Decizia nr. 316 din 22 septembrie 2025

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept competent să judece sesizarea ce formează obiectul Dosarului nr. 621/1/2025 este legal constituit, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi art. 35 alin. (3) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Ileana Peligrad, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Ploieşti – Secţia I civilă privind lămurirea următoarei chestiuni de drept: ” Dacă dispoziţiile pct. 5 1 din anexa nr. II a Legii-cadru nr. 153/2017 privind majorarea salariului de bază cu 10% sunt aplicabile unui psiholog practicant având atestat de psiholog cu drept de liberă practică în specialitatea psihologie clinică, ce îşi desfăşoară activitatea în cadrul unităţilor de asistenţă socială”.

Magistratul-asistent arată că la dosar a fost depus raportul întocmit.

Preşedintele completului, doamna judecător Mariana Constantinescu, constatând că nu mai sunt alte completări, chestiuni de invocat sau întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, a constatat următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Curtea de Apel Ploieşti – Secţia I civilă a dispus, prin Încheierea din 5 februarie 2025, în Dosarul nr. 430/120/2024, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluţionarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi a proceselor privind prestaţii de asigurări sociale (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024), în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Sesizarea a fost înregistrată la 18 martie 2025, cu nr. 621/1/2025. II. Normele legale incidente

Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Legea-cadru nr. 153/2017 Anexa nr. II, capitolul I, punctul 2 Notă (…) ” 5 1 . Persoanele care ocupă funcţia de psiholog în unităţile sanitare, unităţile de asistenţă medico-socială şi unităţile de asistenţă socială şi care deţin specializarea psihologie clinică beneficiază de majorarea salariului de bază cu 10%.” III. Expunerea succintă a procesului

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Dâmboviţa cu nr. 430/120/2024, reclamantul Sindicatul (…), în numele şi pentru membrul de sindicat persoană fizică, în contradictoriu cu pârâta Direcţia de Asistenţă Socială (…), a solicitat obligarea pârâtei la stabilirea unui salariu de bază majorat cu 10% în conformitate cu prevederile Legii-cadru nr. 153/2017 – anexa nr. II cap I pct. 2 pct. 5 1 de la notă şi plata diferenţei dintre salariul încasat şi cel cuvenit după recalculare, sumă actualizată.

Prin Sentinţa civilă nr. 1.339 din 19 iunie 2024, Tribunalul Dâmboviţa a admis cererea, a obligat pârâta la stabilirea, începând cu 8 februarie 2021, a unui salariu majorat cu 10%, conform pct. 5 1 din nota de la pct. 2 al cap. I din anexa nr. II la Legea-cadru nr. 153/2017 şi la plata diferenţelor salariale rezultate pentru perioada 8.02.2021-3.10.2022, actualizate.

În motivare, s-a reţinut că prevederile pct. 5 1 din nota sus-menţionată sunt aplicabile în cauză întrucât, pe de o parte, textul face trimitere în mod expres la unităţile de asistenţă socială, iar pe de altă parte, nota cuprinde o serie de asimilări ale nivelului de salarizare pentru mai multe categorii de personal care este încadrat şi în alte unităţi decât cele la care se face trimitere la pct. 1.

Prin urmare, nu se poate reţine apărarea pârâtei în sensul că pct. 2 din cap. I din anexa nr. II la Legea-cadru nr. 153/2017 este aplicabil exclusiv personalului de specialitate medico-sanitar şi auxiliar sanitar din unităţile sanitare şi unităţile de asistenţă medico-sanitare, pentru că, în această situaţie, menţionarea în cuprinsul textului şi a „unităţilor de asistenţă socială” ar fi lipsită de orice consecinţe juridice, beneficiul acordat neputând fi aplicat niciodată psihologilor încadraţi în direcţiile de asistenţă socială care deţin specializarea psihologie clinică.

Împotriva sentinţei a declarat apel pârâta Direcţia de Asistenţă Socială (…), susţinând că gradul specificat de reclamantă, respectiv acela de „clinician”, nu există în Legea-cadru nr. 153/2017 – anexa nr. II pct. 3.2 – Salarii de bază pentru personalul de specialitate din instituţiile şi unităţile de asistenţă socială/centre cu sau fără personalitate juridică, nr. crt. 5, 6, 7 şi 8, unde sunt specificate gradele funcţiei de psiholog, după cum urmează: stagiar, practicant, specialist, principal.

Referitor la acordarea majorării de 10% la salariul de bază, s-a arătat că nota de subsol se regăseşte în cadrul Legii-cadru nr. 153/2017 anexa nr. II cap. I pct. 2 – Salarii de bază pentru personalul de specialitate medico-sanitar şi auxiliar sanitar din unităţile sanitare şi unităţi de asistenţă medico-socială, or reclamanta este încadrată conform anexei nr. II cap. I pct. 3 din Legea-cadru nr. 153/2017; pct. 3 nu conţine nota de subsol cu privire la acordarea majorării de 10%, notele de subsol fiind specifice fiecărui punct de salarizare. Astfel, nota de subsol nu se regăseşte la pct. 3 din cap. I din anexa nr. II la legea-cadru sus-menţionată, motiv pentru care această majorare nu poate fi aplicată, iar specializarea de clinician nu este necesară în desfăşurarea activităţii specifice centrului.

În cadrul soluţionării apelului s-au dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi suspendarea cauzei. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării care susţin admisibilitatea sesizării

Instanţa de trimitere a apreciat că, în cauză, sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024.

Astfel, obiectul învestirii constă în solicitarea privind recalcularea drepturilor de natură salarială ale reclamantei, psiholog practicant având atestat de liberă practică în specialitatea psihologie clinică, la unităţi din cadrul Direcţiei de Asistenţă Socială (…), litigiul făcând aşadar parte din categoria proceselor la care fac referire dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, anume procese privind stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale sau de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice.

Prezenta cauză este în curs de judecată în calea de atac a apelului, în conformitate cu prevederile art. 96 pct. 2 din Codul de procedură civilă, la Curtea de Apel Ploieşti, ce judecă în ultimă instanţă.

Soluţionarea apelului depinde de lămurirea modului de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor pct. 5 1 din nota de la pct. 2 a cap. I din anexa nr. II la Legea-cadru nr. 153/2017, raportat la calitatea reclamantei de psiholog practician în cadrul Direcţiei de Asistenţă Socială (…), ce deţine atestat de psiholog cu drept de liberă practică în specialitatea psihologie clinică, conform atestatului eliberat de Colegiul Psihologilor din România.

Problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, conform evidenţelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, astfel cum rezultă din datele publice afişate pe portalul acestei instanţe, iar asupra aspectelor ce fac obiectul sesizării instanţa supremă nu a statuat, astfel cum rezultă din jurisprudenţa sa.

Se mai impune precizarea că, spre deosebire de art. 519 alin. (1) din Codul de procedură civilă, prevederile art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 nu mai stabilesc şi condiţia noutăţii, iar caracterul imperativ al normelor în discuţie exclude orice eventuale aprecieri ale instanţei de trimitere cu privire la dificultatea chestiunii de drept, astfel că nu se impune analiza îndeplinirii condiţiilor privind acest aspect. V. Punctul de vedere al completului de judecată

Funcţia şi drepturile salariale au fost stabilite conform anexei nr. II la Legea-cadru nr. 153/2017 – Familia ocupaţională de funcţii bugetare „Sănătate şi asistenţă socială”, cap. I pct. 3 „Instituţii şi unităţi de asistenţă socială/servicii sociale cu sau fără cazare”.

Instanţa de trimitere a apreciat că reclamanta trebuie să beneficieze de prevederile pct. 5 1 din nota cuprinsă în anexa nr. II cap. I pct. 2 din Legea-cadru nr. 153/2017, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 79/2018 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 91/2017 pentru modificarea şi completarea Legii-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, dispoziţii care au intrat în vigoare la 1 aprilie 2018.

S-a apreciat, pe de o parte, că, deşi nivelul de salarizare prevăzut pentru unităţi clinice se aplică şi personalului de specialitate din direcţiile de sănătate publică, prevederile pct. 5 1 din nota mai sus menţionată sunt aplicabile în cauză, întrucât textul face trimitere în mod expres la unităţile de asistenţă socială, iar nota cuprinde o serie de asimilări ale nivelului de salarizare pentru mai multe categorii de personal care este încadrat şi în alte unităţi decât cele la care se face trimitere la pct. 1 din aceeaşi notă.

Pe de altă parte, textul de lege nu impune exercitarea funcţiei ca psiholog clinician, fiind suficient ca angajatul să deţină specializarea psihologie clinică. VI. Punctul de vedere al părţilor

Apelanta a susţinut că este de acord cu sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Intimata a apreciat că se impune sesizarea instanţei supreme, întrucât chestiunea de drept invocată în prezenta cauză este una nouă şi astfel se va realiza un act de justiţie echitabil şi previzibil, evitându-se aplicări neunitare ale dispoziţiilor legale în astfel de cauze. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

Faţă de conţinutul întrebării adresate instanţei supreme, nu a fost necesară consultarea instanţelor naţionale cu privire la practica judiciară relevantă. VIII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a Curţii Constituţionale

Nu a fost identificată jurisprudenţă relevantă. IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că sesizarea este inadmisibilă. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Asupra admisibilităţii sesizării

Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, în temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii de admisibilitate: – existenţa unei cauze în curs de judecată, în primă instanţă sau în calea de atac, dintre cele prevăzute limitativ la art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024; – existenţa unei chestiuni de drept; – de lămurirea chestiunii de drept să depindă soluţionarea pe fond a cauzei; – chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Evaluarea elementelor sesizării relevă întrunirea doar în parte a acestor condiţii de admisibilitate.

Astfel, prima condiţie este îndeplinită, întrucât cauza în care s-a formulat sesizarea are ca obiect drepturi salariale. Cauza se află pe rolul Curţii de Apel Ploieşti – Secţia I civilă, instanţă care este învestită cu soluţionarea apelului.

În ceea ce priveşte identificarea unei chestiuni de drept care ar putea face obiect al sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, aceasta nu poate fi desprinsă de cerinţa conturată în jurisprudenţa dezvoltată de instanţa supremă în legătură cu această condiţie, aceea de a se identifica o problemă de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept.

Chestiunea de drept trebuie să fie una reală şi veritabilă, iar o atare calificare există numai atunci când norma supusă analizei este îndoielnică, lacunară sau neclară, fiind susceptibilă să constituie izvorul unor interpretări divergente şi, în consecinţă, al unei practici judiciare neunitare.

O interpretare contrară ar rezuma rolul instanţelor de drept comun la o simplă şi mecanică activitate „de trimitere” şi „de preluare”, apoi, în hotărârile pronunţate, a dezlegărilor date în mecanismul hotărârii prealabile, în timp ce Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie i-ar atribui funcţii similare instanţei care judecă prin delegare.

În legătură cu acest aspect, se observă că art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 coincide în conţinut cu art. 519 din Codul de procedură civilă, astfel încât nu instituie vreo derogare de la dreptul comun.

De altfel, chiar expunerea de motive din preambulul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 evocă nevoia clarificării unor „chestiuni dificile de drept”, ceea ce consolidează concluzia necesităţii existenţei unei chestiuni de drept veritabile, a cărei lămurire justifică declanşarea mecanismului hotărârii prealabile.

Prin urmare, văzând şi norma de trimitere la prevederile Codului de procedură civilă din cuprinsul art. 4 al ordonanţei de urgenţă, se constată că, şi în cazul mecanismului instituit în baza Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, este pe deplin operantă noţiunea autonomă de „chestiune de drept”, a cărei semnificaţie a fost conturată în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie referitoare la procedura prevăzută de art. 519-521 din Codul de procedură civilă, după cum s-a arătat anterior.

Aşadar, pentru a demonstra necesitatea intervenţiei mecanismului de unificare a practicii judiciare, în chestiunea care se susţine că necesită interpretare, autorul sesizării trebuie să semnaleze complexitatea, dualitatea sau precaritatea textelor de lege, fie prin raportare la anumite tendinţe jurisprudenţiale, fie prin dezvoltarea unor puncte de vedere argumentate, pentru a da temei iniţierii mecanismului de unificare jurisprudenţială reprezentat de hotărârea prealabilă.

Prin raportare la aceste exigenţe, decurgând din condiţia privind ivirea unei chestiuni de drept, se constată că sesizarea formulată în cauză nu priveşte o reală chestiune de drept, generată de nevoia lămuririi sensului şi înţelesului unei norme de drept imperfecte, lacunare sau neclare, aptă să devină sursă a unor interpretări divergente şi, pe cale de consecinţă, a unei jurisprudenţe neunitare, date fiind argumentele care urmează.

Astfel, aşa cum rezultă din conţinutul încheierii de sesizare, instanţa de trimitere dă sintagmei „chestiune de drept”, prevăzută de art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, înţelesul oricărei probleme de drept ce se iveşte în litigiile ce se circumscriu acestui act normativ, independent de dificultatea de interpretare şi de orice analiză din această perspectivă.

Subsecvent acestei evaluări greşite în legătură cu întrunirea cerinţelor legale pentru sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, instanţa de trimitere apreciază că se impune declanşarea mecanismului hotărârii prealabile în ceea ce priveşte interpretarea pct. 5 1 din nota de la pct. 2 al cap. I din anexa nr. II la Legea-cadru nr. 153/2017, anume dacă prevederile sunt aplicabile unui psiholog practicant având atestat de psiholog cu drept de liberă practică în specialitatea psihologie clinică, ce îşi desfăşoară activitatea în cadrul unităţilor de asistenţă socială.

Însă, aşa cum s-a arătat, nu orice chestiune de drept subsumată cauzei acţiunii deduse judecăţii poate face obiectul unei sesizări formulate în temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, iar completul de judecată învestit cu soluţionarea pricinii în calea de atac avea obligaţia, prevăzută în mod expres la art. 2 alin. (1) din ordonanţa de urgenţă, de a verifica şi constata dacă sunt întrunite toate condiţiile de admisibilitate pentru sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, inclusiv stabilirea existenţei unei chestiuni de drept veritabile, argumentând în ce constă dificultatea de interpretare, potenţial generatoare de jurisprudenţă neunitară.

Din această perspectivă se observă că însăşi instanţa de trimitere subliniază că nu are dificultăţi în interpretarea normei juridice ce constituie obiectul chestiunii de drept cu care a fost învestită instanţa supremă, concluzionând că textul legal este clar, nesusceptibil de o interpretare divergentă. Se reţine, totodată, că instanţa de trimitere a ajuns la concluzia menţionată ca urmare a analizării textului legal, neidentificând aspecte de natură să contureze caracterul lacunar, imperfect sau neclar al normei de drept.

Prin urmare, se constată că dispoziţiile legale vizate de sesizare sunt clare şi univoce şi nu au aptitudinea de a genera vreo interpretare concurentă aceleia care se impune cu evidenţă.

Având în vedere că nu a fost identificată o chestiune de drept veritabilă, nu mai este necesară verificarea celorlalte condiţii de admisibilitate.