Decizia nr. 157/2025 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept · Dosar nr. 487/1/2025

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluționarea Dosarului nr. 3.033/1/2024, este legal constituit conform dispozițiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă și ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20/2023, cu modificările și completările ulterioare (Regulamentul).

Ședința este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La ședința de judecată participă doamna Raluca Emilia Leote, magistrat-asistent în cadrul Secțiilor Unite, desemnat în temeiul art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizările conexate formulate de Tribunalul Galați - Secția I civilă, în Dosarul nr. 1.873/121/2023, și de Tribunalul Prahova - Secția I civilă, în Dosarul nr. 4.439/105/2022.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat părților, pârâta Direcția de Sănătate Publică Prahova formulând un punct de vedere la raport.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunțare asupra sesizărilor conexate în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul și obiectul sesizării

Tribunalul Galați - Secția I civilă a dispus, prin Încheierea din 21 noiembrie 2024, pronunțată în Dosarul nr. 1.873/121/2023, în temeiul art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: Dacă personalul ce este încadrat în cadrul unei unități medico-sociale putea beneficia de stimulentul de risc prevăzut la art. 7 alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2020 pentru aprobarea unor măsuri de sprijin decontate din fonduri europene, ca urmare a răspândirii coronavirusului COVID-19, pe perioada stării de urgență, astfel cum a fost modificată, în condițiile în care unitatea medico-socială a furnizat servicii sociale și medicale fără să dețină licență de funcționare și certificat de acreditare.

Ulterior, pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost înregistrată, cu nr. 487/1/2025, sesizarea formulată de Tribunalul Prahova - Secția I civilă în Dosarul nr. 4.439/105/2022, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: Dacă asistenții personali ai persoanelor cu handicap grav pot beneficia de stimulentul de risc aferent perioadei 15.03.2020-15.05.2020, în baza dispozițiilor art. 7 alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2020, pentru aprobarea unor măsuri de sprijin decontate din fonduri europene, ca urmare a răspândirii coronavirusului COVID-19, pe perioada stării de urgență. II. Dispozițiile legale supuse interpretării

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2020 pentru aprobarea unor măsuri de sprijin decontate din fonduri europene, ca urmare a răspândirii coronavirusului COVID-19, pe perioada stării de urgență, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 82/2020, cu modificările și completările ulterioare (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2020) " Art. 7. - (...) (5) Se aprobă acordarea unui stimulent de risc în cuantum de 2.500 lei brut, pe lună, pentru personalul din domeniul asistenței sociale și comunitare, indiferent de forma de organizare a furnizorului de servicii sociale, implicat direct în sprijinirea și/sau îngrijirea persoanelor în vârstă, a copiilor, a persoanelor cu dizabilități și a altor grupuri vulnerabile, pe perioada stării de urgență, din fondul de salarii al unității angajatoare, prin transferuri de la bugetul de stat, de la titlul VI «Transferuri între unități ale administrației publice» sau de la alte titluri unde sunt bugetate sume cu această destinație, prin ordonatorul principal de credite, sau din fonduri europene."

Este de menționat că, începând cu 26 iunie 2021, când au intrat în vigoare modificările aduse prin Legea nr. 166/2021 privind modificarea și completarea art. 7 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2020 pentru aprobarea unor măsuri de sprijin decontate din fonduri europene, ca urmare a răspândirii coronavirusului COVID-19, pe perioada stării de urgență (Legea nr. 166/2021), art. 7 alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2020 are următorul conținut: " Art. 7. - (...) (5) Se aprobă acordarea, o singură dată, a unui stimulent de risc în cuantum de 2.500 lei brut, pentru angajații centrelor rezidențiale de îngrijire și asistență a persoanelor vârstnice, centrelor rezidențiale pentru copii și adulți, cu și fără dizabilități, precum și pentru angajații centrelor rezidențiale destinate altor categorii vulnerabile, ale furnizorilor publici și privați, prevăzute în Nomenclatorul serviciilor sociale, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 867/2015 pentru aprobarea Nomenclatorului serviciilor sociale, precum și a regulamentelor-cadru de organizare și funcționare a serviciilor sociale, cu modificările și completările ulterioare, care au fost izolați preventiv la locul de muncă pe perioada stării de urgență. Furnizorii de servicii sociale au obligația de a fi acreditați, iar serviciile sociale din subordinea lor să fie licențiate sau, după caz, să dețină aviz de înființare sau reorganizare ori plan de restructurare avizat." III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept Dosarul nr. 1.873/121/2023 al Tribunalului Galați - Secția I civilă

Prin Cererea înregistrată la data de 9 mai 2023 pe rolul Tribunalului Galați - Secția I civilă, cu nr. 1.873/121/2023, reclamanta C.A. a solicitat, în contradictoriu cu Unitatea Medico-Sanitară X, obligarea pârâtei la plata stimulentului de risc în valoare de 2.500 lei, prevăzut de art. 7 alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2020, așa cum a fost modificat de dispozițiile Legii nr. 82/2020. Dosarul nr. 4.439/105/2022 al Tribunalului Prahova - Secția I civilă

Prin Cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova cu nr. 4.439/105/2022, la data de 25 octombrie 2022, reclamanții le-au chemat în judecată pe pârâtele Administrația Serviciilor Sociale Comunitare P., municipiul P. și Direcția de Sănătate Publică P., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună, printre altele, obligarea pârâtei Administrația Serviciilor Sociale Comunitare P. la acordarea stimulentului de risc pentru reclamantele asistent personal, în cuantum total de 5.000 lei, aferent perioadei 15.03.2020-15.05.2020, în baza prevederilor art. 7 alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2020, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 82/2020, și actualizarea acestor sume cu indicele de inflație și, respectiv, cu dobânda legală de la data la care se datorau și până la data plății efective a sumelor datorate. IV. Motivele reținute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Instanțele de trimitere au apreciat că sesizările în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile îndeplinesc condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 2 alin. (1) raportat la art. 1 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024. V. Punctele de vedere ale părților cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Părțile au depus puncte de vedere privind sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție. VI. Punctul de vedere al completului care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept Dosarul nr. 1.873/121/2023 al Tribunalului Galați - Secția I civilă

Instanța de trimitere a reținut, în esență, că, prin raportare la dispozițiile art. 7 alin. (5) al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 43/2020, precum și la faptul că angajații pârâtei au fost izolați preventiv la locul de muncă, iar condiția acreditării unității excedează atribuțiilor acestora, având în vedere și motivul legiuitorului pentru acordarea acestui stimulent, rezultă că cererea de chemare în judecată este admisibilă în spiritul legii. VII. Jurisprudența instanțelor naționale

În raport cu întrebările cu care a fost sesizată instanța supremă în prezentul dosar, nu a fost necesară consultarea jurisprudenței instanțelor naționale. VIII. Jurisprudența Curții Constituționale și a Înaltei Curți de Casație și Justiție

A fost identificată o decizie relevantă a Completului pentru soluționarea recursului în interesul legii din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, respectiv: Decizia nr. 26 din 14 noiembrie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1230 din 21 decembrie 2022. IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite toate condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024. X. Înalta Curte de Casație și Justiție

Sintetizând chestiunile asupra cărora instanțele de trimitere au solicitat Înaltei Curți de Casație și Justiție să dea o dezlegare prealabilă, se constată că aspectele în discuție sunt legate de: - eligibilitatea personalului încadrat într-o unitate medicosocială de a beneficia de stimulentul de risc prevăzut de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2020, în condițiile în care unitatea respectivă nu deținea licență de funcționare și certificat de acreditare, respectiv dacă lipsa acestor documente de autorizare afectează dreptul personalului la stimulentul de risc; - eligibilitatea asistenților personali ai persoanelor cu handicap grav de a beneficia de stimulentul de risc prevăzut la art. 7 alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2020 în perioada 15.03.2020-15.05.2020 (starea de urgență).

Examinând condițiile de admisibilitate necesar a fi întrunite pentru declanșarea mecanismului de interpretare constând în pronunțarea unei hotărâri prealabile asupra unor chestiuni de drept, Înalta Curte constată că sesizările au fost transmise instanței supreme în temeiul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024, act normativ care a fost publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 559 din 14 iunie 2024 și care, potrivit art. 4, se completează cu dispozițiile Codului de procedură civilă, prin urmare și cu prevederile art. 519 și următoarele din acest cod.

Din coroborarea dispozițiilor speciale cuprinse în Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 cu prevederile generale ale art. 519 din Codul de procedură civilă rezultă că sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, în virtutea acestui act normativ cu caracter special, presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții de admisibilitate: (i) existența unei cauze aflate în curs de judecată, care să privească fie stabilirea și/sau plata drepturilor salariale/de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/și cele privind raporturile de muncă și de serviciu ale acestui personal, fie stabilirea și/sau plata drepturilor la pensie, inclusiv cele rezultate din actualizarea/recalcularea/revizuirea drepturilor la pensie sau/și cele privind alte prestații de asigurări sociale ale personalului plătit din fonduri publice, indiferent de natura și obiectul proceselor, de calitatea părților ori de instanța competentă să le soluționeze; (ii) instanța care sesizează Înalta Curte de Casație și Justiție să judece cauza în primă instanță sau în calea de atac; (iii) existența unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire să depindă soluționarea pe fond a cauzei; (iv) chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Evaluând sesizările conexate, pentru a stabili dacă se verifică îndeplinirea simultană a tuturor condițiilor care permit declanșarea mecanismului de unificare a practicii judiciare, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că primele două cerințe de admisibilitate sunt întrunite.

Astfel, litigiile în cadrul cărora s-au formulat sesizările, ce au fost conexate la nivelul instanței supreme, se află în curs de judecată în primă instanță la Tribunalul Galați - Secția I civilă, respectiv la Tribunalul Prahova - Secția I civilă.

Pe de altă parte, litigiile se circumscriu domeniului specific de reglementare prevăzut la art. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, tribunalele fiind învestite cu judecarea unor cereri formulate de salariații încadrați în unitate medico-socială publică, instituție publică specializată, cu personalitate juridică, în subordinea autorităților administrației publice locale, care acordă servicii de îngrijire, servicii medicale, precum și servicii sociale persoanelor cu nevoi medico-sociale, respectiv în instituție publică de interes local, cu personalitate juridică, organizată în subordinea consiliului local al municipiului. Obiectul cauzei vizează stabilirea și plata unor drepturi de natură salarială ale angajaților asistenți medicali ori infirmiere, personal de specialitate medico-sanitar și auxiliar sanitar, respectiv asistenți personali ai persoanelor cu handicap, categorii de salariați cuprinse în sfera personalului plătit din fonduri publice. În acest sens se rețin prevederile art. 7 alin. (6) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2020 care prevăd că "Stimulentul de risc acordat potrivit dispozițiilor alin. (5) [...] se plătește din fondul de salarii al furnizorului de servicii sociale. Sumele necesare plății stimulentului de risc se asigură de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Muncii și Protecției Sociale, de la poziții distincte de cheltuieli, respectiv transferuri către bugetele locale pentru furnizorii de servicii sociale publice și transferuri către furnizorii de servicii sociale private."

Celelalte condiții de admisibilitate decurg din existența unei chestiuni de drept, în sensul că impun legătura acesteia cu soluționarea cauzei pendinte pe rolul instanței de trimitere, respectiv absența unei dezlegări a acesteia într-un mecanism de unificare jurisprudențială ori a unui recurs în interesul legii în curs de soluționare care să aibă ca obiect aceeași chestiune de drept.

Așadar, pentru ca aceste condiții de admisibilitate să fie întrunite, este necesară existența unei chestiuni de drept.

Prevederile art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 impun ca o condiție de admisibilitate a sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile existența unei "chestiuni de drept" veritabile, aptă a declanșa acest mecanism de unificare a practicii judiciare, iar noțiunea de "chestiune de drept" are înțelesul dat de dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă, deoarece termenii folosiți de legiuitor sunt aceiași, iar art. 4 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 prevede că "Dispozițiile prezentei ordonanțe de urgență se completează cu cele ale Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu celelalte reglementări aplicabile în materie".

În consecință, contrar celor reținute prin cele două încheieri de sesizare, art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 nu instituie în sarcina instanțelor specializate în materia prevăzută de art. 1 din ordonanță obligația de a declanșa mecanismul pronunțării unei hotărâri prealabile în orice situație în care este identificată o chestiune de drept ce nu a primit o rezolvare de principiu din partea instanței supreme, ci numai în acele cazuri în care chestiunea de drept în discuție reflectă acele trăsături (cu excepția noutății), pe care Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept le-a subliniat în mod constant în jurisprudența dezvoltată în aplicarea dispozițiilor art. 519 și 520 din Codul de procedură civilă, cu care ordonanța de urgență se completează.

Semnificația diferenței de regim juridic dintre cele două proceduri de sesizare a instanței supreme în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile - cea de drept comun, reglementată de art. 519 din Codul de procedură civilă, și cea specială, prevăzută de art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 - este cu totul alta: în procedura de drept comun, completul de judecată din ultimă instanță, atunci când constată existența unei chestiuni de drept reale, veritabile, de care depinde soluționarea pricinii, are posibilitatea de a sesiza instanța supremă pentru o dezlegare de principiu - adică are un drept de opțiune, putând, însă, la fel de bine să aleagă să nu solicite o dezlegare de principiu prin mecanismul hotărârii prealabile, chiar dacă problema este una dificilă. Dimpotrivă, în procedura specială a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024, atunci când instanța de judecată constată existența unei chestiuni de drept - reale și veritabile - de care depinde soluționarea pricinii, este obligată să sesizeze instanța supremă prin mecanismul hotărârii prealabile, fără a mai avea un drept de opțiune; însă condiția existenței unei chestiuni de drept - adică a unei chestiuni reale și veritabile de drept, cu un anume grad de dificultate - de care să depindă soluționarea pe fond a litigiului rămâne în continuare aplicabilă.

Astfel, admisibilitatea învestirii Înaltei Curți de Casație și Justiție cu pronunțarea unei hotărâri prealabile în temeiul art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 nu poate fi desprinsă de condiția existenței unei chestiuni reale, veritabile de drept care să necesite recurgerea la mecanismul hotărârii prealabile.

Prin raportare la aceste exigențe se constată că sesizările conexate nu întrunesc condiția de admisibilitate subsumată cerinței ca acestea să privească o "chestiune de drept" care să fie reală, dificilă, generată de nevoia lămuririi sensului și înțelesului unei norme de drept imperfecte, lacunare sau neclare, aptă să devină sursă a unor interpretări divergente și, pe cale de consecință, a unei jurisprudențe neunitare.

Totodată, se reține că, potrivit art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă, încheierea de sesizare trebuie să cuprindă și punctul de vedere al completului de judecată, care astfel este primul ținut să stabilească dacă există o problemă de interpretare a textului legal, care implică riscul unor dezlegări ulterioare diferite în practica judiciară.

Această exigență legală, subsumată condiției privind ivirea unei chestiuni de drept, a fost în mod constant subliniată în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, considerându-se că încheierea de sesizare trebuie să releve reflecția judecătorilor din completul învestit cu soluționarea cauzei asupra diferitelor variante de interpretare posibile și asupra argumentelor de natură să le susțină, pentru a da temei inițierii mecanismului de unificare jurisprudențială reprezentat de hotărârea prealabilă (Decizia nr. 80 din 18 noiembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 22 din 14 ianuarie 2025, Decizia nr. 84 din 18 noiembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 19 din 13 ianuarie 2025).

Or, și din această perspectivă se constată caracterul deficitar al încheierilor de sesizare, din care rezultă că instanțele de trimitere nu au avut nicio dificultate în interpretarea normelor legale și nici nu au arătat argumentele pentru care consideră că problema de drept în discuție este susceptibilă a da naștere unor interpretări diferite. În contextul în care din cuprinsul încheierilor de sesizare nu rezultă care ar fi dilema instanțelor de trimitere cu privire la posibile interpretări diferite ale cadrului legal și nici obstacolele întâmpinate în îndeplinirea obligației de a interpreta și aplica norma legală în litigiul cu care este învestită, se impune concluzia că problemele de drept supuse interpretării nu ridică o reală dificultate, neexistând riscul apariției unei practici neunitare, de natură să justifice intervenția instanței supreme.

În privința sesizării formulate de către Tribunalul Galați în Dosarul nr. 1.873/121/2023, înregistrată cu nr. 3.033/1/2024, instanța de trimitere solicită Înaltei Curți de Casație și Justiție să stabilească dacă personalul ce este încadrat în cadrul unei unități medico-sociale putea beneficia de stimulentul de risc prevăzut la art. 7 alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2020, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 166/2021, în condițiile în care unitatea medico-socială a furnizat servicii sociale și medicale fără să dețină licență de funcționare și certificat de acreditare.

Potrivit dispozițiilor art. 7 alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2020, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 166/2021, "se aprobă acordarea, o singură dată, a unui stimulent de risc în cuantum de 2.500 lei brut, pentru angajații centrelor rezidențiale de îngrijire și asistență a persoanelor vârstnice, centrelor rezidențiale pentru copii și adulți, cu și fără dizabilități, precum și pentru angajații centrelor rezidențiale destinate altor categorii vulnerabile, ale furnizorilor publici și privați, prevăzute în Nomenclatorul serviciilor sociale, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 867/2015 pentru aprobarea Nomenclatorului serviciilor sociale, precum și a regulamentelor-cadru de organizare și funcționare a serviciilor sociale, cu modificările și completările ulterioare, care au fost izolați preventiv la locul de muncă pe perioada stării de urgență. Furnizorii de servicii sociale au obligația de a fi acreditați, iar serviciile sociale din subordinea lor să fie licențiate sau, după caz, să dețină aviz de înființare sau reorganizare ori plan de restructurare avizat".

Problema de drept supusă interpretării nu ridică o reală dificultate, în condițiile în care dispozițiile legale anterior citate nu prezintă nicio neclaritate în redactarea și conținutul lor, acestea reglementând în termeni clari, neechivoci că furnizorii de servicii sociale au obligația de a fi acreditați, iar serviciile sociale din subordinea lor să fie licențiate sau, după caz, să dețină aviz de înființare sau reorganizare ori plan de restructurare avizat.

În realitate, instanța de trimitere solicită instanței supreme să facă o aplicare a textului de lege în raport cu circumstanțele concrete ale cauzei, în sensul de a indica instanței de trimitere dacă trebuie să admită sau să respingă acțiunea reclamanților.

Formularea în acești termeni a sesizării pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile nu se circumscrie însă exigențelor legale, pentru că nu urmărește, în realitate, o interpretare și o dezlegare de principiu asupra unor norme neclare, lapidare, incoerente, ci, dimpotrivă, pune o problemă de temeinicie a acțiunii ce face obiectul Dosarului nr. 1.873/121/2023.

Or, acesta este atributul instanței de trimitere, în virtutea plenitudinii ei de jurisdicție, de a stabili, în concret, în urma analizării materialului probator, a cererilor și susținerilor părților, dacă acțiunea cu care a fost sesizată este sau nu este temeinică.

În ce privește sesizarea ce face obiectul Dosarului nr. 487/1/2025 se reține că aceasta privește eligibilitatea asistenților personali ai persoanelor cu handicap grav pentru a beneficia de stimulentul de risc prevăzut la art. 7 alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2020 în perioada 15.03.2020-15.05.2020 (starea de urgență).

Chestiunea de drept supusă dezlegării nu ridică serioase dificultăți de interpretare, în condițiile în care dispozițiile legale ale art. 7 alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2020 nu sunt imperfecte, lacunare ori contradictorii.

Astfel, Înalta Curte constată că textul legal al art. 7 alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2020, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 82/2020, prevede că beneficiarul stimulentului de risc reglementat de această normă este "personalul din domeniul asistenței sociale și comunitare, indiferent de forma de organizare a furnizorului de servicii sociale, implicat direct în sprijinirea și/sau îngrijirea persoanelor în vârstă, a copiilor, a persoanelor cu dizabilități și a altor grupuri vulnerabile".

Prin Legea nr. 166/2021, care a modificat alin. (5) al art. 7 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2020, legiuitorul a stabilit că stimulentul de risc se acordă "angajaților centrelor rezidențiale de îngrijire și asistență a persoanelor vârstnice, centrelor rezidențiale pentru copii și adulți, cu și fără dizabilități, precum și angajaților centrelor rezidențiale destinate altor categorii vulnerabile, ale furnizorilor publici și privați, prevăzute în Nomenclatorul serviciilor sociale, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 867/2015 pentru aprobarea Nomenclatorului serviciilor sociale, precum și a regulamentelor-cadru de organizare și funcționare a serviciilor sociale, cu modificările și completările ulterioare, care au fost izolați preventiv la locul de muncă pe perioada stării de urgență".

Pe de altă parte, astfel cum rezultă din jurisprudența evidențiată la pct. VIII din prezenta decizie, se constată că instanța supremă a statuat anterior, în mecanismele de unificare a practicii judiciare, cu referire la aplicarea în timp a legii, în sensul că prin Decizia nr. 26 din 14 noiembrie 2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii în Dosarul nr. 1.938/1/2022, s-a stabilit că "Dispozițiile art. 7 alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2020 pentru aprobarea unor măsuri de sprijin decontate din fonduri europene, ca urmare a răspândirii coronavirusului COVID-19, pe perioada stării de urgență, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 82/2020, cu modificările și completările ulterioare, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 166/2021 privind modificarea și completarea art. 7 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2020 pentru aprobarea unor măsuri de sprijin decontate din fonduri europene, ca urmare a răspândirii coronavirusului COVID-19, pe perioada stării de urgență, nu sunt aplicabile cererilor aflate în curs de soluționare pe rolul instanțelor judecătorești la data intrării în vigoare a Legii nr. 166/2021".

Astfel, asupra problemei de drept care a primit o dezlegare diferită din partea instanțelor naționale generată de rezolvarea diferită a unui conflict de legi în timp, având în vedere intervenția repetată a legiuitorului asupra aceleiași norme prin care s-a modificat succesiv domeniul de aplicare a acesteia, atât în privința destinatarilor normei, cât și a condițiilor și cuantumului stimulentelor acordate retroactiv pentru o prestație realizată în perioada stării de urgență, în absența unor norme tranzitorii explicite, Înalta Curte de Casație și Justiție a pronunțat deja o decizie cu caracter obligatoriu.

Prin Decizia nr. 26 din 14 noiembrie 2022 s-a reținut, printre altele, că prestația din perioada stării de urgență este o situație juridică epuizată (facta preaterita), însă, refuzul acordării stimulentului de risc poate fi sancționat în justiție în temeiul normei în vigoare la data promovării cererii introductive în instanță, întrucât aceasta constituie cauza cererii de chemare în judecată (causa debendi), opțiunea reclamantului de a formula cererea în instanță, urmată de înregistrarea ei, fiind faptul juridic relevant pentru soluționarea conflictului de legi în timp.

Reținând că problema de drept a alegerii variantei normative incidente în soluționarea litigiului a fost tranșată cu caracter obligatoriu, iar prevederile art. 7 alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2020 au fost modificate prin Legea nr. 166/2021 (act normativ mai restrictiv), prin care stimulentul pentru risc a fost reconfigurat sub aspectul beneficiarilor și condițiilor de acordare, instanța supremă apreciază că problema de drept supusă interpretării nu ridică o reală dificultate, în condițiile în care dispoziția legală nu prezintă nicio neclaritate în redactarea și conținutul său, aceasta reglementând în termeni clari, neechivoci că stimulentul de risc se acordă pentru "angajații centrelor rezidențiale de îngrijire și asistență a persoanelor vârstnice, centrelor rezidențiale pentru copii și adulți, cu și fără dizabilități, precum și pentru angajații centrelor rezidențiale destinate altor categorii vulnerabile, ale furnizorilor publici și privați, prevăzute în Nomenclatorul serviciilor sociale, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 867/2015 pentru aprobarea Nomenclatorului serviciilor sociale, precum și a regulamentelor-cadru de organizare și funcționare a serviciilor sociale, cu modificările și completările ulterioare".

Înalta Curte subliniază că interpretarea unei norme juridice se realizează prin corelarea ei cu alte dispoziții legale și principii generale de drept care sunt contemporane prevederii legale ce se impune a fi interpretată și aplicată într-un litigiu concret, presupunând o abordare gramaticală, logică, sistematică, teleologică și istorică.

În acest context, se reține că, potrivit art. 5 pct. 6 din Legea nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, asistentul personal al persoanei cu handicap grav este definit ca fiind persoana care supraveghează, acordă asistență și îngrijire copilului sau adultului cu handicap grav, pe baza planului de abilitarereabilitare pentru copilul cu handicap, respectiv a planului individual de servicii al persoanei adulte cu handicap, iar, potrivit pct. 7 al aceluiași text normativ, asistentul personal profesionist este persoana fizică atestată care asigură la domiciliul său îngrijirea și protecția adultului cu handicap grav sau accentuat, aflat în condițiile precizate de lege.

Înalta Curte reamintește faptul că scopul procedurii hotărârii prealabile este acela de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, cu consecința prevenirii sau sistării divergențelor jurisprudențiale în fază incipientă, în cadrul acestui mecanism nefiind posibilă o determinare, în concret, de către instanța supremă, a elementelor care conturează raționamentul juridic, pentru ca, ulterior, instanța de trimitere să recurgă la punerea punctuală în aplicare a acestuia la raportul juridic dedus judecății. Instanța supremă nu poate fi învestită, în cadrul acestei proceduri, cu interpretarea și aplicarea legii la circumstanțele concrete ale cauzei aflate pe rol, atribut care se impune cu necesitate să rămână în sfera de competență exclusivă a completului de judecată legal învestit cu soluționarea procesului (Decizia nr. 62 din 28 octombrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1277 din 18 decembrie 2024).

Așadar, întrebarea ce face obiectul sesizării din Dosarul nr. 487/1/2025 nu vizează o lacună legislativă sau o interpretare neunitară între instanțe, ci instanța de trimitere urmărește a se statua dacă, în baza definiției oferite de Legea nr. 448/2006, asistenții personali ai persoanelor cu handicap grav fac parte dintre beneficiarii stimulentului de risc prevăzut de art. 7 alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2020. Or, aceasta este o problemă de aplicare a legii la o speță concretă, iar nu o problemă de drept abstractă și generală, care poate fi dezlegată în cadrul procedurii privind dezlegarea unei probleme de drept.

În concluzie, se constată că întrebările adresate de către cele două instanțe de trimitere nu relevă o chestiune de drept veritabilă, concluzie dedusă din conținutul normativ clar al dispoziției vizate de sesizare, astfel încât sesizările conexate sunt inadmisibile, nefiind îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate din art. 2 alin. (1) al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, cu referire la art. 521 din Codul de procedură civilă,