ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 300/2025

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluționarea Dosarului nr. 707/1/2025, este legal constituit conform dispozițiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă și ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20/2023, cu modificările și completările ulterioare (Regulamentul).

Ședința este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La ședința de judecată participă doamna magistrat-asistent Mihaela Lorena Repana, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Ilfov - Secția civilă în Dosarul nr. 3.475/93/2022, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat, conform art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, nefiind formulate puncte de vedere de către părți.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunțare asupra sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunilor de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul și obiectul sesizării

Tribunalul Ilfov - Secția civilă a dispus, prin Încheierea din 20 martie 2025, în Dosarul nr. 3.475/93/2022, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluționarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum și a proceselor privind prestații de asigurări sociale (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024), în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: Posibilitatea asimilării perioadei pentru care o persoană a beneficiat de concediu pentru creșterea copilului în vârstă de până la 2 ani ca vechime în specialitate, în condițiile în care concediul pentru creșterea copilului în vârstă de până la 2 ani a fost efectuat anterior intrării în vigoare a modificărilor legislative aduse prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 124/2011 pentru modificarea și completarea unor acte normative care reglementează acordarea de beneficii de asistență socială, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 166/2012. II. Dispozițiile legale care formează obiectul sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la pronunțarea unei hotărâri prealabile

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 124/2011 pentru modificarea și completarea unor acte normative care reglementează acordarea de beneficii de asistență socială, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 166/2012 (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 124/2011): " Art. III. - Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 148/2005 privind susținerea familiei în vederea creșterii copilului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.008 din 14 noiembrie 2005, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 7/2007, cu modificările și completările ulterioare, se modifică și se completează după cum urmează: (...) 17. La articolul 18, alineatul (7) se modifică și va avea următorul cuprins: " (7) Perioada concediului pentru creșterea copilului în vârstă de până la 2 ani sau de până la 3 ani în cazul copilului cu handicap constituie vechime în muncă și în serviciu, precum și în specialitate și se are în vedere la stabilirea drepturilor ce se acordă în raport cu acestea.» (...)" III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept supusă interpretării

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov - Secția civilă la data de 12 decembrie 2022, reclamantele au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție: - obligarea pârâtei la reîncadrarea reclamantelor conform vechimii reale, prin luarea în calcul a perioadei în care au beneficiat de concediu pentru creșterea copilului în vârstă de până la 2 ani și acordarea, în acest sens, a drepturilor ce decurg din această încadrare; - repararea prejudiciului creat prin neaplicarea dispozițiilor legale, reprezentat de diferența salarială rezultată, începând cu data de 12 decembrie 2019 și în continuare, până la plata efectivă a noii indemnizații de încadrare (prin obligarea pârâtei la plata, respectiv la alocarea fondurilor necesare plății diferențelor bănești corespunzătoare), sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflație și la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la data plății efective.

La data de 12 aprilie 2023 reclamantele au modificat primul capăt de cerere din acțiunea introductivă, în sensul că au solicitat obligarea pârâtei la recalcularea și plata salariilor prin raportare la vechimea în specialitate calculată în mod corect.

Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepția necompetenței materiale a Tribunalului Ilfov în raport cu obiectul acțiunii, arătând că litigiile de natura celui de față urmează a fi soluționate după o procedură specială, derogatorie de la dispozițiile de drept comun din materia dreptului muncii, precum și de la cele din materia contenciosului administrativ. Astfel, s-a arătat că reclamantele nu au urmat în termen legal procedura prevăzută de art. 7 alin. (1) din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare (Legea-cadru nr. 153/2017), motiv pentru care pârâta a invocat excepția inadmisibilității acțiunii.

Prin Încheierea din 21 noiembrie 2024, Tribunalul Ilfov - Secția civilă a respins excepțiile necompetenței materiale a instanței și inadmisibilității cererii, invocate de pârâtă, ca neîntemeiate. IV. Motivele reținute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Instanța de sesizare a reținut că reclamantele sunt grefiere, iar, anterior intrării în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 124/2011, acestea au beneficiat de concediu pentru creșterea copilului în vârstă de până la 2 ani, perioade care nu au fost luate în calcul de angajator la stabilirea vechimii în specialitate.

Obiectul acțiunii de față este reprezentat de pretenția de acordare a drepturilor salariale, recalculate prin includerea perioadei pentru care reclamantele au beneficiat de concediu pentru creșterea copilului în vârstă de până la 2 ani în calculul vechimii în specialitate.

Din interpretarea dispozițiilor art. 1 alin. (1) și (3) și art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, instanța de trimitere a reținut că este obligatorie sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru dosarele având ca obiect drepturi salariale ale personalului plătit din fonduri publice, chiar dacă ele se află în primă instanță.

Ca atare, Tribunalul Ilfov - Secția civilă a reținut că trebuie îndeplinite următoarele condiții cumulative pentru sesizarea instanței supreme, conform dispozițiilor art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, în vederea pronunțării unei hotărâri prin care să dea o rezolvare de principiu asupra chestiunii de drept ce face obiectul cauzei: - obiectul cererii de chemare în judecată să vizeze stabilirea și/sau plata drepturilor salariale sau de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice sau stabilirea și/sau plata drepturilor la pensie, inclusiv actualizarea/recalcularea/revizuirea drepturilor la pensie sau/și alte prestații de asigurări sociale ale personalului prevăzut la alin. (1); - Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat asupra chestiunii de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective; - chestiunea de drept care formează obiectul judecății să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Chestiunea de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei, privește posibilitatea asimilării perioadei pentru care o persoană a beneficiat de concediu pentru creșterea copilului în vârstă de până la 2 ani ca vechime în specialitate, în condițiile în care concediul pentru creșterea copilului în vârstă de până la 2 ani a fost efectuat anterior intrării în vigoare a modificărilor legislative aduse prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 124/2011.

Instanța de sesizare a reținut că Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat asupra acestei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei și că aceasta nici nu formează obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare. V. Punctele de vedere ale părților cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Încheierea de sesizare nu cuprinde punctele de vedere ale părților cu privire la dezlegarea chestiunii de drept.

După comunicarea raportului întocmit în cauză, potrivit dispozițiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, nu au fost formulate puncte de vedere de către părți. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Instanța de trimitere a reținut că, la momentul la care reclamantele au beneficiat de concediul pentru creșterea copilului în vârstă de până la 2 ani, cadrul normativ în vigoare, reprezentat de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 148/2005 privind susținerea familiei în vederea creșterii copilului, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 7/2007, cu modificările și completările ulterioare (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 148/2005), prevedea la art. 18 alin. (7) faptul că perioada concediului pentru creșterea copilului în vârstă de până la 2 ani sau de până la 3 ani în cazul copilului cu handicap constituie vechime în muncă și în serviciu, care se are în vedere la stabilirea drepturilor ce se acordă în raport cu acestea.

Aceste dispoziții legale au fost modificate prin art. III pct. 17 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 124/2011, începând cu data de 1 ianuarie 2012, în sensul că perioada concediului pentru creșterea copilului în vârstă de până la 2 ani sau de până la 3 ani în cazul copilului cu handicap constituie vechime în muncă și în serviciu, precum și în specialitate și se are în vedere la stabilirea drepturilor ce se acordă în raport cu acestea.

Faptul că derularea concediului pentru creșterea copilului a avut loc, în cazul reclamantelor, anterior datei de 1 ianuarie 2012, când dispozițiile legale în materie nu asimilau această perioadă în cadrul vechimii în specialitate, nu exclude recunoașterea acestui beneficiu sub imperiul normei legale intrate în vigoare ulterior derulării perioadei de concediu pentru creșterea copilului.

Astfel, în lumina dispozițiilor art. 6 din Codul civil, care statuează principiile aplicării în timp a legii civile, operează distincția dintre situațiile juridice desfășurate integral sub imperiul legii vechi, care intră sub incidența prevederilor art. 6 alin. (2) din Codul civil (actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor), și situațiile juridice aflate în curs de modificare la data intrării în vigoare a legii noi, care intră sub incidența prevederilor art. 6 alin. (5) din Codul civil (dispozițiile legii noi se aplică tuturor actelor și faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârșite după intrarea sa în vigoare, precum și situațiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare).

Or, stabilirea vechimii în muncă sau în specialitate nu poate fi privită ca un efect al unei situații juridice consumate integral sub imperiul legii vechi, ci reprezintă o situație juridică în curs de modificare, fiind guvernată de norma în vigoare la data stabilirii sale, prin actul emis de angajator. VII. Practica judiciară a instanțelor naționale în materie

Față de conținutul întrebării adresate instanței supreme nu a fost necesară consultarea instanțelor cu privire la practica judiciară relevantă. VIII. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție și a Curții Constituționale

Nu au fost identificate decizii relevante pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în procedurile de unificare a practicii judiciare și nici ale Curții Constituționale în legătură cu chestiunea de drept sesizată. IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea formulată în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, nefiind întrunite condițiile de admisibilitate prevăzute de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024. X. Înalta Curte de Casație și Justiție

Prezenta sesizare a fost formulată în temeiul prevederilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024, al cărei domeniu de aplicare este stabilit prin dispozițiile art. 1, ordonanța de urgență aplicându-se în procesele privind stabilirea și/sau plata drepturilor salariale ori de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/și cele privind raporturile de muncă și de serviciu ale acestui personal; de asemenea, ordonanța se aplică și în procesele privind stabilirea și/sau plata drepturilor la pensie, inclusiv cele rezultate din actualizarea/recalcularea/revizuirea drepturilor la pensie sau/și cele privind alte prestații de asigurări sociale ale personalului plătit din fonduri publice.

Art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 instituie o procedură specială privind sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, stabilind că: "Dacă în cursul judecății proceselor prevăzute la art. 1, completul de judecată învestit cu soluționarea cauzei în primă instanță sau în calea de atac, verificând și constatând că asupra unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată."

În preambulul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024 s-a arătat că la elaborarea acestui act normativ s-a ținut seama de "configurația actuală a mecanismului hotărârii prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept și de efectul obligativității hotărârii pe care o pronunță Înalta Curte de Casație și Justiție, în deplin acord cu îndatorirea sa constituțională de asigurare a aplicării și interpretării unitare a legii de către toate instanțele judecătorești din România". De asemenea, s-a apreciat că aplicarea acestor noi norme legale cu caracter special poate influența pozitiv activitatea instanțelor judecătorești, "în condițiile în care, încă dintr-o etapă incipientă, s-ar asigura clarificarea unor chestiuni dificile de drept".

Potrivit principiului specialia generalibus derogant (legile speciale derogă de la cele generale), dispozițiile expuse se aplică cu prioritate în raport cu dispozițiile art. 519-521 din Codul de procedură civilă, urmând a se completa cu prevederile acestui cod, art. 4 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 stabilind expres că "Dispozițiile prezentei ordonanțe de urgență se completează cu cele ale Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu celelalte reglementări aplicabile în materie".

Prin urmare, este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții de admisibilitate a sesizării întemeiate pe dispozițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024: (i) existența unei cauze aflate în curs de judecată, în primă instanță sau în calea de atac; (ii) cauza să fie dintre cele prevăzute limitativ la art. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, respectiv să vizeze fie stabilirea și/sau plata drepturilor salariale/de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, obligarea la emiterea actelor administrative sau anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/și raporturile de muncă și de serviciu ale acestui personal, fie stabilirea și/sau plata drepturilor la pensie, inclusiv actualizarea/recalcularea/revizuirea drepturilor la pensie sau/și alte prestații de asigurări sociale ale personalului plătit din fonduri publice, indiferent de natura și obiectul proceselor, de calitatea părților ori de instanța competentă să le soluționeze; (iii) existența unei chestiuni de drept de a cărei lămurire să depindă soluționarea pe fond a cauzei; (iv) chestiunea de drept invocată să nu fi făcut obiectul unei statuări anterioare a Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Verificând condițiile de admisibilitate astfel prezentate, se constată că în cauza de față acestea nu sunt îndeplinite în mod cumulativ, după cum se va dezvolta în cele ce urmează.

Condițiile de admisibilitate referitoare la obiectul cauzei în care a fost formulată cererea de pronunțare a hotărârii prealabile și stadiul procedurii sunt îndeplinite, întrucât instanța de trimitere este învestită cu soluționarea, în primă instanță, a cererii de chemare în judecată formulate în materia litigiilor de muncă, reclamantele solicitând obligarea pârâtei la recalcularea și plata salariilor prin raportare la vechimea în specialitate pretinsă și repararea prejudiciului creat prin neaplicarea dispozițiilor legale, reprezentat de diferența salarială rezultată, începând cu data de 12 decembrie 2019 și în continuare, până la plata efectivă a noii indemnizații de încadrare. În consecință, pretențiile deduse judecății se circumscriu unor drepturi de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, în sensul art. 1 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024.

Din examinarea încheierii de sesizare se reține însă lipsa elementelor care să permită constatarea îndeplinirii condiției existenței unei chestiuni dificile de drept. În identificarea "chestiunii de drept", instanța de trimitere era ținută, în primul rând, să stabilească dacă există o problemă de interpretare ce implică riscul unor dezlegări diferite ulterioare în practica judiciară, sens în care trebuia să justifice faptul că textele de lege enunțate ca formând obiectul sesizării sunt susceptibile de interpretări diferite și să arate care sunt acestea.

În cadrul prezentei sesizări se observă că instanța de trimitere a propus o soluție, argumentată pe larg, fără însă a identifica în prealabil diferite interpretări posibile ale textelor legale. Or, pentru a fi justificată declanșarea procedurii hotărârii prealabile, este necesar ca problema de drept identificată în actul de sesizare să fie susceptibilă a face, în mod rezonabil, obiectul mai multor interpretări posibile, pe care instanța de trimitere trebuie să le prezinte în cuprinsul încheierii de sesizare pentru a demonstra astfel aptitudinea chestiunii de drept de a genera în viitor practică judiciară neunitară.

Instanța de trimitere a constatat că, în speța dedusă judecății, sunt aplicabile prevederile art. 18 alin. (7) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 148/2005, care au fost modificate prin art. III pct. 17 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 124/2011, și a considerat, în aplicarea dispozițiilor art. 6 din Codul civil, că nu este exclusă recunoașterea beneficiului constând în asimilarea perioadei în care s-a derulat concediul pentru creșterea copilului (anterior datei de 1 ianuarie 2012, când dispozițiile legale în materie nu asimilau această perioadă) în cadrul vechimii în specialitate, sub imperiul normei legale intrate în vigoare ulterior derulării perioadei de concediu pentru creșterea copilului.

Astfel, în cuprinsul încheierii de sesizare, instanța de trimitere nu a identificat o altă posibilă interpretare a normelor legale și nu a relevat caracterul neclar, incomplet sau echivoc al normelor a căror interpretare o solicită.

În această situație, se constată că instanța de trimitere nu se confruntă cu o dificultate reală în interpretarea normelor de drept care formează obiectul sesizării, ci urmărește obținerea unei confirmări a soluției care urmează a fi pronunțată în cauza cu care a fost învestită, abordare care are semnificația nesocotirii sensului și rațiunii reglementării mecanismului hotărârii prealabile.

În cadrul acestui mecanism, Înalta Curte de Casație și Justiție nu are rolul de a valida soluția propusă de instanța de trimitere, ci acela de a facilita judecătorului eliminarea dificultăților de interpretare a unor texte de lege, scopul procedurii nefiind acela de a transfera instanței supreme soluționarea litigiului.

Prin instituirea mecanismului pronunțării unei hotărâri prealabile legiuitorul nu și-a propus o partajare de competențe între instanța de trimitere și instanța supremă, instanțele de trimitere având în continuare obligația de a aplica dreptul incident stării de fapt particulare fiecărei cauze atunci când acesta este clar, neîndoielnic ori când contestarea clarității și a sensului său lămurit de către părțile aflate în conflict dă expresie nu unei dificultăți în înțelegerea și aplicarea legii, ci diverselor lor interese de ordin subiectiv (a se vedea Decizia nr. 70 din 11 noiembrie 2024 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1275 din 18 decembrie 2024, paragraful 215).

Pe de altă parte, chestiunea care face obiectul sesizării nu reprezintă o problemă de drept susceptibilă de rezolvare pe calea mecanismului hotărârii prealabile, nefiind relevat caracterul neclar, incomplet sau echivoc al normelor a căror interpretare o solicită instanța, ci o problemă de aplicare a legii în timp.

Într-o astfel de situație, revine instanței de trimitere identificarea reglementării legale care permite acordarea drepturilor solicitate, în virtutea obligației sale de a aplica dreptul incident stării de fapt particulare a cauzei.

În concluzie, condiția existenței unei chestiuni dificile de drept nu se verifică în cadrul prezentei sesizări, întrucât soluționarea problemei sesizate de instanța de trimitere nu implică interpretarea unor texte de lege neclare, ci observarea succesiunii în timp a actelor normative care au reglementat situația dedusă judecății, precum și identificarea și aplicarea normei incidente.

Rațiunea instituirii condițiilor formale ale sesizării constă în asigurarea îndeplinirii scopului pentru care a fost introdus acest mecanism procedural, respectiv uniformizarea jurisprudenței și asigurarea predictibilității acesteia, fără ca folosirea sa să genereze suspendarea nejustificată a judecării unei cauze, printr-o interpretare arbitrară a necesității declanșării procedurii de către instanța de judecată, cu consecința prelungirii nejustificate a duratei procesului civil și, din această perspectivă, a afectării dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

În consecință, art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 nu instituie în sarcina instanțelor specializate în materia prevăzută de art. 1 din ordonanța de urgență obligația de a declanșa mecanismul pronunțării unei hotărâri prealabile în orice ipoteză în care este identificată o chestiune de drept ce nu a primit o rezolvare de principiu din partea instanței supreme, astfel cum greșit a considerat instanța de trimitere, ci numai în acele cazuri în care chestiunea de drept în discuție reflectă acele trăsături (cu excepția noutății) pe care Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept le-a subliniat în mod constant în jurisprudența dezvoltată în aplicarea dispozițiilor art. 519 și 520 din Codul de procedură civilă, cu care ordonanța de urgență se completează.

Pentru considerentele arătate, constatând că nu sunt îndeplinite toate condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024,