Decizia nr. 153 din 5 mai 2025

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept competent să judece sesizarea ce formează obiectul Dosarului nr. 2.627/1/2024 este legal constituit, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi art. 35 alin. (3) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Ileana Peligrad, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Sibiu – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor probleme de drept: „ Dacă, în aplicarea dispoziţiilor art. 10 alin. (6 1 ) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, motivele ce stau la baza revocării din funcţie sunt sau nu limitate la cazurile de încetare a detaşării prevăzute de art. 27 13 din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului ori textul de lege al art. 10 alin. (6 1 ) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 permite sau nu invocarea şi a altor motive, precum şi care ar fi natura acestora, de exemplu de natură disciplinară, iar, în caz afirmativ, dacă motivele trebuie sau nu întemeiate pe soluţii definitive anterioare emiterii ordinului?”.

Magistratul-asistent învederează că, la dosar, au fost depuse raportul întocmit şi punctul de vedere din partea reclamantului.

Preşedintele completului, doamna judecător Mariana Constantinescu, constatând că nu mai sunt alte completări, chestiuni de invocat sau întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, a constatat următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Tribunalul Sibiu – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a dispus, prin Încheierea din 8 noiembrie 2024, în Dosarul nr. 8.458/2/2022, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluţionarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi a proceselor privind prestaţii de asigurări sociale (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024), în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Sesizarea a fost înregistrată la 15 noiembrie 2024, cu nr. 2.627/1/2024. II. Normele legale incidente

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, aprobată cu modificări prin Legea nr. 503/2002, cu modificările şi completările ulterioare, denumită, în continuare, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 Art. 10. – „(…) (6 1 ) Detaşarea ofiţerilor şi a agenţilor de poliţie judiciară în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie încetează înaintea împlinirii perioadei prevăzute la alin. (6) prin revocarea din funcţie dispusă prin ordin motivat al procurorului-şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie.”

Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, cu modificările şi completările ulterioare, denumită, în continuare, Legea nr. 360/2002 „ Art. 27 13 . – Delegarea, respectiv detaşarea încetează în următoarele situaţii: a) la data expirării perioadei pentru care s-a dispus; b) desfăşurarea activităţii care a impus delegarea, respectiv detaşarea nu mai este necesară; c) şeful unităţii în care este încadrat poliţistul îşi retrage acordul cu privire la detaşarea poliţistului; d) la cererea poliţistului, când a intervenit una dintre situaţiile prevăzute la art. 27 12 .” III. Expunerea procesului

Prin acţiunea introductivă, reclamantul, persoană fizică, a solicitat anularea Ordinului procurorului-şef al D.N.A. nr. (…) prin care, în temeiul art. 10 alin. (6 1 ) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, s-a dispus revocarea din funcţia de ofiţer de poliţie judiciară în cadrul D.N.A. Serviciul Teritorial (…), precum şi repararea prejudiciului cauzat prin emiterea acestui ordin.

În motivare, s-a arătat, în esenţă, că revocarea din funcţie a comisarului-şef de poliţie are în vedere exclusiv activitatea profesională şi atitudinea ofiţerului, apreciate ca fiind necorespunzătoare, măsura fiind fundamentată de conţinutul informărilor întocmite de procurorul-şef adjunct al D.N.A. în urma controalelor efectuate la nivelul Serviciului Teritorial (…) în cursul anilor 2020 şi 2022.

Prin întâmpinare, pârâtul a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

În cadrul soluţionării acţiunii, s-au dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi suspendarea cauzei. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării, care susţin admisibilitatea sesizării

Instanţa de trimitere a apreciat că există premisele naşterii unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea fondului cauzei, fiind vorba de un litigiu ce se încadrează în categoria celor ce fac obligatorie sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în condiţiile stabilite prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, întrucât asupra acestora instanţa supremă nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii.

Obiectul procesului vizează raporturile de serviciu ale reclamantului, ce face parte din categoria personalului plătit din fonduri publice, poliţistul fiind funcţionar public civil, cu statut special, iar ordinul contestat reprezintă un act administrativ individual, ipoteze ce se încadrează în tezele finale ale dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024. V. Punctul de vedere al completului de judecată

Art. 10 alin. (6 1 ) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 nu oferă indicii cu privire la motivele care ar putea susţine o dispoziţie de revocare din funcţia de ofiţer de poliţie judiciară în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, situaţie în care nu ar fi exclusă ipoteza susţinută de reclamant, ca motivele de revocare să fie preluate din legea ce reglementează statutul poliţistului, întrucât îi oferă acestuia previzibilitate şi o asumare a consecinţelor conduitei sale.

De asemenea, nu pot fi excluse nici aspectele legate de conduita poliţistului, ce îi poate afecta nu doar exerciţiul în continuare a funcţiei în care a fost delegat, ci chiar cariera de poliţist, sancţiunile disciplinare prevăzute de art. 58 din Legea nr. 360/2002 fiind: „a) mustrare scrisă; b) diminuarea salariului funcţiei de bază cu 5-20% pe o perioadă de 1-3 luni; c) amânarea promovării în grade profesionale sau funcţii superioare pe o perioadă de 1-3 ani; d) trecerea într-o funcţie inferioară până la cel mult nivelul de bază al gradului profesional deţinut; e) destituirea din poliţie.”

Aceasta mai ales că, potrivit art. 10 alin. (8) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, „Ofiţerii şi agenţii de poliţie judiciară, pe perioada numirii în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, au drepturile şi obligaţiile prevăzute de lege pentru ofiţerii de poliţie şi agenţii de poliţie, cu excepţiile prevăzute în prezenta ordonanţă de urgenţă.” VI. Punctul de vedere al părţilor

Reclamantul şi-a exprimat punctul de vedere în sensul respingerii solicitării ca inadmisibilă, apreciind că nu sunt create premisele apariţiei unei practici neunitare, care să poată fi preîntâmpinată pe calea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, sesizarea, privită din această perspectivă, fiind inadmisibilă.

Separat de acest aspect, pentru ca mecanismul procedural reglementat prin art. 519 din Codul de procedură civilă să nu fie deturnat de la scopul firesc al unificării practicii judiciare şi utilizat pentru tranşarea în concret a aspectelor litigioase aflate pe rolul instanţei de trimitere, instanţa supremă trebuie să dea chestiunii de drept o rezolvare de principiu. Altfel spus, în sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu procedura pronunţării unei hotărâri prealabile trebuie să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii.

Mecanismul hotărârii prealabile nu trebuie însă transformat în reversul său, respectiv într-o procedură dilatorie pentru litigii caracterizate, prin natura lor, ca fiind urgente sau în una care să substituie recursul în interesul legii.

În cazul analizat, se solicită interpretarea unor dispoziţii legale care nu comportă o reală dificultate, astfel încât o interpretare corectă a prevederilor în vederea soluţionării cererii impune realizarea unei analize de conţinut şi corelată a normelor cuprinse în art. 10 alin. (6 1 ) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, coroborat cu celelalte dispoziţii care reglementează motivarea actelor administrative.

Or, problema motivării actelor administrative este una clar definită de toate reglementările în materie, dispoziţiile art. 10 alin. (6 1 ) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 nefăcând notă discordantă sub acest aspect, nefiind vorba de identificarea unor texte de lege lacunare ori controversate care să necesite interpretarea printr-o hotărâre prealabilă; prin urmare, rămâne atributul exclusiv al instanţei de trimitere să soluţioneze cauza cu judecata căreia a fost învestită, aplicând, în acest scop, mecanismele de interpretare a actelor normative. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

Curţile de apel nu au înaintat hotărâri judecătoreşti şi nu au formulat niciun punct de vedere.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că, la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Nu au fost identificate decizii relevante. IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că sesizarea este inadmisibilă. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie X.1. Asupra admisibilităţii sesizării

Temeiul prezentei sesizări îl constituie prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024.

Domeniul de reglementare a acestui act normativ este conturat expres prin dispoziţiile art. 1, ordonanţa aplicându-se în procesele privind stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale ori de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/şi cele privind raporturile de muncă şi de serviciu ale acestui personal, precum şi în procesele privind stabilirea şi/sau plata drepturilor la pensie, inclusiv cele rezultate din actualizarea/recalcularea/revizuirea drepturilor la pensie sau/şi cele privind alte prestaţii de asigurări sociale ale personalului plătit din fonduri publice, indiferent de natura şi obiectul proceselor, de calitatea părţilor ori de instanţa competentă să le soluţioneze.

În această materie se instituie o procedură specială privind sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, sens în care prin art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 se prevăd următoarele: „Dacă în cursul judecăţii proceselor prevăzute la art. 1, completul de judecată învestit cu soluţionarea cauzei în primă instanţă sau în calea de atac, verificând şi constatând că asupra unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.”

Rezultă că aceste prevederi se aplică cu prioritate în raport cu dispoziţiile art. 519-521 din Codul de procedură civilă, potrivit principiului specialia generalibus derogant, urmând a se completa însă, în mod corespunzător, cu prevederile dreptului comun, Codul de procedură civilă, astfel cum se şi statuează expres prin art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, conform căruia „dispoziţiile prezentei ordonanţe de urgenţă se completează cu cele ale Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi cu celelalte reglementări aplicabile în materie”.

Prin urmare, în contextul normativ expus, procedura de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii de admisibilitate a sesizării: (i) existenţa unei cauze în curs de judecată, care să fie dintre cele prevăzute limitativ la art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, indiferent de natura şi obiectul proceselor, de calitatea părţilor ori de instanţa competentă să le soluţioneze, respectiv litigiul să vizeze stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale/de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/şi cele privind raporturile de muncă şi de serviciu ale acestui personal, fie stabilirea şi/sau plata drepturilor la pensie, inclusiv cele rezultate din actualizarea/recalcularea/revizuirea drepturilor la pensie sau/şi cele privind alte prestaţii de asigurări sociale ale personalului plătit din fonduri publice; (ii) instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece cauza în primă instanţă sau în calea de atac; (iii) să existe o chestiune de drept veritabilă, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei; (iv) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat asupra chestiunii de drept şi aceasta să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Procedând la analiza admisibilităţii sesizării, se constată că nu sunt îndeplinite toate condiţiile anterior expuse instituite de legiuitor pentru atingerea scopului acestui mecanism juridic special de prevenire a jurisprudenţei neunitare la nivelul instanţelor naţionale.

Astfel, se reţine, prioritar, că litigiul în care a fost declanşat prezentul mecanism al pronunţării unei hotărâri prealabile nu face parte dintre cele limitativ prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024.

În speţă, sesizarea priveşte un litigiu în care s-a solicitat, în principal, anularea unui act administrativ prin care s-a dispus revocarea reclamantului din funcţia de ofiţer de poliţie judiciară, în temeiul art. 10 alin. (6 1 ) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, potrivit căruia detaşarea ofiţerilor şi a agenţilor de poliţie judiciară în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie încetează înaintea împlinirii perioadei prevăzute la alin. (6) prin revocarea din funcţie dispusă prin ordin motivat al procurorului şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie.

De asemenea, cererea dedusă judecăţii în faţa instanţei de contencios administrativ cuprinde şi un petit accesoriu referitor la repararea prejudiciului cauzat prin emiterea ordinului atacat, însă trebuie remarcat că chestiunea litigioasă aflată pe rolul tribunalului este subsumată exclusiv examinării legalităţii ordinului contestat de reclamant pentru motive care nu au nicio legătură cu componenta salarială în sensul prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024.

Or, potrivit art. 1 coroborat cu paragraful 4 din preambulul ordonanţei de urgenţă, acest act normativ a avut în vedere doar procesele privitoare la stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale sau de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, precum şi litigii referitoare la stabilirea şi/sau plata drepturilor la pensie şi a altor prestaţii de asigurări sociale ale acestui personal.

În aceste condiţii, este irelevant din perspectiva stabilirii admisibilităţii sesizării de faţă faptul că litigiul vizează raporturile de serviciu ale reclamantului, iar acesta din urmă face parte din categoria personalului plătit din fonduri publice, nefiind îndeplinită cerinţa ca litigiul dedus spre judecată instanţei de trimitere să se circumscrie acestui domeniu specific de reglementare anterior evocat, respectiv, în speţă, să privească stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale sau de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice (a se vedea, cu titlu exemplificativ, Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 41 din 16 septembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1056 din 21 octombrie 2024, şi Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 43 din 16 septembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1106 din 5 noiembrie 2024).

Pentru argumentele expuse se reţine că nu este îndeplinită cerinţa existenţei unei cauze vizând drepturi salariale sau de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice sau privind prestaţii de asigurări sociale, aflate în curs de judecată, astfel că, nefiind întrunite toate condiţiile prevăzute de art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, sesizarea este inadmisibilă.