Decizia nr. 77 din 3 martie 2025

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 2.340/1/2024, a fost constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna magistrat-asistent Georgiana Toader, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Timişoara – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. 960/115/2022*.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, ce a fost comunicat părţilor, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; părţile nu au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept.

În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Curtea de Apel Timişoara – Secţia de contencios administrativ şi fiscal a dispus, prin Încheierea din 17 octombrie 2024, în Dosarul nr. 960/115/2022*, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: „Dacă sintagmele «poate reţine» din cuprinsul dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 116/2017 privind unele măsuri bugetare şi pentru modificarea Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, respectiv «pot acorda» din cuprinsul dispoziţiilor art. 26 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice se interpretează în sensul că indică o facultate, respectiv o simplă posibilitate lăsată la aprecierea autorităţii angajatoare, sau stipulează dreptul celor vizaţi de respectivele articole şi, respectiv, obligaţia corelativă a instituţiilor abilitate de a stabili şi plăti premiile prevăzute la art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 116/2017.” II. Norma de drept intern ce formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 116/2017 privind unele măsuri bugetare şi pentru modificarea Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice Art. 1 alin. (1), potrivit căruia: „Începând cu anul 2018, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin înfiinţarea unei activităţi finanţate integral din venituri proprii, poate reţine, ca venituri proprii, o cotă de 15% din sumele stabilite prin acte administrativ-fiscale, procese-verbale de constatare şi sancţionare a contravenţiilor şi hotărâri judecătoreşti pronunţate în materie penală, care au la bază sesizări ale Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, rămase definitive în sistemul căilor de atac (…)”

Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice Art. 26 alin. (1), potrivit căruia: „Ordonatorii de credite pot acorda lunar premii de excelenţă pentru personalul care a participat direct la obţinerea unor rezultate deosebite în activitatea instituţiilor sau autorităţilor publice, în limita a 5% din cheltuielile cu salariile de bază, soldele de funcţie/salariile de funcţie, soldele de grad/salariile gradului profesional deţinut, gradaţiile şi soldele de comandă/salariile de comandă, indemnizaţiile de încadrare şi indemnizaţiile lunare aferente personalului prevăzut în statul de funcţii, sub condiţia încadrării în fondurile aprobate prin buget.” III. Expunerea succintă a procesului

În Dosarul nr. 960/115/2022*, Curtea de Apel Timişoara – Secţia de contencios administrativ şi fiscal este învestită cu judecarea recursului formulat de recurenţii-reclamanţi Sindicatul Fintim şi Sindicatul Naţional Finanţe Publice SindFISC, împotriva Sentinţei civile nr. 133/6.03.2024, pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin în Dosarul nr. 960/115/2022*, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi Ministerul Finanţelor Publice, ministrul finanţelor, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, preşedintele Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara şi Autoritatea Vamală Română, şi judecata recursului incident formulat de recurenta-pârâtă – persoană fizică împotriva aceleiaşi sentinţe civile, într-o cauză având ca obiect litigiu privind funcţionarii publici.

Prin acţiunea formulată, reclamanţii au solicitat instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună: (i) obligarea preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală să propună ministrului finanţelor modalitatea de elaborare a procedurii de constituire şi utilizare a veniturilor proprii provenite din activitatea prevăzută la art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 116/2017; (ii) obligarea preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală la elaborarea procedurii de acordare a premiilor prevăzute la art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 116/2017 şi emiterea ordinului corespunzător; (iii) obligarea pârâtului ministrul finanţelor la elaborarea procedurii de constituire şi utilizare a veniturilor proprii provenite din activitatea prevăzută la art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 116/2017 şi emiterea ordinului corespunzător; (iv) obligarea pârâtelor de rang 2, 4 şi 5 la plata premiilor astfel stabilite şi prevăzute la art. 2 coroborat cu art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 116/2017, începând cu luna ianuarie 2018 şi până la data emiterii ordinelor menţionate anterior la pct. 2 şi 3, precum şi, în continuare, sume actualizate cu indicele de inflaţie până la data plăţii efective; (v) obligarea pârâtelor de rang 2, 4 şi 5 să plătească reclamanţilor dobânda legală penalizatoare aferentă drepturilor salariale menţionate anterior, începând cu datele indicate şi până la data achitării efective a sumelor; (vi) obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, reclamanţii au arătat, în esenţă, că dispoziţiile legale stipulează dreptul acestora şi, respectiv, obligaţia corelativă a instituţiilor pârâte de a stabili şi plăti premiile prevăzute la art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 116/2017.

Pârâţii au formulat întâmpinare solicitând pe fond respingerea acţiunii ca neîntemeiată şi susţinând, în esenţă, că, prin dispoziţiile legale evocate, ordonatorii de credite pot acorda lunar premii de excelenţă, dar nu pot fi obligaţi la aceasta. În plus, prin acte legislative de acelaşi rang, legiuitorul a prevăzut dispoziţii pentru neacordarea drepturilor salariale constând în premiile anuale, prin raportare la situaţia economico-financiară a ţării pentru perioada 2019-2022.

Prin Sentinţa civilă nr. 133/6.03.2024, pronunţată în Dosarul nr. 960/115/2022*, Tribunalul Caraş-Severin a respins acţiunea reclamanţilor ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că, în cauză, nu se poate reţine încălcarea unei obligaţii, astfel cum au apreciat reclamanţii, cât timp sintagma „poate reţine”, ca venituri proprii, o cotă de 15%, prevăzută de art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 116/2017, presupune o facultate, nefiind vorba de o prevedere imperativă care să impună Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală reţinerea, în orice condiţii, a acestui procent din veniturile proprii, iar dispoziţiile legale potrivit cărora ordonatorii de credite pot acorda lunar premii de excelenţă, prevăzute în cuprinsul art. 26 din Legea-cadru nr. 153/2017, trebuie interpretate ca fiind o simplă posibilitate a acestora, dacă apreciază necesar, şi nu pot fi obligaţi la aceasta. Ca atare, prima instanţă a reţinut că reclamanţii şi intervenienţii nu au niciun drept să ceară în justiţie obligarea pârâţilor la declanşarea procedurilor de acordare a premiilor şi acordarea acestora, din moment ce autorităţile publice nu au această obligaţie şi din moment ce reclamanţii, respectiv intervenienţii nici nu fac dovada că ar fi fost înscrişi în vreo listă anume pentru a fi premiaţi. A mai reţinut prima instanţă şi că, prin acte legislative de acelaşi rang, legiuitorul a prevăzut dispoziţii pentru neacordarea drepturilor salariale constând în premiile anuale, prin raportare la situaţia economico-financiară a ţării pentru perioada 2019-2022.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs recurenţii-reclamanţi Sindicatul Fintim şi Sindicatul Naţional Finanţe Publice SindFISC, fiind formulat şi un recurs incident de recurenta pârâtă – persoană fizică, în calitate de preşedinte al Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, solicitându-se, în esenţă, prin recursurile principale, admiterea acestora, casarea hotărârii atacate şi, după rejudecare, admiterea cererii, susţinându-se că dispoziţiile legale invocate stipulează dreptul recurenţilor reclamanţi şi, respectiv, obligaţia corelativă a instituţiilor pârâte de a stabili şi plăti premiile prevăzute la art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 116/2017. IV. Motivele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării

Instanţa de trimitere a constatat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

Astfel, a constatat că de lămurirea modului de interpretare/aplicare a sintagmelor „poate reţine” din cuprinsul dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 116/2017 privind unele măsuri bugetare şi pentru modificarea Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, respectiv „pot acorda” din cuprinsul dispoziţiilor art. 26 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice depinde soluţionarea pe fond a cauzei, întrucât autorităţile pârâte apreciază că aceste sintagme indică o facultate, respectiv o simplă posibilitate lăsată la aprecierea autorităţii angajatoare, iar reclamanţii apreciază că aceste sintagme stipulează dreptul acestora şi, respectiv, obligaţia corelativă a instituţiilor pârâte de a stabili şi plăti premiile prevăzute la art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 116/2017.

Totodată, a reţinut faptul că problema de drept enunţată este nouă deoarece, prin consultarea jurisprudenţei, s-a constatat că asupra acestei probleme Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o altă hotărâre.

Problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, conform evidenţelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Recurentul-reclamant Sindicatul Fintim a învederat că nu se impune sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, având în vedere faptul că, pe de o parte, obiectul principal al cererii de chemare în judecată vizează elaborarea unei proceduri, iar, pe de altă parte, instanţele de judecată s-au pronunţat asupra chestiunii de drept ce face obiectul prezentului dosar.

Celelalte părţi nu au formulat un punct de vedere. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea unor chestiuni de drept

Completul de judecată învestit cu soluţionarea apelului în Dosarul nr. 960/115/2022* a apreciat că din analiza şi interpretarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 116/2017 privind unele măsuri bugetare şi pentru modificarea Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, precum şi ale art. 26 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice prevederile privind reţinerea ca venituri proprii, respectiv acordarea de premii angajaţilor au un caracter facultativ şi nicidecum imperativ, aspect ce rezultă din modul de redactare al actelor normative, fiind utilizate sintagme precum „poate reţine”, „pot acorda”, care indică o facultate, respectiv o posibilitate lăsată la aprecierea autorităţii angajatoare, spre deosebire de normele imperative, în cazul cărora sunt folosite sintagme precum „va reţine”, „va acorda”, „va atribui”, „se va plăti” etc. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

Din răspunsurile transmise de instanţele naţionale, la solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a rezultat o opinie unanimă în sensul că cele două sintagme în discuţie indică o facultate, respectiv o posibilitate lăsată la aprecierea autorităţii angajatoare.

În sprijinul acestei opinii au fost transmise atât hotărâri judecătoreşti, cât şi puncte de vedere teoretice exprimate de judecători.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării. VIII. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au constatat că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate a sesizării, prevăzute de art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, în sensul că lipseşte cerinţa existenţei unei chestiuni de drept reale, dificile, fiind evident sensul clar, lipsit de echivoc al dispoziţiilor legale supuse interpretării. IX. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

Temeiul prezentei sesizări îl constituie prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluţionarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi a proceselor privind prestaţii de asigurări sociale. Domeniul de reglementare a acestui act normativ, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 559 din 14 iunie 2024, este conturat prin dispoziţiile art. 1, ordonanţa aplicându-se în procesele privind stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale ori de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/şi cele privind raporturile de muncă şi de serviciu ale acestui personal, precum şi în procesele privind stabilirea şi/sau plata drepturilor la pensie, inclusiv cele rezultate din actualizarea/recalcularea/revizuirea drepturilor la pensie sau/şi cele privind alte prestaţii de asigurări sociale ale personalului plătit din fonduri publice, indiferent de natura şi obiectul proceselor, de calitatea părţilor ori de instanţa competentă să le soluţioneze.

Prin această materie s-a instituit o procedură specială privind sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, sens în care prin art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 se prevăd următoarele: „Dacă, în cursul judecăţii proceselor prevăzute la art. 1, completul de judecată învestit cu soluţionarea cauzei în primă instanţă sau în calea de atac, verificând şi constatând că asupra unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Rezultă că aceste prevederi se aplică cu prioritate în raport cu dispoziţiile art. 519-521 din Codul de procedură civilă, potrivit principiului specialia generalibus derogant, urmând a se completa însă, în mod corespunzător, cu prevederile dreptului comun, Codul de procedură civilă, astfel cum se şi statuează expres prin art. 4, conform căruia „Dispoziţiile prezentei ordonanţe de urgenţă se completează cu cele ale Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, (…) precum şi cu celelalte reglementări aplicabile în materie”.

Prin urmare, în contextul normativ expus, procedura de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii de admisibilitate a sesizării: (i) existenţa unei cauze în curs de judecată, în primă instanţă sau în calea de atac; (ii) cauza să fie dintre cele prevăzute limitativ la art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, indiferent de natura şi obiectul proceselor, de calitatea părţilor ori de instanţa competentă să le soluţioneze, astfel cum au fost evocate în precedent; (iii) existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire să depindă soluţionarea pe fond a cauzei; (iv) chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Verificând condiţiile de admisibilitate în ceea ce priveşte sesizarea Curţii de Apel Timişoara – Secţia de contencios administrativ şi fiscal în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: „Dacă sintagmele «poate reţine» din cuprinsul dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 116/2017 privind unele măsuri bugetare şi pentru modificarea Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, respectiv «pot acorda» din cuprinsul dispoziţiilor art. 26 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice se interpretează în sensul că indică o facultate, respectiv o simplă posibilitate lăsată la aprecierea autorităţii angajatoare, sau stipulează dreptul celor vizaţi de respectivele articole şi, respectiv, obligaţia corelativă a instituţiilor abilitate de a stabili şi plăti premiile prevăzute la art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 116/2017”, se constată următoarele:

Prima condiţie este îndeplinită întrucât cauza se află pe rolul Curţii de Apel Timişoara care judecă în ultimă instanţă, conform art. 96 pct. 2 din Codul de procedură civilă.

Cauza este inclusă în domeniul de aplicabilitate al Legii-cadru nr. 153/2017 astfel încât aparţine obiectului de reglementare al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, prin raportare la teza privind „stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale ori de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice”.

În ceea ce priveşte condiţia de admisibilitate care vizează identificarea unei veritabile probleme de drept care ar putea forma obiectul sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, se observă că legiuitorul instituie o dublă condiţionare, respectiv să existe o chestiune de drept veritabilă şi reală de drept, iar, pe de altă parte, să fie stabilită legătura necesară între dezlegarea chestiunii de drept identificate şi soluţionarea cauzei de fond.

În ceea ce priveşte condiţia caracterului veritabil şi serios al problemei de drept, aceasta presupune existenţa unei norme susceptibile de interpretări diferite, sens în care se impune declanşarea mecanismului de unificare a practicii judiciare în scopul înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii.

În cauză, instanţa de trimitere a identificat ca problemă de drept: ” Dacă sintagmele «poate reţine» din cuprinsul dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 116/2017 privind unele măsuri bugetare şi pentru modificarea Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, respectiv «pot acorda» din cuprinsul dispoziţiilor art. 26 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice se interpretează în sensul că indică o facultate, respectiv o simplă posibilitate lăsată la aprecierea autorităţii angajatoare, sau stipulează dreptul celor vizaţi de respectivele articole şi, respectiv, obligaţia corelativă a instituţiilor abilitate de a stabili şi plăti premiile prevăzute la art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 116/2017.”

În mod evident, chestiunea sesizată are legătură cu soluţionarea cauzei întrucât vizează însuşi obiectul concret al pretenţiilor deduse judecăţii.

Admisibilitatea învestirii instanţei supreme cu pronunţarea unei hotărâri prealabile în temeiul dispoziţiilor art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 trebuie însă raportată cu necesitate la condiţia existenţei unei chestiuni reale, veritabile de drept care să necesite recurgerea la mecanismul hotărârii prealabile, nefiind posibilă învestirea instanţei supreme asupra oricărei chestiuni de drept subsumate cauzei acţiunii deduse judecăţii instanţei de trimitere, întrucât, într-o interpretare contrară, rolul instanţelor de trimitere s-ar rezuma la o simplă activitate de trimitere şi apoi de preluare în hotărârile pronunţate a dezlegărilor date în mecanismul hotărârii prealabile.

Sintagma „chestiune de drept” nu poate fi sinonimă cauzei acţiunii, având un caracter autonom, iar condiţiile ce trebuie verificate pentru constatarea existenţei sale sunt cele conturate în jurisprudenţa dezvoltată în aplicarea dispoziţiilor art. 519-520 din Codul de procedură civilă.

Expunerea de motive din cuprinsul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 care evocă nevoia clarificării – încă dintr-o fază incipientă (cea a judecării cauzelor în fond) -, dar şi norma de trimitere din cuprinsul art. 4 al aceluiaşi act, potrivit căreia dispoziţiile acesteia se completează cu prevederile Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, îndreptăţesc concluzia că interpretarea literală şi izolată a dispoziţiilor art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, în sensul că nu s-ar impune condiţia existenţei unei reale chestiuni de drept asupra căreia urmează a se pronunţa instanţa supremă, nu este conformă literei şi spiritului actului normativ.

Pentru identitate de raţiune cu argumentaţia dezvoltată în mod constant în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie referitoare la mecanismul prevăzut de dispoziţiile art. 519-520 din Codul de procedură civilă în ceea ce priveşte caracterul veritabil al chestiunii de drept supuse interpretării, consideră că şi în cazul mecanismului instituit în baza Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 se impune ca problema de drept supusă dezlegării să fie din categoria celor care ridică serioase dificultăţi de interpretare a unor dispoziţii legale imperfecte, lacunare sau contradictorii sau a celor care prezintă o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor deduse judecăţii.

În raport cu cele expuse anterior, se constată că sesizarea formulată nu întruneşte condiţia de admisibilitate subsumată cerinţei ca aceasta să privească o „chestiune de drept” care să fie reală, a cărei dificultate să decurgă din complexitatea, neclaritatea sau dualitatea unui text de lege, nu arată circumstanţele sau dificultăţile întâmpinate sau considerentele care ar putea fundamenta o interpretare divergentă a normelor legale menţionate sau care ar oferi potenţialul de dificultate impus de prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 prin raportare la dispoziţiile art. 519-520 din Codul de procedură civilă.

În esenţă, sesizarea instanţei de trimitere relevă situaţia personalului plătit din fonduri publice care solicită acordarea premiilor prevăzute de art. 2 raportat la art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 116/2017, începând cu luna ianuarie 2018.

Instanţa apreciază că ipoteza legală a art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 116/2017 privind unele măsuri bugetare şi pentru modificarea Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice întruneşte condiţia de a constitui o normă clară, nesusceptibilă de interpretări diferite, de natură să nu permită calificarea întrebărilor instanţei de trimitere ca fiind unele privitoare la o „chestiune de drept” reală, aptă să declanşeze mecanismul de intervenţie a instanţei supreme în asigurarea unei jurisprudenţe uniforme, fiind descrisă cu suficientă claritate atât ipoteza de aplicare a normei ce prevede dreptul disputat, cât şi excepţiile de la aceasta.

În situaţia acestei sesizări nu se identifică o problemă de interpretare a normelor de drept, fiind suficientă aplicarea acestora în sensul clar şi evident al dispoziţiilor legale care transpare din simpla lor edictare.

Analiza sintagmelor „poate reţine” din cuprinsul dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 116/2017, respectiv „pot acorda” din cuprinsul dispoziţiilor art. 26 din Legea-cadru nr. 153/2017 referitoare la ordonatorii de credite prevăzuţi de aceste dispoziţii legale, cu atribuţii în acordarea unor premii lunare personalului plătit din fonduri publice, permite instanţei de trimitere soluţionarea justă a cauzei. De altfel, din cuprinsul încheierii de sesizare rezultă că instanţa de trimitere îşi expune punctul de vedere coerent în interpretarea şi aplicarea textelor legale anterior menţionate.

În ceea ce priveşte riscul dezvoltării unei jurisprudenţe neunitare, analiza chestiunii de drept se va face prin raportare la jurisprudenţa ataşată, ţinând cont de similitudinea de obiect a cauzelor.

Înalta Curte constată că hotărârile judecătoreşti comunicate de către tribunale şi curţile de apel au tranşat în mod unanim chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită, în sensul că în aplicarea dispoziţiilor art. 26 alin. (1) din Legeacadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice ordonatorii de credite pot acorda lunar premii de excelenţă, dacă apreciază necesar, neputând fi însă obligaţi în acest sens.

În consecinţă, nu se identifică existenţa unor divergenţe de practică judiciară care să conducă la concluzia că se impunea examinarea sesizării de către instanţa supremă pe calea mecanismului prevăzut de dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 raportate la art. 519-520 din Codul de procedură civilă.

În considerarea argumentelor expuse, constatând că nu este îndeplinită cerinţa de admisibilitate vizând existenţa unei veritabile probleme de drept, susceptibile să dea naştere unor interpretări diferite, de a căror lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzelor în curs de judecată, având un grad de dificultate care să justifice pronunţarea unei hotărâri prealabile în condiţiile art. 519-520 din Codul de procedură civilă şi ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, în temeiul art. 521 din Codul de procedură civilă, se impune respingerea ca inadmisibilă a sesizării.