Decizia nr. 101/2025 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este legal constituit, conform dispozițiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă și ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20/2023, cu modificările și completările ulterioare (Regulamentul).

Ședința este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La ședința de judecată participă doamna magistratasistent Elena-Mădălina Ivănescu, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Brașov - Secția civilă, în Dosarul nr. 2.424/62/2023.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, ce a fost comunicat părților, conform dispozițiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, iar apelanta-reclamantă, prin reprezentant convențional, a formulat un punct de vedere la noul raport.

De asemenea, referă asupra faptului că, la dosar, au fost depuse opiniile scrise ale specialiștilor consultați și au fost transmise de către instanțele naționale opinii teoretice exprimate de judecători în materia ce face obiectul sesizării, iar Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii cu privire la această problemă de drept.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunțare asupra sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul și obiectul sesizării

Prin Încheierea din 24 octombrie 2024, pronunțată în Dosarul nr. 2.424/62/2023, Curtea de Apel Brașov - Secția civilă a dispus, în temeiul dispozițiilor art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluționarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum și a proceselor privind prestații de asigurări sociale (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024), sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, prin care să se dea o rezolvare de principiu cu privire la următoarea chestiune de drept: În interpretarea și aplicarea prevederilor art. 7 alin. (1) și (2) și ale art. 14 alin. (3) din Hotărârea Guvernului nr. 250/1992 privind concediul de odihnă și alte concedii ale salariaților din administrația publică, din regiile autonome cu specific deosebit și din unitățile bugetare, indemnizația de concediu se achită de unitatea de la care s-a transferat salariatul, prin raportare la cuantumul salariului avut la această unitate, sau ținând cont de salariul avut la unitatea la care s-a transferat, corespunzător lunilor calendaristice în care se efectuează zilele de concediu de odihnă?

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 31 octombrie 2024 cu nr. 2.440/1/2024. II. Dispozițiile legale supuse interpretării

Hotărârea Guvernului nr. 250/1992 privind concediul de odihnă și alte concedii ale salariaților din administrația publică, din regiile autonome cu specific deosebit și din unitățile bugetare, republicată, cu modificările ulterioare (Hotărârea Guvernului nr. 250/1992) " Art. 7. - (1) Pe durata concediului de odihnă, salariații au dreptul la o indemnizație calculată în raport cu numărul de zile de concediu înmulțite cu media zilnică a salariului de bază, sporului de vechime și, după caz, indemnizației pentru funcția de conducere, luate împreună, corespunzătoare fiecărei luni calendaristice în care se efectuează zilele de concediu de odihnă. (2) Media zilnică a veniturilor prevăzute la alin. (1) se stabilește în raport cu numărul zilelor lucrătoare din fiecare lună în care se efectuează zilele de concediu. (...)." " Art. 14. - (...) (3) Concediul de odihnă neacordat salariaților transferați, de către unitatea de la care s-a efectuat transferarea, se va acorda acestora de unitatea la care au fost transferați. Indemnizația de concediu va fi suportată de către cele două unități, proporțional cu timpul lucrat la fiecare dintre acestea în cursul anului calendaristic respectiv; în același mod se va proceda și în cazul în care concediul de odihnă a fost efectuat înainte de transferare." III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov - Secția I civilă la 22.05.2023, cu nr. 2.424/62/2023, reclamanta A.A., în contradictoriu cu pârâții Curtea de Apel Brașov și Inspectoratul de Stat în Construcții București (I.S.C. București), a solicitat ca, prin hotărârea ce va fi pronunțată în cauză, să se dispună: obligarea pârâților la plata către reclamantă a sumei de 2.130 lei net, indexată, majorată și reactualizată, cu titlu de diferență drepturi salariale corespunzătoare celor 22 zile de concediu de odihnă neefectuat la angajatorul Curtea de Apel Brașov, raportat la venitul încasat de la acest angajator; obligarea Curții de Apel Brașov la plata sumei de 2.130 lei net către I.S.C. București, cu titlul de diferență concediu de odihnă pentru reclamantă și, totodată, obligarea I.S.C. București la plata sumei primite de la Curtea de Apel Brașov către reclamantă, conform procedurii prevăzute de art. 14 din Hotărârea Guvernului nr. 250/1992. Sentința pronunțată de instanța de fond

Prin Sentința civilă nr. 734/Mas din 18 aprilie 2024, pronunțată de Tribunalul Brașov - Secția I civilă, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului I.S.C. București, invocată de către acesta prin întâmpinare și, în consecință, a fost respinsă acțiunea formulată împotriva acestui pârât ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a fost admisă cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantă în contradictoriu cu pârâta Curtea de Apel Brașov și, în consecință, a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 2.130 lei, cu titlu de diferență drepturi salariale.

În considerentele acestei hotărâri s-a reținut, în esență, că, din interpretarea art. 150 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 53/2003 sau Codul muncii), rezultă că fostul angajator este obligat să îi plătească salariatului transferat indemnizația de concediu de odihnă în cuantumul la care ar fi fost îndreptățit acesta dacă ar fi fost în continuare salariatul său, indiferent de ce drepturi salariale ar beneficia salariatul transferat la noul angajator, textul de lege fiind clar și nedispus la interpretări atunci când stipulează "proporțional cu zilele lucrate la fiecare dintre aceștia". Apelul declarat în cauză

Împotriva sentinței menționate la paragraful 12 din prezenta decizie a declarat apel pârâta Curtea de Apel Brașov, solicitând admiterea căii de atac, schimbarea în parte a hotărârii instanței de fond și respingerea cererii de chemare în judecată.

În dezvoltarea motivelor de apel s-a arătat, în esență, că instanța de fond a făcut o interpretare extensivă nejustificată a prevederilor art. 14 alin. (3) din Hotărârea Guvernului nr. 250/1992, în condițiile în care acest text nu face trimitere la vreo altă modalitate de calcul decât cea prevăzută de art. 7 din hotărârea Guvernului menționată și nu stabilește că indemnizația de concediu s-ar achita proporțional cu salariul avut la unitatea de la care a fost transferat salariatul. Apelul incident formulat în cauză

Împotriva aceleiași soluții a formulat apel incident și reclamanta A.A., prin intermediul căruia a criticat numai soluția dată cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a I.S.C. București.

Curtea de apel judecă într-o cauză dintre cele prevăzute de art. 1 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024. IV. Motivele reținute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Prin Încheierea de ședință din 24 octombrie 2024, instanța de trimitere a reținut, prin raportare la dispozițiile art. 2 alin. (1) și ale art. 4 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, că, deși dispozițiile ordonanței de urgență se completează cu cele ale Codului de procedură civilă, față de scopul declarat al legiuitorului avut în vedere la adoptarea actului normativ, precum și față de modalitatea de reglementare, în concepția Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024, singura condiție de admisibilitate a unei astfel de sesizări, în materia litigiilor privind stabilirea și/sau plata drepturilor de natură salarială sau de pensie ale personalului plătit din fonduri publice, este ca Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat asupra chestiunii de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea procesului, iar această chestiune de drept să nici nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Curtea de apel a apreciat că nu se mai impune stabilirea existenței unei chestiuni de drept reale, veritabile, susceptibile să dea naștere unor interpretări diferite pentru care să fie necesară o rezolvare de principiu, astfel cum a statuat Înalta Curte de Casație și Justiție că este necesar potrivit dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, iar sesizarea se impune cu titlu imperativ.

Totodată, s-a reținut că, în urma cercetării centralizatoarelor privind hotărârile prealabile și recursurile în interesul legii pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în materia contenciosului administrativ și a litigiilor de muncă, nu a fost identificată nicio hotărâre privind exact chestiunea de drept care formează obiectul cauzei.

Instanța de trimitere mai precizează că nu a fost identificată, la nivelul acesteia și al instanțelor naționale, jurisprudență asupra chestiunii de drept în discuție. V. Punctele de vedere ale părților cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Părțile nu au formulat puncte de vedere cu privire la sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție cu problema de drept în discuție. VI. Punctul de vedere al completului care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Conform punctului de vedere exprimat de instanța de trimitere, dispozițiile legale invocate ar trebui interpretate în sensul că indemnizația de concediu se suportă de unitatea de la care salariatul a fost transferat, însă în cuantumul aferent lunii calendaristice în care se efectuează zilele de concediu de odihnă.

Curtea de apel a constatat că, în speță, sunt aplicabile prevederile Hotărârii Guvernului nr. 250/1992, act normativ cu caracter special, care derogă de la regulile generale în materie stabilite de Codul muncii, iar art. 14 alin. (3) din hotărârea Guvernului sus-menționată nu face trimitere la altă modalitate de calcul al acestei indemnizații în afară de cea prevăzută de art. 7 din același act normativ și nici nu stabilește că această indemnizație s-ar achita proporțional cu salariul avut la unitatea de la care s-a transferat angajatul.

Așadar, chiar dacă indemnizația de concediu se suportă de unitatea de la care salariatul a fost transferat, proporțional cu timpul lucrat la aceasta, cuantumul indemnizației este cel stabilit de art. 7 din Hotărârea Guvernului nr. 250/1992, respectiv prin raportare la media zilnică a salariului de bază, sporului de vechime și, după caz, indemnizației pentru funcția de conducere, luate împreună, corespunzătoare fiecărei luni calendaristice în care se efectuează zilele de concediu de odihnă.

Acest aspect presupune că, în măsura în care zilele de concediu de odihnă sunt efectuate după momentul transferului la noul angajator, indemnizația de concediu se raportează la media zilnică a salariului avut la acesta din urmă, chiar dacă indemnizația se suportă din fondurile unității de la care salariatul s-a transferat. VII. Jurisprudența instanțelor naționale în materie

Curțile de apel nu au identificat practică judiciară relevantă în materie. Curtea de Apel Iași și tribunalele București - Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, Giurgiu, Ilfov, Iași - Secția I civilă și Buzău - Secția I civilă au comunicat puncte de vedere teoretice asupra acestei chestiuni.

Într-o orientare teoretică majoritară, nesusținută de practică judiciară, s-a apreciat că, în interpretarea și aplicarea prevederilor art. 7 alin. (1) și (2) și art. 14 alin. (3) din Hotărârea Guvernului nr. 250/1992, indemnizația de concediu se achită de unitatea de la care s-a transferat salariatul, prin raportare la cuantumul salariului avut la unitatea la care s-a transferat, corespunzător lunilor calendaristice în care se efectuează zilele de concediu de odihnă.

Această orientare teoretică se regăsește la nivelul următoarelor instanțe de judecată: Curtea de Apel Iași și tribunalele București - Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, Giurgiu, Ilfov și Iași - Secția I civilă.

În susținerea acestei orientări teoretice au fost invocate prevederile Hotărârii Guvernului nr. 250/1992, act normativ cu caracter special, care derogă de la regulile generale în materie stabilite de Codul muncii, respectiv prevederile art. 7 alin. (1) și (2), precum și cele ale art. 14 alin. (3), care stabilesc în mod clar unica modalitate de calcul al acestei indemnizații, fără a se stipula că aceasta s-ar achita proporțional cu salariul avut la unitatea de la care s-a transferat salariatul. Așadar, chiar dacă indemnizația de concediu se suportă de unitatea de la care salariatul a fost transferat, proporțional cu timpul lucrat la aceasta, cuantumul indemnizației este cel stabilit de art. 7 din Hotărârea Guvernului nr. 250/1992, respectiv prin raportare la media zilnică a salariului de bază, sporului de vechime și, după caz, a indemnizației pentru funcția de conducere, luate împreună, corespunzătoare fiecărei luni calendaristice în care se efectuează zilele de concediu de odihnă.

Într-o altă orientare teoretică, nesusținută de practică judiciară, s-a apreciat că, în interpretarea și aplicarea prevederilor art. 7 alin. (1) și (2) și ale art. 14 alin. (3) din Hotărârea Guvernului nr. 250/1992, indemnizația de concediu se achită de unitatea de la care s-a transferat salariatul, prin raportare la cuantumul salariului avut la această unitate.

Celelalte curți de apel nu au identificat practică judiciară în materie și nici nu au comunicat opinii teoretice.

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat faptul că, la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudența Curții Constituționale

În jurisprudența Curții Constituționale a României nu au fost identificate repere relevante pentru soluționarea prezentei sesizări. IX. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție

În mecanismele de unificare a practicii judiciare nu au fost identificate repere relevante pentru soluționarea prezentei sesizări. X. Opiniile specialiștilor consultați

În conformitate cu dispozițiile art. 520 alin. (11) raportat la art. 516 alin. (6) din Codul de procedură civilă, au fost solicitate opiniile mai multor specialiști din cadrul unor facultăți de drept și al Institutului Național al Magistraturii asupra chestiunii de drept supuse examinării, fiind transmise puncte de vedere de către Institutul Național al Magistraturii, Facultatea de Drept din cadrul Academiei de Studii Economice București și Facultatea de Drept a Universității de Vest din Timișoara. XI. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile este admisibilă, propunând ca, în interpretarea și aplicarea prevederilor art. 7 alin. (1) și (2) și ale art. 14 alin. (3) din Hotărârea Guvernului nr. 250/1992 privind concediul de odihnă și alte concedii ale salariaților din administrația publică, din regiile autonome cu specific deosebit și din unitățile bugetare, să se statueze următoarele: indemnizația de concediu cuvenită salariatului transferat se calculează prin raportare la salariul avut la unitatea la care s-a transferat, corespunzător lunilor calendaristice în care se efectuează zilele de concediu de odihnă. XII. Înalta Curte de Casație și Justiție XII.1. Asupra admisibilității sesizării

Temeiul de drept al prezentei sesizări îl constituie dispozițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024.

Dispozițiile acestui act normativ se aplică în procesele privind stabilirea și/sau plata drepturilor salariale ori de natură salarială ale personalului plătit din fondurile publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau la anularea actelor infralegislative emise pentru acest personal sau/și cele privind raporturile de muncă și de serviciu ale acestui personal, precum și în procesele privind stabilirea și/sau plata drepturilor la pensie, inclusiv cele rezultate din actualizarea/recalcularea/revizuirea drepturilor la pensie sau/și cele privind alte prestații de asigurări sociale ale personalului plătit din fondurile publice, indiferent de natura și obiectul proceselor, de calitatea părților ori de instanța competentă să le soluționeze.

Prin urmare, în contextul normativ expus, raportat și la prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă, procedura de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții de admisibilitate a sesizării: (i) existența unei cauze în curs de judecată, în primă instanță sau în calea de atac; (ii) cauza să fie dintre cele prevăzute limitativ la art. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024; (iii) existența unei chestiuni de drept de a cărei lămurire să depindă soluționarea pe fond a cauzei; (iv) chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Analizând elementele sesizării, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024.

Astfel, sesizarea a fost formulată de un complet al Curții de Apel Brașov, ce soluționează cauza în ultimă instanță, cauza vizând modalitatea de stabilire a indemnizației de concediu aferente perioadei neefectuate anterior intervenirii transferului salariatului, în cazul efectuării acestuia ulterior transferului într-o altă unitate bugetară.

Acțiunea a fost înregistrată pe rolul primei instanțe competente să soluționeze litigiul anterior intrării în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024, astfel încât sunt îndeplinite și prevederile art. 3 din actul normativ, potrivit cărora "dispozițiile art. 1 și 2 se aplică și proceselor în curs la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență".

Totodată, în urma consultării evidențelor întocmite la nivelul instanței supreme, se constată că problema de drept supusă dezlegării nu a făcut obiectul statuării Înaltei Curți de Casație și Justiție printr-o altă hotărâre prealabilă și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii.

În ceea ce privește identificarea unei chestiuni de drept care ar putea constitui obiect al sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, trebuie remarcat că, în absența unei definiții legale a noțiunii "chestiune de drept" din cadrul cerințelor de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, cu care se completează, potrivit art. 4 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, anterior s-a arătat în doctrină că, pentru a fi vorba de o problemă de drept reală, trebuie ca norma de drept disputată să fie îndoielnică, imperfectă (lacunară) sau neclară, fiind susceptibilă să constituie izvorul unor interpretări divergente și, în consecință, al unei practici judiciare neunitare.

În același timp, prin jurisprudența dezvoltată de instanța supremă în legătură cu această cerință, s-a statuat că în sesizarea adresată Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la o chestiune de drept trebuie "să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanță a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept și al înlăturării oricărei incertitudini care ar plana asupra securității raporturilor juridice deduse judecății".

Distinct de elementele care diferențiază instituția reglementată de Codul de procedură civilă de cea prevăzută prin norma specială -, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 -, problematica esențială ce poate justifica declanșarea mecanismului de unificare a jurisprudenței, reprezentat de procedura hotărârii prealabile, rămâne identică celei vizate de dreptul comun în materie, și anume existența unei chestiuni de drept dificile, de natură a constitui izvor al practicii neunitare. În consecință, se reține faptul că scopul reglementării speciale este acela de a facilita asigurarea clarificării unor chestiuni de drept, și nu a oricărei chestiuni de drept.

Față de aspectele evidențiate de instanța de trimitere prin încheierea de sesizare, instanța supremă constată că, în mod real, chestiunea de drept decelată în vederea interpretării este determinantă pentru soluționarea pe fond a cauzei și nu apare ca fiind, prin raportare la dispozițiile legale din care aceasta derivă, îndeajuns de clar reglementată, fiind astfel aptă de a genera dificultăți veritabile de înțelegere și aplicare și, din acest motiv, având vocația de a conduce la o jurisprudență neunitară. XII.2. Asupra fondului chestiunii de drept

Dezlegarea chestiunii de drept cu care a fost sesizată Înalta Curte de Casație și Justiție presupune interpretarea sistematică a dispozițiilor legale referitoare la concediul de odihnă al salariaților din administrația publică, din regiile autonome cu specific deosebit și din unitățile bugetare din perspectiva modalității de stabilire a indemnizației de concediu cuvenite salariatului transferat pentru perioada de concediu neefectuată anterior transferului, respectiv a prevederilor art. 7 alin. (1) și (2) și ale art. 14 alin. (3) din Hotărârea Guvernului nr. 250/1992.

Se observă că, deși aparent sesizarea ar viza și identificarea unității bugetare care ar urma să suporte plata indemnizației de concediu a salariatului în situația premisă expusă anterior, din considerentele prin care instanța de trimitere a expus punctul său de vedere cu privire la chestiunea de drept înaintată instanței supreme rezultă cu evidență că dificultatea de interpretare și aplicare are în vedere doar dispozițiile legale care reglementează modalitatea de stabilire a cuantumului indemnizației de concediu cuvenite salariatului transferat.

Se constată, din această perspectivă, că instanța de trimitere nu a întâmpinat dificultăți de interpretare și aplicare a normelor de drept ce reglementează modalitatea de identificare a unității care ar urma să suporte plata indemnizației de concediu aferente perioadei neefectuate anterior transferului salariatului.

Sub acest aspect, se rețin prevederile art. 14 din Hotărârea Guvernului nr. 250/1992 potrivit cărora "concediul de odihnă neacordat salariaților transferați, de către unitatea de la care s-a efectuat transferarea, se va acorda acestora de către unitatea la care au fost transferați. Indemnizația de concediu va fi suportată de către cele două unități, proporțional cu timpul lucrat la fiecare dintre acestea în cursul anului calendaristic respectiv".

Textul normativ citat este singurul care reglementează situația salariaților transferați sub aspectul modalității de efectuare a concediului. Astfel, se observă că legiuitorul a statuat, prin norma precizată, atât asupra unității care acordă concediul - cea la care a fost transferat salariatul, cât și asupra entității ce va suporta plata indemnizației aferente concediului - unitatea de la care s-a transferat, precum și cea la care s-a transferat salariatul, fiecare dintre acestea proporțional cu timpul lucrat în cursul anului calendaristic respectiv.

Aceste două aspecte sunt clar reglementate în norma legală și, așa cum s-a precizat, nu s-au evidențiat dificultăți de înțelegere și aplicare, apte să conducă la o jurisprudență neunitară.

Dificultatea evidențiată de instanța de trimitere rezidă în modalitatea de stabilire a cuantumului indemnizației de concediu în situația premisă reglementată de art. 14 din Hotărârea Guvernului nr. 250/1992 vizând ipoteza salariatului transferat.

În analiza acestei chestiuni de drept, se subliniază, primordial, scopul adoptării Hotărârii Guvernului nr. 250/1992 ce rezultă chiar din titlul acesteia, respectiv reglementarea concediului de odihnă și a altor concedii ale salariaților din administrația publică, din regiile autonome cu specific deosebit și din unitățile bugetare.

Un prim aspect vizează identificarea categoriei de salariați vizate în acest cadru, din prezentarea efectuată de instanța de trimite rezultând cu pregnanță că litigiul are în vedere categoria funcționarilor publici.

În consecință, raportul de muncă în cadrul căruia trebuie analizată chestiunea de drept a modalității de calcul al indemnizației de concediu este guvernat de normele Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, cu modificările și completările ulterioare (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2019 sau Codul administrativ).

Un al doilea aspect ce se impune a fi clarificat este acela al impactului pe care îl determină transferul asupra raportului de muncă al salariatului. Doctrina de specialitate a caracterizat transferul ca fiind o modalitate de modificare a raportului de serviciu. Această accepțiune doctrinară a fost consacrată legislativ prin normele Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 57/2019. Astfel, în actul normativ menționat, transferul este reglementat în secțiunea I a capitolului IX, intitulată "Modificarea raporturilor de serviciu"; art. 502 alin. (1) lit. c) prevede că una din modalitățile de modificare a raportului de serviciu este transferul.

În sfârșit, un ultim aspect ce trebuie clarificat are în vedere caracterul activ al Hotărârii Guvernului nr. 250/1992 în contextul legislativ adoptat ulterior intrării în vigoare a hotărârii Guvernului.

În ceea ce privește raportul cu Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2019 se reține că acest act normativ reglementează (în cuprinsul art. 421) doar dreptul funcționarului public la un concediu de odihnă anual, fără a cuprinde și alte dispoziții de reglementare a acestui drept.

Se observă, totodată, că Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2019 nu abrogă expres Hotărârea Guvernului nr. 250/1992, acest din urmă act normativ devenind incident pentru reglementarea drepturilor aferente concediului de odihnă cuvenit salariaților identificați în titlu.

Astfel, hotărârea Guvernului reglementează toate aspectele legate de concediul de odihnă ce poate fi acordat salariaților din unitățile bugetare enunțate în actul normativ, stabilind condiții speciale în raport cu dreptul comun.

Unul dintre aspectele evidențiate în Hotărârea Guvernului nr. 250/1992 vizează modalitatea de stabilire a indemnizației datorate salariatului pe durata concediului de odihnă.

Se stipulează în actul normativ că, "pe durata concediului de odihnă, salariații au dreptul la o indemnizație calculată în raport cu numărul de zile de concediu înmulțite cu media zilnică a salariului de bază, sporului de vechime și, după caz, indemnizației pentru funcția de conducere, luate împreună, corespunzătoare fiecărei luni calendaristice în care se efectuează zilele de concediu de odihnă", menționând totodată că "media zilnică a veniturilor se stabilește în raport cu numărul zilelor lucrătoare din fiecare lună în care se efectuează zilele de concediu" - art. 7 alin. (1) și (2) din Hotărârea Guvernului nr. 250/1992.

Plecând de la această concluzie, se reiterează faptul că, în situația salariatului transferat între unități ce intră sub incidența prevederilor Hotărârii Guvernului nr. 250/1992, actul normativ nu cuprinde dispoziții care să tranșeze expres modalitatea în care este calculată indemnizația de concediu datorată de cele două unități în cadrul cărora a activat angajatul, prin raportare la venitul avut de acesta la fiecare dintre angajatori.

În cadrul actului normativ există o singură prevedere prin care se consacră plata indemnizației de concediu de către fostul angajator, dar aceste norme vizează o situație juridică distinctă de cea care a determinat sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, respectiv cea a încetării contractului de muncă. Distincția este esențială, întrucât reglementează dreptul salariatului la compensarea în bani a concediului neefectuat, drept diferit de dreptul la indemnizația de concediu. Această diferență de reglementare rezultă din modalitatea deosebită în care legiuitorul a înțeles să determine cuantumul acestei compensații, făcând trimitere la indemnizația de concediu aferentă perioadei efectiv lucrate [art. 15 alin. (1)].

Per a contrario, reglementarea referitoare la modalitatea de stabilire a indemnizației de concediu (efectuat) face trimitere la elementele salariale corespunzătoare fiecărei luni calendaristice în care se efectuează concediul.

Se subliniază faptul că raportarea la perioada efectiv lucrată pentru stabilirea drepturilor aferente concediului de odihnă (neefectuat) este reglementată doar pentru situația juridică a încetării raportului de muncă, nefiind reglementată pentru diversele situații juridice care determină modificarea raportului de muncă; cu titlu de exemplu, se menționează că Hotărârea Guvernului nr. 250/1992 reglementează modalitatea de suportare a indemnizației de concediu și în cazul detașării salariatului, fără a insera dispoziții care să vizeze modalitatea de calcul al acesteia.

Aceeași diferență de tratament legislativ este justificată prin calificarea instituției transferului ca fiind o modificare a raportului de serviciu, acesta continuând în cadrul noului angajator.

În consecință, interpretarea sistematică și logico-juridică a normelor legale conduce la concluzia că pentru salariații al căror concediu de odihnă este guvernat de prevederile Hotărârii Guvernului nr. 250/1992 există o singură modalitate de stabilire a indemnizației de concediu, respectiv cea reglementată de art. 7 alin. (1) și (2) din actul normativ menționat.

În acest sens, de vreme ce art. 7 alin. (1) și (2) din Hotărârea Guvernului nr. 250/1992 se referă expres la elementele componente ale salariului angajatului din luna în care se efectuează concediul de odihnă, rezultă că nu se poate avea în vedere, la calculul indemnizației de concediu, salariul încasat de angajat la angajatorul de la care s-a transferat.

Această concluzie are în vedere că premisa situației litigioase este efectuarea părții din concediul de odihnă corespunzătoare perioadei lucrate la angajatorul de la care angajatul s-a transferat ulterior acestui moment, deci la angajatorul la care a avut loc transferul.

Or, legea leagă indemnizația de concediu de salariul cuvenit în luna efectuării acestuia, prin definiție salariul corespunzător muncii prestate la noul angajator.

Soluția contrară, care dimensionează indemnizația de concediu pentru ipoteza analizată prin raportare la elementele componente ale salariului încasat de la angajatorul anterior, nu are fundament în dispozițiile legale aplicabile, având în vedere și împrejurarea că art. 14 alin. (3) din Hotărârea Guvernului nr. 250/1992 se referă exclusiv la modul în care urmează a se efectua concediul de odihnă ce nu a fost efectuat anterior transferului și la modul de suportare a indemnizației de concediu de către angajatori, fără a reglementa modul de calcul al acesteia - chestiune la care se referă numai art. 7 din actul normativ special.

Nu se poate aprecia că textul art. 14 alin. (3), prin referirea la proporționalitatea suportării indemnizației de concediu de către cei doi angajați, ar reglementa implicit și modalitatea de calcul al acesteia prin raportare la perioada efectiv lucrată în cadrul fiecărui angajator.

Pe de o parte, se observă că legiuitorul a folosit verbul "se suportă", iar nu pe cel "se calculează", acest verb fiind folosit doar în cuprinsul art. 7 din hotărârea Guvernului.

Pe de altă parte, o normă derogatorie trebuie să fie expres consacrată legislativ, neputând fi dedusă ca existând implicit. În măsura în care legiuitorul a dorit să deroge de la modul de calcul al indemnizației de concediu cuvenite salariatului a făcut-o expres, așa cum rezultă din prevederea art. 15 din Hotărârea Guvernului nr. 250/1992, unde a stabilit o modalitate distinctă de calcul al indemnizației, prin raportare la perioada efectiv lucrată.

În consecință, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, în toate cazurile, salariații din unitățile la care face referire Hotărârea Guvernului nr. 250/1992 beneficiază de o indemnizație de concediu al cărei cuantum urmează a fi stabilit prin raportare la prevederile art. 7 alin. (1) și (2) din actul normativ, neexistând o rațiune logico-juridică ori un alt text normativ care să determine, în situația premisă a salariatului transferat, o altă modalitate de stabilire a indemnizației de concediu.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, cu referire la art. 521 din Codul de procedură civilă,