Decizia nr. 323 din 22 septembrie 2025

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 1.025/1/2025, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă domnul Cristian Balacciu, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite, desemnat în temeiul art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Târgu Mureş – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. 4.589/102/2024.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat părţilor, nefiind formulate puncte de vedere la raport.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Curtea de Apel Târgu Mureş – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a dispus, prin Încheierea din 3 aprilie 2025, în Dosarul nr. 4.589/102/2024, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: Modul de calcul al indemnizaţiei lunare prevăzute de art. 5 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 111/2010, astfel cum a fost modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 164/2022, în perioada cuprinsă între data prevăzută de art. II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 164/2022, ca fiind termenul-limită pentru emiterea de către Guvern a normelor metodologice de aplicare a prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 111/2010 (respectiv în termen de 60 de zile de la data de 7 decembrie 2022, dată la care a intrat în vigoare Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 164/2022), şi data de 19 septembrie 2023 la care a intrat în vigoare Hotărârea Guvernului nr. 865/2023 II. Dispoziţiile legale supuse interpretării

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 111/2010 privind concediul şi indemnizaţia lunară pentru creşterea copiilor, aprobată cu modificări prin Legea nr. 132/2011, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 111/2010) Art. 5. – „Cuantumul indemnizaţiei lunare prevăzute la art. 2 alin. (2) se majorează cu 50% din indemnizaţia cuvenită, pentru fiecare copil născut dintr-o sarcină gemelară, de tripleţi sau multipleţi, începând cu al doilea copil provenit dintr-o astfel de naştere. Majorarea astfel calculată nu poate fi mai mică decât valoarea minimă a indemnizaţiei pentru creşterea copilului prevăzută la art. 2 alin. (2).”

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 164/2022 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 111/2010 privind concediul şi indemnizaţia lunară pentru creşterea copiilor (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 164/2022) Art. II. – „În termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, Guvernul va actualiza în mod corespunzător, prin hotărâre, Normele metodologice de aplicare a prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 111/2010 privind concediul şi indemnizaţia lunară pentru creşterea copiilor, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 52/2011, cu modificările şi completările ulterioare.” Art. III. – „(1) Prevederile art. I se aplică începând cu data intrării în vigoare a hotărârii Guvernului prevăzute la art. II, cu excepţia punctului 13, care se aplică după 30 de zile de la această dată.” (…)

Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 554/2004) Art. 1. – „(1) Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât şi public.” (…) III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Mureş – Secţia contencios administrativ şi fiscal cu nr. 4.589/102/2024, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei Agenţia Judeţeană pentru Plăţi şi Inspecţie Socială Mureş la plata sumei de 46.657,14 lei, cu titlu de diferenţă de indemnizaţie lunară pentru copiii născuţi dintr-o sarcină de tripleţi, pentru perioada aferentă lunilor februarie 2023-octombrie 2023 inclusiv.

Prin Sentinţa nr. 586 din 10 octombrie 2024, Tribunalul Mureş – Secţia contencios administrativ şi fiscal a respins excepţiile tardivităţii şi lipsei plângerii prealabile; a admis acţiunea şi a obligat pârâta să achite reclamantei suma totală de 46.657,14 lei, cu titlu de diferenţă de indemnizaţie lunară pentru copiii născuţi dintr-o sarcină de tripleţi, pentru perioada aferentă lunilor februarie 2023-octombrie 2023 inclusiv.

Împotriva acestei sentinţe, pârâta a declarat recurs prin care a solicitat casarea hotărârii atacate şi, în urma rejudecării, respingerea acţiunii, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din Codul de procedură civilă.

Subsumat primului motiv de casare, a arătat că prima instanţă a respins în mod nelegal excepţiile tardivităţii şi lipsei plângerii prealabile, întrucât reclamanta nu a formulat în termenul de 30 de zile plângere prealabilă împotriva deciziei de stabilire a indemnizaţiei de creştere a copilului, ci s-a adresat instituţiei după un an şi 8 luni.

În dezvoltarea celui de-al doilea motiv de casare, recurenta a susţinut că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 164/2022, care constituie fundamentul pretenţiilor deduse judecăţii, a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1173 din 7 decembrie 2022 şi a intrat în vigoare, parţial, la aceeaşi dată, întrucât prevederile art. I pct. 5 din acest act normativ sunt obligatorii începând cu data intrării în vigoare a Hotărârii Guvernului nr. 865/2023 pentru modificarea şi completarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 111/2010 privind concediul şi indemnizaţia lunară pentru creşterea copiilor, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 52/2011 (Hotărârea Guvernului nr. 865/2023), care a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 844 din 19 septembrie 2023. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Instanţa de trimitere a apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

În acest sens a menţionat că procesul se află în curs de soluţionare pe rolul Curţii de Apel Târgu Mureş, care judecă în ultimă instanţă, conform art. 10 alin. (2) raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

A mai reţinut că este îndeplinită condiţia privind dependenţa dintre lămurirea chestiunii de drept şi soluţionarea pe fond a cauzei, evocând în acest sens considerentul de la paragraful 51 din Decizia nr. 36 din 7 noiembrie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 104 din 7 februarie 2017, prin care s-a reţinut că: chiar dacă recursul reprezintă o cale extraordinară de atac, care implică compararea hotărârilor atacate numai pentru motive de nelegalitate, aceasta nu reprezintă un impediment pentru a constata că instanţa de recurs rezolvă „fondul litigiului”; verificarea respectării dispoziţiilor legale şi aplicării legii de către instanţa ce a pronunţat hotărârea recurată implică cercetarea „fondului litigiului”.

De asemenea, instanţa de trimitere a apreciat că este îndeplinită şi condiţia noutăţii, având în vedere că nu s-a conturat o orientare jurisprudenţială majoritară şi nici nu a intervenit o practică judiciară neunitară asupra modului de rezolvare a chestiunii de drept în discuţie.

A mai arătat că instanţa supremă nu a statuat asupra chestiunii de drept invocate şi aceasta nici nu formează obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Recurenta a apreciat că majorarea indemnizaţiei de creştere a copilului începând cu al doilea copil născut dintr-o sarcină de tripleţi nu poate fi aplicată începând cu 23 februarie 2023, legea fiind aplicabilă numai situaţiilor ivite după adoptarea sa.

Intimata a apreciat că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 164/2022 reprezintă un act normativ cu forţă juridică superioară Hotărârii Guvernului nr. 865/2023, astfel încât actul normativ primar prevalează faţă de normele metodologice, aplicarea sa nefiind condiţionată de adoptarea acestor norme. VI. Punctul de vedere al completului care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Instanţa de trimitere a apreciat că dispoziţiile art. II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 164/2022 impun Guvernului o obligaţie de rezultat în sensul adoptării normelor metodologice în maximum 60 de zile de la intrarea în vigoare a acestui normativ.

În consecinţă, la împlinirea termenului maxim de adoptare a hotărârii Guvernului, reclamanta a devenit beneficiara unui drept necondiţionat şi precis de majorare a indemnizaţiei de creştere a copiilor născuţi dintr-o sarcină de tripleţi, conform art. I pct. 5 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 164/2022, care poate fi pretins chiar dacă Guvernul nu şi-a îndeplinit obligaţia de rezultat menţionată anterior. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale

Faţă de conţinutul întrebării adresate instanţei supreme, s-a apreciat că nu este necesară consultarea instanţelor pentru comunicarea practicii judiciare relevante. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Nu au fost identificate decizii relevante pronunţate în exercitarea controlului de constituţionalitate a dispoziţiilor legale supuse interpretării. IX. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prin Decizia nr. 7 din 12 aprilie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 590 din 11 iunie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a stabilit că: în interpretarea şi aplicarea unitară a prevederilor art. 120 alin. (5) din Legea nr. 46/2008 – Codul silvic, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, personalul silvic la care fac referire aceste dispoziţii beneficiază de un spor de risc de 25% din salariul de bază, în absenţa elaborării normelor, regulamentelor, instrucţiunilor şi ghidurilor de bune practici, conform prevederilor art. 115 alin. (1) din aceeaşi lege.

Prin Decizia nr. 9 din 29 mai 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 21 iulie 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a stabilit, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 pentru modificarea şi completarea art. 15 din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor, precum şi pentru modificarea unor acte normative, că aceste dispoziţii sunt aplicabile în absenţa adoptării de către puterea executivă a normelor metodologice de aplicare prevăzute de art. V din această lege, pentru perioada 16 decembrie 2019-23 iulie 2020. X. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluţionarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi a proceselor privind prestaţii de asigurări sociale. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Instanţa supremă a fost sesizată în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, conform căruia „dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.”

Din analiza acestui text de lege rezultă că pentru declanşarea mecanismului hotărârii prealabile trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii de admisibilitate: a) existenţa unei cauze în curs de judecată, aflată în ultimă instanţă; b) cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; c) existenţa unei chestiuni de drept; d) soluţionarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept; e) chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă; f) chestiunea de drept să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare şi nici al unei statuări anterioare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Verificând îndeplinirea acestor condiţii, se constată că procesul în care a fost formulată sesizarea se află pe rolul unui complet de recurs din cadrul Curţii de Apel Târgu Mureş, care judecă în ultimă instanţă, în conformitate cu art. 10 alin. (2) raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Aşadar, primele două condiţii de admisibilitate sunt îndeplinite.

În ceea ce priveşte condiţia existenţei unei chestiuni de drept, în lipsa unei definiţii legale a acestei noţiuni, în jurisprudenţa completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept formată în aplicarea art. 519 din Codul de procedură civilă, s-a statuat în mod constant că, pentru a se putea discuta de existenţa unei chestiuni de drept, este necesar ca problema de drept antamată „să necesite cu pregnanţă a fi lămurită, să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii”.

Astfel, pentru a exista o chestiune de drept veritabilă, trebuie ca norma de drept disputată să fie susceptibilă a constitui izvorul unor interpretări divergente şi, în consecinţă, al unei practici judiciare neunitare, cât timp scopul procedurilor de unificare este tocmai evitarea acestora.

De asemenea, în jurisprudenţa completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, sesizat în temeiul art. 519-521 din Codul de procedură civilă, s-a stabilit că nu se verifică condiţia dificultăţii chestiunii de drept, în următoarele cazuri: (i) claritatea normei, când aplicarea corectă a dreptului se impune într-un mod atât de evident, încât nu lasă loc de îndoială cu privire la modul de soluţionare a întrebării adresate; (ii) când se solicită instanţei supreme determinarea chiar a normei juridice aplicabile unui raport juridic, atribut ce intră şi trebuie să rămână în sfera de competenţă a instanţei de judecată; (iii) când chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită şi-a clarificat înţelesul în practica judiciară, din hotărârile cercetate rezultând că normele de drept în discuţie au primit, într-o majoritate covârşitoare, aceeaşi interpretare; (iv) când, pe calea hotărârii prealabile, se solicită completarea legii; (v) când se solicită lămurirea unor aspecte ce se regăsesc tranşate în jurisprudenţa constantă şi clară a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, a Curţii Europene a Drepturilor Omului, a Curţii Constituţionale ori a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Aşadar, evaluarea dificultăţii chestiunii de drept nu poate fi disociată de existenţa unor dezlegări anterioare date de instanţa supremă în mecanismele de unificare a practicii judiciare unor chestiuni de drept similare, de natură a oferi instanţelor naţionale suficiente repere interpretative, inclusiv prin considerentele cu caracter de principiu, pentru soluţionarea cauzelor cu care au fost învestite.

Prin raportare la aceste exigenţe, se constată că instanţa de trimitere solicită interpretarea art. 5 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 111/2010, respectiv a se stabili modul de calcul al indemnizaţiei lunare prevăzute de această normă, astfel cum a fost modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 164/2022, în perioada cuprinsă între data prevăzută de art. II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 164/2022, ca fiind termenul-limită pentru emiterea de către Guvern a normelor metodologice de aplicare a prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 111/2010 (respectiv în termen de 60 de zile de la data de 7 decembrie 2022, dată la care a intrat în vigoare Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 164/2022), şi data de 19 septembrie 2023 la care a intrat în vigoare Hotărârea Guvernului nr. 865/2023.

Problema efectelor produse de neadoptarea în termenul legal a unei hotărâri de Guvern asupra dreptului recunoscut prin lege sau alt act normativ cu forţă juridică echivalentă a fost rezolvată deja prin considerentele unor decizii în interesul legii, care pot fi valorificate de către instanţa de trimitere în procesul de interpretare şi aplicare a legii în cauza dedusă judecăţii.

Astfel, prin Decizia nr. 7 din 12 aprilie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 590 din 11 iunie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a stabilit că: în interpretarea şi aplicarea unitară a prevederilor art. 120 alin. (5) din Legea nr. 46/2008 – Codul silvic, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, personalul silvic la care fac referire aceste dispoziţii beneficiază de un spor de risc de 25% din salariul de bază, în absenţa elaborării normelor, regulamentelor, instrucţiunilor şi ghidurilor de bune practici, conform prevederilor art. 115 alin. (1) din aceeaşi lege. În considerentele de la paragrafele 48, 59 şi 62 s-a reţinut că: „Aplicarea principiului supremaţiei legii, prevăzut de art. 1 alin. (5) din Constituţie, presupune în situaţia de faţă că, dacă un drept sau spor a fost recunoscut unor categorii de persoane prin lege, act cu caracter normativ emis de Parlament sau de către Guvern, prin delegare legislativă, în condiţiile art. 115 din Constituţie, retragerea acestui drept sau spor trebuie să se facă, tot prin lege, astfel cum prevede expres art. 53 din Constituţie (…) În situaţia în care prin lege s-a stabilit în sarcina administraţiei adoptarea unei anumite reglementări normative, atunci marja de apreciere este limitată, aceasta nemaiavând dreptul de a decide dacă şi când să emită un act administrativ, ci doar modul de reglementare formală, cu respectarea principiului legalităţii, respectiv ca actul să nu adauge la lege sau să restricţioneze, acolo unde legea nu o face. (…) Or, neîndeplinirea de către o autoritate publică a unei obligaţii legale de a emite acte administrative cu caracter normativ nu poate conduce la suprimarea drepturilor şi sporurilor prevăzute de legea în aplicarea căreia trebuiau emise normele sau amânarea îndelungată a acordării lor, atâta vreme cât legea este în vigoare.”

Ulterior, prin Decizia nr. 9 din 29 mai 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 21 iulie 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a stabilit, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 pentru modificarea şi completarea art. 15 din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor, precum şi pentru modificarea unor acte normative, că aceste dispoziţii sunt aplicabile în absenţa adoptării de către puterea executivă a normelor metodologice de aplicare prevăzute de art. V din această lege, pentru perioada 16 decembrie 2019-23 iulie 2020. În considerentele de la paragrafele 102, 111 şi 118-121 din această decizie s-a reţinut că: „Adoptarea normelor metodologice nu avea un caracter determinant pentru acordarea dreptului, adoptarea unor norme complementare de aplicare sau executare a legii nefiind absolut necesară pentru determinarea existenţei înseşi a dreptului. (…) Dreptul de a primi această indemnizaţie nu este condiţionat de adoptarea normelor metodologice sau de vreo altă condiţie ce ar urma să fie stabilită în concret prin acestea şi care să facă, astfel, necesară adoptarea de norme complementare în aplicarea şi executarea legii, fără de care dreptul nu ar putea fi acordat. Prin urmare, faptul că aceste norme metodologice nu au fost elaborate în termenul stabilit de lege, de 90 de zile de la data intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019, nu poate constitui un impediment la recunoaşterea acestor drepturi. Normele metodologice sunt acte administrative care au rolul de a prevedea măsuri de aplicare şi punere în executare în concret a dispoziţiilor actelor normative pentru care au fost emise şi nu pot adăuga la lege, nu pot contrazice legea şi nu pot anihila un drept recunoscut (…). Respectând ierarhia actelor normative prevăzută de Constituţia României, republicată, şi de art. 4 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 24/2000), normele metodologice nu pot adăuga, restrânge sau modifica dispoziţia legală pe care o explicitează şi a cărei executare o asigură. În acest sens, art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 prevede: « (3) Actele normative date în executarea legilor, ordonanţelor sau a hotărârilor Guvernului se emit în limitele şi potrivit normelor care le ordonă.» Prin urmare, atâta vreme cât dreptul prevăzut prin lege este unul necondiţionat şi poate fi determinat din cuprinsul textului de lege cu suficientă claritate şi precizie, simpla omisiune a autorităţii chemate a elabora normele de aplicare a textului de lege nu poate conduce la anularea dreptului deja recunoscut prin efectul legii. Interpretarea contrară nu poate fi acceptată întrucât sugerează neaplicarea unor dispoziţii legale, clare şi necondiţionate, pentru simplul motiv că autoritatea abilitată de legiuitor nu a elaborat normele de aplicare a acestor dispoziţii, norme care oricum nu puteau nici modifica dreptul stabilit legal şi nici adăuga condiţii suplimentare celor stabilite de lege.”

Ca atare, există statuări anterioare date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin considerentele unor decizii obligatorii conform art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă, care constituie repere de interpretare suficiente şi utile instanţei de trimitere pentru soluţionarea cauzei deduse judecăţii.

În acelaşi timp, este în afara oricăror ambivalenţe incidenţa prevederilor art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă, care statuează că încheierea de sesizare trebuie să cuprindă şi punctul de vedere al completului de judecată; acesta este ţinut să stabilească dacă există o problemă de interpretare a textului legal, care implică riscul unor dezlegări diferite în practica judiciară.

Această exigenţă legală, subsumată condiţiei privind incidenţa unei chestiuni de drept veritabile, a fost în mod constant subliniată în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, considerându-se că încheierea de sesizare trebuie să releve reflecţia judecătorilor din completul învestit cu soluţionarea cauzei asupra diferitelor variante de interpretare posibile şi asupra argumentelor de natură să le susţină, pentru a da temei iniţierii mecanismului de unificare jurisprudenţială reprezentat de hotărârea prealabilă.

Ca atare, din încheierea de sesizare trebuie să rezulte atât chestiunea de drept supusă lămuririi, cât şi dificultatea lămuririi acesteia, prin prezentarea posibilelor interpretări diferite a respectivei probleme de drept.

Or, această exigenţă nu a fost respectată de către instanţa de sesizare, care nu a prezentat posibilele interpretări diferite date dispoziţiilor legale incidente, de natură a conduce la apariţia unor orientări jurisprudenţiale divergente.

În plus, se cuvine subliniat că pârâta a criticat prin cererea de recurs inclusiv soluţia de respingere a excepţiilor tardivităţii şi lipsei plângerii prealabile, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă.

Or, raportat la contextul procesual în care a fost formulată sesizarea, nu este certă existenţa unei dependenţe între lămurirea chestiunii invocate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă şi soluţionarea pe fond a cauzei.

De altfel, reţinerea de către instanţa supremă a existenţei unei dependenţe între lămurirea chestiunii invocate şi soluţionarea pe fond a cauzei ar implica specularea asupra modului de rezolvare a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă, aspect care excedează cadrul procesual reglementat de art. 519 din Codul de procedură civilă.

Prin urmare, constatând că nu este îndeplinită cerinţa existenţei unei chestiuni de drept veritabile, devine inutilă examinarea celorlalte condiţii de admisibilitate instituite de art. 519 din Codul de procedură civilă, motiv pentru care, în temeiul art. 521 din Codul de procedură civilă,