Decizia nr. 335 din 29 septembrie 2025

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 887/1/2025, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna magistrat-asistent Mihaela Lorena Repana, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Iaşi – Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale în Dosarul nr. 1.351/89/2024, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat, conform art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, nefiind formulate puncte de vedere de către părţi.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Prin Încheierea din 25 februarie 2025, pronunţată în Dosarul nr. 1.351/89/2024, Curtea de Apel Iaşi – Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale a dispus, în temeiul dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi (3) şi art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluţionarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi a proceselor privind prestaţii de asigurări sociale (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024), sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, cu privire la următoarea chestiune de drept: Dispoziţiile art. 53 alin. (1) cu referire la art. 2 alin. (3) din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de sector de negociere colectivă învăţământ preuniversitar, înregistrat la Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale cu nr. 1.199/5.07.2023, dau naştere unei obligaţii convenţionale valide, în raport cu prevederile art. 100 alin. (1) şi art. 105 din Legea nr. 367/2022 privind dialogul social, cu modificările şi completările ulterioare, de decontare a cheltuielilor de navetă la şi de la locul de muncă efectuate de personalul nedidactic angajat [personalul administrativ potrivit art. 164 alin. (4) în reglementarea Legii învăţământului preuniversitar nr. 198/2023, cu modificările şi completările ulterioare]?

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 23 aprilie 2025 cu nr. 887/1/2025, termenul de soluţionare fiind stabilit la 29 septembrie 2025. II. Dispoziţiile legale supuse interpretării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Contractul colectiv de muncă unic la nivel de sector de negociere colectivă învăţământ preuniversitar, înregistrat la Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale cu nr. 1.199/5.07.2023, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea a V-a, nr. 1 din 26 iulie 2023 (Contractul colectiv de muncă unic la nivel de sector de negociere colectivă învăţământ preuniversitar): Art. 2 alin. (3) – „Termenul angajat desemnează persoana fizică ce prestează muncă pentru şi sub autoritatea unuia dintre angajatorii prevăzuţi la alin. (1), în schimbul unei remuneraţii denumite salariu, în baza unui contract individual de muncă, încheiat pe perioadă nedeterminată/determinată şi care beneficiază de drepturile prevăzute de lege, precum şi de prevederile contractului colectiv de muncă aplicabil.” Art. 53 alin. (1) – „Personalului din învăţământ care îşi desfăşoară activitatea în altă localitate decât localitatea de domiciliu/reşedinţă i se decontează cheltuielile de navetă la şi de la locul de muncă, de către autorităţile administraţiei publice locale, la solicitarea consiliului de administraţie al unităţii/instituţiei prevăzute în Anexa nr. 3.”

Legea nr. 367/2022 privind dialogul social, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1238 din 22 decembrie 2022, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 367/2022): Art. 100 alin. (1) – „Clauzele contractelor colective de muncă pot stabili drepturi şi obligaţii numai în limitele şi în condiţiile prevăzute de lege.” Art. 105. – „ (1) Prin contractele/acordurile colective de muncă încheiate pentru angajaţii/lucrătorii din sistemul bugetar nu pot fi negociate sau incluse clauze referitoare la drepturi salariale ale căror acordare şi cuantum sunt prevăzute de legislaţia în vigoare pentru categoria respectivă de personal. (2) Prin excepţie de la prevederile art. 97, contractele colective de muncă în sistemul bugetar se negociază, în condiţiile legii, după aprobarea bugetelor de venituri şi cheltuieli ale ordonatorilor de credite, în limitele şi în condiţiile stabilite prin acestea. (3) Drepturile salariale din sistemul bugetar se stabilesc prin lege în limita bugetelor de venituri şi cheltuieli aprobate, care nu pot constitui obiect al negocierilor şi nu pot fi modificate prin contracte colective de muncă. În cazul în care drepturile salariale sunt stabilite de legi speciale între limite minime şi maxime, drepturile salariale concrete se determină prin negocieri colective. (4) Clauzele cuprinse în contractele colective de muncă încheiate cu încălcarea prevederilor alin. (1)-(3) sunt lovite de nulitate. (5) Răspunderea pentru încheierea contractelor colective de muncă cu nerespectarea prevederilor alin. (1)-(3) revine angajatorului, care este obligat la recuperarea sumelor acordate necuvenit.”

Legea învăţământului preuniversitar nr. 198/2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 613 din 5 iulie 2023, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 198/2023): Art. 164. – „ (4) Personalul administrativ este parte integrantă a familiei ocupaţionale «Învăţământ» şi îşi desfăşoară activitatea în baza Legii nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.” III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept

Prin Cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vaslui la 27 iunie 2024 cu nr. 1.351/89/2024, reclamanta, prin sindicat, a solicitat obligarea pârâtei grădiniţa cu program prelungit, în calitate de angajator, la plata sumei de 3.755 lei, reprezentând contravaloarea cheltuielilor de transport efectuate la şi de la locul de muncă, pentru perioada octombrie 2023-aprilie 2024, sumă actualizată cu indicele de inflaţie.

Prin Sentinţa civilă nr. 141 din 7 noiembrie 2024, Tribunalul Vaslui, în opinie majoritară, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, ca nefondată, a admis cererea şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 3.755 lei, reprezentând contravaloarea cheltuielilor de transport pentru perioada octombrie 2023-aprilie 2024, sumă actualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii. În opinie separată, s-a apreciat că este întemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, cu consecinţa respingerii cererii ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

În motivarea opiniei majoritare s-a reţinut că sunt aplicabile dispoziţiile art. 5 din Normele metodologice privind decontarea cheltuielilor pentru naveta la şi de la locul de muncă a cadrelor didactice şi a personalului didactic auxiliar din învăţământul preuniversitar de stat, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 569/2015, precum şi că reclamanta îndeplineşte condiţiile reglementate de art. 3 din acest act normativ, întrucât face parte din personalul administrativ angajat la unitatea pârâtă şi nu deţine locuinţă în localitatea unde are postul, fiind domiciliată în altă localitate. S-a mai constatat că pârâta nu a dovedit neîndeplinirea condiţiilor legale pentru ca reclamanta să beneficieze de plata cheltuielilor de transport şi nici nu a învederat alte motive pentru care a refuzat decontarea cheltuielilor de transport, în afara lipsei fondurilor, care nu poate constitui un motiv temeinic pentru respingerea cererii de plată, întrucât legiuitorul nu a condiţionat acordarea acestui drept de asigurarea fondurilor necesare.

În argumentarea opiniei separate s-a reţinut că, potrivit art. 105 din Legea nr. 367/2022, pentru salariaţii din sectorul bugetar nu se pot negocia clauze referitoare la drepturi salariale care sunt prevăzute de lege, iar Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea-cadru nr. 153/2017), nu prevede obligaţia angajatorilor la decontarea cheltuielilor de transport. S-a mai constatat că temeiul legal al dreptului la decontarea cheltuielilor cu transportul îl reprezintă art. 127 din Legea nr. 198/2023, care prevede că obligaţia de decontare a cheltuielilor de transport aparţine autorităţilor administraţiei publice locale, nu angajatorului unitate şcolară, astfel că, prin contractele colective de muncă, părţile nu pot institui, pentru unităţile publice de învăţământ, obligaţii prevăzute de lege în sarcina altor persoane.

Împotriva acestei sentinţe civile a declarat apel pârâta, susţinând că, în urma coroborării art. 105 din Legea nr. 367/2022, art. 127 lit. k), art. 139 alin. (2) lit. d), art. 164, art. 176 alin. (4) şi art. 248 alin. (21) din Legea nr. 198/2023, rezultă că nu se pot negocia clauze referitoare la drepturi salariale care sunt prevăzute de lege, că autorităţile administraţiei publice locale asigură personalului didactic, care nu dispune de locuinţă în unitatea administrativ-teritorială, decontarea cheltuielilor de transport, că nu au fost emise norme metodologice, chiar dacă Hotărârea nr. 569/2015 pentru aprobarea Normelor metodologice privind decontarea cheltuielilor pentru naveta la şi de la locul de muncă a cadrelor didactice şi a personalului didactic auxiliar din învăţământul preuniversitar de stat (Hotărârea Guvernului nr. 569/2015) nu este abrogată, şi că prevederile legale referitoare la transport pentru personalul din învăţământul preuniversitar nu au fost luate în calcul pentru alocarea finanţării de bază şi nici la stabilirea costului standard, fiind prorogate până la începutul anului şcolar 2025-2026.

Prin întâmpinare, intimata-reclamantă a solicitat respingerea apelului, ca nefondat, învederând că unitatea şcolară angajatoare ignoră clauzele contractelor colective de muncă înregistrate la Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale cu nr. 1.199/5.07.2023 şi nr. 124/7.02.2024, care prevăd dreptul la decontarea cheltuielilor de transport, că nu sunt incidente prevederile art. 105 din Legea nr. 367/2022, deoarece cheltuielile cu transportul nu sunt drepturi de natură salarială, ci se plătesc din finanţare complementară (bugetul autorităţilor administraţiei publice locale), precum şi că, potrivit art. LI alin. (1) lit. f) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 156/2024 privind unele măsuri fiscal-bugetare în domeniul cheltuielilor publice pentru fundamentarea bugetului general consolidat pe anul 2025, pentru modificarea şi completarea unor acte normative, precum şi pentru prorogarea unor termene, cu modificările şi completările ulterioare, ceea ce se prorogă nu este decontarea cheltuielilor personalului, ci sursa de finanţare, urmând ca, începând cu luna septembrie 2026, decontarea cheltuielilor cu transportul să se realizeze din finanţarea de bază.

La primul termen de judecată, instanţa de apel a pus în discuţie, din oficiu, sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, iar, prin Încheierea de şedinţă din 25 februarie 2024, a dispus, în baza prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la chestiunea de drept în discuţie. IV. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Apelanta-pârâtă nu a depus punct de vedere cu privire la sesizare.

Intimata-reclamantă a apreciat că nu se impune sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, învederând că dreptul la decontarea cheltuielilor de transport nu este un drept de natură salarială, ci de natură socială, astfel că nu se circumscrie prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, deoarece cheltuielile respective se decontează din finanţarea complementară, care este distinctă de finanţarea de bază (de unde se decontează cheltuielile salariale). A mai arătat că problema de drept este foarte clară, întrucât obligaţia de decontare a cheltuielilor cu transportul la şi de la locul de muncă, pentru personalul administrativ din învăţământul preuniversitar de stat, este instituită prin contractul colectiv de muncă, care are atât natură convenţională, cât şi normativă, fiind un izvor de drept ce produce efecte precum normele de drept public. În opinia intimatei-reclamante, atât timp cât legea nu interzice negocierea pe acest tip de cheltuială şi părţile au consimţit includerea ei în cuprinsul contractelor colective de muncă, obligaţia de decontare este validă.

După comunicarea raportului întocmit în cauză, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, nu au fost formulate puncte de vedere de către părţi. V. Punctul de vedere al instanţei de trimitere asupra sesizării

În ceea ce priveşte admisibilitatea sesizării, instanţa de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1 alin. (1) şi art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, argumentând, în sinteză, astfel: (i) litigiul se află în curs de judecată în calea de atac a apelului; (ii) litigiul intră în domeniul de aplicare al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, având în vedere calitatea părţilor şi natura dreptului litigios; (iii) de lămurirea chestiunii de drept depinde soluţionarea apelului, având în vedere motivele de apel invocate, precum şi faptul că temeiul pretenţiei îl reprezintă prevederile Contractului colectiv de muncă unic la nivel de sector de negociere colectivă învăţământ preuniversitar, înregistrat cu nr. 1.199/5.07.2023, precum şi ale Contractului colectiv de muncă unic la nivel de grup de unităţi de învăţământ preuniversitar din judeţul Vaslui, înregistrat cu nr. 124/7.02.2024; (iv) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat asupra chestiunii de drept şi aceasta nu formează obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Exprimându-şi punctul de vedere asupra chestiunii de drept ce face obiectul sesizării, instanţa de trimitere a reţinut următoarele:

Problema litigioasă vizează decontarea cheltuielilor de transport în favoarea personalului nedidactic (personal administrativ), în condiţiile în care, prin Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, cu modificările şi completările ulterioare, s-a acordat acest beneficiu exclusiv în favoarea personalului didactic şi personalului didactic auxiliar din învăţământul preuniversitar de stat, finanţarea fiind complementară şi asigurându-se din bugetele locale.

Dreptul la decontarea cheltuielilor de transport la şi de la locul de muncă pentru personalul nedidactic nu a fost consacrat la nivel legislativ anterior intrării în vigoare a Legii nr. 198/2023. Această nouă lege a învăţământului prevede, la art. 139 alin. (2), că „Finanţarea de bază se asigură din bugetul de stat, pentru următoarele articole de cheltuieli, în funcţie de care se calculează costul standard per antepreşcolar/ preşcolar/elev, după cum urmează: (…) d) cheltuieli de transport pentru personalul din învăţământul preuniversitar, care nu dispune de locuinţă în unitatea administrativ-teritorială unde are postul”.

Ca atare, Legea nr. 198/2023 a extins sfera beneficiarilor dreptului la decontarea cheltuielilor de transport în favoarea întregului personal din învăţământ, inclusiv personalul nedidactic, însă, deşi legea a intrat în vigoare la 3 septembrie 2023, aplicarea dispoziţiilor art. 139 alin. (2) lit. d) a fost prorogată, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 115/2023 privind unele măsuri fiscal-bugetare în domeniul cheltuielilor publice, pentru consolidare fiscală, combaterea evaziunii fiscale, pentru modificarea şi completarea unor acte normative, precum şi pentru prorogarea unor termene, cu modificările şi completările ulterioare, până la începutul anului şcolar 2025-2026.

Legea-cadru nr. 153/2017 nu reglementează drepturile de transport printre drepturile salariale sau de natură salarială, iar art. 34 din lege stipulează că prevederile din actele normative referitoare la mutare, acordarea concediilor, cheltuieli de transport, cheltuieli cu cazarea şi locuinţa rămân în vigoare.

Prin contractele colective de muncă unice la nivel de sector de activitate învăţământ preuniversitar, dreptul personalului din învăţământ la decontul cheltuielilor de transport de către autorităţile locale a fost integrat în capitolul privind reglementări privind condiţiile de muncă şi cele referitoare la securitatea şi sănătatea în muncă.

Contractul colectiv de muncă unic la nivel de sector de negociere colectivă învăţământ preuniversitar, înregistrat la Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale cu nr. 1.199/5.07.2023, prevede, la art. 53 alin. (1), că „Personalului din învăţământ care îşi desfăşoară activitatea în altă localitate decât localitatea de domiciliu/reşedinţă i se decontează cheltuielile de navetă la şi de la locul de muncă, de către autorităţile administraţiei publice locale, la solicitarea consiliului de administraţie al unităţii/instituţiei prevăzute în Anexa nr. 3”.

Calificarea pe care părţile contractante au înţeles să o dea cheltuielilor de transport este cea a unor cheltuieli de natură socială, în susţinerea acestei calificări fiind invocate dispoziţiile art. 25 alin. (3) şi art. 76 alin. (4) din Codul fiscal.

Potrivit art. 2 alin. (3) din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de sector de negociere colectivă învăţământ preuniversitar, înregistrat la Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale cu nr. 1.199/5.07.2023, termenul „angajat” desemnează persoana fizică ce prestează muncă pentru şi sub autoritatea unuia dintre angajatorii prevăzuţi la alin. (1), în schimbul unei remuneraţii, denumită salariu, în baza unui contract individual de muncă, încheiat pe perioadă nedeterminată/determinată, şi care beneficiază de drepturile prevăzute de lege, precum şi de prevederile contractului colectiv de muncă aplicabil. În consecinţă, în sens convenţional, cheltuielile de transport sunt recunoscute în favoarea oricărui angajat din sistemul preuniversitar, nefiind subsumate calităţii de personal didactic sau didactic auxiliar.

La paragraful 55 din Decizia nr. 17 din 13 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 993 din 9 decembrie 2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reţinut următoarele: „În cazul în care consideră că respectiva clauză încalcă dispoziţiile imperative ale legilor de salarizare în vigoare la încheierea contractului colectiv de muncă [în aplicarea dispoziţiilor art. 132 alin. (1) din Legea nr. 62/2011 coroborate cu prevederile art. 138 alin. (1)-(4) din acelaşi act normativ] instanţa va lipsi clauza de efecte juridice, exonerând pe angajator de obligaţia de a executa o astfel de clauză nelegală. O interpretare contrară care ar pune acţiunea în nulitate doar la dispoziţia partenerilor de dialog social ar crea posibilitatea ca o clauză vădit nelegală să îşi producă efecte juridice între părţile contractante (chiar cu concursul forţei coercitive a autorităţii judiciare, în cazul în care creditorul obligaţiei invocă răspunderea contractuală pentru neexecutare), acestea nefiind interesate a o desfiinţa în perioada în care aceasta îşi produce efectele.”

Dispoziţiile art. 100 alin. (1) şi art. 105 din Legea nr. 367/2022 interzic negocierea sau includerea de clauze referitoare la drepturi salariale, ale căror acordare şi cuantum sunt prevăzute de legislaţia în vigoare pentru categoria respectivă de personal, impunând că drepturile salariale din sistemul bugetar se stabilesc prin lege, în limita bugetelor de venituri şi cheltuieli aprobate, care nu pot constitui obiect al negocierilor şi nu pot fi modificate prin contractele colective de muncă, sub sancţiunea nulităţii. Normele ce restrâng exerciţiul unor drepturi civile sau care prevăd sancţiuni civile se aplică numai în cazurile limitativ prevăzute de lege.

În raport cu modalitatea de reglementare a dreptului la decontarea cheltuielilor de transport pentru personalul din învăţământ, dar şi cu calificarea acestor cheltuieli, se impune a se stabili dacă dreptul instituit în cadrul contractelor colective de muncă la decontarea cheltuielilor de transport pentru personalul nedidactic depăşeşte limitele instituite de art. 100 alin. (1) şi art. 105 din Legea nr. 367/2022.

Or, dacă cheltuielile cu transportul la şi de la locul de muncă sunt calificate ca făcând parte din categoria cheltuielilor sociale, deductibile fiscal, în temeiul dispoziţiilor Codului fiscal, interdicţia prevăzută de art. 100 alin. (1) şi art. 105 din Legea nr. 367/2022 nu ar fi incidentă şi voinţa partenerilor sociali ar fi deplin valabilă şi generatoare de efecte juridice, chiar dacă impietează asupra cheltuielilor bugetare. VI. Practica judiciară a instanţelor naţionale în materie

Faţă de obiectul sesizării, nu a fost necesară consultarea instanţelor de judecată cu privire la practica judiciară relevantă. VII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Verificând jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în procedurile de unificare a practicii judiciare, au fost identificate următoarele decizii relevante: – Decizia nr. 17 din 13 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 993 din 9 decembrie 2016, prin care Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit următoarele: „ În interpretarea prevederilor art. 1, art. 21 şi art. 26 lit. h) raportat la prevederile art. 64 din Legea nr. 94/1992, a prevederilor art. 132, art. 138 alin. (5) art. 142, art. 148, art. 151 şi art. 152 din Legea nr. 62/2011 şi a prevederilor art. 229 alin. (4), art. 254 şi art. 268 alin. (1) lit. d) din Codul muncii, republicat, o decizie a Curţii de Conturi, emisă în exercitarea atribuţiilor sale de control, prin care s-a stabilit că anumite drepturi prevăzute în contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul unei instituţii publice finanţate integral din venituri proprii au fost acordate nelegal, raportat la prevederile legale privind salarizarea în instituţiile publice, nu lipseşte de efecte clauzele contractului colectiv de muncă prin care acele drepturi au fost stabilite, a căror nulitate nu a fost constatată de către instanţele judecătoreşti, în condiţiile legii. În interpretarea prevederilor art. 138 alin. (3)-(5) şi art. 142 alin. (2) din Legea nr. 62/2011, nulitatea unei clauze a contractului colectiv de muncă negociate cu nerespectarea art. 138 alin. (1)-(3) din Legea nr. 62/2011 poate fi cerută de către părţile interesate, fie pe cale de acţiune, fie pe cale de excepţie, respectiv poate fi invocată de către instanţă, din oficiu, pe durata existenţei contractului colectiv de muncă.”; – Decizia nr. 58 din 24 februarie 2025, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 314 din 9 aprilie 2025, prin care Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a respins, ca inadmisibilă, sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „Respectarea şi punerea în aplicare a contractului colectiv de muncă încheiat între părţi şi, respectiv, calcularea salariului de bază gradaţia 0, cu care se înmulţesc coeficienţii grilei salariale din anexa nr. 1, să fie conform legii la nivelul anului 2022 completată cu majorările date de către ordonanţele de urgenţă ale Guvernului nr. 168/2022 privind unele măsuri fiscal-bugetare, prorogarea unor termene, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, cu modificările şi completările ulterioare, nr. 45/2023 pentru completarea art. I din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 168/2022 privind unele măsuri fiscal-bugetare, prorogarea unor termene, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative şi nr. 128/2023 pentru unele măsuri referitoare la salarizarea personalului din învăţământ şi alte sectoare de activitate bugetară, pentru personalul plătit din fonduri publice, astfel cum el a fost convenit şi acceptat de către părţi.” VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României

În urma consultării jurisprudenţei Curţii Constituţionale nu au fost identificate decizii relevante cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării. IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea formulată în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, nefiind întrunite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Prezenta sesizare este formulată în temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, act normativ care cuprinde norme parţial derogatorii de la procedura de drept comun privind hotărârea prealabilă pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, astfel că dispoziţiile sale se aplică cu prioritate, potrivit principiului specialia generalibus derogant, urmând a se completa, în mod corespunzător, cu prevederile art. 519-521 din Codul de procedură civilă, după cum se arată la art. 4 din aceeaşi ordonanţă de urgenţă.

În urma coroborării art. 1 şi art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, rezultă că sesizarea formulată în baza acestui act normativ special trebuie să îndeplinească, în mod cumulativ, următoarele condiţii de admisibilitate: (i) existenţa unei cauze aflate în curs de judecată, care să privească fie stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale/de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv obligarea la emiterea actelor administrative sau anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/şi raporturile de muncă şi de serviciu ale acestui personal, fie stabilirea şi/sau plata drepturilor la pensie, inclusiv actualizarea/recalcularea/revizuirea drepturilor la pensie sau/şi alte prestaţii de asigurări sociale ale personalului plătit din fonduri publice, indiferent de natura şi obiectul proceselor, de calitatea părţilor ori de instanţa competentă să le soluţioneze; (ii) instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece cauza în primă instanţă sau în calea de atac; (iii) existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire să depindă soluţionarea pe fond a cauzei; (iv) chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Evaluând elementele sesizării, pentru a stabili dacă sunt întrunite condiţiile de admisibilitate anterior enunţate, se constată că întrebarea se referă la compatibilitatea cu prevederile art. 100 alin. (1) şi art. 105 din Legea nr. 367/2022 a clauzei inserate la art. 53 alin. (1) din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de sector de negociere colectivă învăţământ preuniversitar, înregistrat la Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale cu nr. 1.199/5.07.2023, în sensul de a se stabili dacă această clauză dă naştere unei obligaţii valide de decontare a cheltuielilor de transport, efectuate de către personalul nedidactic (personalul administrativ).

În expunerea punctului său de vedere, instanţa de trimitere a reţinut că părţile semnatare ale contractului colectiv de muncă au calificat cheltuielile de transport ca fiind de natură socială, context în care a apreciat că se impune a se stabili dacă dreptul la decontarea unor atari cheltuieli contravine prevederilor art. 100 alin. (1) şi art. 105 din Legea nr. 367/2022, învederând că, în situaţia în care cheltuielile respective fac parte din categoria celor de natură socială, atunci interdicţia prevăzută de Legea nr. 367/2022 nu ar fi incidentă şi voinţa partenerilor sociali ar fi valabilă şi generatoare de efecte juridice, chiar dacă impietează asupra cheltuielilor bugetare.

Se constată că sesizarea nu priveşte interpretarea prevederilor art. 100 alin. (1) şi art. 105 din Legea nr. 367/2022 – care interzic, sub sancţiunea nulităţii, includerea, în contractele colective de muncă, a unor clauze referitoare la drepturi salariale, ale căror acordare şi cuantum sunt prevăzute de legislaţia în vigoare pentru categoria respectivă de personal -, ci instanţa de trimitere solicită a se stabili compatibilitatea cu aceste dispoziţii legale a clauzei cuprinse la art. 53 alin. (1) din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de sector de negociere colectivă învăţământ preuniversitar, înregistrat la Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale cu nr. 1.199/5.07.2023, potrivit căreia „Personalului din învăţământ care îşi desfăşoară activitatea în altă localitate decât localitatea de domiciliu/reşedinţă i se decontează cheltuielile de navetă la şi de la locul de muncă, de către autorităţile administraţiei publice locale, la solicitarea consiliului de administraţie al unităţii/instituţiei prevăzute în Anexa nr. 3.”

În acest context se reţine că instanţa de trimitere nu urmăreşte pronunţarea unei decizii de interpretare şi aplicare unitară a unor dispoziţii legale, ci solicită ca instanţa supremă să stabilească valabilitatea unei clauze din contractul colectiv de muncă şi, implicit, să recunoască dreptul personalului nedidactic (administrativ) la decontarea cheltuielilor de transport, acest drept având un izvor convenţional, nu legal.

Or, prin Decizia nr. 58 din 24 februarie 2025, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit că „modul de aplicare a unui contract colectiv de muncă nu se încadrează în ipoteza mecanismului hotărârii prealabile” (paragraful 38), întrucât aplicarea contractului colectiv de muncă la o anume situaţie de fapt reprezintă o chestiune de fapt, din moment ce această operaţiune implică analiza circumstanţelor specifice fiecărui caz, spre deosebire de chestiunile de drept, care presupun interpretarea şi aplicarea normelor legale abstracte (paragraful 39).

Într-adevăr, lămurirea modului de interpretare şi aplicare a normelor legale, în cadrul mecanismului hotărârii prealabile, are scopul de a facilita judecătorului eliminarea ambiguităţilor ori dificultăţilor unor texte de lege, însă rămâne atributul exclusiv al instanţei de trimitere să soluţioneze cauza cu care a fost învestită. Or, operaţiunea de interpretare şi aplicare a unor clauze din contractul colectiv de muncă, inclusiv în raport cu anumite dispoziţii legale, face parte din activitatea curentă a instanţei de judecată şi reprezintă o obligaţie ridicată la rang de principiu, ce îşi găseşte consacrarea în prevederile art. 5 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

În procedura hotărârii prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu se substituie atributului fundamental al instanţelor, de interpretare şi aplicare a legii într-un caz particular, ci se limitează la a facilita judecătorului eliminarea ambiguităţilor ori a dificultăţilor unor texte de lege. Mai mult, în cadrul acestei proceduri specifice de unificare a practicii judiciare, instanţa supremă nu poate analiza compatibilitatea dintre anumite clauze ale contractului colectiv de muncă şi dispoziţiile legale incidente, fiind atributul exclusiv al instanţei de judecată să dezlege această chestiune litigioasă.

Reţinându-se, în considerarea celor expuse, că nu este îndeplinită condiţia privind obiectul procedurii hotărârii prealabile, rezultă că sesizarea este inadmisibilă.