Decizia nr. 300 din 15 septembrie 2025

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 707/1/2025, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna magistrat-asistent Mihaela Lorena Repana, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Ilfov – Secţia civilă în Dosarul nr. 3.475/93/2022, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat, conform art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, nefiind formulate puncte de vedere de către părţi.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunilor de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Tribunalul Ilfov – Secţia civilă a dispus, prin Încheierea din 20 martie 2025, în Dosarul nr. 3.475/93/2022, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluţionarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi a proceselor privind prestaţii de asigurări sociale (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024), în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: Posibilitatea asimilării perioadei pentru care o persoană a beneficiat de concediu pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani ca vechime în specialitate, în condiţiile în care concediul pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani a fost efectuat anterior intrării în vigoare a modificărilor legislative aduse prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 124/2011 pentru modificarea şi completarea unor acte normative care reglementează acordarea de beneficii de asistenţă socială, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 166/2012. II. Dispoziţiile legale care formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 124/2011 pentru modificarea şi completarea unor acte normative care reglementează acordarea de beneficii de asistenţă socială, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 166/2012 (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 124/2011): ” Art. III. – Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 148/2005 privind susţinerea familiei în vederea creşterii copilului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.008 din 14 noiembrie 2005, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 7/2007, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează: (…) 17. La articolul 18, alineatul (7) se modifică şi va avea următorul cuprins: ” (7) Perioada concediului pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani sau de până la 3 ani în cazul copilului cu handicap constituie vechime în muncă şi în serviciu, precum şi în specialitate şi se are în vedere la stabilirea drepturilor ce se acordă în raport cu acestea.» (…)” III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept supusă interpretării

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov – Secţia civilă la data de 12 decembrie 2022, reclamantele au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie: – obligarea pârâtei la reîncadrarea reclamantelor conform vechimii reale, prin luarea în calcul a perioadei în care au beneficiat de concediu pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani şi acordarea, în acest sens, a drepturilor ce decurg din această încadrare; – repararea prejudiciului creat prin neaplicarea dispoziţiilor legale, reprezentat de diferenţa salarială rezultată, începând cu data de 12 decembrie 2019 şi în continuare, până la plata efectivă a noii indemnizaţii de încadrare (prin obligarea pârâtei la plata, respectiv la alocarea fondurilor necesare plăţii diferenţelor băneşti corespunzătoare), sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflaţie şi la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată şi până la data plăţii efective.

La data de 12 aprilie 2023 reclamantele au modificat primul capăt de cerere din acţiunea introductivă, în sensul că au solicitat obligarea pârâtei la recalcularea şi plata salariilor prin raportare la vechimea în specialitate calculată în mod corect.

Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Ilfov în raport cu obiectul acţiunii, arătând că litigiile de natura celui de faţă urmează a fi soluţionate după o procedură specială, derogatorie de la dispoziţiile de drept comun din materia dreptului muncii, precum şi de la cele din materia contenciosului administrativ. Astfel, s-a arătat că reclamantele nu au urmat în termen legal procedura prevăzută de art. 7 alin. (1) din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea-cadru nr. 153/2017), motiv pentru care pârâta a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii.

Prin Încheierea din 21 noiembrie 2024, Tribunalul Ilfov – Secţia civilă a respins excepţiile necompetenţei materiale a instanţei şi inadmisibilităţii cererii, invocate de pârâtă, ca neîntemeiate. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Instanţa de sesizare a reţinut că reclamantele sunt grefiere, iar, anterior intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 124/2011, acestea au beneficiat de concediu pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani, perioade care nu au fost luate în calcul de angajator la stabilirea vechimii în specialitate.

Obiectul acţiunii de faţă este reprezentat de pretenţia de acordare a drepturilor salariale, recalculate prin includerea perioadei pentru care reclamantele au beneficiat de concediu pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani în calculul vechimii în specialitate.

Din interpretarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi (3) şi art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, instanţa de trimitere a reţinut că este obligatorie sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru dosarele având ca obiect drepturi salariale ale personalului plătit din fonduri publice, chiar dacă ele se află în primă instanţă.

Ca atare, Tribunalul Ilfov – Secţia civilă a reţinut că trebuie îndeplinite următoarele condiţii cumulative pentru sesizarea instanţei supreme, conform dispoziţiilor art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, în vederea pronunţării unei hotărâri prin care să dea o rezolvare de principiu asupra chestiunii de drept ce face obiectul cauzei: – obiectul cererii de chemare în judecată să vizeze stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale sau de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice sau stabilirea şi/sau plata drepturilor la pensie, inclusiv actualizarea/recalcularea/revizuirea drepturilor la pensie sau/şi alte prestaţii de asigurări sociale ale personalului prevăzut la alin. (1); – Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat asupra chestiunii de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective; – chestiunea de drept care formează obiectul judecăţii să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Chestiunea de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei, priveşte posibilitatea asimilării perioadei pentru care o persoană a beneficiat de concediu pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani ca vechime în specialitate, în condiţiile în care concediul pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani a fost efectuat anterior intrării în vigoare a modificărilor legislative aduse prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 124/2011.

Instanţa de sesizare a reţinut că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat asupra acestei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei şi că aceasta nici nu formează obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Încheierea de sesizare nu cuprinde punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept.

După comunicarea raportului întocmit în cauză, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, nu au fost formulate puncte de vedere de către părţi. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Instanţa de trimitere a reţinut că, la momentul la care reclamantele au beneficiat de concediul pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani, cadrul normativ în vigoare, reprezentat de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 148/2005 privind susţinerea familiei în vederea creşterii copilului, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 7/2007, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 148/2005), prevedea la art. 18 alin. (7) faptul că perioada concediului pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani sau de până la 3 ani în cazul copilului cu handicap constituie vechime în muncă şi în serviciu, care se are în vedere la stabilirea drepturilor ce se acordă în raport cu acestea.

Aceste dispoziţii legale au fost modificate prin art. III pct. 17 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 124/2011, începând cu data de 1 ianuarie 2012, în sensul că perioada concediului pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani sau de până la 3 ani în cazul copilului cu handicap constituie vechime în muncă şi în serviciu, precum şi în specialitate şi se are în vedere la stabilirea drepturilor ce se acordă în raport cu acestea.

Faptul că derularea concediului pentru creşterea copilului a avut loc, în cazul reclamantelor, anterior datei de 1 ianuarie 2012, când dispoziţiile legale în materie nu asimilau această perioadă în cadrul vechimii în specialitate, nu exclude recunoaşterea acestui beneficiu sub imperiul normei legale intrate în vigoare ulterior derulării perioadei de concediu pentru creşterea copilului.

Astfel, în lumina dispoziţiilor art. 6 din Codul civil, care statuează principiile aplicării în timp a legii civile, operează distincţia dintre situaţiile juridice desfăşurate integral sub imperiul legii vechi, care intră sub incidenţa prevederilor art. 6 alin. (2) din Codul civil (actele şi faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori producerii lor), şi situaţiile juridice aflate în curs de modificare la data intrării în vigoare a legii noi, care intră sub incidenţa prevederilor art. 6 alin. (5) din Codul civil (dispoziţiile legii noi se aplică tuturor actelor şi faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârşite după intrarea sa în vigoare, precum şi situaţiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare).

Or, stabilirea vechimii în muncă sau în specialitate nu poate fi privită ca un efect al unei situaţii juridice consumate integral sub imperiul legii vechi, ci reprezintă o situaţie juridică în curs de modificare, fiind guvernată de norma în vigoare la data stabilirii sale, prin actul emis de angajator. VII. Practica judiciară a instanţelor naţionale în materie

Faţă de conţinutul întrebării adresate instanţei supreme nu a fost necesară consultarea instanţelor cu privire la practica judiciară relevantă. VIII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a Curţii Constituţionale

Nu au fost identificate decizii relevante pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în procedurile de unificare a practicii judiciare şi nici ale Curţii Constituţionale în legătură cu chestiunea de drept sesizată. IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea formulată în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, nefiind întrunite condiţiile de admisibilitate prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Prezenta sesizare a fost formulată în temeiul prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, al cărei domeniu de aplicare este stabilit prin dispoziţiile art. 1, ordonanţa de urgenţă aplicându-se în procesele privind stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale ori de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/şi cele privind raporturile de muncă şi de serviciu ale acestui personal; de asemenea, ordonanţa se aplică şi în procesele privind stabilirea şi/sau plata drepturilor la pensie, inclusiv cele rezultate din actualizarea/recalcularea/revizuirea drepturilor la pensie sau/şi cele privind alte prestaţii de asigurări sociale ale personalului plătit din fonduri publice.

Art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 instituie o procedură specială privind sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, stabilind că: „Dacă în cursul judecăţii proceselor prevăzute la art. 1, completul de judecată învestit cu soluţionarea cauzei în primă instanţă sau în calea de atac, verificând şi constatând că asupra unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.”

În preambulul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 s-a arătat că la elaborarea acestui act normativ s-a ţinut seama de „configuraţia actuală a mecanismului hotărârii prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi de efectul obligativităţii hotărârii pe care o pronunţă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în deplin acord cu îndatorirea sa constituţională de asigurare a aplicării şi interpretării unitare a legii de către toate instanţele judecătoreşti din România”. De asemenea, s-a apreciat că aplicarea acestor noi norme legale cu caracter special poate influenţa pozitiv activitatea instanţelor judecătoreşti, „în condiţiile în care, încă dintr-o etapă incipientă, s-ar asigura clarificarea unor chestiuni dificile de drept”.

Potrivit principiului specialia generalibus derogant (legile speciale derogă de la cele generale), dispoziţiile expuse se aplică cu prioritate în raport cu dispoziţiile art. 519-521 din Codul de procedură civilă, urmând a se completa cu prevederile acestui cod, art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 stabilind expres că „Dispoziţiile prezentei ordonanţe de urgenţă se completează cu cele ale Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu celelalte reglementări aplicabile în materie”.

Prin urmare, este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii de admisibilitate a sesizării întemeiate pe dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024: (i) existenţa unei cauze aflate în curs de judecată, în primă instanţă sau în calea de atac; (ii) cauza să fie dintre cele prevăzute limitativ la art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, respectiv să vizeze fie stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale/de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, obligarea la emiterea actelor administrative sau anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/şi raporturile de muncă şi de serviciu ale acestui personal, fie stabilirea şi/sau plata drepturilor la pensie, inclusiv actualizarea/recalcularea/revizuirea drepturilor la pensie sau/şi alte prestaţii de asigurări sociale ale personalului plătit din fonduri publice, indiferent de natura şi obiectul proceselor, de calitatea părţilor ori de instanţa competentă să le soluţioneze; (iii) existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire să depindă soluţionarea pe fond a cauzei; (iv) chestiunea de drept invocată să nu fi făcut obiectul unei statuări anterioare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Verificând condiţiile de admisibilitate astfel prezentate, se constată că în cauza de faţă acestea nu sunt îndeplinite în mod cumulativ, după cum se va dezvolta în cele ce urmează.

Condiţiile de admisibilitate referitoare la obiectul cauzei în care a fost formulată cererea de pronunţare a hotărârii prealabile şi stadiul procedurii sunt îndeplinite, întrucât instanţa de trimitere este învestită cu soluţionarea, în primă instanţă, a cererii de chemare în judecată formulate în materia litigiilor de muncă, reclamantele solicitând obligarea pârâtei la recalcularea şi plata salariilor prin raportare la vechimea în specialitate pretinsă şi repararea prejudiciului creat prin neaplicarea dispoziţiilor legale, reprezentat de diferenţa salarială rezultată, începând cu data de 12 decembrie 2019 şi în continuare, până la plata efectivă a noii indemnizaţii de încadrare. În consecinţă, pretenţiile deduse judecăţii se circumscriu unor drepturi de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, în sensul art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024.

Din examinarea încheierii de sesizare se reţine însă lipsa elementelor care să permită constatarea îndeplinirii condiţiei existenţei unei chestiuni dificile de drept. În identificarea „chestiunii de drept”, instanţa de trimitere era ţinută, în primul rând, să stabilească dacă există o problemă de interpretare ce implică riscul unor dezlegări diferite ulterioare în practica judiciară, sens în care trebuia să justifice faptul că textele de lege enunţate ca formând obiectul sesizării sunt susceptibile de interpretări diferite şi să arate care sunt acestea.

În cadrul prezentei sesizări se observă că instanţa de trimitere a propus o soluţie, argumentată pe larg, fără însă a identifica în prealabil diferite interpretări posibile ale textelor legale. Or, pentru a fi justificată declanşarea procedurii hotărârii prealabile, este necesar ca problema de drept identificată în actul de sesizare să fie susceptibilă a face, în mod rezonabil, obiectul mai multor interpretări posibile, pe care instanţa de trimitere trebuie să le prezinte în cuprinsul încheierii de sesizare pentru a demonstra astfel aptitudinea chestiunii de drept de a genera în viitor practică judiciară neunitară.

Instanţa de trimitere a constatat că, în speţa dedusă judecăţii, sunt aplicabile prevederile art. 18 alin. (7) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 148/2005, care au fost modificate prin art. III pct. 17 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 124/2011, şi a considerat, în aplicarea dispoziţiilor art. 6 din Codul civil, că nu este exclusă recunoaşterea beneficiului constând în asimilarea perioadei în care s-a derulat concediul pentru creşterea copilului (anterior datei de 1 ianuarie 2012, când dispoziţiile legale în materie nu asimilau această perioadă) în cadrul vechimii în specialitate, sub imperiul normei legale intrate în vigoare ulterior derulării perioadei de concediu pentru creşterea copilului.

Astfel, în cuprinsul încheierii de sesizare, instanţa de trimitere nu a identificat o altă posibilă interpretare a normelor legale şi nu a relevat caracterul neclar, incomplet sau echivoc al normelor a căror interpretare o solicită.

În această situaţie, se constată că instanţa de trimitere nu se confruntă cu o dificultate reală în interpretarea normelor de drept care formează obiectul sesizării, ci urmăreşte obţinerea unei confirmări a soluţiei care urmează a fi pronunţată în cauza cu care a fost învestită, abordare care are semnificaţia nesocotirii sensului şi raţiunii reglementării mecanismului hotărârii prealabile.

În cadrul acestui mecanism, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu are rolul de a valida soluţia propusă de instanţa de trimitere, ci acela de a facilita judecătorului eliminarea dificultăţilor de interpretare a unor texte de lege, scopul procedurii nefiind acela de a transfera instanţei supreme soluţionarea litigiului.

Prin instituirea mecanismului pronunţării unei hotărâri prealabile legiuitorul nu şi-a propus o partajare de competenţe între instanţa de trimitere şi instanţa supremă, instanţele de trimitere având în continuare obligaţia de a aplica dreptul incident stării de fapt particulare fiecărei cauze atunci când acesta este clar, neîndoielnic ori când contestarea clarităţii şi a sensului său lămurit de către părţile aflate în conflict dă expresie nu unei dificultăţi în înţelegerea şi aplicarea legii, ci diverselor lor interese de ordin subiectiv (a se vedea Decizia nr. 70 din 11 noiembrie 2024 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1275 din 18 decembrie 2024, paragraful 215).

Pe de altă parte, chestiunea care face obiectul sesizării nu reprezintă o problemă de drept susceptibilă de rezolvare pe calea mecanismului hotărârii prealabile, nefiind relevat caracterul neclar, incomplet sau echivoc al normelor a căror interpretare o solicită instanţa, ci o problemă de aplicare a legii în timp.

Într-o astfel de situaţie, revine instanţei de trimitere identificarea reglementării legale care permite acordarea drepturilor solicitate, în virtutea obligaţiei sale de a aplica dreptul incident stării de fapt particulare a cauzei.

În concluzie, condiţia existenţei unei chestiuni dificile de drept nu se verifică în cadrul prezentei sesizări, întrucât soluţionarea problemei sesizate de instanţa de trimitere nu implică interpretarea unor texte de lege neclare, ci observarea succesiunii în timp a actelor normative care au reglementat situaţia dedusă judecăţii, precum şi identificarea şi aplicarea normei incidente.

Raţiunea instituirii condiţiilor formale ale sesizării constă în asigurarea îndeplinirii scopului pentru care a fost introdus acest mecanism procedural, respectiv uniformizarea jurisprudenţei şi asigurarea predictibilităţii acesteia, fără ca folosirea sa să genereze suspendarea nejustificată a judecării unei cauze, printr-o interpretare arbitrară a necesităţii declanşării procedurii de către instanţa de judecată, cu consecinţa prelungirii nejustificate a duratei procesului civil şi, din această perspectivă, a afectării dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

În consecinţă, art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 nu instituie în sarcina instanţelor specializate în materia prevăzută de art. 1 din ordonanţa de urgenţă obligaţia de a declanşa mecanismul pronunţării unei hotărâri prealabile în orice ipoteză în care este identificată o chestiune de drept ce nu a primit o rezolvare de principiu din partea instanţei supreme, astfel cum greşit a considerat instanţa de trimitere, ci numai în acele cazuri în care chestiunea de drept în discuţie reflectă acele trăsături (cu excepţia noutăţii) pe care Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept le-a subliniat în mod constant în jurisprudenţa dezvoltată în aplicarea dispoziţiilor art. 519 şi 520 din Codul de procedură civilă, cu care ordonanţa de urgenţă se completează.

Pentru considerentele arătate, constatând că nu sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024,