Decizia nr. 148 din 5 mai 2025

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 2.609/1/2024, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Georgiana Toader, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite, desemnat în temeiul art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale în Dosarul nr. 23.630/3/2022.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat părţilor, însă acestea nu au depus puncte de vedere la raport.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizărilor în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularii şi obiectul sesizărilor

Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale a dispus, prin Încheierea din 18 septembrie 2024, în Dosarul nr. 23.630/3/2022, în temeiul art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluţionarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi a proceselor privind prestaţii de asigurări sociale (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024), sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: ” Dacă în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. III alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 130/2021 privind unele măsuri fiscal-bugetare, prorogarea unor termene, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, Societatea Română de Televiziune (serviciu public autonom, sub control parlamentar, a cărei organizare este reglementată prin lege organică) mai poate acorda tichete de masă în cursul anului 2022.”

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu nr. 2.609/1/2024. II. Dispoziţiile legale supuse interpretării

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 130/2021 privind unele măsuri fiscal-bugetare, prorogarea unor termene, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 130/2021: Art. III alin. (1): „În anul 2022 instituţiile şi autorităţile publice, astfel cum sunt definite la art. 2 alin. (1) pct. 30 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare, şi la art. 2 alin. (1) pct. 39 din Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, cu modificările şi completările ulterioare, indiferent de sistemul de finanţare şi de subordonare, inclusiv activităţile finanţate integral din venituri proprii, înfiinţate pe lângă instituţiile publice, nu acordă personalului din cadrul acestora bilete de valoare, cu excepţia tichetelor de creşă, reglementate de Legea nr. 165/2018 privind acordarea biletelor de valoare, cu modificările şi completările ulterioare.” III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale la data de 31.08.2022 cu nr. 23.630/3/2022, reclamantul Sindicatul pentru Unitatea Salariaţilor TV, în numele şi pentru membrii – persoane fizice, a solicitat în contradictoriu cu pârâta Societatea Română de Televiziune obligarea acesteia la plata către fiecare salariat reprezentat a sumei reprezentând contravaloarea tichetelor de masă aferente intervalului 1.01.2022-4.06.2022, în cuantum de 20,09 lei/zi lucrată, actualizată cu rata inflaţiei, precum şi plata dobânzii legale aplicate la suma datorată fiecărui salariat.

Prin Sentinţa civilă nr. 597 din 7 februarie 2023, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale în Dosarul nr. 23.630/3/2022, a fost respinsă acţiunea ca neîntemeiată.

S-a reţinut, în esenţă, că angajatorul pârât este o instituţie publică astfel cum aceasta este definită la art. 2 alin. (1) pct. 30 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 500/2002), chiar dacă are o lege proprie de organizare şi funcţionare, Legea nr. 41/1994 privind organizarea şi funcţionarea Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 41/1994). Prin urmare, chiar dacă părţile au inserat în contractul colectiv de muncă dreptul salariaţilor de a încasa tichete de masă, acest drept poate fi supus limitărilor legiuitorului care se aplică tuturor instituţiilor publice, astfel cum s-a întâmplat prin dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 130/2021. De asemenea, prin hotărârea apelată se mai reţine că prin contractul colectiv de muncă nu se pot institui drepturi aflate în contradicţie cu dispoziţiile legale, astfel cum rezultă şi din modul de redactare a art. 36 din Legea nr. 41/1994.

Aşadar, prima instanţă a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată, reţinând ca fiind aplicabilă interdicţia instituită de art. III alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 130/2021 potrivit căreia instituţiile publice nu pot să acorde în anul 2022 bilete de valoare, cu excepţia tichetelor de creşă, reglementate de Legea nr. 165/2018 privind acordarea biletelor de valoare, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 165/2018).

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul Sindicatul pentru Unitatea Salariaţilor TV, în numele membrilor de sindicat reprezentaţi, solicitând schimbarea în tot a hotărârii atacate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

În motivare, apelantul a susţinut că Societatea Română de Televiziune este o instituţie publică ce exercită un serviciu public autonom, a cărei organizare este reglementată printr-o lege organică, Legea nr. 41/1994. Din perspectivă salarială, Societatea Română de Televiziune are un regim special, reglementat prin Legea nr. 41/1994, în sensul că drepturile salariale corespunzătoare personalului se negociază prin contractul colectiv de muncă, motiv pentru care, în eventualitatea în care s-ar urmări derogarea de la regula menţionată, orice act normativ derogatoriu de la Legea nr. 41/1994 ar trebui să evidenţieze în mod expres că vizează Societatea Română de Televiziune.

A mai arătat că prin adoptarea Legii-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea-cadru nr. 153/2017), nu au fost modificate ori abrogate dispoziţiile Legii nr. 41/1994, astfel încât dispoziţiile art. 36, care prevăd că „salariile de bază şi celelalte drepturi de personal pentru salariaţii Societăţii Române de Radiodifuziune şi ai Societăţii Române de Televiziune se negociază prin contracte colective şi individuale de muncă”, erau în vigoare. De altfel, pentru a fi aplicabil un text legal care ar limita posibilitatea acordării unor bilete de valoare, este necesar ca actul normativ să precizeze în mod expres că limitarea se aplică şi în privinţa Societăţii Române de Televiziune, în raport cu principiul conform căruia exceptio est strictissimae interpretationis.

A învederat că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 110 alin. (1) din contractul colectiv de muncă potrivit cărora se pot acorda de către Societatea Română de Televiziune tichete de masă la valoarea nominală stabilită prin reglementări legale, în condiţiile bugetării sumelor necesare şi aprobării consiliului de administraţie. Pentru intervalul 1 ianuarie-4 iunie 2022, valoarea tichetului de masă a fost stabilită la suma de 20,09 lei pe zi lucrată. Cu toate acestea, începând cu februarie 2022, angajatorul nu şi-a îndeplinit această obligaţie.

Prin urmare, apelantul a solicitat să se aibă în vedere şi dispoziţiile art. 18 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 care se corelează cu dispoziţiile art. 10 şi art. 11 alin. (1) din Legea nr. 165/2018, care prevăd obligativitatea acordării tichetelor de masă lunar, ca alocaţie individuală de hrană.

Concluzionând, apelantul a susţinut că interdicţia instituită prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 130/2021 nu este aplicabilă Societăţii Române de Televiziune, activitatea personalului său fiind reglementată printr-o lege specială şi prin contractul colectiv de muncă.

Prin întâmpinarea formulată, intimata-pârâtă Societatea Română de Televiziune a solicitat respingerea apelului ca nefondat.

Intimata a arătat că pentru anul 2022 nu a acordat tichete de masă având în vedere dispoziţiile art. III din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 130/2021.

Însă intimata a mai arătat că forma iniţială a art. 110 din contractul colectiv de muncă prevedea posibilitatea asigurării pentru salariaţii săi a tichetelor de masă pentru anul 2019, sub rezerva îndeplinirii şi celorlalte condiţii agreate.

La data de 30 decembrie 2019, cu nr. 4, a fost înregistrat la Inspectoratul Teritorial de Muncă Bucureşti Actul adiţional nr. 3 la contractul colectiv de muncă, care a modificat, între altele, prevederile art. 110, în sensul că s-a decis acordarea, conform legii, pentru salariaţii încadraţi cu contract individual de muncă, de tichete de masă la valoarea nominală maximă stabilită prin reglementări legale, începând cu 1 ianuarie 2020.

Totodată, învederează intimata că are obligaţia de a respecta Normele metodologice privind angajarea, lichidarea, ordonanţarea şi plata cheltuielilor instituţiilor publice, precum şi organizarea, evidenţa şi raportarea angajamentelor bugetare şi legale, aprobate prin Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 1.792/2002, cu modificările şi completările ulterioare, prin care se statuează că: „La instituţiile publice la care operaţiunile sunt supuse controlului financiar preventiv delegat angajarea şi ordonanţarea cheltuielilor se efectuează şi cu viza prealabilă a controlorului delegat, conform legislaţiei în vigoare.”

Proiectul de angajament legal se prezintă pentru viza de control financiar preventiv propriu împreună cu „formularul «Propunere de angajare a unei cheltuieli în limita creditelor de angajament» sau împreună cu formularul «Propunere de angajare a unei cheltuieli în limita creditelor bugetare», după caz, potrivit modelelor prezentate în anexele nr. 1a) şi 1b) la prezentele norme metodologice”.

Aşadar, parcurgând procedura legală, Societatea Română de Televiziune a solicitat viza din partea controlorului delegat cu scopul de a proceda la efectuarea plăţilor, fiind o entitate supusă controlului financiar preventiv delegat.

Or, prin Nota de restituire nr. 30.342 din 26 ianuarie 2022, controlorul delegat din cadrul Ministerului Finanţelor – Direcţia generală de control financiar preventiv i-a comunicat că nu se avizează plata sumelor solicitate cu titlu de tichete de masă. Mai arată că până în prezent controlorul delegat nu a revizuit refuzul de viză, astfel că nu a fost posibilă efectuarea plăţilor.

Prin Încheierea de şedinţă pronunţată la 18 septembrie 2024, sesizarea a fost considerată admisibilă şi, în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, s-a dispus suspendarea judecăţii. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Analizând îndeplinirea cumulativă în cauză a condiţiilor de admisibilitate, Curtea a constatat că, având în vedere statutul juridic al angajatorului, există o dificultate în stabilirea prevederilor (legale/convenţionale) referitoare la acordarea tichetelor de masă în cazul salariaţilor Societăţii Române de Televiziune.

Astfel, Curtea a avut în vedere dispoziţiile Legii nr. 41/1994, conform cărora unitatea este un serviciu public autonom de interes naţional.

Reţinând că angajatorul împotriva căruia a fost promovată acţiunea în cauză este o instituţie publică (serviciu public autonom), a observat că Legea nr. 165/2018 privind acordarea biletelor de valoare, cu modificările şi completările ulterioare (inclusiv a tichetelor de masă), este aplicabilă, conform art. 3, printre altele şi instituţiilor publice centrale şi locale, aşa cum sunt definite la art. 2 pct. 30 din Legea nr. 500/2002, cu modificările şi completările ulterioare, şi la art. 2 pct. 39 din Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, cu modificările şi completările ulterioare, indiferent de sistemul de finanţare şi de subordonare, inclusiv cele finanţate integral din venituri proprii.

A făcut referire şi la dispoziţiile art. 2 pct. 30 din Legea nr. 500/2002, conform cărora noţiunea „instituţiile publice” reprezintă o denumire generică ce include, printre altele, şi instituţiile publice autonome.

Curtea a reţinut că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 165/2018 privind acordarea biletelor de valoare, cu modificările şi completările ulterioare (inclusiv a tichetelor de masă), şi că sindicatul reclamant invocă dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 41/1994 (forma în vigoare în perioada de referinţă 1.01.2022-4.06.2022) prin care s-a stabilit că salariile de bază şi celelalte drepturi de personal pentru salariaţii Societăţii Române de Radiodifuziune şi ai Societăţii Române de Televiziune se negociază prin contracte colective şi individuale de muncă, încheiate în condiţiile legii.

De asemenea, instanţa de apel a avut în vedere dispoziţiile art. 39 din Legea nr. 41/1994, conform cărora: (1) Sursele financiare (…) se constituie din alocaţii de la bugetul de stat, din venituri proprii şi din alte surse. (2) Pentru fondurile primite de la bugetul de stat, directorul general al Societăţii Române de Radiodifuziune şi cel al Societăţii Române de Televiziune au calitatea de ordonatori principali de credite bugetare, în condiţiile legii. (3) Activitatea financiară a Societăţii Române de Radiodifuziune şi a Societăţii Române de Televiziune se desfăşoară pe baza bugetelor proprii. (4) Conturile de execuţie a bugetelor celor două societăţi vor fi prezentate Parlamentului odată cu rapoartele anuale, cu avizul comisiilor pentru cultură, artă şi mijloace de informare în masă, precum şi al celor pentru buget, finanţe, reunite, ale celor două Camere ale Parlamentului, şi vor fi date publicităţii. (5) Din veniturile realizate din alte surse, consiliul de administraţie poate hotărî utilizarea unor sume pentru dotări şi retehnologizare.

În final s-a făcut referire la prevederile art. 44 din Legea nr. 41/1994, conform cărora utilizarea fondurilor Societăţii Române de Radiodifuziune şi ale Societăţii Române de Televiziune este supusă controlului organelor abilitate prin lege, potrivit provenienţei fondurilor respective (pe de o parte, pentru cele de la bugetul de stat, iar, pe de altă parte, pentru cele ce constituie venituri proprii reglementate de art. 44 din lege).

Instanţa de apel a apreciat că este îndeplinită şi condiţia de admisibilitate privitoare la obiectul litigiului din perspectiva art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, care ar trebui să se refere la plata drepturilor salariale sau de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, şi că aceasta constituie o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei.

Problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, conform evidenţelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Prin urmare, instanţa de trimitere a constatat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prevăzute de art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunilor de drept

Apelantul-reclamant a arătat că nu se impune sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, întrucât salariile de bază şi celelalte drepturi de personal pentru salariaţii Societăţii Române de Radiodifuziune şi ai Societăţii Române de Televiziune se negociază prin contracte colective şi individuale de muncă. Cum drepturile solicitate prin acţiunea ce face obiectul cauzei sunt prevăzute prin contractul colectiv de muncă încheiat între părţi, dispoziţiile art. III alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 130/2021 nu sunt aplicabile.

Angajatorul nu a exprimat nicio opinie cu privire la obiectul sesizării. VI. Punctul de vedere al completului care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Completul de judecată învestit cu soluţionarea apelului în Dosarul nr. 23.630/3/2022, exprimând-şi punctul de vedere, a arătat că acordarea tichetelor de masă depinde de stabilirea incidenţei în cauză a prevederilor art. III alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 130/2021.

Învederează că în situaţia în care se reţine că angajatorul Societatea Română de Televiziune este obligat să respecte prevederile legale referitoare la instituţiile publice – aşa cum a apreciat prima instanţă – se ajunge la concluzia că prin contractul colectiv de muncă nu se poate reglementa acordarea unor drepturi aflate în contradicţie cu dispoziţiile legale. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale

În mod unanim, toate instanţele care au răspuns consultării au apreciat că Societatea Română de Televiziune este o instituţie publică în sensul dispoziţiilor Legii nr. 500/2002, finanţată şi de la bugetul de stat, astfel că îi sunt aplicabile prevederile art. III alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 130/2021.

Aşadar, atât timp cât norma legală care reglementează interdicţia [art. III alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 130/2021] defineşte în mod clar sfera persoanelor vizate, fără a prevedea exceptări, nu există niciun temei pentru ca Societatea Română de Televiziune să fie exclusă de la aplicare. Dreptul la tichete de masă al membrilor de sindicat, izvorând din contractul colectiv de muncă, nu este unul absolut, ci acesta se acordă numai în limitele şi în condiţiile prevăzute de lege.

Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale a indicat Decizia civilă nr. 2.668 din 4 mai 2023 pronunţată în Dosarul nr. 13.984/3/2022, ca practică relevantă ce ilustrează aprecierea de către instanţă a caracterului neîntemeiat al criticilor formulate de apelantul-reclamant prin care se invocă obligaţia intimateipârâte de a acorda tichetele de masă în valoare de 20,09 lei/zi fiecărui membru de sindicat, începând cu luna ianuarie 2022 şi până la data pronunţării hotărârii judecătoreşti, conform art. 110 din Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate şi înregistrat la Inspectoratul Teritorial de Muncă cu nr. 204 din data de 23 mai 2018, modificat prin Actul adiţional nr. 3. În considerentele acesteia s-a reţinut că, întrucât prin dispoziţiile art. III alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 130/2021 este prevăzută o interdicţie expresă pentru instituţiile publice ca, în anul 2022, să acorde tichete de masă, rezultă că în sarcina pârâtei nu subzistă obligaţia de acordare a tichetelor de masă având ca temei contractul colectiv de muncă aplicabil la nivelul unităţii.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Decizia nr. 569 din 20 septembrie 2018 pronunţată de Curtea Constituţională, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 208 din 15 martie 2019, prin care s-a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 41/1994 privind organizarea şi funcţionarea Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune, cu referire la sintagma „servicii publice autonome de interes naţional”, precum şi ale art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale. La paragrafele 14 şi 16 din această decizie s-au reţinut următoarele: ” 14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că, în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 41/1994 privind organizarea şi funcţionarea Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune, cu referire la sintagma «servicii publice autonome de interes naţional», autoarea acesteia, în realitate, solicită Curţii Constituţionale să definească sintagma „servicii publice autonome de interes naţional”, întrucât este neclară. (…) 16. Societatea Română de Televiziune este o instituţie publică, fiind definită în art. 31 alin. (5) din Constituţie ca serviciu public autonom, sub control parlamentar, a cărei organizare este reglementată prin lege organică, fiind evident că este o entitate de drept public, astfel cum reiese din întreg conţinutul Legii nr. 41/1994. Astfel, autonomia se referă la faptul că aceasta nu se află în subordinea altei autorităţi publice. Spre exemplu, dispoziţiile art. 39 din Legea nr. 41/1994 prevăd că sursele financiare ale celor două societăţi se constituie din alocaţii de la bugetul stat, din venituri proprii şi din alte surse, iar conturile de execuţie a bugetelor celor două societăţi vor fi prezentate Parlamentului odată cu rapoartele anuale, cu avizul comisiilor pentru cultură, artă şi mijloace de informare în masă, precum şi al celor pentru buget, finanţe, reunite, ale celor două Camere ale Parlamentului, şi vor fi date publicităţii (din veniturile realizate din alte surse, consiliul de administraţie poate hotărî utilizarea unor sume pentru dotări şi retehnologizare).”

Decizia Curţii Constituţionale nr. 572 din 20 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 238 din 28 martie 2019, prin care s-a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate invocată şi s-a constatat că „dispoziţiile art. 36 alin. (2) din Legea nr. 41/1994 privind organizarea şi funcţionarea Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune sunt constituţionale în raport cu criticile formulate”. La paragrafele 16-18 din această decizie s-au reţinut următoarele: ” 16. Având în vedere statutul juridic al Societăţii Române de Radiodifuziune şi al Societăţii Române de Televiziune, acestea fiind servicii publice autonome de interes naţional, Curtea constată că este firesc ca drepturile de natură salarială ale salariaţilor să fie stabilite prin lege, mai ales că sursa de finanţare a acestor venituri este bugetul de stat. 17. În ceea ce priveşte posibilitatea negocierii unor clauze, în situaţia unor contracte colective de muncă încheiate în unităţi bugetare, prin Decizia nr. 292 din 1 iulie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 787 din 26 august 2004, Decizia nr. 768 din 18 septembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 717 din 23 octombrie 2007, Decizia nr. 1.414 din 4 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din 23 noiembrie 2009, Decizia nr. 1.250 din 7 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 16 noiembrie 2010, sau Decizia nr. 1.280 din 12 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 786 din 24 noiembrie 2010, Curtea Constituţională a arătat că aceste contracte colective de muncă încheiate pentru salariaţii instituţiilor publice au un regim juridic special, determinat de situaţia deosebită a părţilor acestor contracte. Astfel, cheltuielile necesare pentru funcţionarea instituţiilor publice, inclusiv drepturile salariale ale salariaţilor, sunt suportate de la bugetul de stat ori de la bugetele locale ale comunelor, ale oraşelor şi ale judeţelor, iar prevederile potrivit cărora contractele colective de muncă se pot încheia şi pentru salariaţii instituţiilor bugetare, dar prin care nu se pot negocia clauze referitoare la drepturile ale căror acordare şi cuantum sunt stabilite prin dispoziţii legale sunt în acord cu prevederile constituţionale. 18. Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 625 din 31 august 2012, prevede că prin contractele/acordurile colective de muncă încheiate în sectorul bugetar nu pot fi negociate sau incluse clauze referitoare la drepturi în bani şi în natură, altele decât cele prevăzute de legislaţia în vigoare pentru categoria respectivă de personal. Prin excepţie de la prevederile art. 129 alin. (3), contractele colective de muncă în sectorul bugetar se negociază, în condiţiile legii, după aprobarea bugetelor de venituri şi cheltuieli ale ordonatorilor de credite, în limitele şi în condiţiile stabilite prin acestea. Drepturile salariale din sectorul bugetar se stabilesc prin lege în limite precise, care nu pot constitui obiect al negocierilor şi nu pot fi modificate prin contracte colective de muncă. În cazul în care drepturile salariale sunt stabilite de legi speciale între limite minime şi maxime, drepturile salariale concrete se determină prin negocieri colective, dar numai între limitele legale [art. 138].” IX. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prin Decizia nr. 97 din 25 noiembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 22 ianuarie 2025, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a respins, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, în Dosarul nr. 5.157/3/2024, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile privind „prima de Crăciun pentru anul 2021, prevăzută de art. 108 alin. (2) din contractul colectiv de muncă înregistrat la Inspectoratul Teritorial de Muncă al Municipiului Bucureşti sub nr. 204/2018, şi salariul de bază minim brut acordat cu ocazia sărbătorilor legale de Crăciun şi Paşte 2022-2023, prevăzut de art. 139 alin. (2) din contractul colectiv de muncă înregistrat la Inspectoratul Teritorial de Muncă al Municipiului Bucureşti sub nr. 163/2022”. X. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Temeiul sesizării de faţă îl constituie prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, act normativ care cuprinde norme speciale de reglementare a procedurii hotărârii prealabile, în scopul asigurării unei practici judiciare unitare în materia litigiilor de muncă ale personalului plătit din fonduri publice, precum şi în materia asigurărilor sociale, parţial derogatorii de la procedura de drept comun reglementată prin dispoziţiile art. 519-521 din Codul de procedură civilă.

Admisibilitatea sesizării este circumscrisă atât condiţiilor speciale instituite prin art. 1 şi 2 ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, cât şi celor ce decurg din cuprinsul art. 519 şi 520 din Codul de procedură civilă, a căror incidenţă este atrasă ca efect al normei de trimitere din art. 4 al ordonanţei de urgenţă la prevederile Legii nr. 134/2010, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, cu ale cărei dispoziţii arată că se completează.

În lumina acestor dispoziţii legale, condiţiile de admisibilitate ale unei sesizări formulate în baza Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 sunt circumscrise următoarelor elemente: – existenţa unei cauze în curs de judecată, dintre cele la care se referă art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024; – instanţa de trimitere să judece cauza în primă instanţă ori în calea de atac; – sesizarea să privească o chestiune de drept de a cărei lămurire să depindă soluţionarea cauzei pe fond; – chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Evaluarea elementelor sesizării relevă întrunirea doar în parte a condiţiilor de admisibilitate mai sus enunţate.

Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost realizată de curtea de apel, secţia pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale care judecă în apel (în ultimă instanţă) – conform competenţelor sale legale prevăzute de art. 96 pct. 2 din Codul de procedură civilă şi art. 269 din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare – litigiul reclamanţilor, angajaţi ai Societăţii Române de Televiziune, care au formulat o acţiune în justiţie prin sindicatul lor pentru a obţine obligarea angajatorului (serviciu public autonom de interes naţional, finanţat şi din alocaţii de la bugetul de stat) la plata contravalorii tichetelor de masă aferente intervalului 1 ianuarie 2022 – 4 iunie 2022, drept indicat a avea originea în prevederile art. 110 alin. (1) din contractul colectiv de muncă înregistrat la ITM, dar a cărui plată a fost refuzată de angajator prin invocarea dispoziţiilor art. III din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 130/2021.

Pretenţiile deduse judecăţii se circumscriu unor drepturi salariale/de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, în sensul art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, aceasta luând în considerare şi faptul că, potrivit art. 36 alin. (1) din Legea nr. 41/1994, salariile de bază şi celelalte drepturi de personal pentru salariaţii Societăţii Române de Televiziune „se negociază prin contracte colective şi individuale de muncă, încheiate în condiţiile legii” şi că, potrivit art. 39 alin. (1) din aceeaşi lege, „Sursele financiare ale celor două societăţi se constituie din alocaţii de la bugetul de stat, din venituri proprii şi din alte surse”.

Ca atare, primele două condiţii de admisibilitate a sesizării sunt îndeplinite.

Cât priveşte cea de-a treia condiţie de admisibilitate în rândul celor anterior enunţate, anume ca problema supusă interpretării să se identifice într-o reală şi veritabilă chestiune de drept care să necesite recurgerea la mecanismul hotărârii prealabile, nu se verifică.

Sintagma „chestiune de drept” nu poate fi sinonimă cauzei acţiunii, ci are un caracter autonom, iar condiţiile ce trebuie verificate pentru constatarea existenţei sale sunt cele conturate în jurisprudenţa dezvoltată în aplicarea dispoziţiilor art. 519 şi 520 din Codul de procedură civilă. Cerinţa ca dezlegarea problemei de drept să reflecte o dificultate considerabilă este subsumată logic condiţiilor de admisibilitate a sesizărilor formulate atât în temeiul prevederilor art. 519 din Codul de procedură civilă, cât şi în temeiul art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, de vreme ce prin aceste mecanisme instanţa supremă realizează nemijlocit funcţia de asigurare a unei jurisprudenţe uniforme, hotărârea prealabilă reprezentând un mijloc eficient de a preveni apariţia practicii neunitare, în contextul în care instanţele de trimitere se confruntă cu chestiuni de drept ce au aptitudinea de a constitui izvor al jurisprudenţei neunitare, prin caracterul neclar, incomplet sau echivoc al normelor în analiză (Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 70 din 11 noiembrie 2024).

În jurisprudenţa completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a stabilit că obiectul procedurii trebuie să fie reprezentat de o normă legală incompletă sau neclară, care, pe baza unei interpretări juridice adecvate, consistente, poate primi înţelesuri şi aplicări divergente în situaţii cvasiidentice (Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 70 din 31 octombrie 2022). Ca atare, procedura hotărârii prealabile vizează rezolvarea de principiu a unei probleme de drept reale, esenţiale, controversate, care se impune cu evidenţă a fi lămurită şi care prezintă o dificultate de natură a reclama intervenţia instanţei supreme, în scopul înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii, având menirea de a elimina riscul apariţiei unei practici neunitare.

Aşa cum rezultă din motivarea sesizării, se înţelege că instanţa de trimitere identifică drept chestiune necesar a fi lămurită pe calea hotărârii prealabile determinarea aplicării art. III din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 130/2021 din punctul de vedere al sferei subiectelor destinatare, în considerarea statutului juridic particular al angajatorului în litigiu, Societatea Română de Televiziune, unitate ce constituie un serviciu public autonom de interes naţional şi ale cărei organizare şi funcţionare sunt reglementate prin Legea nr. 41/1994.

În alte cuvinte, aceasta solicită o dezlegare asupra statutului juridic al Societăţii Române de Televiziune pentru a se clarifica dacă entitatea menţionată constituie instituţie publică şi dacă, astfel fiind, aceasta este ţinută să respecte prevederile legale referitoare la instituţii publice, respectiv cele instituite prin art. III alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 130/2021, în contextul în care reclamanţii indică originea drepturilor, a căror recunoaştere o urmăresc, în contractul colectiv de muncă încheiat cu angajatorul, prin care însă nu se pot institui drepturi aflate în contradicţie cu dispoziţiile legii.

Aceasta întrucât, aşa cum rezultă din conţinutul clar şi neîndoielnic al art. III alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 130/2021, interdicţia de a acorda în anul 2022 personalului angajat bilete de valoare, cu excepţia tichetelor de creşă, reglementate prin Legea nr. 165/2018, vizează instituţiile şi autorităţile publice, astfel cum sunt definite la art. 2 alin. (1) pct. 30 din Legea nr. 500/2002 şi la art. 2 alin. (1) pct. 39 din Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, cu modificările şi completările ulterioare, indiferent de sistemul de finanţare şi de subordonare, inclusiv activităţile finanţate integral din venituri proprii, înfiinţate pe lângă instituţiile publice.

Deşi dezlegarea solicitată nu poartă chiar asupra obiectului raportului juridic litigios, ci asupra unei probleme conexe acestuia de care depinde soluţionarea cauzei pe fond – statutul de instituţie publică a Societăţii Române de Televiziune, raportat la care devin incidente prevederile art. III alin. (1) ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 130/2001 – sesizarea îşi păstrează caracterul inadmisibil prin aceea că chestiunea ridicată nu este una controversată, dificilă, neclară, ambiguă, aptă să genereze jurisprudenţă divergentă cât să necesite intervenţia instanţei supreme pe calea mecanismului preventiv de unificare jurisprudenţială.

Concură la această concluzie conţinutul clar al normelor relevante în analiză, respectiv: – cele ale art. 1 şi 2 din Legea nr. 41/1994 care descriu Societatea Română de Televiziune drept un serviciu public autonom de interes naţional, persoană juridică ce îşi desfăşoară activitatea sub control parlamentar, alături de cele ale art. 36 alin. (1) şi 39 din acelaşi act normativ, potrivit cărora salariile de bază şi celelalte drepturi de personal pentru salariaţii Societăţii Române de Televiziune se negociază prin contracte colective şi individuale de muncă, încheiate în condiţiile legii, în timp ce sursele de finanţare se constituie din alocaţii de la bugetul de stat, din venituri proprii şi din alte surse [veniturile din alte surse fiind destinate dotărilor şi retehnologizărilor, potrivit alin. (5)]; – cele ale art. 3 lit. a) din Legea nr. 165/2018, care menţionează între subiectele destinatare ale legii „instituţiile publice centrale şi locale, aşa cum sunt definite la art. 2 pct. 30 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare, şi la art. 2 pct. 39 din Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, cu modificările şi completările ulterioare, indiferent de sistemul de finanţare şi de subordonare, inclusiv cele finanţate integral din venituri proprii”; – cele ale art. 2 pct. 30 din Legea nr. 500/2002 care descriu instituţiile publice drept o denumire generică ce include Parlamentul, Administraţia Prezidenţială, ministerele, celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice, alte autorităţi publice, instituţiile publice autonome, precum şi instituţiile din subordinea/coordonarea acestora, finanţate din bugetele prevăzute la art. 1 alin. (2) (care menţionează, între altele, bugetele instituţiilor publice autonome, bugetele instituţiilor publice finanţate integral sau parţial din bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale, bugetele instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii).

Or, raportat la acestea, prevederile care interesează soluţionarea cauzei aflate pe rolul instanţei de trimitere sunt aplicabile, aşa cum se arată în cuprinsul art. III alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă nr. 130/2021, instituţiilor şi autorităţilor publice, astfel cum sunt definite la art. 2 alin. (1) pct. 30 din Legea nr. 500/2002 şi la art. 2 alin. (1) pct. 39 din Legea nr. 273/2006, indiferent de sistemul de finanţare şi de subordonare, inclusiv activităţile finanţate integral din venituri proprii, înfiinţate pe lângă instituţiile publice.

În acelaşi sens, al calificării sale ca instituţie publică, a statuat şi Curtea Constituţională prin Decizia nr. 569/2018, reţinând (în paragraful 16) că „Societatea Română de Televiziune este o instituţie publică, fiind definită în art. 31 alin. (5) din Constituţie ca serviciu public autonom, sub control parlamentar, a cărei organizare este reglementată prin lege organică, fiind evident că este o entitate de drept public, astfel cum reiese din întreg conţinutul Legii nr. 41/1994. Astfel, autonomia se referă la faptul că aceasta nu se află în subordinea altei autorităţi publice. Spre exemplu, dispoziţiile art. 39 din Legea nr. 41/1994 prevăd că sursele financiare (…) se constituie din alocaţii de la bugetul stat, din venituri proprii şi din alte surse, iar conturile de execuţie a bugetelor (…) vor fi prezentate Parlamentului odată cu rapoartele anuale, cu avizul comisiilor pentru cultură, artă şi mijloace de informare în masă, precum şi al celor pentru buget, finanţe, reunite, ale celor două Camere ale Parlamentului, şi vor fi date publicităţii (din veniturile realizate din alte surse, consiliul de administraţie poate hotărî utilizarea unor sume pentru dotări şi retehnologizare)”.

De altfel, toate aceste dispoziţii de lege ori considerentele mai sus redate ale deciziei Curţii Constituţionale sunt cunoscute instanţei de trimitere întrucât au fundamentat sesizarea acesteia, fără însă a se arăta care ar fi controversa care ar persista în legătură cu stabilirea exactă a statutului juridic al Societăţii Române de Televiziune din perspectiva a ceea ce interesează analiza şi ce aspecte ori elemente reclamă o intervenţie a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept pentru a statua în această privinţă, în contextul prezentat.

De asemenea, este de menţionat că, în mod unanim, instanţele consultate au exprimat opinia în sensul că Societatea Română de Televiziune este o instituţie publică în sensul dispoziţiilor Legii nr. 500/2002, a cărei finanţare se asigură şi de la bugetul de stat, astfel că acesteia îi sunt aplicabile dispoziţiile art. III alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 130/2021 şi, nu în ultimul rând, că prin Decizia nr. 97/2024 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins ca inadmisibilă o altă sesizare vizând acelaşi angajator, observându-se că nu s-a dedus soluţionării o veritabilă chestiune de drept, ci chiar pretenţiile aflate în dispută în litigiul de bază, privitoare la posibilitatea salariaţilor de a primi prima de Crăciun pe anul 2021 şi salariul de bază minim brut acordat cu ocazia sărbătorilor de Crăciun şi de Paşte în anii 2022-2023, drepturi prevăzute prin contractul colectiv de muncă, în condiţiile interdicţiilor instituite pentru instituţiile publice prin dispoziţiile art. 36 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018, art. III alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 130/2021 şi ale art. III din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 168/2022.

Soluţionând în atari termeni această primă sesizare, se înţelege, după cum se şi menţionează în partea de documentare a chestiunii de drept, că a fost considerată valabil fundamentată pe dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, acceptându-se, deci, implicit, că este privitoare la „stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale sau de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice”, tocmai evocându-se statutul juridic de instituţie publică a Societăţii Române de Televiziune, respectiv de serviciu public autonom de interes naţional, finanţat şi din alocaţii de la bugetul de stat, astfel cum rezultă din prevederile explicite ale Legii nr. 41/1994.

Astfel fiind, se constată că sesizarea formulată nu întruneşte condiţia de admisibilitate subsumată cerinţei ca aceasta să privească o chestiune de drept care să fie reală, a cărei dificultate să decurgă din complexitatea, neclaritatea sau dualitatea unui/unor text/texte de lege, chestiunea de drept sesizată, anume statutul de instituţie publică a Societăţii Române de Televiziune nefiind unul neclar, discutabil ori insuficient reglementat ci, dimpotrivă, consacrat neîndoielnic prin legea de organizare şi funcţionare a entităţii furnizoare a unui serviciu de interes public naţional şi receptat ca atare în jurisprudenţa şi opiniile instanţelor, în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ori în jurisprudenţa Curţii Constituţionale.

În considerarea acestor argumente, constatând că nu este îndeplinită cerinţa de admisibilitate vizând sesizarea unei veritabile chestiuni de drept susceptibile să dea naştere unor interpretări diferite, de a cărei lămurire să depindă soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată, având un grad de dificultate care să justifice intervenţia instanţei supreme şi pronunţarea unei hotărâri prealabile, în temeiul art. 521 din Codul de procedură civilă, sesizarea va fi respinsă ca inadmisibilă, nemaiimpunându-se verificarea celorlalte condiţii prevăzute de lege.