hotărâri prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu se afle în situaţia de a se pronunţa asupra unei probleme de drept în legătură cu care practica judiciară este inexistentă sau doar incipientă, deci în legătură cu o problemă de drept cu adevărat nouă, ci de a confirma sau, după caz, a infirma anumite interpretări jurisprudenţiale deja existente, dintre care una evident consolidată prin pronunţarea unui număr semnificativ de hotărâri judecătoreşti.

Or, prin aceasta s-ar ajunge la nesocotirea dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în partea lor privitoare la raţiunea şi condiţiile pronunţării unei hotărâri prealabile, dispoziţii prin care legiuitorul a stabilit în mod clar că mecanismul de unificare a practicii judiciare reprezentat de hotărârea prealabilă nu poate fi folosit decât în scopul preîntâmpinării apariţiei unei practici neunitare, printr-o rezolvare de principiu a unei probleme de drept, scop care, în cazul prezentei sesizări, nu mai poate fi atins întrucât, pe de o parte, stadiul practicii incipiente, în curs de formare, a fost depăşit, iar, pe de altă parte, jurisprudenţa ce s-a cristalizat în legătură cu problema de drept ce face obiectul sesizării este unitară, aceasta reflectând aceeaşi modalitate de interpretare a normei legale aplicabile, în situaţii similare.

De altfel, chestiunea de drept care face obiectul sesizării nu îndeplineşte nici cerinţa esenţială de a fi o reală şi veritabilă problemă de drept, născută dintr-o normă legală imperfectă, lacunară ori neclară, susceptibilă de interpretări contradictorii, astfel încât să necesite rezolvarea de principiu în procedura hotărârii prealabile, câtă vreme rezolvarea ei presupune doar o reflexie mai aprofundată a judecătorului cauzei asupra textelor legale în discuţie şi realizarea unui raţionament judiciar bazat pe mecanisme uzuale de interpretare a legii, în scopul stabilirii sensului voinţei legiuitorului exprimate în norma supusă analizei, activităţi ce intră în mod obişnuit în atribuţiile instanţelor de judecată şi care nu pot fi transferate instanţei supreme pe calea sesizării formulate în conformitate cu dispoziţiile art. 519-521 din Codul de procedură civilă.

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat în mod constant că, în cadrul procedurii hotărârii prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu se substituie atributului fundamental al instanţelor judecătoreşti de interpretare şi aplicare a legii în cauzele deduse judecăţii, ci se limitează la a facilita judecătorului eliminarea ambiguităţilor ori a dificultăţilor întâmpinate în interpretarea unor texte de lege complexe ori precare (Decizia nr. 97 din 25 noiembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 22 ianuarie 2025).

Cu alte cuvinte, pentru sesizarea instanţei supreme, este necesar ca soluţionarea pe fond a cauzei să depindă de rezolvarea unei chestiuni de drept cu caracter de principiu şi care prezintă dificultate suficientă pentru a reclama intervenţia instanţei supreme. Or, în cazul prezentei sesizări, analiza de conţinut a întrebării prealabile relevă faptul că instanţa de trimitere nu are nicio dificultate în a determina sensul dispoziţiilor art. 58 din Legea nr. 263/2010, aceasta reţinând în mod explicit în cuprinsul încheierii de sesizare că, atât timp cât durata stagiului de cotizare realizat în condiţii de handicap depinde de data stabilită ca fiind data dobândirii handicapului, interpretarea şi aplicarea coroborată a acestei norme legale cu dispoziţiile art. 43 din Normele aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 257/2011 pot conduce la concluzia că dovada stagiului în discuţie nu se poate face decât cu certificatul de încadrare în grad de handicap, inclusiv sub aspectul datei dobândirii handicapului.

Instanţa consideră, însă, că o atare interpretare este de natură a restrânge sfera de aplicare a art. 58 din Legea nr. 263/2010, apreciind că, în raport cu datele litigiului pe care îl are de soluţionat, limitarea posibilităţii reclamantei de a dovedi data dobândirii handicapului cu orice alt mijloc de probă în afara certificatului de încadrare în grad de handicap ar putea avea drept consecinţă înlăturarea beneficiului a peste 25 de ani de stagiu de cotizare realizat în condiţii de handicap.

Totodată, consideră că prin aplicarea rigidă a normei secundare din cuprinsul art. 43 din Normele aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 257/2011 este încălcat spiritul normei primare, ceea ce, în opinia sa, contravine art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, apreciind că, pentru a se evita astfel de consecinţe şi un eventual conflict între norma de bază şi cea edictată în executarea sa, o interpretare posibilă ar fi în sensul că regimul probator instituit prin art. 43 este aplicabil exclusiv în procedura administrativă, urmând ca în faţa instanţei de judecată, în cazul unei contestaţii cum este cea pe care instanţa o are de soluţionat, părţile să se poată folosi de orice mijloc de probă dintre cele prevăzute de Codul de procedură civilă pentru a dovedi elementele de care depinde admisibilitatea cererii de pensionare, inclusiv stagiul realizat în condiţii de handicap şi data ivirii handicapului.

Prin urmare, completul nu se confruntă cu o reală problemă de interpretare a normei de drept în discuţie şi nu solicită Înaltei Curţi de Casaţie şi Jus