Decizia nr. 301 din 15 septembrie 2025

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 762/1/2025, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna magistrat-asistent Mihaela Lorena Repana, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Cluj – Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 3.788/117/2024, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat, conform art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, nefiind formulate puncte de vedere de către părţi.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunilor de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Curtea de Apel Cluj – Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal a dispus, prin Încheierea din 13 februarie 2025, în Dosarul nr. 3.788/117/2024, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluţionarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi a proceselor privind prestaţii de asigurări sociale (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024), în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile privind următoarea chestiune de drept: Dacă dispoziţiile art. 1 alin. (5) din anexa la Hotărârea Guvernului nr. 714/2018 privind drepturile şi obligaţiile personalului autorităţilor şi instituţiilor publice pe perioada delegării şi detaşării în altă localitate, precum şi în cazul deplasării în interesul serviciului se interpretează în sensul că indemnizaţia de delegare se acordă doar în zilele în care durata delegării este de cel puţin 12 ore şi doar cu condiţia prezentării documentelor justificative, conform dispoziţiilor art. 16 din aceeaşi anexă. II. Dispoziţiile legale care formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile

Hotărârea Guvernului nr. 714/2018 privind drepturile şi obligaţiile personalului autorităţilor şi instituţiilor publice pe perioada delegării şi detaşării în altă localitate, precum şi în cazul deplasării în interesul serviciului (Hotărârea Guvernului nr. 714/2018): Anexă – Drepturile şi obligaţiile personalului autorităţilor şi instituţiilor publice pe perioada delegării şi detaşării în altă localitate, precum şi în cazul deplasării în interesul serviciului ” Art. 1. – (1) Persoana delegată într-o localitate situată la o distanţă cuprinsă între 5 şi 50 km de localitatea în care îşi are locul permanent de muncă beneficiază de o indemnizaţie de delegare, în cuantum de 23 lei/zi, indiferent de funcţia pe care o îndeplineşte şi de autoritatea sau instituţia publică în care îşi desfăşoară activitatea. (2) Persoana delegată într-o localitate situată la o distanţă mai mare de 50 km de localitatea în care îşi are locul permanent de muncă şi care nu se poate înapoia la sfârşitul zilei de lucru beneficiază de o alocaţie zilnică de delegare compusă din: a) o indemnizaţie de delegare, în cuantum de 23 lei/zi, indiferent de funcţia pe care o îndeplineşte şi de autoritatea sau instituţia publică în care îşi desfăşoară activitatea; b) o alocaţie de cazare, în cuantum 265 lei/zi, în limita căreia trebuie să îşi acopere cheltuielile de cazare. (3) Ordonatorul de credite poate aproba, în situaţii temeinic fundamentate, majorarea alocaţiei de cazare prevăzute la alin. (2) lit. b) cu până la 50%. (4) Indemnizaţia de delegare sau alocaţia zilnică de delegare, după caz, se acordă fără prezentarea de documente justificative, cu excepţia situaţiei prevăzute la alin. (3). (5) Pentru delegarea cu o durată de o singură zi, precum şi pentru ultima zi, în cazul delegării dispuse pentru o perioadă mai lungă de o zi, nu se acordă alocaţie zilnică de cazare, iar indemnizaţia de delegare se acordă numai dacă durata delegării este de cel puţin 12 ore. (6) Numărul zilelor calendaristice în care persoana se află în delegare se calculează de la data şi ora plecării până la data şi ora înapoierii mijlocului de transport din şi în localitatea unde îşi are locul permanent de muncă, considerându-se fiecare 24 de ore câte o zi de delegare.” ” Art. 16. – Persoanele delegate sau detaşate, cu excepţia celor prevăzute la art. 3 şi 8, au obligaţia de a obţine pe ordinul de deplasare viza conducătorului autorităţii sau instituţiei publice la care se deplasează sau a locţiitorului acestuia, cu indicarea datei şi a orei sosirii şi plecării.” III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept supusă interpretării

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj cu nr. 3.788/117/2024 reclamantul a solicitat obligarea pârâtului Inspectoratul de Poliţie Judeţean Cluj la plata sumei de 9.740 lei cu titlu de indemnizaţie de delegare pentru perioada 9.08.2021-9.12.2022 (487 zile) şi a dobânzii legale aferente, calculată de la data scadenţei şi până la plata indemnizaţiei.

Prin Sentinţa civilă nr. 2.338 din 9 octombrie 2024, pronunţată în Dosarul nr. 3.788/117/2024 al Tribunalului Cluj, a fost admisă cererea de chemare în judecată şi a fost obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 9.470 lei reprezentând indemnizaţie de delegare pentru perioada 9.08.2021-9.12.2022, la care se adaugă dobânda legală, calculată din ziua următoare scadenţei şi până la plata integrală a debitului.

În considerente, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că reclamantul a avut calitatea de agent de poliţie în cadrul instituţiei pârâte Inspectoratul de Poliţie Judeţean Cluj, respectiv agent II la Poliţia Municipiului Cluj-Napoca – Secţia 1 Poliţie – Ordine publică – Siguranţă publică şi patrulare, iar în perioada 9.08.2021-13.02.2023, prin dispoziţii succesive emise de şeful Inspectoratului de Poliţie Judeţean Cluj, reclamantul a fost delegat la Secţia 2 Poliţie Rurală Apahida.

Interpretând dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 714/2018 şi ale art. 1 alin. (1) şi (4) din anexa la Hotărârea Guvernului nr. 714/2018, instanţa de fond a reţinut că pentru decontarea indemnizaţiei de delegare solicitată de reclamant este necesar a fi întrunite următoarele condiţii: solicitantul să facă parte din personalul autorităţilor şi instituţiilor publice; să existe o dispoziţie de delegare a unei persoane; distanţa dintre locul permanent de muncă şi locul detaşării să fie mai mare de 5 km.

Raportat la înscrisurile existente la dosarul cauzei, s-a conchis că aceste condiţii sunt îndeplinite, distanţa dintre locul permanent de muncă şi locul detaşării fiind mai mare de 5 km, aspect necontestat în cauză.

În consecinţă, instanţa de fond a stabilit că reclamantul este îndreptăţit să primească integral o indemnizaţie zilnică de delegare de 20 lei/zi, pe perioada delegării, aşa cum a fost solicitată prin cererea de chemare în judecată.

Prin recursul declarat, pârâtul Inspectoratul de Poliţie Judeţean Cluj a susţinut că instanţa de fond a interpretat şi aplicat greşit normele de drept material incidente în cauză, cu referire la art. 1 alin. (5) din anexa la Hotărârea Guvernului nr. 714/2018, arătând că în perioada cât intimatul-reclamant a fost delegat la Secţia 2 Poliţie Rurală Apahida acesta a efectuat serviciul de patrulare intercomunală, desfăşurând activităţi în ture de 8/12/16 ore, fără să fie prezent la serviciu în fiecare zi a delegării.

Potrivit prevederilor art. 1 alin. (5) din anexa la Hotărârea Guvernului nr. 714/2018, indemnizaţia de delegare se acordă numai dacă durata delegării este de cel puţin 12 ore, fiind astfel excluse zilele libere, zilele în care s-a aflat în concediu de odihnă, zilele în care s-a aflat în concediu de odihnă suplimentar, respectiv zilele de sărbători legale în care reclamantul nu s-a aflat la serviciu.

De asemenea, reclamantul nu a depus documente în baza cărora să se poată achita indemnizaţia de delegare pentru perioada menţionată, fiind astfel încălcate prevederile art. 16 din anexa la Hotărârea Guvernului nr. 714/2018.

A mai arătat recurentul că, în mod nelegal, instanţa de fond a aplicat prevederile art. 1 alin. (4) din anexa la Hotărârea Guvernului nr. 714/2018, potrivit cărora „Indemnizaţia de delegare sau alocaţia zilnică de delegare, după caz, se acordă fără prezentarea de documente justificative, cu excepţia situaţiei prevăzute la alin. (3)”, cu toate că în cauză nu s-a dovedit existenţa situaţiei descrise în cuprinsul art. 1 alin. (3) din anexa la Hotărârea Guvernului nr. 714/2018.

La termenul de judecată din data de 9 ianuarie 2025, Curtea de Apel Cluj – Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, din oficiu, a pus în discuţia părţilor incidenţa în cauză a prevederilor art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 cu privire la sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în scopul pronunţării unei hotărâri prealabile. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Instanţa de trimitere a reţinut că sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024.

În acest sens a arătat că, în cauza de faţă, completul de judecată a fost învestit cu soluţionarea unei cauze în recurs, acţiunea de fond privind stabilirea şi plata unor drepturi de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, reclamantul solicitând obligarea pârâtului la plata indemnizaţiei de delegare aferente perioadei 9.08.2021-9.12.2022.

Potrivit art. 7 lit. c) şi e) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea-cadru nr. 153/2017), indemnizaţia de încadrare reprezintă suma de bani corespunzătoare funcţiei, gradului, gradaţiei şi vechimii în funcţie, prevăzută în anexele nr. I-IX, iar salariul lunar cuprinde salariul de bază ori, după caz, indemnizaţia lunară sau indemnizaţia de încadrare, compensaţiile, indemnizaţiile, sporurile, adaosurile, primele, premiile, precum şi celelalte elemente ale sistemului de salarizare corespunzătoare fiecărei categorii de personal din sectorul bugetar.

Indemnizaţia de delegare este un venit salarial temporar, nepermanent, impus de o situaţie specială, neuzuală în munca funcţionarului, justificată de specificul activităţii, iar componenta patrimonială a acestei indemnizaţii îşi are temeiul în nevoia de compensare a acestui disconfort temporar.

Este îndeplinită condiţia ca soluţionarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept invocate, având în vedere că recurentul-pârât Inspectoratul de Poliţie Judeţean Cluj a criticat prin recurs modalitatea de interpretare şi aplicare a prevederilor legale ce fac obiectul sesizării şi care impactează asupra condiţiilor necesar a fi îndeplinite în vederea plăţii indemnizaţiei de delegare, aspect ce se răsfrânge asupra pretenţiilor reclamantului.

Astfel, în raport cu obiectul cererii deduse judecăţii la fond şi al criticilor formulate în recurs, se impune a se stabili modalitatea de interpretare a dispoziţiilor legale invocate în susţinerea cererilor, respectiv a apărărilor părţilor.

Verificând jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa de trimitere a constatat că instanţa supremă nu a statuat prin decizii obligatorii asupra chestiunii de drept sesizate şi aceasta nici nu face obiectul unui dosar în curs de soluţionare.

S-a reţinut totodată că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 instituie o procedură parţial derogatorie de la cea reglementată de art. 519 din Codul de procedură civilă, în sensul că instanţa de trimitere nu trebuie să mai evalueze caracterul de noutate al chestiunii de drept invocate, din preambulul ordonanţei de urgenţă rezultând fără echivoc că scopul urmărit a fost cel al eliminării diferenţelor de practică judiciară la nivelul instanţelor judecătoreşti care soluţionează procese privitoare la stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale sau de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, precum şi litigii referitoare la stabilirea şi/sau plata drepturilor la pensie şi a altor prestaţii de asigurări sociale ale acestui personal, astfel că orice chestiune de drept care se circumscrie sferei de reglementare a art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, în condiţiile acolo descrise, generează obligaţia, din partea completului de judecată, de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Pe de altă parte, raportat la dispoziţiile art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, subzistă condiţia de admisibilitate ca sesizarea să vizeze o problemă de drept care necesită cu pregnanţă a fi „lămurită”, deci care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu. În preambulul actului normativ menţionat anterior se arată, de altfel, expres că „măsurile legislative propuse pot influenţa pozitiv activitatea instanţelor judecătoreşti, în condiţiile în care, încă dintr-o etapă incipientă, s-ar asigura clarificarea unor chestiuni dificile de drept”.

Astfel cum s-a reţinut constant în jurisprudenţa instanţei supreme, obiectul procedurii pentru pronunţarea hotărârii prealabile este reprezentat de o normă de drept incompletă sau neclară, de un text de lege care, pe baza interpretării printr-o argumentaţie juridică adecvată, consistentă, poate primi înţelesuri şi aplicări deopotrivă divergente în situaţii cvasiidentice şi poate determina, în final, o jurisprudenţă neunitară.

În consecinţă, instanţa de sesizare a apreciat că în cauză este îndeplinită condiţia de admisibilitate subsumată cerinţei ca aceasta să privească o chestiune de drept care să fie reală, generată de nevoia lămuririi sensului şi înţelesului unei norme de drept apte să devină sursă a unor interpretări divergente şi, pe cale de consecinţă, a unei jurisprudenţe neunitare. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Intimatul-reclamant a arătat că prevederile Hotărârii Guvernului nr. 714/2018 instituie dreptul la indemnizaţie pentru fiecare zi de delegare, respectiv pentru fiecare zi din intervalul unei delegări dispuse pentru o perioadă de timp. Atunci când perioada delegării cuprinde mai multe zile consecutive, evident delegarea este dispusă pentru cel puţin 12 ore, iar indemnizaţia este datorată pentru fiecare zi din cuprinsul perioadei, indiferent de numărul orelor lucrate disociat în fiecare zi. Munca depusă se apreciază global, pentru toată perioada de delegare.

Având în vedere interpretările diferite acordate de părţi cu privire la dispoziţiile legale incidente, în măsura în care instanţa apreciază necesară sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea modului de interpretare şi aplicare a prevederilor Hotărârii Guvernului nr. 714/2018, în vederea justei soluţionări a cauzei, intimatul-reclamant a arătat că nu se opune unui astfel de demers.

Recurentul-pârât a considerat că în cauză sunt incidente prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, iar, în măsura în care instanţa va constata că asupra acestei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a litigiului Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, se impune sesizarea pentru pronunţarea unei hotărâri prin care să se dea o rezolvare de principiu chestiunii de drept incidente în cauză, în vederea asigurării unei practici judiciare uniforme şi unitare, care să elimine diferenţierile în materia stabilirii/plăţii drepturilor salariale ale personalului plătit din fonduri publice.

După comunicarea raportului întocmit în cauză, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, nu au fost formulate puncte de vedere de către părţi. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Completul de judecată al instanţei de trimitere a arătat că o posibilă interpretare a dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din anexa la Hotărârea Guvernului nr. 714/2018 ar fi în sensul că, pentru munca prestată în afara locului de muncă, poliţistul beneficiază de indemnizaţie de delegare calculată pe zile calendaristice, indiferent de modul de organizare a timpului de muncă, durata minimă a delegării pentru care se plăteşte indemnizaţie fiind de 12 ore.

Durata delegării nu se analizează prin raportare la programul de lucru al salariatului la locul de muncă unde a fost delegat. Sensul noţiunii „durata delegării” utilizate în cuprinsul art. 1 alin. (5), anterior evocat, este acela de interval de timp în care poliţistul exercită temporar activităţi corespunzătoare postului ocupat, în afara locului său de muncă, în aceeaşi unitate sau într-o altă unitate. Pe de altă parte, sintagma „durata zilnică a timpului de lucru” este utilizată de legiuitor în scopul reglementării modului de repartizare a timpului de muncă în cadrul săptămânii, în funcţie de specificul unităţii sau al muncii prestate, prin „timp de muncă” înţelegându-se orice perioadă în care salariatul prestează munca, se află la dispoziţia angajatorului şi îndeplineşte sarcinile şi atribuţiile sale, conform prevederilor legale.

Organizarea timpului de muncă este un drept al angajatorului, legiuitorul stabilind că, de regulă, pentru poliţişti, timpul de muncă este repartizat uniform, câte 8 ore pe zi (art. 39 din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, cu modificările şi completările ulterioare). Prin excepţie, pentru desfăşurarea unor activităţi temporare cu caracter specific, şefii de unităţi pot organiza, fără consultarea asociaţiilor cu caracter profesional şi a organizaţiilor sindicale reprezentative, programul de lucru în alt interval orar, cu obligaţia de a asigura timpul liber corespunzător.

Câtă vreme, potrivit prevederilor art. 1 alin. (6) din anexa la Hotărârea Guvernului nr. 714/2018, numărul zilelor calendaristice în care persoana se află în delegare se calculează de la data şi ora plecării până la data şi ora înapoierii mijlocului de transport din şi în localitatea unde îşi are locul permanent de muncă, considerându-se fiecare 24 de ore câte o zi de delegare, iar în conformitate cu prevederile art. 1 alin. (1) din anexa la Hotărârea Guvernului nr. 714/2018 poliţistul beneficiază de indemnizaţie pentru fiecare zi de delegare, dacă durata delegării este de cel puţin 12 ore, urmează că regula o reprezintă plata indemnizaţiei de delegare pentru fiecare zi din intervalul de timp în care poliţistul a exercitat temporar activităţi corespunzătoare postului ocupat, în afara locului său de muncă, indiferent de modul de organizare a programului zilnic de muncă în perioada cât a fost delegat.

Pornind de la scopul diurnei, acela de a asigura protecţia socială a salariatului, compensând inconvenientele cauzate de delegare, care constau în îndepărtarea persoanei de mediul său obişnuit, faptul că programul de lucru este repartizat în ture de câte 12 sau 16 ore în unitatea la care poliţistul a fost delegat, nu poate constitui o sancţiune pentru acesta, în sensul de a nu beneficia de diurnă în perioadele de repaus dintre două ture. O astfel de interpretare nu are acoperire legală prin raportare la prevederile art. 1 alin. (6) din anexa la Hotărârea Guvernului nr. 714/2018.

Pentru ipoteza în care, în perioada delegării, funcţionarul s-a aflat în incapacitate temporară de muncă devin incidente prevederile art. 5 alin. (1) din anexa la Hotărârea Guvernului nr. 714/2018, conform cărora „Persoana care în perioada delegării îşi pierde temporar capacitatea de muncă, pe timpul incapacităţii, pe lângă indemnizaţia pentru incapacitate temporară de muncă, beneficiază de indemnizaţia de delegare şi de alocaţia de cazare, după caz”.

În continuare, instanţa de trimitere a reţinut că dispoziţia expresă cuprinsă la art. 1 alin. (4) din anexa la Hotărârea Guvernului nr. 714/2018 îi conferă poliţistului dreptul de a beneficia, pentru perioada delegării, de indemnizaţia de delegare fără prezentarea de documente justificative, în timp ce art. 16 din acelaşi act normativ prevede obligaţia persoanei delegate de a obţine pe ordinul de deplasare viza conducătorului autorităţii sau instituţiei publice la care se deplasează sau a locţiitorului acestuia, cu indicarea datei şi a orei sosirii şi plecării. Prevederile art. 16 nu se aplică persoanelor prevăzute la art. 3 şi 8 din anexa la Hotărârea Guvernului nr. 714/2018, anume celor care ocupă o funcţie de demnitate publică sau o funcţie de conducere asimilată, în condiţiile legii, unei funcţii de demnitate publică din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice şi celor care ocupă o funcţie de demnitate publică şi se deplasează în interesul serviciului.

Ordinul de deplasare împreună cu decontul de cheltuieli sunt documente financiar-contabile aprobate prin Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 2.634/2015 privind documentele financiar-contabile, cu modificările şi completările ulterioare. Aceste documente fac dovada duratei delegării şi descriu operaţiunile economico-financiare efectuate, justificând astfel efectuarea cheltuielilor în scopul activităţii instituţiei publice care a dispus delegarea. Prin semnătura persoanei care le-a întocmit şi care şi-a asumat realitatea lor, dar şi prin contrasemnarea de către terţi se justifică faptul că acele cheltuieli cuprinse în ordinul de deplasare-delegaţie şi decontul de cheltuieli sunt efectuate în numele instituţiei şi sunt motivate de un ordin dat de către conducătorul acesteia.

Astfel cum s-a arătat mai sus, indemnizaţia de delegare se calculează în funcţie de numărul de zile în care funcţionarul s-a aflat în delegaţie, durata delegării stabilindu-se pe baza menţiunilor cuprinse în ordinul de deplasare. Urmează că pentru a obţine plata indemnizaţiei de delegare funcţionarul delegat este ţinut de respectarea obligaţiei prevăzute la art. 16 din anexa la Hotărârea Guvernului nr. 714/2018, însă fără ca acesta să fie obligat să prezinte documente justificative privitoare la modul în care a cheltuit indemnizaţia.

O altă interpretare a dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din anexa la Hotărârea Guvernului nr. 714/2018 poate fi în sensul că indemnizaţia de delegare nu se acordă pentru zilele libere la care poliţistul are dreptul ca urmare a organizării timpului de muncă în ture de câte 12 sau 16 ore, pentru zilele în care s-a aflat în concediu de odihnă, respectiv pentru zilele de sărbători legale.

Art. 111 din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Codul muncii) prevede că „Timpul de muncă reprezintă orice perioadă în care salariatul prestează munca, se află la dispoziţia angajatorului şi îndeplineşte sarcinile şi atribuţiile sale, conform prevederilor contractului individual de muncă, contractului colectiv de muncă aplicabil şi/sau ale legislaţiei în vigoare”, iar, pe de altă parte, art. 133 din acelaşi cod stabileşte fără echivoc că „Perioada de repaus reprezintă orice perioadă care nu este timp de muncă”.

S-ar putea reţine, în consecinţă, că acest drept de natură salarială (indemnizaţia de delegare) nu poate fi acordat pentru zilele nelucrătoare constând în zilele de repaus săptămânal, zile de sărbători legale etc., care au un alt regim juridic şi presupun finalităţi diferite, întrucât excedează intenţiei explicite a legiuitorului, în sensul că pentru acordarea drepturilor salariale (deci, implicit, şi a celor de natură salarială) trebuie avut în vedere timpul efectiv lucrat, raportat la drepturile stabilite de lege pentru programul normal de lucru.

Cât priveşte dispoziţia cuprinsă la art. 1 alin. (4) din anexa la Hotărârea Guvernului nr. 714/2018, o interpretare posibilă este aceea conform căreia îi conferă poliţistului dreptul de a beneficia, pentru perioada delegării, de indemnizaţia de delegare fără prezentarea de documente justificative, inclusiv ordinul de deplasare despre care se face vorbire la art. 16 din acelaşi act normativ, urmând ca obligaţia prevăzută în sarcina poliţistului delegat prin acest din urmă text legal să fie analizată strict în cheia răspunderii disciplinare, din perspectiva respectării obligaţiilor de serviciu, fără efecte asupra dreptului poliţistului la a obţine indemnizaţia de delegare. VII. Practica judiciară a instanţelor naţionale în materie

Faţă de conţinutul întrebării adresate instanţei supreme, nu a fost necesară consultarea instanţelor cu privire la practica judiciară relevantă. VIII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a Curţii Constituţionale

În procedurile de unificare a practicii judiciare a fost identificată ca relevantă prezentei sesizări Decizia nr. 3 din 7 februarie 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 347 din 8 aprilie 2022, prin care a fost admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, stabilindu-se că: „În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările şi completările ulterioare, pentru cuantificarea diurnei de care beneficiază judecătorii, procurorii, personalul asimilat acestora şi magistraţii-asistenţi, care sunt delegaţi sau detaşaţi în altă localitate decât cea de domiciliu, se va avea în vedere timpul efectiv lucrat, iar nu totalitatea zilelor calendaristice ce intră în calculul perioadei de delegare sau detaşare, după caz.” IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea formulată în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, nefiind întrunite condiţiile de admisibilitate prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Temeiul sesizării este reprezentat de prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, act normativ care cuprinde norme speciale de reglementare a procedurii hotărârii prealabile, în scopul asigurării unei practici judiciare unitare în materia litigiilor de muncă ale personalului plătit din fonduri publice, precum şi în materia asigurărilor sociale, parţial derogatorii de la procedura de drept comun reglementată de dispoziţiile art. 519-521 din Codul de procedură civilă.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, „Prezenta ordonanţă de urgenţă se aplică în procesele privind stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale sau de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/şi cele privind raporturile de muncă şi de serviciu ale acestui personal”, iar în conformitate cu alin. (3) al aceluiaşi articol, „Prezenta ordonanţă de urgenţă se aplică indiferent de natura şi obiectul proceselor prevăzute la alin. (1) şi (2), de calitatea părţilor ori de instanţa competentă să le soluţioneze”.

Astfel, conform art. 2 alin. (1) din acelaşi act normativ, „Dacă, în cursul judecăţii proceselor prevăzute la art. 1, completul de judecată învestit cu soluţionarea cauzei în primă instanţă sau în calea de atac, verificând şi constatând că asupra unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Din analiza dispoziţiilor legale mai sus evocate rezultă că, în procesele de tipul celor enumerate la art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, declanşarea procedurii hotărârii prealabile este posibilă numai în cazul în care sunt îndeplinite, cumulativ, următoarele condiţii de admisibilitate: a) existenţa unei cauze aflate în curs de judecată, al cărei obiect să se încadreze în categoriile limitativ prevăzute la art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024; b) completul de judecată să fie învestit cu soluţionarea cauzei în primă instanţă sau în calea de atac; c) existenţa unei chestiuni de drept pentru care să fie necesară o rezolvare de principiu; d) soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere; e) chestiunea de drept să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare şi nici al unei statuări anterioare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Verificând îndeplinirea condiţiilor subsumate prevederilor art. 1 alin. (1) şi (3) şi art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, se constată că procesul în care a fost formulată sesizarea are ca obiect obligarea pârâtului Inspectoratul de Poliţie Judeţean Cluj la plata sumei de 9.740 lei, cu titlu de indemnizaţie de delegare, către reclamantul în calitate de agent de poliţie, delegat în perioada 9.08.2021-9.12.2022 la Secţia 2 Poliţie Rurală Apahida, prin dispoziţii succesive emise de şeful Inspectoratului de Poliţie Judeţean Cluj.

Rezultă astfel că obiectul dedus judecăţii priveşte plata drepturilor salariale ale personalului plătit din fonduri publice, în sensul art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024.

Sunt îndeplinite şi condiţiile referitoare la stadiul procedurii şi calitatea instanţei de trimitere, întrucât cererea de pronunţare a unei hotărâri prealabile este formulată de un complet al Curţii de Apel Cluj – Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, care judecă în recurs.

Cât priveşte condiţia existenţei unei chestiuni de drept, în absenţa unei definiţii legale a noţiunii, examinarea îndeplinirii acestei cerinţe trebuie verificată prin raportare la jurisprudenţa dezvoltată de instanţa supremă în mecanismul hotărârii prealabile reglementat de art. 519-521 din Codul de procedură civilă în care, în mod constant, s-a subliniat că, pentru a se putea vorbi de existenţa unei „chestiuni de drept”, este necesar ca sesizarea să vizeze „o problemă de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii” (a se vedea, de exemplu, Decizia nr. 10 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016, paragraful 37; Decizia nr. 70 din 23 octombrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1112 din 11 decembrie 2023, paragrafele 41 şi 42).

Cu alte cuvinte, chestiunea de drept trebuie să fie una reală şi veritabilă, iar o atare calificare există numai atunci când norma de drept supusă discuţiei este îndoielnică, imperfectă (lacunară) sau neclară, fiind susceptibilă să constituie izvorul unor interpretări divergente şi, în consecinţă, al practicii judiciare neunitare.

În legătură cu acest aspect, atât timp cât art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 utilizează în conţinutul său sintagma „chestiune de drept”, identic reglementării din cuprinsul art. 519 alin. (1) din Codul de procedură civilă, şi nu instituie nicio derogare de la dreptul comun, se impune aplicarea, în mod analog, a jurisprudenţei deja consacrate cu privire la mecanismul de unificare a hotărârii prealabile reglementat de dispoziţiile art. 519 şi 520 din Codul de procedură civilă, în cadrul căreia semnificaţia acestei noţiuni a fost în mod clar conturată. De altfel, chiar expunerea de motive din preambulul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 evocă nevoia clarificării unor „chestiuni dificile de drept”, ceea ce consolidează concluzia necesităţii existenţei unei chestiuni de drept veritabile, a cărei lămurire să justifice declanşarea mecanismului hotărârii prealabile.

Simpla existenţă a unei probleme de drept de care depinde soluţionarea pe fond a cauzei sau punctele de vedere divergente ale părţilor nu sunt suficiente pentru a determina declanşarea mecanismului hotărârii prealabile, întrucât nu orice chestiune de drept subsumată cauzei acţiunii deduse judecăţii poate face obiectul unei sesizări formulate în temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024.

Astfel, din conţinutul încheierii de sesizare rezultă că instanţa de trimitere preia opiniile diferite ale celor două părţi implicate în litigiu, iar prin întrebarea adresată instanţei supreme urmăreşte să obţină soluţionarea pe fond a cauzei.

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat, însă, în mod constant că, în cadrul procedurii hotărârii prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu se substituie atributului fundamental al instanţelor judecătoreşti de interpretare şi aplicare a legii în cauzele deduse judecăţii, ci se limitează la a facilita judecătorului eliminarea ambiguităţilor ori a dificultăţilor întâmpinate în interpretarea unor texte de lege (a se vedea Decizia nr. 97 din 25 noiembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 22 ianuarie 2025). Dezideratul aplicării uniforme şi previzibile a legii există în toate cauzele, însă pentru sesizarea instanţei supreme este necesar ca soluţionarea pe fond a cauzei să depindă de rezolvarea unei chestiuni de drept cu caracter de principiu şi care prezintă dificultate suficientă pentru a reclama intervenţia instanţei supreme.

Totodată, era în căderea instanţei de trimitere sarcina de a verifica jurisprudenţa cu caracter obligatoriu a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi de a extrage acele elemente care prezintă relevanţă în soluţionarea cauzei concrete cu care a fost învestită, valorificarea şi aplicarea acestora, în contextul litigiului, rămânând atributul exclusiv al completului de judecată.

În acest sens nu se poate face abstracţie de faptul că instanţa de sesizare are la dispoziţie suficiente repere pentru soluţionarea cauzei cu care a fost învestită, cuprinse în Decizia nr. 3 din 7 februarie 2022 a Înaltei Curţi de Casaţi şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, prin care, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările şi completările ulterioare, s-a stabilit că, pentru cuantificarea diurnei de care beneficiază judecătorii, procurorii, personalul asimilat acestora şi magistraţii-asistenţi, care sunt delegaţi sau detaşaţi în altă localitate decât cea de domiciliu, se va avea în vedere timpul efectiv lucrat, iar nu totalitatea zilelor calendaristice ce intră în calculul perioadei de delegare sau detaşare, după caz.

Cu ocazia pronunţării acestei decizii obligatorii, instanţa supremă a analizat inclusiv dispoziţiile art. 1 alin. (6) din anexa la Hotărârea Guvernului nr. 714/2018, problema de drept vizând „(…) înţelesul dat de instanţe sintagmei «pe toată durata delegării sau detaşării» din cuprinsul art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, întrucât unele instanţe au avut în vedere numărul total de zile calendaristice de delegare sau detaşare, prin aplicarea, în completare, a prevederilor art. 10 din anexa la Hotărârea Guvernului nr. 1.860/2006 [sau, ulterior abrogării acesteia, a art. 1 alin. (6) din anexa la Hotărârea Guvernului nr. 714/2018], dată fiind norma de trimitere de la art. 13 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, în timp ce alte instanţe, pentru determinarea diurnei prevăzute de norma menţionată, s-au raportat la numărul de zile efectiv lucrate, prin interpretarea coroborată a normei nu numai cu dispoziţiile succesive din cele două hotărâri ale Guvernului (în raport cu modalitatea în care regula tempus regit actum se particulariza în fiecare cauză în parte), ci şi cu prevederi ale Codului muncii” (paragraful 58).

În jurisprudenţa sa anterioară, instanţa supremă a subliniat că rolul şi funcţia mecanismelor de unificare a practicii judiciare nu vor fi mai energic asigurate prin pronunţarea repetată în interpretarea şi aplicarea unor texte de lege diferite, dar care conţin, de fapt, una şi aceeaşi problemă de drept, întrucât existenţa unei hotărâri prealabile sau a unei hotărâri în interesul legii trebuie văzută mai puţin ca un argument de forţă obligatorie, cu care sunt înzestrate dezlegările sale prin efectul art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă, respectiv al art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă, cât mai ales ca o sursă ori ca un instrument util instanţelor de judecată în procesul de aplicare a legii, prin soluţiile pe care le oferă atât unei probleme de drept punctuale, cât şi altora identice ori similare, chiar încorporate în alte texte de lege decât cele care au constituit obiectul sesizării (Decizia nr. 106 din 9 decembrie 2024, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 52 din 21 ianuarie 2025).

Doar în măsura în care nu există dezlegări cu privire la chestiunile de drept incidente în soluţionarea cauzelor, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, devine admisibilă (Decizia nr. 96 din 25 noiembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 36 din 16 ianuarie 2025; Decizia nr. 82 din 18 noiembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 67 din 28 ianuarie 2025).

Cât priveşte dilema instanţei de trimitere cu referire la „condiţia prezentării documentelor justificative conform dispoziţiilor art. 16 din anexa la Hotărârea Guvernului nr. 714/2018”, se constată că aceasta nu se circumscrie unei chestiuni de drept, ci implică aspecte factuale, urmând a se observa că art. 16 din anexa la Hotărârea Guvernului nr. 714/2018 stabileşte obligaţia persoanelor delegate sau detaşate, cu excepţia celor prevăzute la art. 3 şi 8 din acelaşi act normativ, de a obţine pe ordinul de deplasare viza conducătorului autorităţii sau instituţiei publice la care se deplasează sau a locţiitorului acestuia, cu indicarea datei şi a orei sosirii şi plecării, în timp ce art. 1 alin. (4) din anexa la Hotărârea Guvernului nr. 714/2018 prevede că acordarea indemnizaţiei de delegare sau alocaţia zilnică de delegare, după caz, se face fără prezentarea de documente justificative, în speţa de faţă reclamantul fiind delegat prin dispoziţii succesive de delegare emise de şeful Inspectoratului de Poliţie Judeţean Cluj.

Pentru considerentele arătate, constatând că nu sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024,