Decizia nr. 157/2025 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept · Dosar nr. 3033/1/2024

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 3.033/1/2024, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Raluca Emilia Leote, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite, desemnat în temeiul art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizările conexate formulate de Tribunalul Galaţi – Secţia I civilă, în Dosarul nr. 1.873/121/2023, şi de Tribunalul Prahova – Secţia I civilă, în Dosarul nr. 4.439/105/2022.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat părţilor, pârâta Direcţia de Sănătate Publică Prahova formulând un punct de vedere la raport.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizărilor conexate în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Tribunalul Galaţi – Secţia I civilă a dispus, prin Încheierea din 21 noiembrie 2024, pronunţată în Dosarul nr. 1.873/121/2023, în temeiul art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: Dacă personalul ce este încadrat în cadrul unei unităţi medico-sociale putea beneficia de stimulentul de risc prevăzut la art. 7 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2020 pentru aprobarea unor măsuri de sprijin decontate din fonduri europene, ca urmare a răspândirii coronavirusului COVID-19, pe perioada stării de urgenţă, astfel cum a fost modificată, în condiţiile în care unitatea medico-socială a furnizat servicii sociale şi medicale fără să deţină licenţă de funcţionare şi certificat de acreditare.

Ulterior, pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost înregistrată, cu nr. 487/1/2025, sesizarea formulată de Tribunalul Prahova – Secţia I civilă în Dosarul nr. 4.439/105/2022, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: Dacă asistenţii personali ai persoanelor cu handicap grav pot beneficia de stimulentul de risc aferent perioadei 15.03.2020-15.05.2020, în baza dispoziţiilor art. 7 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2020, pentru aprobarea unor măsuri de sprijin decontate din fonduri europene, ca urmare a răspândirii coronavirusului COVID-19, pe perioada stării de urgenţă. II. Dispoziţiile legale supuse interpretării

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2020 pentru aprobarea unor măsuri de sprijin decontate din fonduri europene, ca urmare a răspândirii coronavirusului COVID-19, pe perioada stării de urgenţă, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 82/2020, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2020) „ Art. 7. – (…) (5) Se aprobă acordarea unui stimulent de risc în cuantum de 2.500 lei brut, pe lună, pentru personalul din domeniul asistenţei sociale şi comunitare, indiferent de forma de organizare a furnizorului de servicii sociale, implicat direct în sprijinirea şi/sau îngrijirea persoanelor în vârstă, a copiilor, a persoanelor cu dizabilităţi şi a altor grupuri vulnerabile, pe perioada stării de urgenţă, din fondul de salarii al unităţii angajatoare, prin transferuri de la bugetul de stat, de la titlul VI «Transferuri între unităţi ale administraţiei publice» sau de la alte titluri unde sunt bugetate sume cu această destinaţie, prin ordonatorul principal de credite, sau din fonduri europene.”

Este de menţionat că, începând cu 26 iunie 2021, când au intrat în vigoare modificările aduse prin Legea nr. 166/2021 privind modificarea şi completarea art. 7 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2020 pentru aprobarea unor măsuri de sprijin decontate din fonduri europene, ca urmare a răspândirii coronavirusului COVID-19, pe perioada stării de urgenţă (Legea nr. 166/2021), art. 7 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2020 are următorul conţinut: „ Art. 7. – (…) (5) Se aprobă acordarea, o singură dată, a unui stimulent de risc în cuantum de 2.500 lei brut, pentru angajaţii centrelor rezidenţiale de îngrijire şi asistenţă a persoanelor vârstnice, centrelor rezidenţiale pentru copii şi adulţi, cu şi fără dizabilităţi, precum şi pentru angajaţii centrelor rezidenţiale destinate altor categorii vulnerabile, ale furnizorilor publici şi privaţi, prevăzute în Nomenclatorul serviciilor sociale, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 867/2015 pentru aprobarea Nomenclatorului serviciilor sociale, precum şi a regulamentelor-cadru de organizare şi funcţionare a serviciilor sociale, cu modificările şi completările ulterioare, care au fost izolaţi preventiv la locul de muncă pe perioada stării de urgenţă. Furnizorii de servicii sociale au obligaţia de a fi acreditaţi, iar serviciile sociale din subordinea lor să fie licenţiate sau, după caz, să deţină aviz de înfiinţare sau reorganizare ori plan de restructurare avizat.” III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept Dosarul nr. 1.873/121/2023 al Tribunalului Galaţi – Secţia I civilă

Prin Cererea înregistrată la data de 9 mai 2023 pe rolul Tribunalului Galaţi – Secţia I civilă, cu nr. 1.873/121/2023, reclamanta C.A. a solicitat, în contradictoriu cu Unitatea Medico-Sanitară X, obligarea pârâtei la plata stimulentului de risc în valoare de 2.500 lei, prevăzut de art. 7 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2020, aşa cum a fost modificat de dispoziţiile Legii nr. 82/2020. Dosarul nr. 4.439/105/2022 al Tribunalului Prahova – Secţia I civilă

Prin Cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova cu nr. 4.439/105/2022, la data de 25 octombrie 2022, reclamanţii le-au chemat în judecată pe pârâtele Administraţia Serviciilor Sociale Comunitare P., municipiul P. şi Direcţia de Sănătate Publică P., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună, printre altele, obligarea pârâtei Administraţia Serviciilor Sociale Comunitare P. la acordarea stimulentului de risc pentru reclamantele asistent personal, în cuantum total de 5.000 lei, aferent perioadei 15.03.2020-15.05.2020, în baza prevederilor art. 7 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2020, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 82/2020, şi actualizarea acestor sume cu indicele de inflaţie şi, respectiv, cu dobânda legală de la data la care se datorau şi până la data plăţii efective a sumelor datorate. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Instanţele de trimitere au apreciat că sesizările în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile îndeplinesc condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 2 alin. (1) raportat la art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Părţile au depus puncte de vedere privind sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. VI. Punctul de vedere al completului care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept Dosarul nr. 1.873/121/2023 al Tribunalului Galaţi – Secţia I civilă

Instanţa de trimitere a reţinut, în esenţă, că, prin raportare la dispoziţiile art. 7 alin. (5) al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2020, precum şi la faptul că angajaţii pârâtei au fost izolaţi preventiv la locul de muncă, iar condiţia acreditării unităţii excedează atribuţiilor acestora, având în vedere şi motivul legiuitorului pentru acordarea acestui stimulent, rezultă că cererea de chemare în judecată este admisibilă în spiritul legii. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale

În raport cu întrebările cu care a fost sesizată instanţa supremă în prezentul dosar, nu a fost necesară consultarea jurisprudenţei instanţelor naţionale. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

A fost identificată o decizie relevantă a Completului pentru soluţionarea recursului în interesul legii din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv: Decizia nr. 26 din 14 noiembrie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1230 din 21 decembrie 2022. IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Sintetizând chestiunile asupra cărora instanţele de trimitere au solicitat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să dea o dezlegare prealabilă, se constată că aspectele în discuţie sunt legate de: – eligibilitatea personalului încadrat într-o unitate medicosocială de a beneficia de stimulentul de risc prevăzut de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2020, în condiţiile în care unitatea respectivă nu deţinea licenţă de funcţionare şi certificat de acreditare, respectiv dacă lipsa acestor documente de autorizare afectează dreptul personalului la stimulentul de risc; – eligibilitatea asistenţilor personali ai persoanelor cu handicap grav de a beneficia de stimulentul de risc prevăzut la art. 7 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2020 în perioada 15.03.2020-15.05.2020 (starea de urgenţă).

Examinând condiţiile de admisibilitate necesar a fi întrunite pentru declanşarea mecanismului de interpretare constând în pronunţarea unei hotărâri prealabile asupra unor chestiuni de drept, Înalta Curte constată că sesizările au fost transmise instanţei supreme în temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, act normativ care a fost publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 559 din 14 iunie 2024 şi care, potrivit art. 4, se completează cu dispoziţiile Codului de procedură civilă, prin urmare şi cu prevederile art. 519 şi următoarele din acest cod.

Din coroborarea dispoziţiilor speciale cuprinse în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 cu prevederile generale ale art. 519 din Codul de procedură civilă rezultă că sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, în virtutea acestui act normativ cu caracter special, presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii de admisibilitate: (i) existenţa unei cauze aflate în curs de judecată, care să privească fie stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale/de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/şi cele privind raporturile de muncă şi de serviciu ale acestui personal, fie stabilirea şi/sau plata drepturilor la pensie, inclusiv cele rezultate din actualizarea/recalcularea/revizuirea drepturilor la pensie sau/şi cele privind alte prestaţii de asigurări sociale ale personalului plătit din fonduri publice, indiferent de natura şi obiectul proceselor, de calitatea părţilor ori de instanţa competentă să le soluţioneze; (ii) instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece cauza în primă instanţă sau în calea de atac; (iii) existenţa unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire să depindă soluţionarea pe fond a cauzei; (iv) chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Evaluând sesizările conexate, pentru a stabili dacă se verifică îndeplinirea simultană a tuturor condiţiilor care permit declanşarea mecanismului de unificare a practicii judiciare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că primele două cerinţe de admisibilitate sunt întrunite.

Astfel, litigiile în cadrul cărora s-au formulat sesizările, ce au fost conexate la nivelul instanţei supreme, se află în curs de judecată în primă instanţă la Tribunalul Galaţi – Secţia I civilă, respectiv la Tribunalul Prahova – Secţia I civilă.

Pe de altă parte, litigiile se circumscriu domeniului specific de reglementare prevăzut la art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, tribunalele fiind învestite cu judecarea unor cereri formulate de salariaţii încadraţi în unitate medico-socială publică, instituţie publică specializată, cu personalitate juridică, în subordinea autorităţilor administraţiei publice locale, care acordă servicii de îngrijire, servicii medicale, precum şi servicii sociale persoanelor cu nevoi medico-sociale, respectiv în instituţie publică de interes local, cu personalitate juridică, organizată în subordinea consiliului local al municipiului. Obiectul cauzei vizează stabilirea şi plata unor drepturi de natură salarială ale angajaţilor asistenţi medicali ori infirmiere, personal de specialitate medico-sanitar şi auxiliar sanitar, respectiv asistenţi personali ai persoanelor cu handicap, categorii de salariaţi cuprinse în sfera personalului plătit din fonduri publice. În acest sens se reţin prevederile art. 7 alin. (6) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2020 care prevăd că „Stimulentul de risc acordat potrivit dispoziţiilor alin. (5) […] se plăteşte din fondul de salarii al furnizorului de servicii sociale. Sumele necesare plăţii stimulentului de risc se asigură de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale, de la poziţii distincte de cheltuieli, respectiv transferuri către bugetele locale pentru furnizorii de servicii sociale publice şi transferuri către furnizorii de servicii sociale private.”

Celelalte condiţii de admisibilitate decurg din existenţa unei chestiuni de drept, în sensul că impun legătura acesteia cu soluţionarea cauzei pendinte pe rolul instanţei de trimitere, respectiv absenţa unei dezlegări a acesteia într-un mecanism de unificare jurisprudenţială ori a unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare care să aibă ca obiect aceeaşi chestiune de drept.

Aşadar, pentru ca aceste condiţii de admisibilitate să fie întrunite, este necesară existenţa unei chestiuni de drept.

Prevederile art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 impun ca o condiţie de admisibilitate a sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile existenţa unei „chestiuni de drept” veritabile, aptă a declanşa acest mecanism de unificare a practicii judiciare, iar noţiunea de „chestiune de drept” are înţelesul dat de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, deoarece termenii folosiţi de legiuitor sunt aceiaşi, iar art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 prevede că „Dispoziţiile prezentei ordonanţe de urgenţă se completează cu cele ale Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu celelalte reglementări aplicabile în materie”.

În consecinţă, contrar celor reţinute prin cele două încheieri de sesizare, art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 nu instituie în sarcina instanţelor specializate în materia prevăzută de art. 1 din ordonanţă obligaţia de a declanşa mecanismul pronunţării unei hotărâri prealabile în orice situaţie în care este identificată o chestiune de drept ce nu a primit o rezolvare de principiu din partea instanţei supreme, ci numai în acele cazuri în care chestiunea de drept în discuţie reflectă acele trăsături (cu excepţia noutăţii), pe care Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept le-a subliniat în mod constant în jurisprudenţa dezvoltată în aplicarea dispoziţiilor art. 519 şi 520 din Codul de procedură civilă, cu care ordonanţa de urgenţă se completează.

Semnificaţia diferenţei de regim juridic dintre cele două proceduri de sesizare a instanţei supreme în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile – cea de drept comun, reglementată de art. 519 din Codul de procedură civilă, şi cea specială, prevăzută de art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 – este cu totul alta: în procedura de drept comun, completul de judecată din ultimă instanţă, atunci când constată existenţa unei chestiuni de drept reale, veritabile, de care depinde soluţionarea pricinii, are posibilitatea de a sesiza instanţa supremă pentru o dezlegare de principiu – adică are un drept de opţiune, putând, însă, la fel de bine să aleagă să nu solicite o dezlegare de principiu prin mecanismul hotărârii prealabile, chiar dacă problema este una dificilă. Dimpotrivă, în procedura specială a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, atunci când instanţa de judecată constată existenţa unei chestiuni de drept – reale şi veritabile – de care depinde soluţionarea pricinii, este obligată să sesizeze instanţa supremă prin mecanismul hotărârii prealabile, fără a mai avea un drept de opţiune; însă condiţia existenţei unei chestiuni de drept – adică a unei chestiuni reale şi veritabile de drept, cu un anume grad de dificultate – de care să depindă soluţionarea pe fond a litigiului rămâne în continuare aplicabilă.

Astfel, admisibilitatea învestirii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu pronunţarea unei hotărâri prealabile în temeiul art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 nu poate fi desprinsă de condiţia existenţei unei chestiuni reale, veritabile de drept care să necesite recurgerea la mecanismul hotărârii prealabile.

Prin raportare la aceste exigenţe se constată că sesizările conexate nu întrunesc condiţia de admisibilitate subsumată cerinţei ca acestea să privească o „chestiune de drept” care să fie reală, dificilă, generată de nevoia lămuririi sensului şi înţelesului unei norme de drept imperfecte, lacunare sau neclare, aptă să devină sursă a unor interpretări divergente şi, pe cale de consecinţă, a unei jurisprudenţe neunitare.

Totodată, se reţine că, potrivit art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă, încheierea de sesizare trebuie să cuprindă şi punctul de vedere al completului de judecată, care astfel este primul ţinut să stabilească dacă există o problemă de interpretare a textului legal, care implică riscul unor dezlegări ulterioare diferite în practica judiciară.

Această exigenţă legală, subsumată condiţiei privind ivirea unei chestiuni de drept, a fost în mod constant subliniată în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, considerându-se că încheierea de sesizare trebuie să releve reflecţia judecătorilor din completul învestit cu soluţionarea cauzei asupra diferitelor variante de interpretare posibile şi asupra argumentelor de natură să le susţină, pentru a da temei iniţierii mecanismului de unificare jurisprudenţială reprezentat de hotărârea prealabilă (Decizia nr. 80 din 18 noiembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 22 din 14 ianuarie 2025, Decizia nr. 84 din 18 noiembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 19 din 13 ianuarie 2025).

Or, şi din această perspectivă se constată caracterul deficitar al încheierilor de sesizare, din care rezultă că instanţele de trimitere nu au avut nicio dificultate în interpretarea normelor legale şi nici nu au arătat argumentele pentru care consideră că problema de drept în discuţie este susceptibilă a da naştere unor interpretări diferite. În contextul în care din cuprinsul încheierilor de sesizare nu rezultă care ar fi dilema instanţelor de trimitere cu privire la posibile interpretări diferite ale cadrului legal şi nici obstacolele întâmpinate în îndeplinirea obligaţiei de a interpreta şi aplica norma legală în litigiul cu care este învestită, se impune concluzia că problemele de drept supuse interpretării nu ridică o reală dificultate, neexistând riscul apariţiei unei practici neunitare, de natură să justifice intervenţia instanţei supreme.

În privinţa sesizării formulate de către Tribunalul Galaţi în Dosarul nr. 1.873/121/2023, înregistrată cu nr. 3.033/1/2024, instanţa de trimitere solicită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să stabilească dacă personalul ce este încadrat în cadrul unei unităţi medico-sociale putea beneficia de stimulentul de risc prevăzut la art. 7 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2020, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 166/2021, în condiţiile în care unitatea medico-socială a furnizat servicii sociale şi medicale fără să deţină licenţă de funcţionare şi certificat de acreditare.

Potrivit dispoziţiilor art. 7 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2020, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 166/2021, „se aprobă acordarea, o singură dată, a unui stimulent de risc în cuantum de 2.500 lei brut, pentru angajaţii centrelor rezidenţiale de îngrijire şi asistenţă a persoanelor vârstnice, centrelor rezidenţiale pentru copii şi adulţi, cu şi fără dizabilităţi, precum şi pentru angajaţii centrelor rezidenţiale destinate altor categorii vulnerabile, ale furnizorilor publici şi privaţi, prevăzute în Nomenclatorul serviciilor sociale, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 867/2015 pentru aprobarea Nomenclatorului serviciilor sociale, precum şi a regulamentelor-cadru de organizare şi funcţionare a serviciilor sociale, cu modificările şi completările ulterioare, care au fost izolaţi preventiv la locul de muncă pe perioada stării de urgenţă. Furnizorii de servicii sociale au obligaţia de a fi acreditaţi, iar serviciile sociale din subordinea lor să fie licenţiate sau, după caz, să deţină aviz de înfiinţare sau reorganizare ori plan de restructurare avizat”.

Problema de drept supusă interpretării nu ridică o reală dificultate, în condiţiile în care dispoziţiile legale anterior citate nu prezintă nicio neclaritate în redactarea şi conţinutul lor, acestea reglementând în termeni clari, neechivoci că furnizorii de servicii sociale au obligaţia de a fi acreditaţi, iar serviciile sociale din subordinea lor să fie licenţiate sau, după caz, să deţină aviz de înfiinţare sau reorganizare ori plan de restructurare avizat.

În realitate, instanţa de trimitere solicită instanţei supreme să facă o aplicare a textului de lege în raport cu circumstanţele concrete ale cauzei, în sensul de a indica instanţei de trimitere dacă trebuie să admită sau să respingă acţiunea reclamanţilor.

Formularea în aceşti termeni a sesizării pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile nu se circumscrie însă exigenţelor legale, pentru că nu urmăreşte, în realitate, o interpretare şi o dezlegare de principiu asupra unor norme neclare, lapidare, incoerente, ci, dimpotrivă, pune o problemă de temeinicie a acţiunii ce face obiectul Dosarului nr. 1.873/121/2023.

Or, acesta este atributul instanţei de trimitere, în virtutea plenitudinii ei de jurisdicţie, de a stabili, în concret, în urma analizării materialului probator, a cererilor şi susţinerilor părţilor, dacă acţiunea cu care a fost sesizată este sau nu este temeinică.

În ce priveşte sesizarea ce face obiectul Dosarului nr. 487/1/2025 se reţine că aceasta priveşte eligibilitatea asistenţilor personali ai persoanelor cu handicap grav pentru a beneficia de stimulentul de risc prevăzut la art. 7 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2020 în perioada 15.03.2020-15.05.2020 (starea de urgenţă).

Chestiunea de drept supusă dezlegării nu ridică serioase dificultăţi de interpretare, în condiţiile în care dispoziţiile legale ale art. 7 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2020 nu sunt imperfecte, lacunare ori contradictorii.

Astfel, Înalta Curte constată că textul legal al art. 7 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2020, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 82/2020, prevede că beneficiarul stimulentului de risc reglementat de această normă este „personalul din domeniul asistenţei sociale şi comunitare, indiferent de forma de organizare a furnizorului de servicii sociale, implicat direct în sprijinirea şi/sau îngrijirea persoanelor în vârstă, a copiilor, a persoanelor cu dizabilităţi şi a altor grupuri vulnerabile”.

Prin Legea nr. 166/2021, care a modificat alin. (5) al art. 7 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2020, legiuitorul a stabilit că stimulentul de risc se acordă „angajaţilor centrelor rezidenţiale de îngrijire şi asistenţă a persoanelor vârstnice, centrelor rezidenţiale pentru copii şi adulţi, cu şi fără dizabilităţi, precum şi angajaţilor centrelor rezidenţiale destinate altor categorii vulnerabile, ale furnizorilor publici şi privaţi, prevăzute în Nomenclatorul serviciilor sociale, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 867/2015 pentru aprobarea Nomenclatorului serviciilor sociale, precum şi a regulamentelor-cadru de organizare şi funcţionare a serviciilor sociale, cu modificările şi completările ulterioare, care au fost izolaţi preventiv la locul de muncă pe perioada stării de urgenţă”.

Pe de altă parte, astfel cum rezultă din jurisprudenţa evidenţiată la pct. VIII din prezenta decizie, se constată că instanţa supremă a statuat anterior, în mecanismele de unificare a practicii judiciare, cu referire la aplicarea în timp a legii, în sensul că prin Decizia nr. 26 din 14 noiembrie 2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii în Dosarul nr. 1.938/1/2022, s-a stabilit că „Dispoziţiile art. 7 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2020 pentru aprobarea unor măsuri de sprijin decontate din fonduri europene, ca urmare a răspândirii coronavirusului COVID-19, pe perioada stării de urgenţă, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 82/2020, cu modificările şi completările ulterioare, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 166/2021 privind modificarea şi completarea art. 7 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2020 pentru aprobarea unor măsuri de sprijin decontate din fonduri europene, ca urmare a răspândirii coronavirusului COVID-19, pe perioada stării de urgenţă, nu sunt aplicabile cererilor aflate în curs de soluţionare pe rolul instanţelor judecătoreşti la data intrării în vigoare a Legii nr. 166/2021”.

Astfel, asupra problemei de drept care a primit o dezlegare diferită din partea instanţelor naţionale generată de rezolvarea diferită a unui conflict de legi în timp, având în vedere intervenţia repetată a legiuitorului asupra aceleiaşi norme prin care s-a modificat succesiv domeniul de aplicare a acesteia, atât în privinţa destinatarilor normei, cât şi a condiţiilor şi cuantumului stimulentelor acordate retroactiv pentru o prestaţie realizată în perioada stării de urgenţă, în absenţa unor norme tranzitorii explicite, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a pronunţat deja o decizie cu caracter obligatoriu.

Prin Decizia nr. 26 din 14 noiembrie 2022 s-a reţinut, printre altele, că prestaţia din perioada stării de urgenţă este o situaţie juridică epuizată (facta preaterita), însă, refuzul acordării stimulentului de risc poate fi sancţionat în justiţie în temeiul normei în vigoare la data promovării cererii introductive în instanţă, întrucât aceasta constituie cauza cererii de chemare în judecată (causa debendi), opţiunea reclamantului de a formula cererea în instanţă, urmată de înregistrarea ei, fiind faptul juridic relevant pentru soluţionarea conflictului de legi în timp.

Reţinând că problema de drept a alegerii variantei normative incidente în soluţionarea litigiului a fost tranşată cu caracter obligatoriu, iar prevederile art. 7 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2020 au fost modificate prin Legea nr. 166/2021 (act normativ mai restrictiv), prin care stimulentul pentru risc a fost reconfigurat sub aspectul beneficiarilor şi condiţiilor de acordare, instanţa supremă apreciază că problema de drept supusă interpretării nu ridică o reală dificultate, în condiţiile în care dispoziţia legală nu prezintă nicio neclaritate în redactarea şi conţinutul său, aceasta reglementând în termeni clari, neechivoci că stimulentul de risc se acordă pentru „angajaţii centrelor rezidenţiale de îngrijire şi asistenţă a persoanelor vârstnice, centrelor rezidenţiale pentru copii şi adulţi, cu şi fără dizabilităţi, precum şi pentru angajaţii centrelor rezidenţiale destinate altor categorii vulnerabile, ale furnizorilor publici şi privaţi, prevăzute în Nomenclatorul serviciilor sociale, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 867/2015 pentru aprobarea Nomenclatorului serviciilor sociale, precum şi a regulamentelor-cadru de organizare şi funcţionare a serviciilor sociale, cu modificările şi completările ulterioare”.

Înalta Curte subliniază că interpretarea unei norme juridice se realizează prin corelarea ei cu alte dispoziţii legale şi principii generale de drept care sunt contemporane prevederii legale ce se impune a fi interpretată şi aplicată într-un litigiu concret, presupunând o abordare gramaticală, logică, sistematică, teleologică şi istorică.

În acest context, se reţine că, potrivit art. 5 pct. 6 din Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, asistentul personal al persoanei cu handicap grav este definit ca fiind persoana care supraveghează, acordă asistenţă şi îngrijire copilului sau adultului cu handicap grav, pe baza planului de abilitarereabilitare pentru copilul cu handicap, respectiv a planului individual de servicii al persoanei adulte cu handicap, iar, potrivit pct. 7 al aceluiaşi text normativ, asistentul personal profesionist este persoana fizică atestată care asigură la domiciliul său îngrijirea şi protecţia adultului cu handicap grav sau accentuat, aflat în condiţiile precizate de lege.

Înalta Curte reaminteşte faptul că scopul procedurii hotărârii prealabile este acela de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, cu consecinţa prevenirii sau sistării divergenţelor jurisprudenţiale în fază incipientă, în cadrul acestui mecanism nefiind posibilă o determinare, în concret, de către instanţa supremă, a elementelor care conturează raţionamentul juridic, pentru ca, ulterior, instanţa de trimitere să recurgă la punerea punctuală în aplicare a acestuia la raportul juridic dedus judecăţii. Instanţa supremă nu poate fi învestită, în cadrul acestei proceduri, cu interpretarea şi aplicarea legii la circumstanţele concrete ale cauzei aflate pe rol, atribut care se impune cu necesitate să rămână în sfera de competenţă exclusivă a completului de judecată legal învestit cu soluţionarea procesului (Decizia nr. 62 din 28 octombrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1277 din 18 decembrie 2024).

Aşadar, întrebarea ce face obiectul sesizării din Dosarul nr. 487/1/2025 nu vizează o lacună legislativă sau o interpretare neunitară între instanţe, ci instanţa de trimitere urmăreşte a se statua dacă, în baza definiţiei oferite de Legea nr. 448/2006, asistenţii personali ai persoanelor cu handicap grav fac parte dintre beneficiarii stimulentului de risc prevăzut de art. 7 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2020. Or, aceasta este o problemă de aplicare a legii la o speţă concretă, iar nu o problemă de drept abstractă şi generală, care poate fi dezlegată în cadrul procedurii privind dezlegarea unei probleme de drept.

În concluzie, se constată că întrebările adresate de către cele două instanţe de trimitere nu relevă o chestiune de drept veritabilă, concluzie dedusă din conţinutul normativ clar al dispoziţiei vizate de sesizare, astfel încât sesizările conexate sunt inadmisibile, nefiind îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate din art. 2 alin. (1) al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, cu referire la art. 521 din Codul de procedură civilă,