Decizia nr. 262 din 23 iunie 2025

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 353/1/2025, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Maria-Camelia Drăguşin, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite, desemnată în temeiul art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a civilă în Dosarul nr. 5.475/302/2023.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat părţilor, fiind formulat un punct de vedere privind chestiunea de drept supusă judecăţii de către apelanta-intimată. La dosar a fost depus un amicus curiae.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a civilă a dispus, prin Încheierea din 10 decembrie 2024, în Dosarul nr. 5.475/302/2023, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile prin care să se dea o rezolvare de principiu asupra următoarei chestiuni de drept: În interpretarea prevederilor art. 706 alin. (1) teza a II-a din Codul de procedură civilă, termenul de prescripţie de 10 ani se aplică şi în ceea ce priveşte prescripţia dreptului de a obţine executarea silită a sumelor datorate cu titlu de sultă, stabilite printr-o hotărâre de partaj? II. Norma de drept intern ce formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile

Codul de procedură civilă Capitolul V Prescripţia dreptului de a obţine executarea silită ” Art. 706. – Termenul de prescripţie (1) Dreptul de a obţine executarea silită se prescrie în termen de 3 ani, dacă legea nu prevede altfel. În cazul titlurilor emise în materia drepturilor reale, termenul de prescripţie este de 10 ani. (…)” III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept

Prin Cererea înregistrată la 3 martie 2023 pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti cu nr. 5.475/302/2023, contestatorul S.J.C., în contradictoriu cu intimata S.M., a formulat contestaţie la executare împotriva executării silite pornite la solicitarea intimatei în Dosarul de executare nr. 932/S/2022, înregistrat de Biroul Executorilor Judecătoreşti Asociaţi Miu şi Partenerii, în baza titlului executoriu reprezentat de Sentinţa civilă nr. 6.172 din 18 mai 2017, pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti în cadrul Dosarului nr. 80.420/301/2014, definitivă prin Decizia civilă nr. 759A din 26 februarie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, solicitând anularea Încheierii de încuviinţare a executării silite, pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti la 2 februarie 2023 în Dosarul nr. 1.923/302/2023, anularea tuturor actelor, formelor şi măsurilor de executare efectuate în dosarul de executare şi încetarea executării silite a contestatorului.

Prin Sentinţa civilă nr. 7.310 din 13 octombrie 2023, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti a admis contestaţia la executare formulată de contestatorul S.J.C., în contradictoriu cu intimata S.M., şi a anulat Încheierea de încuviinţare a executării silite, pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti la 2 februarie 2023 în Dosarul nr. 1.923/302/2023. Totodată, a anulat executarea silită pornită împotriva contestatorului în Dosarul de executare nr. 932/S/2022 al Biroului Executorilor Judecătoreşti Asociaţi Miu şi Partenerii şi toate actele de executare efectuate în cadrul acestui dosar de executare.

În considerentele acestei sentinţe judecătoria a reţinut, în esenţă, că dreptul intimatei de a cere executarea silită a obligaţiei de plată a sultei s-a născut la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti, respectiv la 26 februarie 2018.

Cum, conform art. 2.386 pct. 3 din Codul civil, dreptul la plata sultei are natura juridică a unui drept de creanţă, în lipsa unor dispoziţii speciale derogatorii, instanţa a apreciat că termenul de prescripţie aplicabil acesteia este cel de 3 ani. A reţinut că, în privinţa executării silite a sultei, Sentinţa civilă nr. 6.172 din 18 mai 2017 nu reprezintă un titlu emis în materia drepturilor reale imobiliare, fiind neîntemeiată susţinerea potrivit căreia legiuitorul nu ar fi făcut nicio distincţie între obligaţia de predare a bunului şi aceea de plată a sultei şi că singurul criteriu instituit de legiuitor ar fi natura cererii de chemare în judecată care a stat la baza procesului civil.

Obligaţia cuprinsă în hotărârea de partaj referitoare la plata sultei stabilite de instanţă, nefiind inclusă în obligaţiile la care se referă art. 995 din Codul de procedură civilă, rămâne supusă termenului general de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 706 alin. (1) teza I din acelaşi cod.

Este adevărat că pentru garantarea executării obligaţiei de plată a sultei legiuitorul a instituit, prin dispoziţiile art. 2.386 pct. 5 din Codul civil, un drept de ipotecă legală asupra imobilului care a revenit coproprietarului ţinut de o atare obligaţie, drept real (conform dispoziţiilor art. 2.343 din Codul civil), supus termenului de prescripţie a executării silite de 10 ani, în baza dispoziţiilor art. 706 alin. (1) teza a II-a din Codul de procedură civilă, însă, în cauză, intimata nu a solicitat executarea silită în temeiul dreptului de ipotecă, ci în temeiul hotărârii judecătoreşti prin care s-a stabilit în favoarea sa un drept de creanţă cu titlu de sultă.

Aplicând aceste considerente teoretice în cauză, instanţa a reţinut că termenul de prescripţie a executării silite contestate a început a curge la 26 februarie 2018 şi s-a împlinit la 26 februarie 2021.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel intimata, apreciind că prima instanţă a interpretat în mod eronat dispoziţiile art. 706 alin. (1) teza a II-a din Codul de procedură civilă, concluzionând, în mod eronat, că hotărârea de partaj nu reprezintă un titlu în materia drepturilor reale în privinţa executării silite a sultei, ci doar în privinţa obligaţiei de predare a bunului împărţit.

Contestatorul a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului ca neîntemeiat.

În şedinţa publică din 19 noiembrie 2024, instanţa de apel a pus în discuţia părţilor solicitarea apelantei-intimate de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept în discuţie. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Completul de judecată al instanţei de trimitere a reţinut că sunt îndeplinite condiţiile cumulative de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept impuse de art. 519 din Codul de procedură civilă, astfel: completul de judecată este constituit la nivelul tribunalului şi este învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă (apel), cauza fiind în curs de judecată; de chestiunea vizată depinde soluţionarea pe fond a cauzei, deoarece ceea ce se dispută în cauză este faptul dacă termenul de prescripţie de 10 ani reglementat de dispoziţiile art. 706 alin. (1) teza a II-a din Codul de procedură civilă este aplicabil şi dreptului de a cere executarea silită a sultei stabilite printr-o hotărâre de partaj sau doar dreptului de a cere executarea cu privire la bunurile împărţite; din jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie formată în procedura prevăzută de art. 519 din Codul de procedură civilă rezultă că cerinţa noutăţii este îndeplinită nu numai atunci când chestiunea de drept îşi are izvorul în reglementări nou-intrate în vigoare, ci şi în situaţia unor reglementări mai vechi, dar asupra cărora instanţa de judecată este chemată să se pronunţe în prezent, devenind actuală aplicarea frecventă a normei juridice.

În ambele cazuri este necesar a nu se fi dezvoltat o practică judiciară ce relevă o anumită interpretare şi aplicare a normei vizate de chestiunea de drept, întrucât, după cum s-a decis în mod constant, orientarea jurisprudenţei spre o anumită interpretare a normelor analizate şi existenţa unei practici a instanţelor naţionale determină pierderea caracterului de noutate a chestiunii de drept supuse analizei. În acest sens, tribunalul a reţinut că examenul jurisprudenţial, precum şi literatura de specialitate relevă faptul că nu s-a conturat o opinie majoritară într-un anume sens, opiniile specialiştilor în drept şi cele jurisprudenţiale fiind divergente.

S-a arătat că în acest sens, în cadrul întâlnirii preşedinţilor secţiilor civile ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi curţilor de apel, care a avut loc la Timişoara în perioada 5-6 martie 2020, s-a exprimat opinia majoritară, în sensul în care durata termenului de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită a sultei stabilite printr-o hotărâre de partaj este de 10 ani, prin raportare la art. 706 alin. (1) teza a II-a din Codul de procedură civilă.

Totodată, instanţa de trimitere a arătat că asupra chestiunii de drept nu a statuat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, menţionând, în ceea ce priveşte Decizia nr. 13 din 6 iunie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 907 din 15 septembrie 2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, că aceasta a statuat asupra unei alte probleme de drept decât cea care face obiect al prezentei sesizări, respectiv asupra prescripţiei dreptului creditorului ipotecar de a obţine executarea silită în temeiul contractului de credit. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Apelanta-intimată a depus note scrise prin care a susţinut necesitatea sesizării instanţei supreme din perspectiva opiniilor divergente exprimate în interpretarea dispoziţiilor art. 706 alin. (1) teza a II-a din Codul de procedură civilă, care reglementează termenul de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită de 10 ani, în cazul titlurilor emise în materia drepturilor reale, întrucât instanţele interpretează diferit noţiunea de titlu în materia drepturilor reale, neexistând o practică unitară cu privire la incidenţa acestui termen în cazul punerii în executare a dreptului la sultă.

În expunerea punctului de vedere a arătat că cererea de partaj este una reală, având ca finalitate sistarea stării de coproprietate (sau, după caz, de indiviziune), prin transformarea cotelor-părţi deţinute în drepturi depline asupra bunului (bunurilor) sau asupra sumelor de bani atribuite. Fiind actul jurisdicţional prin care se soluţionează o cerere reală, hotărârea de partaj este incontestabil pronunţată în materia drepturilor reale.

Astfel, dreptul de a obţine executarea silită se prescrie în termen de 10 ani, aşa cum prevede teza finală a art. 706 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

În sprijinul acestor susţineri a indicat şi Minuta întâlnirii preşedinţilor secţiilor civile ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi curţilor de apel ce a avut loc la Timişoara în perioada 5-6 martie 2020.

Intimatul-contestator a depus note scrise prin care şi-a exprimat punctul de vedere cu privire la cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, apreciind ca nu se impune sesizarea, întrucât, pe de o parte, există prevederi legale clare şi exprese cu privire la natura de drept de creanţă a dreptului la sultă, iar pe de altă parte, prin Decizia nr. 13 din 6 iunie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat o modalitate de interpretare şi aplicare a art. 706 alin. (1) din Codul de procedură civilă tot într-o problemă legată de materia drepturilor reale, în speţă achiziţionarea unui imobil printr-un credit ipotecar. VI. Punctul de vedere al completului care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Completul de judecată învestit cu soluţionarea apelului a apreciat că dificultatea dezlegării problemei de drept este dată de prevederea expresă la art. 995 alin. (4) din Codul de procedură civilă a faptului că „Executarea cu privire la bunurile împărţite poate fi cerută în termenul de prescripţie de 10 ani prevăzut la art. 706”, această dispoziţie putând fi interpretată ca limitând dreptul de a obţine executarea silită a hotărârii de partaj, în termen de 10 ani, exclusiv cu privire la predarea bunurilor atribuite prin hotărârea de partaj, cu excluderea sultei, întrucât alin. (2) vorbeşte despre predarea efectivă a bunului, sau putând fi interpretată, raportat la denumirea marginală a articolului – Hotărârea de partaj şi la conţinutul celorlalte 3 alineate ale aceluiaşi articol, în sensul că vizează cazul particular al executării bunurilor împărţite, fără a exclude executarea silită a sultei, care este supusă regimului general de la art. 706 alin. (1) teza a II-a din Codul de procedură civilă, referirea expresă a art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă la dispoziţiile art. 706 din acelaşi cod nereprezentând decât o normă de trimitere, complementară, care subliniază reglementarea generală de la art. 706 alin. (1) teza a II-a din Codul de procedură civilă.

Opinia completului este aceea că reglementând, la art. 706 alin. (1) teza a II-a din Codul de procedură civilă, termenul de prescripţie a titlurilor emise în materia drepturilor reale, singurul criteriu avut în vedere de legiuitor fiind cel al naturii titlului, încadrarea în aceste dispoziţii se realizează exclusiv raportat la acest criteriu – natura titlului – şi nu raportat la natura dreptului recunoscut prin dispozitivul titlului – drept real sau de creanţă.

Prin urmare, atât timp cât hotărârea de partaj este un titlu emis în materia drepturilor reale – întrucât cererea de partaj este una reală, având ca finalitate sistarea stării de coproprietate a părţilor -, dreptul de a obţine executarea silită a drepturilor recunoscute părţilor prin dispozitivul acesteia – drept real în cazul atribuirii bunului sau de creanţă – în cazul sultei este prescriptibil în termen de 10 ani. Orice altă interpretare adaugă la lege, întrucât creează o distincţie, raportată la natura dreptului recunoscut prin dispozitiv, drept real sau de creanţă, pe care legiuitorul nu o operează. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

La solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţele naţionale au comunicat hotărâri judecătoreşti, precum şi puncte de vedere teoretice ale magistraţilor, din care rezultă existenţa a două orientări jurisprudenţiale.

Într-o primă opinie s-a apreciat că termenul de prescripţie de 10 ani se aplică şi în ceea ce priveşte prescripţia dreptului de a obţine executarea silită a sumelor datorate cu titlu de sultă, stabilite printr-o hotărâre de partaj.

În argumentarea acestei opinii s-a arătat că cererea de partaj este una reală, având ca finalitate sistarea stării de coproprietate, prin transformarea cotelor-părţi deţinute în drepturi depline asupra bunurilor sau sumelor de bani atribuite. Fiind actul jurisdicţional prin care se soluţionează o cerere reală, hotărârea de partaj este incontestabil pronunţată în materia drepturilor reale.

În considerarea efectului constitutiv de drepturi al partajului, coproprietarul căruia i s-a atribuit sulta dobândeşte în patrimoniu un veritabil drept real asupra acesteia şi nu doar un drept de creanţă.

În acest sens sunt următoarele hotărâri definitive: – Curtea de Apel Bucureşti a comunicat sentinţele nr. 11.853 din 28 septembrie 2022, nr. 2.817 din 6 martie 2024 şi nr. 4.581 din 20 aprilie 2023 ale Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, sentinţele civile nr. 5.832 din 31 mai 2023, nr. 13.683 din 17 februarie 2021, nr. 5.762 din 31 mai 2023, pronunţate de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, şi sentinţele nr. 8.406 din 13 noiembrie 2023 şi nr. 9.685 din 13 decembrie 2022 ale Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, precum şi Decizia nr. 2.743 A din 3 octombrie 2023, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a III-a civilă, şi nr. 4.380 A din 27 noiembrie 2024, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a V-a civilă; – Curtea de Apel Timişoara a comunicat Decizia nr. 385 din 26 mai 2022, pronunţată de Tribunalul Arad, sentinţele nr. 33.753 din 1 noiembrie 2024 şi nr. 3.287 din 1 ianuarie 2024, pronunţate de Judecătoria Timişoara; – Curtea de Apel Bacău a comunicat Sentinţa civilă nr. 556/2022 a Judecătoriei Târgu-Neamţ; – Curtea de Apel Piteşti a comunicat Sentinţa nr. 1.885 din 19 septembrie 2023 a Tribunalului Argeş şi Sentinţa nr. 966 din 18 octombrie 2024 a Judecătoriei Drăgăşani; – Curtea de Apel Iaşi a transmis Decizia nr. 94 din 9 februarie 2021 a Secţiei civile, Decizia pronunţată de Tribunalul Iaşi în Dosarul nr. 27.410/245/2018, Încheierea din 9 noiembrie 2023 a Judecătoriei Bârlad, sentinţele nr. 9.543 din 28 iunie 2024, nr. 4.122 din 19 aprilie 2023, nr. 11.537 din 4 noiembrie 2022, nr. 7.382 din 25 iunie 2021, nr. 8.188 din 26 iulie 2023, nr. 955 din 3 februarie 2021, nr. 4.225 din 14 aprilie 2021, pronunţate de Judecătoria Iaşi, şi Sentinţa nr. 498 din 25 aprilie 2024 a Judecătoriei Paşcani; – Curtea de Apel Galaţi a comunicat Decizia nr. 136 din 29 martie 2023 a Tribunalului Brăila; – Curtea de Apel Craiova a transmis sentinţele nr. 2.247 din 23 mai 2023 şi nr. 4.496 din 31 octombrie 2024 ale Judecătoriei Slatina şi Decizia nr. 751 din 25 octombrie 2022 a Tribunalului Olt; – Curtea de Apel Constanţa a transmis un număr de patru sentinţe ale Judecătoriei Constanţa, respectiv: nr. 1.605 din 7 februarie 2025, nr. 1.122 din 11 februarie 2022, nr. 12.432 din 23 octombrie 2024 şi nr. 2.580 din 15 martie 2022; – Curtea de Apel Ploieşti a comunicat Sentinţa nr. 1.449 din 14 decembrie 2021 a Judecătoriei Pucioasa şi Sentinţa nr. 2.845 din 9 iulie 2021 a Judecătoriei Târgovişte; – Curtea de Apel Braşov a transmis o sentinţă pronunţată de Judecătoria Târgu Secuiesc la 23 decembrie 2020; – Curtea de Apel Alba Iulia a comunicat Decizia nr. 459 din 30 mai 2024 a Tribunalului Sibiu.

Într-o a doua opinie s-a apreciat că termenul de prescripţie de 10 ani nu se aplică şi în ceea ce priveşte prescripţia dreptului de a obţine executarea silită a sumelor datorate cu titlu de sultă, stabilite printr-o hotărâre de partaj.

În fundamentarea acestei opinii s-a argumentat că, potrivit art. 2.516 din Codul civil, dispoziţiile titlului I privind prescripţia extinctivă din Codul civil constituie dreptul comun în materia prescripţiei extinctive, iar prescripţia dreptului de a cere executarea silită a unei hotărâri judecătoreşti arbitrale ori a altui titlu executoriu este supusă dispoziţiilor Codului de procedură civilă, afară de cazul în care acestea din urmă ar fi neîndestulătoare.

Conform art. 706 din Codul de procedură civilă, dreptul de a obţine executarea silită se prescrie în termen de 3 ani, dacă legea nu prevede altfel, iar în cazul titlurilor emise în materia drepturilor reale termenul de prescripţie este de 10 ani. Potrivit alin. (2) din acelaşi text de lege, termenul de prescripţie începe să curgă de la data când se naşte dreptul de a obţine executarea silită, iar în cazul hotărârilor judecătoreşti termenul de prescripţie începe să curgă de la data rămânerii lor definitive. Totodată, art. 707 alin. (2) din Codul de procedură civilă prevede că prescripţia stinge dreptul de a obţine executarea silită şi orice titlu executoriu îşi pierde puterea executorie.

Este adevărat că, potrivit art. 2.386 pct. 5 din Codul civil, beneficiază de o ipotecă legală coproprietarii pentru plata sultelor sau a preţului datorat de coproprietarul adjudecatar al imobilului ori pentru garantarea creanţei rezultând din evicţiune asupra imobilelor ce au revenit coproprietarului ţinut de o atare obligaţie, însă, în această situaţie, este vorba despre titularii a două drepturi distincte, respectiv: dreptul de a obţine executarea silită a sultelor stabilite prin hotărârea judecătorească şi dreptul de a obţine executarea silită a ipotecii legale asupra imobilului atribuit, pentru garantarea obligaţiei de plată a sultelor, iar, faţă de prevederile legale anterior expuse, se reţine că cele două drepturi sunt supuse unor termene diferite de prescripţie a executării.

În aceste condiţii s-a apreciat că dreptul de a cere executarea silită a creanţei reprezentând sulta este supus termenului general de prescripţie de 3 ani, prin raportare la prevederile art. 706 alin. (1) teza I din Codul de procedură civilă, doar cu privire la dreptul de ipotecă putându-se reţine că prescripţia dreptului de a cere executarea silită a acestui drept este supusă termenului de prescripţie de 10 ani prevăzut de art. 706 alin. (1) teza a II-a din acelaşi cod, care nu distinge între drepturile reale principale şi cele accesorii.

Distincţia pe care legiuitorul înţelege să o facă între dreptul principal de creanţă şi dreptul accesoriu de ipotecă este neîndoielnică, reieşind chiar şi din dispoziţiile art. 2.504 alin. (1) din Codul civil, care prevede expres că prescripţia dreptului la acţiune privind creanţa principală nu atrage şi stingerea dreptului la acţiunea ipotecară, fiind astfel recunoscută existenţa independentă a dreptului real accesoriu faţă de dreptul de creanţă cu privire la care a fost născut.

În acest sens sunt următoarele hotărâri definitive: – Curtea de Apel Bucureşti a comunicat sentinţele nr. 8.021 din 2 noiembrie 2023 şi nr. 8.445 din 17 decembrie 2018 ale Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, nr. 15.041 din 20 decembrie 2023, nr. 3.272 din 23 martie 2023 şi nr. 4.877 din 25 aprilie 2023, pronunţate de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, Încheierea din 29 octombrie 2021 şi Sentinţa nr. 67 din 5 ianuarie 2022, pronunţate de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, Sentinţa nr. 2.403 din 9 mai 2022 a Judecătoriei Cornetu, Sentinţa nr. 1.108 din 15 iunie 2022 a Judecătoriei Urziceni şi sentinţele nr. 130 din 8 februarie 2018 şi nr. 1.632 din 8 noiembrie 2022, pronunţate de Judecătoria Feteşti, deciziile nr. 2.402 A din 5 octombrie 2023 şi nr. 2.722 A din 9 septembrie 2024 ale Tribunalului Bucureşti; totodată, instanţa de sesizare a transmis şi deciziile nr. 806 A din 21 martie 2023 şi nr. 3.472 A din 23 decembrie 2022, pronunţate de Tribunalul Bucureşti; – Curtea de Apel Bacău a comunicat două sentinţe pronunţate de Judecătoria Bicaz, respectiv nr. 885 din 10 noiembrie 2020 şi nr. 1.109 din 11 noiembrie 2019; – Curtea de Apel Piteşti a comunicat Sentinţa din 8 martie 2013 a Judecătoriei Câmpulung; – Curtea de Apel Iaşi a transmis sentinţele nr. 1.135 din 12 decembrie 2022 şi nr. 35 din 28 ianuarie 2025, pronunţate de Judecătoria Huşi; – Curtea de Apel Cluj a comunicat Sentinţa nr. 89 din 9 februarie 2023 a Judecătoriei Şimleu Silvaniei şi sentinţele nr. 478 din 4 mai 2022 şi nr. 253 din 17 martie 2022, pronunţate de Judecătoria Zalău; – Curtea de Apel Ploieşti a comunicat două decizii pronunţate de Tribunalul Prahova, respectiv nr. 1.630 din 28 noiembrie 2019 şi nr. 625 din 12 mai 2021; – Curtea de Apel Alba Iulia a transmis sentinţele nr. 863 din 24 februarie 2025, nr. 4.924 din 24 noiembrie 2021, nr. 2.257 din 19 mai 2022, nr. 1.537 din 19 aprilie 2023, nr. 2.136 din 20 mai 2021 şi nr. 805 din 25 februarie 2021, pronunţate de Judecătoria Sibiu, şi Sentinţa nr. 883 din 5 iunie 2024 a Judecătoriei Petroşani.

Curţile de apel Oradea, Târgu Mureş şi Suceava au comunicat că nu a fost identificată practică judiciară cu privire la chestiunea de drept în discuţie.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că, la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul de recursuri în interesul legii, nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii cu privire la problema de drept care formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în mecanismele de unificare a practicii

Decizia nr. 13 din 6 iunie 2022 a Completului pentru soluţionarea recursului în interesul legii, pronunţată în Dosarul nr. 471/1/2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 907 din 15 septembrie 2022, prin care s-a stabilit că: ” 1. Regimul juridic aplicabil prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită a ipotecii este guvernat de normele de drept substanţial în vigoare la momentul naşterii dreptului creditorului ipotecar de a obţine executarea creanţei garantate, fiind lipsită de relevanţă norma procesuală aplicabilă procedurii de executare silită. 2. Dreptul de a obţine executarea silită în temeiul contractului de ipotecă se stinge, pe cale accesorie, prin efectul prescripţiei executării silite a creanţei întemeiate pe contractul de credit, dacă aceasta din urmă începe să curgă anterior datei de 1 octombrie 2011. 3. În cazul în care prescripţia dreptului de a obţine executarea silită a creanţei garantate începe să curgă după 1 octombrie 2011 (inclusiv), executarea silită a ipotecii nu se stinge, pe cale accesorie, chiar dacă dreptul de a obţine executarea silită a creanţei principale este prescris, situaţie în care termenul de prescripţie aplicabil este de: – 3 ani, potrivit art. 405 alin. 1 teza I din Codul de procedură civilă din 1865, dacă prescripţia dreptului creditorului ipotecar de a obţine executarea silită în temeiul contractului de credit a început să curgă în intervalul 1 octombrie 2011-14 februarie 2013; – 10 ani, potrivit art. 706 alin. (1) teza a II-a din Codul de procedură civilă, dacă prescripţia dreptului creditorului ipotecar de a obţine executarea silită în temeiul contractului de credit a început să curgă după 15 februarie 2013 (inclusiv).”

Decizia nr. 57 din 13 septembrie 2021 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, pronunţată în Dosarul nr. 1.350/1/2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1060 din 4 noiembrie 2021, prin care a fost respinsă, ca inadmisibilă, sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „Interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 706 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură civilă, în sensul de a se stabili dacă termenul de prescripţie de 10 ani se aplică şi în ceea ce priveşte prescripţia dreptului de a obţine executarea silită a unui contract de ipotecă, încheiat sub regimul Codului civil din 1864, pentru garantarea unei obligaţii de plată ce decurge dintr-un contract de credit, pentru care s-a constatat că a intervenit prescripţia dreptului de a cere executarea silită.” IX. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Nu au fost identificate decizii relevante ale Curţii Constituţionale cu privire la chestiunea de drept sesizată. X. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, lipsind condiţia noutăţii chestiunii de drept. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

În privinţa obiectului şi a condiţiilor sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, legiuitorul, în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, instituie o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea acestei proceduri, condiţii care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, respectiv: (i) existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; (ii) cauza să fie soluţionată în ultimă instanţă; (iii) cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; (iv) ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată; (v) chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate; (vi) asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat şi nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Procedând la analiza acestor cerinţe de admisibilitate, se constată că primele trei condiţii sunt îndeplinite, întrucât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost sesizată de un complet din cadrul Tribunalului Bucureşti – Secţia a IV-a civilă, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, potrivit dispoziţiilor art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă, având în vedere că în materia contestaţiei la executare hotărârea pronunţată cu privire la contestaţie poate fi atacată numai cu apel.

În legătură cu condiţia ivirii unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că şi aceasta se verifică în cauză, sub ambele aspecte.

Astfel, una dintre criticile formulate în apel este reprezentată de modalitatea în care instanţa de fond a interpretat dispoziţiile art. 706 alin. (1) teza a II-a din Codul de procedură civilă, apelanta susţinând că acţiunea de partaj este o acţiune reală, iar dreptul de a obţine executarea silită se prescrie în termen de 10 ani, aşa cum prevede teza finală a art. 706 alin. (1) din Codul de procedură civilă, indiferent dacă executarea priveşte obligaţia de predare a bunului obţinut în natură sau pe cea de plată a sultei, în timp ce contestatorul a susţinut, şi prima instanţă a statuat în acelaşi sens, că obligaţia de plată a sultei este corelativă unui drept de creanţă – supus termenului general de prescripţie de 3 ani – care nu se supune normei speciale examinate.

Această problemă de drept este una dificilă, împrejurare ce rezultă din punctele de vedere expuse în litigiul aflat pe rolul instanţei de trimitere, decelându-se în opiniile divergente exprimate argumente pertinente, astfel că dezlegarea presupune determinarea naturii juridice a hotărârii de partaj din perspectiva conţinutului art. 706 alin. (1) teza a II-a din Codul de procedură civilă (care se referă la „titlurile emise în materia drepturilor reale”), interpretarea prevederilor art. 995 alin. (4) din Codul de procedură civilă, potrivit cărora „Executarea cu privire la bunurile împărţite poate fi cerută în termenul de prescripţie de 10 ani prevăzut la art. 706”, şi totodată verificarea posibilelor efecte ale prevederilor art. 2.386 pct. 5 coroborat cu art. 2.343 din Codul civil, care reglementează dreptul de ipotecă al coproprietarului pentru plata sultei.

În legătură cu cerinţa noutăţii chestiunii de drept supuse interpretării, instanţa de trimitere s-a limitat a afirma că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat asupra acesteia. Totodată, tribunalul a reţinut că examenul jurisprudenţial, precum şi literatura de specialitate relevă faptul că nu s-a conturat o opinie majoritară într-un anumit sens, opiniile specialiştilor în drept şi cele jurisprudenţiale fiind divergente.

Cu privire la condiţia noutăţii problemei de drept, în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dezvoltată în aplicarea acestui mecanism de unificare jurisprudenţială, se arată că, în absenţa unei definiţii legale a noţiunii de „noutate”, verificarea acestei condiţii ţine de exercitarea atributului de apreciere a completului învestit cu soluţionarea unei astfel de sesizări (deciziile Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 1 din 17 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 9 aprilie 2014; nr. 3 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16 iunie 2014; nr. 6 din 23 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 691 din 22 septembrie 2014; nr. 13 din 8 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 13 iulie 2015; nr. 14 din 8 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 736 din 1 octombrie 2015; nr. 4 din 14 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 132 din 19 februarie 2019; nr. 46 din 14 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 900 din 7 noiembrie 2019, etc.).

S-a statuat în aceste decizii că cerinţa noutăţii este îndeplinită atunci când problema de drept îşi are izvorul în reglementări recent intrate în vigoare, iar instanţele încă nu au dat acesteia o anumită interpretare şi aplicare la nivel jurisprudenţial, de o anumită întindere sau consistenţă. Totodată, cerinţa noutăţii ar putea fi reţinută ca îndeplinită în cazul în care s-ar impune anumite clarificări, într-un context legislativ nou, ale unei norme mai vechi (ipoteza aşa-zisei reevaluări a interpretării normei).

În egală măsură, noutatea se poate raporta şi la o normă mai veche, dar a cărei aplicare frecventă a devenit actuală mult ulterior intrării ei în vigoare (Decizia Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 10 din 20 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 832 din 14 noiembrie 2014).

Din studierea jurisprudenţei puse la dispoziţie, la solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, de către curţile de apel se observă că pe rolul instanţelor de judecată au existat numeroase cauze similare în care problema în discuţie a fost rezolvată diferit, generând o practică neunitară consistentă şi de durată prin opiniile divergente, întemeiate pe argumente derivând din interpretarea aceloraşi texte de lege. De altfel, o parte din cauzele în care s-au pronunţat hotărârile transmise au fost soluţionate prin aplicarea normelor corespunzătoare din legea anterioară, Codul de procedură civilă de la 1864 (art. 405), sub imperiul căruia chestiunea a fost, de asemenea, în dispută.

Se constată astfel că instanţele au comunicat decizii pronunţate în această chestiune, astfel: – un număr de 39 de hotărâri în sensul că termenul de prescripţie de 10 ani se aplică şi în ceea ce priveşte prescripţia dreptului de a obţine executarea silită a sumelor datorate cu titlu de sultă, stabilite printr-o hotărâre de partaj; – un număr de 32 de hotărâri în sensul că termenul de prescripţie de 10 ani nu se aplică şi în ceea ce priveşte prescripţia dreptului de a obţine executarea silită a sumelor datorate cu titlu de sultă, stabilite printr-o hotărâre de partaj.

În aceste condiţii, pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanţelor, se reţine că, potrivit jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, caracterul de noutate se pierde, deoarece condiţia noutăţii trebuie privită, în contextul legiferării sale, ca unul dintre elementele de diferenţiere între cele două mecanisme de unificare a practicii: dacă recursul în interesul legii are menirea de a înlătura o practică neunitară deja intervenită în rândul instanţelor judecătoreşti (control a posteriori), hotărârea preliminară are ca scop preîntâmpinarea apariţiei unei astfel de practici (control a priori).

Or, astfel cum rezultă din jurisprudenţa instanţei supreme (exempli gratia, deciziile pronunţate de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 13 din 8 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 13 iulie 2015, şi nr. 14 din 8 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 736 din 1 octombrie 2015), în situaţia în care există un număr semnificativ de hotărâri judecătoreşti care să fi soluţionat diferit, în mod constant, o problemă de drept într-o perioadă semnificativă de timp, mecanismul legal de unificare a practicii judiciare este cel cu funcţie de reglare – recursul în interesul legii, iar nu hotărârea prealabilă, întrucât scopul preîntâmpinării practicii neunitare nu mai poate fi atins, chestiunea de drept care a suscitat-o nemaifiind, prin urmare, una nouă, ci una care a creat deja o divergenţă consistentă şi de durată în jurisprudenţă.

Pentru toate aceste considerente, sesizarea urmează a fi respinsă ca inadmisibilă.