Decizia nr. 101/2025 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept · Dosar nr. 2440/1/2024

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este legal constituit, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna magistratasistent Elena-Mădălina Ivănescu, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Braşov – Secţia civilă, în Dosarul nr. 2.424/62/2023.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, ce a fost comunicat părţilor, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, iar apelanta-reclamantă, prin reprezentant convenţional, a formulat un punct de vedere la noul raport.

De asemenea, referă asupra faptului că, la dosar, au fost depuse opiniile scrise ale specialiştilor consultaţi şi au fost transmise de către instanţele naţionale opinii teoretice exprimate de judecători în materia ce face obiectul sesizării, iar Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii cu privire la această problemă de drept.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Prin Încheierea din 24 octombrie 2024, pronunţată în Dosarul nr. 2.424/62/2023, Curtea de Apel Braşov – Secţia civilă a dispus, în temeiul dispoziţiilor art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluţionarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi a proceselor privind prestaţii de asigurări sociale (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024), sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, prin care să se dea o rezolvare de principiu cu privire la următoarea chestiune de drept: În interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 7 alin. (1) şi (2) şi ale art. 14 alin. (3) din Hotărârea Guvernului nr. 250/1992 privind concediul de odihnă şi alte concedii ale salariaţilor din administraţia publică, din regiile autonome cu specific deosebit şi din unităţile bugetare, indemnizaţia de concediu se achită de unitatea de la care s-a transferat salariatul, prin raportare la cuantumul salariului avut la această unitate, sau ţinând cont de salariul avut la unitatea la care s-a transferat, corespunzător lunilor calendaristice în care se efectuează zilele de concediu de odihnă?

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 31 octombrie 2024 cu nr. 2.440/1/2024. II. Dispoziţiile legale supuse interpretării

Hotărârea Guvernului nr. 250/1992 privind concediul de odihnă şi alte concedii ale salariaţilor din administraţia publică, din regiile autonome cu specific deosebit şi din unităţile bugetare, republicată, cu modificările ulterioare (Hotărârea Guvernului nr. 250/1992) „ Art. 7. – (1) Pe durata concediului de odihnă, salariaţii au dreptul la o indemnizaţie calculată în raport cu numărul de zile de concediu înmulţite cu media zilnică a salariului de bază, sporului de vechime şi, după caz, indemnizaţiei pentru funcţia de conducere, luate împreună, corespunzătoare fiecărei luni calendaristice în care se efectuează zilele de concediu de odihnă. (2) Media zilnică a veniturilor prevăzute la alin. (1) se stabileşte în raport cu numărul zilelor lucrătoare din fiecare lună în care se efectuează zilele de concediu. (…).” „ Art. 14. – (…) (3) Concediul de odihnă neacordat salariaţilor transferaţi, de către unitatea de la care s-a efectuat transferarea, se va acorda acestora de unitatea la care au fost transferaţi. Indemnizaţia de concediu va fi suportată de către cele două unităţi, proporţional cu timpul lucrat la fiecare dintre acestea în cursul anului calendaristic respectiv; în acelaşi mod se va proceda şi în cazul în care concediul de odihnă a fost efectuat înainte de transferare.” III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov – Secţia I civilă la 22.05.2023, cu nr. 2.424/62/2023, reclamanta A.A., în contradictoriu cu pârâţii Curtea de Apel Braşov şi Inspectoratul de Stat în Construcţii Bucureşti (I.S.C. Bucureşti), a solicitat ca, prin hotărârea ce va fi pronunţată în cauză, să se dispună: obligarea pârâţilor la plata către reclamantă a sumei de 2.130 lei net, indexată, majorată şi reactualizată, cu titlu de diferenţă drepturi salariale corespunzătoare celor 22 zile de concediu de odihnă neefectuat la angajatorul Curtea de Apel Braşov, raportat la venitul încasat de la acest angajator; obligarea Curţii de Apel Braşov la plata sumei de 2.130 lei net către I.S.C. Bucureşti, cu titlul de diferenţă concediu de odihnă pentru reclamantă şi, totodată, obligarea I.S.C. Bucureşti la plata sumei primite de la Curtea de Apel Braşov către reclamantă, conform procedurii prevăzute de art. 14 din Hotărârea Guvernului nr. 250/1992. Sentinţa pronunţată de instanţa de fond

Prin Sentinţa civilă nr. 734/Mas din 18 aprilie 2024, pronunţată de Tribunalul Braşov – Secţia I civilă, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului I.S.C. Bucureşti, invocată de către acesta prin întâmpinare şi, în consecinţă, a fost respinsă acţiunea formulată împotriva acestui pârât ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a fost admisă cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantă în contradictoriu cu pârâta Curtea de Apel Braşov şi, în consecinţă, a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 2.130 lei, cu titlu de diferenţă drepturi salariale.

În considerentele acestei hotărâri s-a reţinut, în esenţă, că, din interpretarea art. 150 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 53/2003 sau Codul muncii), rezultă că fostul angajator este obligat să îi plătească salariatului transferat indemnizaţia de concediu de odihnă în cuantumul la care ar fi fost îndreptăţit acesta dacă ar fi fost în continuare salariatul său, indiferent de ce drepturi salariale ar beneficia salariatul transferat la noul angajator, textul de lege fiind clar şi nedispus la interpretări atunci când stipulează „proporţional cu zilele lucrate la fiecare dintre aceştia”. Apelul declarat în cauză

Împotriva sentinţei menţionate la paragraful 12 din prezenta decizie a declarat apel pârâta Curtea de Apel Braşov, solicitând admiterea căii de atac, schimbarea în parte a hotărârii instanţei de fond şi respingerea cererii de chemare în judecată.

În dezvoltarea motivelor de apel s-a arătat, în esenţă, că instanţa de fond a făcut o interpretare extensivă nejustificată a prevederilor art. 14 alin. (3) din Hotărârea Guvernului nr. 250/1992, în condiţiile în care acest text nu face trimitere la vreo altă modalitate de calcul decât cea prevăzută de art. 7 din hotărârea Guvernului menţionată şi nu stabileşte că indemnizaţia de concediu s-ar achita proporţional cu salariul avut la unitatea de la care a fost transferat salariatul. Apelul incident formulat în cauză

Împotriva aceleiaşi soluţii a formulat apel incident şi reclamanta A.A., prin intermediul căruia a criticat numai soluţia dată cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a I.S.C. Bucureşti.

Curtea de apel judecă într-o cauză dintre cele prevăzute de art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Prin Încheierea de şedinţă din 24 octombrie 2024, instanţa de trimitere a reţinut, prin raportare la dispoziţiile art. 2 alin. (1) şi ale art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, că, deşi dispoziţiile ordonanţei de urgenţă se completează cu cele ale Codului de procedură civilă, faţă de scopul declarat al legiuitorului avut în vedere la adoptarea actului normativ, precum şi faţă de modalitatea de reglementare, în concepţia Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, singura condiţie de admisibilitate a unei astfel de sesizări, în materia litigiilor privind stabilirea şi/sau plata drepturilor de natură salarială sau de pensie ale personalului plătit din fonduri publice, este ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat asupra chestiunii de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea procesului, iar această chestiune de drept să nici nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Curtea de apel a apreciat că nu se mai impune stabilirea existenţei unei chestiuni de drept reale, veritabile, susceptibile să dea naştere unor interpretări diferite pentru care să fie necesară o rezolvare de principiu, astfel cum a statuat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie că este necesar potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, iar sesizarea se impune cu titlu imperativ.

Totodată, s-a reţinut că, în urma cercetării centralizatoarelor privind hotărârile prealabile şi recursurile în interesul legii pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în materia contenciosului administrativ şi a litigiilor de muncă, nu a fost identificată nicio hotărâre privind exact chestiunea de drept care formează obiectul cauzei.

Instanţa de trimitere mai precizează că nu a fost identificată, la nivelul acesteia şi al instanţelor naţionale, jurisprudenţă asupra chestiunii de drept în discuţie. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Părţile nu au formulat puncte de vedere cu privire la sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu problema de drept în discuţie. VI. Punctul de vedere al completului care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Conform punctului de vedere exprimat de instanţa de trimitere, dispoziţiile legale invocate ar trebui interpretate în sensul că indemnizaţia de concediu se suportă de unitatea de la care salariatul a fost transferat, însă în cuantumul aferent lunii calendaristice în care se efectuează zilele de concediu de odihnă.

Curtea de apel a constatat că, în speţă, sunt aplicabile prevederile Hotărârii Guvernului nr. 250/1992, act normativ cu caracter special, care derogă de la regulile generale în materie stabilite de Codul muncii, iar art. 14 alin. (3) din hotărârea Guvernului sus-menţionată nu face trimitere la altă modalitate de calcul al acestei indemnizaţii în afară de cea prevăzută de art. 7 din acelaşi act normativ şi nici nu stabileşte că această indemnizaţie s-ar achita proporţional cu salariul avut la unitatea de la care s-a transferat angajatul.

Aşadar, chiar dacă indemnizaţia de concediu se suportă de unitatea de la care salariatul a fost transferat, proporţional cu timpul lucrat la aceasta, cuantumul indemnizaţiei este cel stabilit de art. 7 din Hotărârea Guvernului nr. 250/1992, respectiv prin raportare la media zilnică a salariului de bază, sporului de vechime şi, după caz, indemnizaţiei pentru funcţia de conducere, luate împreună, corespunzătoare fiecărei luni calendaristice în care se efectuează zilele de concediu de odihnă.

Acest aspect presupune că, în măsura în care zilele de concediu de odihnă sunt efectuate după momentul transferului la noul angajator, indemnizaţia de concediu se raportează la media zilnică a salariului avut la acesta din urmă, chiar dacă indemnizaţia se suportă din fondurile unităţii de la care salariatul s-a transferat. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

Curţile de apel nu au identificat practică judiciară relevantă în materie. Curtea de Apel Iaşi şi tribunalele Bucureşti – Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, Giurgiu, Ilfov, Iaşi – Secţia I civilă şi Buzău – Secţia I civilă au comunicat puncte de vedere teoretice asupra acestei chestiuni.

Într-o orientare teoretică majoritară, nesusţinută de practică judiciară, s-a apreciat că, în interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 7 alin. (1) şi (2) şi art. 14 alin. (3) din Hotărârea Guvernului nr. 250/1992, indemnizaţia de concediu se achită de unitatea de la care s-a transferat salariatul, prin raportare la cuantumul salariului avut la unitatea la care s-a transferat, corespunzător lunilor calendaristice în care se efectuează zilele de concediu de odihnă.

Această orientare teoretică se regăseşte la nivelul următoarelor instanţe de judecată: Curtea de Apel Iaşi şi tribunalele Bucureşti – Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, Giurgiu, Ilfov şi Iaşi – Secţia I civilă.

În susţinerea acestei orientări teoretice au fost invocate prevederile Hotărârii Guvernului nr. 250/1992, act normativ cu caracter special, care derogă de la regulile generale în materie stabilite de Codul muncii, respectiv prevederile art. 7 alin. (1) şi (2), precum şi cele ale art. 14 alin. (3), care stabilesc în mod clar unica modalitate de calcul al acestei indemnizaţii, fără a se stipula că aceasta s-ar achita proporţional cu salariul avut la unitatea de la care s-a transferat salariatul. Aşadar, chiar dacă indemnizaţia de concediu se suportă de unitatea de la care salariatul a fost transferat, proporţional cu timpul lucrat la aceasta, cuantumul indemnizaţiei este cel stabilit de art. 7 din Hotărârea Guvernului nr. 250/1992, respectiv prin raportare la media zilnică a salariului de bază, sporului de vechime şi, după caz, a indemnizaţiei pentru funcţia de conducere, luate împreună, corespunzătoare fiecărei luni calendaristice în care se efectuează zilele de concediu de odihnă.

Într-o altă orientare teoretică, nesusţinută de practică judiciară, s-a apreciat că, în interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 7 alin. (1) şi (2) şi ale art. 14 alin. (3) din Hotărârea Guvernului nr. 250/1992, indemnizaţia de concediu se achită de unitatea de la care s-a transferat salariatul, prin raportare la cuantumul salariului avut la această unitate.

Celelalte curţi de apel nu au identificat practică judiciară în materie şi nici nu au comunicat opinii teoretice.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat faptul că, la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

În jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României nu au fost identificate repere relevante pentru soluţionarea prezentei sesizări. IX. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

În mecanismele de unificare a practicii judiciare nu au fost identificate repere relevante pentru soluţionarea prezentei sesizări. X. Opiniile specialiştilor consultaţi

În conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (11) raportat la art. 516 alin. (6) din Codul de procedură civilă, au fost solicitate opiniile mai multor specialişti din cadrul unor facultăţi de drept şi al Institutului Naţional al Magistraturii asupra chestiunii de drept supuse examinării, fiind transmise puncte de vedere de către Institutul Naţional al Magistraturii, Facultatea de Drept din cadrul Academiei de Studii Economice Bucureşti şi Facultatea de Drept a Universităţii de Vest din Timişoara. XI. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este admisibilă, propunând ca, în interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 7 alin. (1) şi (2) şi ale art. 14 alin. (3) din Hotărârea Guvernului nr. 250/1992 privind concediul de odihnă şi alte concedii ale salariaţilor din administraţia publică, din regiile autonome cu specific deosebit şi din unităţile bugetare, să se statueze următoarele: indemnizaţia de concediu cuvenită salariatului transferat se calculează prin raportare la salariul avut la unitatea la care s-a transferat, corespunzător lunilor calendaristice în care se efectuează zilele de concediu de odihnă. XII. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie XII.1. Asupra admisibilităţii sesizării

Temeiul de drept al prezentei sesizări îl constituie dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024.

Dispoziţiile acestui act normativ se aplică în procesele privind stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale ori de natură salarială ale personalului plătit din fondurile publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau la anularea actelor infralegislative emise pentru acest personal sau/şi cele privind raporturile de muncă şi de serviciu ale acestui personal, precum şi în procesele privind stabilirea şi/sau plata drepturilor la pensie, inclusiv cele rezultate din actualizarea/recalcularea/revizuirea drepturilor la pensie sau/şi cele privind alte prestaţii de asigurări sociale ale personalului plătit din fondurile publice, indiferent de natura şi obiectul proceselor, de calitatea părţilor ori de instanţa competentă să le soluţioneze.

Prin urmare, în contextul normativ expus, raportat şi la prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă, procedura de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii de admisibilitate a sesizării: (i) existenţa unei cauze în curs de judecată, în primă instanţă sau în calea de atac; (ii) cauza să fie dintre cele prevăzute limitativ la art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024; (iii) existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire să depindă soluţionarea pe fond a cauzei; (iv) chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Analizând elementele sesizării, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024.

Astfel, sesizarea a fost formulată de un complet al Curţii de Apel Braşov, ce soluţionează cauza în ultimă instanţă, cauza vizând modalitatea de stabilire a indemnizaţiei de concediu aferente perioadei neefectuate anterior intervenirii transferului salariatului, în cazul efectuării acestuia ulterior transferului într-o altă unitate bugetară.

Acţiunea a fost înregistrată pe rolul primei instanţe competente să soluţioneze litigiul anterior intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, astfel încât sunt îndeplinite şi prevederile art. 3 din actul normativ, potrivit cărora „dispoziţiile art. 1 şi 2 se aplică şi proceselor în curs la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă”.

Totodată, în urma consultării evidenţelor întocmite la nivelul instanţei supreme, se constată că problema de drept supusă dezlegării nu a făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie printr-o altă hotărâre prealabilă şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii.

În ceea ce priveşte identificarea unei chestiuni de drept care ar putea constitui obiect al sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, trebuie remarcat că, în absenţa unei definiţii legale a noţiunii „chestiune de drept” din cadrul cerinţelor de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, cu care se completează, potrivit art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, anterior s-a arătat în doctrină că, pentru a fi vorba de o problemă de drept reală, trebuie ca norma de drept disputată să fie îndoielnică, imperfectă (lacunară) sau neclară, fiind susceptibilă să constituie izvorul unor interpretări divergente şi, în consecinţă, al unei practici judiciare neunitare.

În acelaşi timp, prin jurisprudenţa dezvoltată de instanţa supremă în legătură cu această cerinţă, s-a statuat că în sesizarea adresată Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la o chestiune de drept trebuie „să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii”.

Distinct de elementele care diferenţiază instituţia reglementată de Codul de procedură civilă de cea prevăzută prin norma specială -, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 -, problematica esenţială ce poate justifica declanşarea mecanismului de unificare a jurisprudenţei, reprezentat de procedura hotărârii prealabile, rămâne identică celei vizate de dreptul comun în materie, şi anume existenţa unei chestiuni de drept dificile, de natură a constitui izvor al practicii neunitare. În consecinţă, se reţine faptul că scopul reglementării speciale este acela de a facilita asigurarea clarificării unor chestiuni de drept, şi nu a oricărei chestiuni de drept.

Faţă de aspectele evidenţiate de instanţa de trimitere prin încheierea de sesizare, instanţa supremă constată că, în mod real, chestiunea de drept decelată în vederea interpretării este determinantă pentru soluţionarea pe fond a cauzei şi nu apare ca fiind, prin raportare la dispoziţiile legale din care aceasta derivă, îndeajuns de clar reglementată, fiind astfel aptă de a genera dificultăţi veritabile de înţelegere şi aplicare şi, din acest motiv, având vocaţia de a conduce la o jurisprudenţă neunitară. XII.2. Asupra fondului chestiunii de drept

Dezlegarea chestiunii de drept cu care a fost sesizată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie presupune interpretarea sistematică a dispoziţiilor legale referitoare la concediul de odihnă al salariaţilor din administraţia publică, din regiile autonome cu specific deosebit şi din unităţile bugetare din perspectiva modalităţii de stabilire a indemnizaţiei de concediu cuvenite salariatului transferat pentru perioada de concediu neefectuată anterior transferului, respectiv a prevederilor art. 7 alin. (1) şi (2) şi ale art. 14 alin. (3) din Hotărârea Guvernului nr. 250/1992.

Se observă că, deşi aparent sesizarea ar viza şi identificarea unităţii bugetare care ar urma să suporte plata indemnizaţiei de concediu a salariatului în situaţia premisă expusă anterior, din considerentele prin care instanţa de trimitere a expus punctul său de vedere cu privire la chestiunea de drept înaintată instanţei supreme rezultă cu evidenţă că dificultatea de interpretare şi aplicare are în vedere doar dispoziţiile legale care reglementează modalitatea de stabilire a cuantumului indemnizaţiei de concediu cuvenite salariatului transferat.

Se constată, din această perspectivă, că instanţa de trimitere nu a întâmpinat dificultăţi de interpretare şi aplicare a normelor de drept ce reglementează modalitatea de identificare a unităţii care ar urma să suporte plata indemnizaţiei de concediu aferente perioadei neefectuate anterior transferului salariatului.

Sub acest aspect, se reţin prevederile art. 14 din Hotărârea Guvernului nr. 250/1992 potrivit cărora „concediul de odihnă neacordat salariaţilor transferaţi, de către unitatea de la care s-a efectuat transferarea, se va acorda acestora de către unitatea la care au fost transferaţi. Indemnizaţia de concediu va fi suportată de către cele două unităţi, proporţional cu timpul lucrat la fiecare dintre acestea în cursul anului calendaristic respectiv”.

Textul normativ citat este singurul care reglementează situaţia salariaţilor transferaţi sub aspectul modalităţii de efectuare a concediului. Astfel, se observă că legiuitorul a statuat, prin norma precizată, atât asupra unităţii care acordă concediul – cea la care a fost transferat salariatul, cât şi asupra entităţii ce va suporta plata indemnizaţiei aferente concediului – unitatea de la care s-a transferat, precum şi cea la care s-a transferat salariatul, fiecare dintre acestea proporţional cu timpul lucrat în cursul anului calendaristic respectiv.

Aceste două aspecte sunt clar reglementate în norma legală şi, aşa cum s-a precizat, nu s-au evidenţiat dificultăţi de înţelegere şi aplicare, apte să conducă la o jurisprudenţă neunitară.

Dificultatea evidenţiată de instanţa de trimitere rezidă în modalitatea de stabilire a cuantumului indemnizaţiei de concediu în situaţia premisă reglementată de art. 14 din Hotărârea Guvernului nr. 250/1992 vizând ipoteza salariatului transferat.

În analiza acestei chestiuni de drept, se subliniază, primordial, scopul adoptării Hotărârii Guvernului nr. 250/1992 ce rezultă chiar din titlul acesteia, respectiv reglementarea concediului de odihnă şi a altor concedii ale salariaţilor din administraţia publică, din regiile autonome cu specific deosebit şi din unităţile bugetare.

Un prim aspect vizează identificarea categoriei de salariaţi vizate în acest cadru, din prezentarea efectuată de instanţa de trimite rezultând cu pregnanţă că litigiul are în vedere categoria funcţionarilor publici.

În consecinţă, raportul de muncă în cadrul căruia trebuie analizată chestiunea de drept a modalităţii de calcul al indemnizaţiei de concediu este guvernat de normele Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 sau Codul administrativ).

Un al doilea aspect ce se impune a fi clarificat este acela al impactului pe care îl determină transferul asupra raportului de muncă al salariatului. Doctrina de specialitate a caracterizat transferul ca fiind o modalitate de modificare a raportului de serviciu. Această accepţiune doctrinară a fost consacrată legislativ prin normele Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019. Astfel, în actul normativ menţionat, transferul este reglementat în secţiunea I a capitolului IX, intitulată „Modificarea raporturilor de serviciu”; art. 502 alin. (1) lit. c) prevede că una din modalităţile de modificare a raportului de serviciu este transferul.

În sfârşit, un ultim aspect ce trebuie clarificat are în vedere caracterul activ al Hotărârii Guvernului nr. 250/1992 în contextul legislativ adoptat ulterior intrării în vigoare a hotărârii Guvernului.

În ceea ce priveşte raportul cu Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 se reţine că acest act normativ reglementează (în cuprinsul art. 421) doar dreptul funcţionarului public la un concediu de odihnă anual, fără a cuprinde şi alte dispoziţii de reglementare a acestui drept.

Se observă, totodată, că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 nu abrogă expres Hotărârea Guvernului nr. 250/1992, acest din urmă act normativ devenind incident pentru reglementarea drepturilor aferente concediului de odihnă cuvenit salariaţilor identificaţi în titlu.

Astfel, hotărârea Guvernului reglementează toate aspectele legate de concediul de odihnă ce poate fi acordat salariaţilor din unităţile bugetare enunţate în actul normativ, stabilind condiţii speciale în raport cu dreptul comun.

Unul dintre aspectele evidenţiate în Hotărârea Guvernului nr. 250/1992 vizează modalitatea de stabilire a indemnizaţiei datorate salariatului pe durata concediului de odihnă.

Se stipulează în actul normativ că, „pe durata concediului de odihnă, salariaţii au dreptul la o indemnizaţie calculată în raport cu numărul de zile de concediu înmulţite cu media zilnică a salariului de bază, sporului de vechime şi, după caz, indemnizaţiei pentru funcţia de conducere, luate împreună, corespunzătoare fiecărei luni calendaristice în care se efectuează zilele de concediu de odihnă”, menţionând totodată că „media zilnică a veniturilor se stabileşte în raport cu numărul zilelor lucrătoare din fiecare lună în care se efectuează zilele de concediu” – art. 7 alin. (1) şi (2) din Hotărârea Guvernului nr. 250/1992.

Plecând de la această concluzie, se reiterează faptul că, în situaţia salariatului transferat între unităţi ce intră sub incidenţa prevederilor Hotărârii Guvernului nr. 250/1992, actul normativ nu cuprinde dispoziţii care să tranşeze expres modalitatea în care este calculată indemnizaţia de concediu datorată de cele două unităţi în cadrul cărora a activat angajatul, prin raportare la venitul avut de acesta la fiecare dintre angajatori.

În cadrul actului normativ există o singură prevedere prin care se consacră plata indemnizaţiei de concediu de către fostul angajator, dar aceste norme vizează o situaţie juridică distinctă de cea care a determinat sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv cea a încetării contractului de muncă. Distincţia este esenţială, întrucât reglementează dreptul salariatului la compensarea în bani a concediului neefectuat, drept diferit de dreptul la indemnizaţia de concediu. Această diferenţă de reglementare rezultă din modalitatea deosebită în care legiuitorul a înţeles să determine cuantumul acestei compensaţii, făcând trimitere la indemnizaţia de concediu aferentă perioadei efectiv lucrate [art. 15 alin. (1)].

Per a contrario, reglementarea referitoare la modalitatea de stabilire a indemnizaţiei de concediu (efectuat) face trimitere la elementele salariale corespunzătoare fiecărei luni calendaristice în care se efectuează concediul.

Se subliniază faptul că raportarea la perioada efectiv lucrată pentru stabilirea drepturilor aferente concediului de odihnă (neefectuat) este reglementată doar pentru situaţia juridică a încetării raportului de muncă, nefiind reglementată pentru diversele situaţii juridice care determină modificarea raportului de muncă; cu titlu de exemplu, se menţionează că Hotărârea Guvernului nr. 250/1992 reglementează modalitatea de suportare a indemnizaţiei de concediu şi în cazul detaşării salariatului, fără a insera dispoziţii care să vizeze modalitatea de calcul al acesteia.

Aceeaşi diferenţă de tratament legislativ este justificată prin calificarea instituţiei transferului ca fiind o modificare a raportului de serviciu, acesta continuând în cadrul noului angajator.

În consecinţă, interpretarea sistematică şi logico-juridică a normelor legale conduce la concluzia că pentru salariaţii al căror concediu de odihnă este guvernat de prevederile Hotărârii Guvernului nr. 250/1992 există o singură modalitate de stabilire a indemnizaţiei de concediu, respectiv cea reglementată de art. 7 alin. (1) şi (2) din actul normativ menţionat.

În acest sens, de vreme ce art. 7 alin. (1) şi (2) din Hotărârea Guvernului nr. 250/1992 se referă expres la elementele componente ale salariului angajatului din luna în care se efectuează concediul de odihnă, rezultă că nu se poate avea în vedere, la calculul indemnizaţiei de concediu, salariul încasat de angajat la angajatorul de la care s-a transferat.

Această concluzie are în vedere că premisa situaţiei litigioase este efectuarea părţii din concediul de odihnă corespunzătoare perioadei lucrate la angajatorul de la care angajatul s-a transferat ulterior acestui moment, deci la angajatorul la care a avut loc transferul.

Or, legea leagă indemnizaţia de concediu de salariul cuvenit în luna efectuării acestuia, prin definiţie salariul corespunzător muncii prestate la noul angajator.

Soluţia contrară, care dimensionează indemnizaţia de concediu pentru ipoteza analizată prin raportare la elementele componente ale salariului încasat de la angajatorul anterior, nu are fundament în dispoziţiile legale aplicabile, având în vedere şi împrejurarea că art. 14 alin. (3) din Hotărârea Guvernului nr. 250/1992 se referă exclusiv la modul în care urmează a se efectua concediul de odihnă ce nu a fost efectuat anterior transferului şi la modul de suportare a indemnizaţiei de concediu de către angajatori, fără a reglementa modul de calcul al acesteia – chestiune la care se referă numai art. 7 din actul normativ special.

Nu se poate aprecia că textul art. 14 alin. (3), prin referirea la proporţionalitatea suportării indemnizaţiei de concediu de către cei doi angajaţi, ar reglementa implicit şi modalitatea de calcul al acesteia prin raportare la perioada efectiv lucrată în cadrul fiecărui angajator.

Pe de o parte, se observă că legiuitorul a folosit verbul „se suportă”, iar nu pe cel „se calculează”, acest verb fiind folosit doar în cuprinsul art. 7 din hotărârea Guvernului.

Pe de altă parte, o normă derogatorie trebuie să fie expres consacrată legislativ, neputând fi dedusă ca existând implicit. În măsura în care legiuitorul a dorit să deroge de la modul de calcul al indemnizaţiei de concediu cuvenite salariatului a făcut-o expres, aşa cum rezultă din prevederea art. 15 din Hotărârea Guvernului nr. 250/1992, unde a stabilit o modalitate distinctă de calcul al indemnizaţiei, prin raportare la perioada efectiv lucrată.

În consecinţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, în toate cazurile, salariaţii din unităţile la care face referire Hotărârea Guvernului nr. 250/1992 beneficiază de o indemnizaţie de concediu al cărei cuantum urmează a fi stabilit prin raportare la prevederile art. 7 alin. (1) şi (2) din actul normativ, neexistând o raţiune logico-juridică ori un alt text normativ care să determine, în situaţia premisă a salariatului transferat, o altă modalitate de stabilire a indemnizaţiei de concediu.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, cu referire la art. 521 din Codul de procedură civilă,