ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 323/2025

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluționarea Dosarului nr. 1.025/1/2025, este legal constituit conform dispozițiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă și ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20/2023, cu modificările și completările ulterioare (Regulamentul).

Ședința este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La ședința de judecată participă domnul Cristian Balacciu, magistrat-asistent în cadrul Secțiilor Unite, desemnat în temeiul art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Târgu Mureș - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. 4.589/102/2024.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat părților, nefiind formulate puncte de vedere la raport.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunțare asupra sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul și obiectul sesizării

Curtea de Apel Târgu Mureș - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a dispus, prin Încheierea din 3 aprilie 2025, în Dosarul nr. 4.589/102/2024, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: Modul de calcul al indemnizației lunare prevăzute de art. 5 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 111/2010, astfel cum a fost modificată prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 164/2022, în perioada cuprinsă între data prevăzută de art. II din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 164/2022, ca fiind termenul-limită pentru emiterea de către Guvern a normelor metodologice de aplicare a prevederilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 111/2010 (respectiv în termen de 60 de zile de la data de 7 decembrie 2022, dată la care a intrat în vigoare Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 164/2022), și data de 19 septembrie 2023 la care a intrat în vigoare Hotărârea Guvernului nr. 865/2023 II. Dispozițiile legale supuse interpretării

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 111/2010 privind concediul și indemnizația lunară pentru creșterea copiilor, aprobată cu modificări prin Legea nr. 132/2011, cu modificările și completările ulterioare (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 111/2010) Art. 5. - "Cuantumul indemnizației lunare prevăzute la art. 2 alin. (2) se majorează cu 50% din indemnizația cuvenită, pentru fiecare copil născut dintr-o sarcină gemelară, de tripleți sau multipleți, începând cu al doilea copil provenit dintr-o astfel de naștere. Majorarea astfel calculată nu poate fi mai mică decât valoarea minimă a indemnizației pentru creșterea copilului prevăzută la art. 2 alin. (2)."

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 164/2022 pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 111/2010 privind concediul și indemnizația lunară pentru creșterea copiilor (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 164/2022) Art. II. - "În termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, Guvernul va actualiza în mod corespunzător, prin hotărâre, Normele metodologice de aplicare a prevederilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 111/2010 privind concediul și indemnizația lunară pentru creșterea copiilor, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 52/2011, cu modificările și completările ulterioare." Art. III. - "(1) Prevederile art. I se aplică începând cu data intrării în vigoare a hotărârii Guvernului prevăzute la art. II, cu excepția punctului 13, care se aplică după 30 de zile de la această dată." (...)

Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 554/2004) Art. 1. - "(1) Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât și public." (...) III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Mureș - Secția contencios administrativ și fiscal cu nr. 4.589/102/2024, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei Agenția Județeană pentru Plăți și Inspecție Socială Mureș la plata sumei de 46.657,14 lei, cu titlu de diferență de indemnizație lunară pentru copiii născuți dintr-o sarcină de tripleți, pentru perioada aferentă lunilor februarie 2023-octombrie 2023 inclusiv.

Prin Sentința nr. 586 din 10 octombrie 2024, Tribunalul Mureș - Secția contencios administrativ și fiscal a respins excepțiile tardivității și lipsei plângerii prealabile; a admis acțiunea și a obligat pârâta să achite reclamantei suma totală de 46.657,14 lei, cu titlu de diferență de indemnizație lunară pentru copiii născuți dintr-o sarcină de tripleți, pentru perioada aferentă lunilor februarie 2023-octombrie 2023 inclusiv.

Împotriva acestei sentințe, pârâta a declarat recurs prin care a solicitat casarea hotărârii atacate și, în urma rejudecării, respingerea acțiunii, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din Codul de procedură civilă.

Subsumat primului motiv de casare, a arătat că prima instanță a respins în mod nelegal excepțiile tardivității și lipsei plângerii prealabile, întrucât reclamanta nu a formulat în termenul de 30 de zile plângere prealabilă împotriva deciziei de stabilire a indemnizației de creștere a copilului, ci s-a adresat instituției după un an și 8 luni.

În dezvoltarea celui de-al doilea motiv de casare, recurenta a susținut că Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 164/2022, care constituie fundamentul pretențiilor deduse judecății, a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1173 din 7 decembrie 2022 și a intrat în vigoare, parțial, la aceeași dată, întrucât prevederile art. I pct. 5 din acest act normativ sunt obligatorii începând cu data intrării în vigoare a Hotărârii Guvernului nr. 865/2023 pentru modificarea și completarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 111/2010 privind concediul și indemnizația lunară pentru creșterea copiilor, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 52/2011 (Hotărârea Guvernului nr. 865/2023), care a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 844 din 19 septembrie 2023. IV. Motivele reținute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Instanța de trimitere a apreciat că sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile îndeplinește condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

În acest sens a menționat că procesul se află în curs de soluționare pe rolul Curții de Apel Târgu Mureș, care judecă în ultimă instanță, conform art. 10 alin. (2) raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

A mai reținut că este îndeplinită condiția privind dependența dintre lămurirea chestiunii de drept și soluționarea pe fond a cauzei, evocând în acest sens considerentul de la paragraful 51 din Decizia nr. 36 din 7 noiembrie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 104 din 7 februarie 2017, prin care s-a reținut că: chiar dacă recursul reprezintă o cale extraordinară de atac, care implică compararea hotărârilor atacate numai pentru motive de nelegalitate, aceasta nu reprezintă un impediment pentru a constata că instanța de recurs rezolvă "fondul litigiului"; verificarea respectării dispozițiilor legale și aplicării legii de către instanța ce a pronunțat hotărârea recurată implică cercetarea "fondului litigiului".

De asemenea, instanța de trimitere a apreciat că este îndeplinită și condiția noutății, având în vedere că nu s-a conturat o orientare jurisprudențială majoritară și nici nu a intervenit o practică judiciară neunitară asupra modului de rezolvare a chestiunii de drept în discuție.

A mai arătat că instanța supremă nu a statuat asupra chestiunii de drept invocate și aceasta nici nu formează obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare. V. Punctele de vedere ale părților cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Recurenta a apreciat că majorarea indemnizației de creștere a copilului începând cu al doilea copil născut dintr-o sarcină de tripleți nu poate fi aplicată începând cu 23 februarie 2023, legea fiind aplicabilă numai situațiilor ivite după adoptarea sa.

Intimata a apreciat că Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 164/2022 reprezintă un act normativ cu forță juridică superioară Hotărârii Guvernului nr. 865/2023, astfel încât actul normativ primar prevalează față de normele metodologice, aplicarea sa nefiind condiționată de adoptarea acestor norme. VI. Punctul de vedere al completului care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Instanța de trimitere a apreciat că dispozițiile art. II din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 164/2022 impun Guvernului o obligație de rezultat în sensul adoptării normelor metodologice în maximum 60 de zile de la intrarea în vigoare a acestui normativ.

În consecință, la împlinirea termenului maxim de adoptare a hotărârii Guvernului, reclamanta a devenit beneficiara unui drept necondiționat și precis de majorare a indemnizației de creștere a copiilor născuți dintr-o sarcină de tripleți, conform art. I pct. 5 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 164/2022, care poate fi pretins chiar dacă Guvernul nu și-a îndeplinit obligația de rezultat menționată anterior. VII. Jurisprudența instanțelor naționale

Față de conținutul întrebării adresate instanței supreme, s-a apreciat că nu este necesară consultarea instanțelor pentru comunicarea practicii judiciare relevante. VIII. Jurisprudența Curții Constituționale

Nu au fost identificate decizii relevante pronunțate în exercitarea controlului de constituționalitate a dispozițiilor legale supuse interpretării. IX. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție

Prin Decizia nr. 7 din 12 aprilie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 590 din 11 iunie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a stabilit că: în interpretarea și aplicarea unitară a prevederilor art. 120 alin. (5) din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic, republicată, cu modificările și completările ulterioare, personalul silvic la care fac referire aceste dispoziții beneficiază de un spor de risc de 25% din salariul de bază, în absența elaborării normelor, regulamentelor, instrucțiunilor și ghidurilor de bune practici, conform prevederilor art. 115 alin. (1) din aceeași lege.

Prin Decizia nr. 9 din 29 mai 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 21 iulie 2023, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a stabilit, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 pentru modificarea și completarea art. 15 din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor, precum și pentru modificarea unor acte normative, că aceste dispoziții sunt aplicabile în absența adoptării de către puterea executivă a normelor metodologice de aplicare prevăzute de art. V din această lege, pentru perioada 16 decembrie 2019-23 iulie 2020. X. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite toate condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluționarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum și a proceselor privind prestații de asigurări sociale. XI. Înalta Curte de Casație și Justiție

Instanța supremă a fost sesizată în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, conform căruia "dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată."

Din analiza acestui text de lege rezultă că pentru declanșarea mecanismului hotărârii prealabile trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții de admisibilitate: a) existența unei cauze în curs de judecată, aflată în ultimă instanță; b) cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului învestit să soluționeze cauza; c) existența unei chestiuni de drept; d) soluționarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept; e) chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă; f) chestiunea de drept să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare și nici al unei statuări anterioare a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Verificând îndeplinirea acestor condiții, se constată că procesul în care a fost formulată sesizarea se află pe rolul unui complet de recurs din cadrul Curții de Apel Târgu Mureș, care judecă în ultimă instanță, în conformitate cu art. 10 alin. (2) raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Așadar, primele două condiții de admisibilitate sunt îndeplinite.

În ceea ce privește condiția existenței unei chestiuni de drept, în lipsa unei definiții legale a acestei noțiuni, în jurisprudența completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept formată în aplicarea art. 519 din Codul de procedură civilă, s-a statuat în mod constant că, pentru a se putea discuta de existența unei chestiuni de drept, este necesar ca problema de drept antamată "să necesite cu pregnanță a fi lămurită, să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept și al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securității raporturilor juridice deduse judecății".

Astfel, pentru a exista o chestiune de drept veritabilă, trebuie ca norma de drept disputată să fie susceptibilă a constitui izvorul unor interpretări divergente și, în consecință, al unei practici judiciare neunitare, cât timp scopul procedurilor de unificare este tocmai evitarea acestora.

De asemenea, în jurisprudența completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, sesizat în temeiul art. 519-521 din Codul de procedură civilă, s-a stabilit că nu se verifică condiția dificultății chestiunii de drept, în următoarele cazuri: (i) claritatea normei, când aplicarea corectă a dreptului se impune într-un mod atât de evident, încât nu lasă loc de îndoială cu privire la modul de soluționare a întrebării adresate; (ii) când se solicită instanței supreme determinarea chiar a normei juridice aplicabile unui raport juridic, atribut ce intră și trebuie să rămână în sfera de competență a instanței de judecată; (iii) când chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită și-a clarificat înțelesul în practica judiciară, din hotărârile cercetate rezultând că normele de drept în discuție au primit, într-o majoritate covârșitoare, aceeași interpretare; (iv) când, pe calea hotărârii prealabile, se solicită completarea legii; (v) când se solicită lămurirea unor aspecte ce se regăsesc tranșate în jurisprudența constantă și clară a Curții de Justiție a Uniunii Europene, a Curții Europene a Drepturilor Omului, a Curții Constituționale ori a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Așadar, evaluarea dificultății chestiunii de drept nu poate fi disociată de existența unor dezlegări anterioare date de instanța supremă în mecanismele de unificare a practicii judiciare unor chestiuni de drept similare, de natură a oferi instanțelor naționale suficiente repere interpretative, inclusiv prin considerentele cu caracter de principiu, pentru soluționarea cauzelor cu care au fost învestite.

Prin raportare la aceste exigențe, se constată că instanța de trimitere solicită interpretarea art. 5 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 111/2010, respectiv a se stabili modul de calcul al indemnizației lunare prevăzute de această normă, astfel cum a fost modificată prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 164/2022, în perioada cuprinsă între data prevăzută de art. II din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 164/2022, ca fiind termenul-limită pentru emiterea de către Guvern a normelor metodologice de aplicare a prevederilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 111/2010 (respectiv în termen de 60 de zile de la data de 7 decembrie 2022, dată la care a intrat în vigoare Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 164/2022), și data de 19 septembrie 2023 la care a intrat în vigoare Hotărârea Guvernului nr. 865/2023.

Problema efectelor produse de neadoptarea în termenul legal a unei hotărâri de Guvern asupra dreptului recunoscut prin lege sau alt act normativ cu forță juridică echivalentă a fost rezolvată deja prin considerentele unor decizii în interesul legii, care pot fi valorificate de către instanța de trimitere în procesul de interpretare și aplicare a legii în cauza dedusă judecății.

Astfel, prin Decizia nr. 7 din 12 aprilie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 590 din 11 iunie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a stabilit că: în interpretarea și aplicarea unitară a prevederilor art. 120 alin. (5) din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic, republicată, cu modificările și completările ulterioare, personalul silvic la care fac referire aceste dispoziții beneficiază de un spor de risc de 25% din salariul de bază, în absența elaborării normelor, regulamentelor, instrucțiunilor și ghidurilor de bune practici, conform prevederilor art. 115 alin. (1) din aceeași lege. În considerentele de la paragrafele 48, 59 și 62 s-a reținut că: "Aplicarea principiului supremației legii, prevăzut de art. 1 alin. (5) din Constituție, presupune în situația de față că, dacă un drept sau spor a fost recunoscut unor categorii de persoane prin lege, act cu caracter normativ emis de Parlament sau de către Guvern, prin delegare legislativă, în condițiile art. 115 din Constituție, retragerea acestui drept sau spor trebuie să se facă, tot prin lege, astfel cum prevede expres art. 53 din Constituție (...) În situația în care prin lege s-a stabilit în sarcina administrației adoptarea unei anumite reglementări normative, atunci marja de apreciere este limitată, aceasta nemaiavând dreptul de a decide dacă și când să emită un act administrativ, ci doar modul de reglementare formală, cu respectarea principiului legalității, respectiv ca actul să nu adauge la lege sau să restricționeze, acolo unde legea nu o face. (...) Or, neîndeplinirea de către o autoritate publică a unei obligații legale de a emite acte administrative cu caracter normativ nu poate conduce la suprimarea drepturilor și sporurilor prevăzute de legea în aplicarea căreia trebuiau emise normele sau amânarea îndelungată a acordării lor, atâta vreme cât legea este în vigoare."

Ulterior, prin Decizia nr. 9 din 29 mai 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 21 iulie 2023, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a stabilit, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 pentru modificarea și completarea art. 15 din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor, precum și pentru modificarea unor acte normative, că aceste dispoziții sunt aplicabile în absența adoptării de către puterea executivă a normelor metodologice de aplicare prevăzute de art. V din această lege, pentru perioada 16 decembrie 2019-23 iulie 2020. În considerentele de la paragrafele 102, 111 și 118-121 din această decizie s-a reținut că: "Adoptarea normelor metodologice nu avea un caracter determinant pentru acordarea dreptului, adoptarea unor norme complementare de aplicare sau executare a legii nefiind absolut necesară pentru determinarea existenței înseși a dreptului. (...) Dreptul de a primi această indemnizație nu este condiționat de adoptarea normelor metodologice sau de vreo altă condiție ce ar urma să fie stabilită în concret prin acestea și care să facă, astfel, necesară adoptarea de norme complementare în aplicarea și executarea legii, fără de care dreptul nu ar putea fi acordat. Prin urmare, faptul că aceste norme metodologice nu au fost elaborate în termenul stabilit de lege, de 90 de zile de la data intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019, nu poate constitui un impediment la recunoașterea acestor drepturi. Normele metodologice sunt acte administrative care au rolul de a prevedea măsuri de aplicare și punere în executare în concret a dispozițiilor actelor normative pentru care au fost emise și nu pot adăuga la lege, nu pot contrazice legea și nu pot anihila un drept recunoscut (...). Respectând ierarhia actelor normative prevăzută de Constituția României, republicată, și de art. 4 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 24/2000), normele metodologice nu pot adăuga, restrânge sau modifica dispoziția legală pe care o explicitează și a cărei executare o asigură. În acest sens, art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 prevede: « (3) Actele normative date în executarea legilor, ordonanțelor sau a hotărârilor Guvernului se emit în limitele și potrivit normelor care le ordonă.» Prin urmare, atâta vreme cât dreptul prevăzut prin lege este unul necondiționat și poate fi determinat din cuprinsul textului de lege cu suficientă claritate și precizie, simpla omisiune a autorității chemate a elabora normele de aplicare a textului de lege nu poate conduce la anularea dreptului deja recunoscut prin efectul legii. Interpretarea contrară nu poate fi acceptată întrucât sugerează neaplicarea unor dispoziții legale, clare și necondiționate, pentru simplul motiv că autoritatea abilitată de legiuitor nu a elaborat normele de aplicare a acestor dispoziții, norme care oricum nu puteau nici modifica dreptul stabilit legal și nici adăuga condiții suplimentare celor stabilite de lege."

Ca atare, există statuări anterioare date de Înalta Curte de Casație și Justiție prin considerentele unor decizii obligatorii conform art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă, care constituie repere de interpretare suficiente și utile instanței de trimitere pentru soluționarea cauzei deduse judecății.

În același timp, este în afara oricăror ambivalențe incidența prevederilor art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă, care statuează că încheierea de sesizare trebuie să cuprindă și punctul de vedere al completului de judecată; acesta este ținut să stabilească dacă există o problemă de interpretare a textului legal, care implică riscul unor dezlegări diferite în practica judiciară.

Această exigență legală, subsumată condiției privind incidența unei chestiuni de drept veritabile, a fost în mod constant subliniată în jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, considerându-se că încheierea de sesizare trebuie să releve reflecția judecătorilor din completul învestit cu soluționarea cauzei asupra diferitelor variante de interpretare posibile și asupra argumentelor de natură să le susțină, pentru a da temei inițierii mecanismului de unificare jurisprudențială reprezentat de hotărârea prealabilă.

Ca atare, din încheierea de sesizare trebuie să rezulte atât chestiunea de drept supusă lămuririi, cât și dificultatea lămuririi acesteia, prin prezentarea posibilelor interpretări diferite a respectivei probleme de drept.

Or, această exigență nu a fost respectată de către instanța de sesizare, care nu a prezentat posibilele interpretări diferite date dispozițiilor legale incidente, de natură a conduce la apariția unor orientări jurisprudențiale divergente.

În plus, se cuvine subliniat că pârâta a criticat prin cererea de recurs inclusiv soluția de respingere a excepțiilor tardivității și lipsei plângerii prealabile, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă.

Or, raportat la contextul procesual în care a fost formulată sesizarea, nu este certă existența unei dependențe între lămurirea chestiunii invocate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă și soluționarea pe fond a cauzei.

De altfel, reținerea de către instanța supremă a existenței unei dependențe între lămurirea chestiunii invocate și soluționarea pe fond a cauzei ar implica specularea asupra modului de rezolvare a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă, aspect care excedează cadrul procesual reglementat de art. 519 din Codul de procedură civilă.

Prin urmare, constatând că nu este îndeplinită cerința existenței unei chestiuni de drept veritabile, devine inutilă examinarea celorlalte condiții de admisibilitate instituite de art. 519 din Codul de procedură civilă, motiv pentru care, în temeiul art. 521 din Codul de procedură civilă,