Decizia nr. 131 din 7 aprilie 2025

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 2.515/1/2024, a fost constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna magistrat-asistent Georgiana Toader, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizările formulate de Tribunalul Dâmboviţa – Secţia I civilă în Dosarul nr. 1.630/40/2022*.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, ce a fost comunicat părţilor, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, şi că nu s-au formulat puncte de vedere.

În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Tribunalul Dâmboviţa – Secţia I civilă a dispus, prin Încheierea din 3 octombrie 2024, în Dosarul nr. 1.630/120/2022*, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluţionarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi a proceselor privind prestaţii de asigurări sociale (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024), în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: ” Dacă dispoziţiile art. 36 alin. (2), art. 39 alin. (1) şi (2) din Legea-cadru nr. 153/2017 conferă dreptul de încadrare/reîncadrare prin asimilare a unui garderobier din cadrul unui spital judeţean pe unul din capitolele din anexa nr. III la Legea-cadru nr. 153/2017, în condiţiile în care personalul spitalului a fost încadrat pe anexa nr. VIII şi, ulterior, anexa nr. VII la Legea-cadru nr. 153/2017; Dacă dispoziţiile Legii-cadru nr. 153/2017, inclusiv art. 36 alin. (2), art. 39 alin. (1) şi (2) din acest act normativ, conferă dreptul de a încadra/reîncadra categoria de personal a garderobierilor din cadrul unui spital judeţean strict formal pe anexa VIII şi, ulterior, anexa nr. VII la Legea-cadru nr. 153/2017, însă prin asimilare cu funcţia de bază şi salarizarea aferente din altă anexă, în speţă anexa nr. III la acelaşi act normativ; dacă răspunsul la întrebarea anterioară este negativ atunci pe ce anexă şi capitol din aceasta la Legea-cadru nr. 153/2017 trebuia făcută încadrarea/reîncadrarea garderobierilor din spitalul judeţean; Dacă este supusă controlului de legalitate/temeinicie încadrarea/reîncadrarea în privinţa criteriilor de stabilire a capitolului din anexa nr. III la Legea-cadru nr. 153/2017 pe care s-a făcut încadrarea/reîncadrarea personalului, în condiţiile în care toate capitolele anexei respective prevăd funcţia de bază garderobier cu acelaşi salariu de bază şi coeficient de multiplicare, sau aspectul vizează exclusiv dreptul ordonatorului de apreciere/oportunitate; Dacă încadrarea/reîncadrarea garderobierilor din cadrul spitalului judeţean prin asimilare pe capitolul I din anexa nr. III la Legea-cadru nr. 153/2017 reprezintă un criteriu legal de excludere de la majorarea salarială prevăzută de art. IV din Legea nr. 42/2020, în condiţiile în care funcţia de garderobier cu acelaşi salariu de bază şi coeficient de multiplicare se regăseşte în toate capitolele din anexa nr. III la Legea-cadru nr. 153/2017, inclusiv în cazul categoriilor de personal avute în vedere de art. IV din Legea nr. 42/03.04.2020; în cazul unui răspuns negativ, dacă dreptul la majorarea prevăzută de art. IV din Legea nr. 42/2020 trebuie recunoscut în baza principiilor legalităţii, egalităţii şi nediscriminării prevăzute de art. 6 din Legea-cadru nr. 153/2017.”

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 4 noiembrie 2024, cu nr. 2.515/1/2024, termenul de judecată fiind stabilit la 7 aprilie 2025. II. Norma de drept intern ce formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile

Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Legea-cadru nr. 153/2017: art. 36 alin. (2) „În cazul în care funcţia deţinută nu se regăseşte în prezenta lege, reîncadrarea se face pe una dintre funcţiile prevăzute în anexe.” art. 38 alin. (1) „Prevederile prezentei legi se aplică etapizat, începând cu data de 1 iulie 2017.” art. 39 alin. (1) „Până la aplicarea integrală a prevederilor prezentei legi, pentru personalul nou-încadrat, pentru personalul numit/încadrat în aceeaşi instituţie/autoritate publică pe funcţii de acelaşi fel, inclusiv pentru personalul promovat în funcţii sau în grade/trepte profesionale, salarizarea se face la nivelul de salarizare pentru funcţii similare din cadrul instituţiei/autorităţii publice în care acesta este numit/încadrat sau din instituţiile subordonate acestora, în cazul în care nu există o funcţie similară în plată.” art. 39 alin. (2) „În situaţia în care prin aplicarea alin. (1) nu există funcţie similară în plată, nivelul salariului de bază, soldei de funcţie/salariului de funcţie, indemnizaţiei de încadrare pentru personalul nou-încadrat, pentru personalul numit/încadrat în aceeaşi instituţie/autoritate publică pe funcţii de acelaşi fel, inclusiv pentru personalul promovat în funcţii sau în grade/trepte profesionale, se stabileşte prin înmulţirea coeficientului prevăzut în anexe cu salariul de bază minim brut pe ţară garantat în plată în vigoare, la care se aplică, după caz, prevederile art. 10 privind gradaţia corespunzătoare vechimii în muncă.”

Legea nr. 42/2020 pentru modificarea Legii-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice: art. IV „Începând cu drepturile salariale aferente lunii august 2020, cuantumul brut al salariilor de bază de care beneficiază personalul din cadrul bibliotecilor naţionale sau de importanţă naţională, Bibliotecii Academiei Române, precum şi din cadrul muzeelor de importanţă naţională se majorează cu 30%, cu respectarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, cu modificările şi completările ulterioare.” III. Expunerea succintă a procesului

În Dosarul nr. 1.630/120/2022*, instanţa de trimitere este învestită cu judecarea cererii formulate de reclamanţi – persoane fizice, în contradictoriu cu pârâţii Spitalul Judeţean de Urgenţă Târgovişte şi Consiliul Judeţean Dâmboviţa, având ca obiect calcul drepturi băneşti.

Prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat obligarea unităţii medicale la acordarea unor drepturi de natură salarială constând în majorări salariale recunoscute prin dispoziţiile legale incidente.

Pârâtul spitalul judeţean a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, iar la solicitarea instanţei a depus precizări în sensul că încadrarea reclamanţilor s-a făcut începând cu data de 1 ianuarie 2018 conform anexei nr. VIII la Legea-cadru nr. 153/2017, însă cu funcţia de bază din anexa nr. III la Legea-cadru nr. 153/2017, întrucât în anexa nr. VIII nu erau prevăzute astfel de funcţii, şi că s-a ţinut cont de reîncadrarea personalului în baza art. 36 alin. (2) şi art. 39 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017. A mai precizat că, începând cu 1 iunie 2022, toţi salariaţii din cadrul spitalului judeţean care se regăseau pe anexa nr. VIII (inclusiv garderobierele) au fost încadraţi pe anexa nr. VII la Legea-cadru nr. 153/2017.

În şedinţa publică din 3 octombrie 2024, instanţa de trimitere, constatând incidenţa dispoziţiilor art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prin care să dea o rezolvare de principiu asupra chestiunii de drept ce face obiectul cauzei, iar apoi a suspendat judecata. IV. Motivele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării

Instanţa de trimitere a constatat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în raport cu dispoziţiile art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Prin precizările depuse la data de 2 octombrie 2024 în Dosarul nr. 1.630/120/2022* (rejudecare în al doilea ciclu procesual), reclamanţii au arătat că sunt de acord cu lămurirea chestiunii de drept puse în discuţie de instanţa de judecată. Au apreciat că problema este una actuală, care nu a mai făcut obiectul unei sesizări a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Pentru a nu se înţelege că ceea ce s-a solicitat a fi lămurit s-ar suprapune cu soluţia ce urmează a fi dispusă în cauză, reclamanţii au apreciat că se impune reformularea întrebării, respectiv: „dacă prin personalul din cadrul bibliotecilor naţionale sau de importanţă naţională, Bibliotecii Academiei Române, precum şi din cadrul muzeelor de importanţă naţională din formularea art. IV din Legea nr. 42 din 3 aprilie 2020 se înţelege doar personalul care lucrează efectiv în astfel de instituţii sau/şi personalul care este încadrat în familia ocupaţională corespunzătoare a acestora, indiferent de locul în care îşi desfăşoară activitatea.” VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea unor chestiuni de drept

Opinia instanţei asupra dezlegării chestiunilor de drept ce fac obiectul sesizării este în sensul că, deşi dispoziţiile art. 36 alin. (2), art. 39 alin. (1) şi (2) din Legea-cadru nr. 153/2017 conferă dreptul de încadrare/reîncadrare prin asimilare a unui garderobier din cadrul unui spital judeţean pe unul din capitolele din anexa nr. III la Legea-cadru nr. 153/2017, în condiţiile în care personalul spitalului a fost încadrat pe anexa nr. VIII şi, ulterior, pe anexa nr. VII la Legea-cadru nr. 153/2017, acestea nu conferă dreptul încadrării/reîncadrării doar formal, având în vedere finalitatea emiterii actului, şi anume stabilirea elementelor necesare salarizării. Totodată, în cazul categoriei de personal pentru care s-a identificat prin asimilare grila de salarizare, aceasta trebuie avută în vedere sub toate aspectele ce ţin de salarizarea respectivei categorii de personal cu care au fost asimilaţi reclamanţii. Deşi există un drept de apreciere al ordonatorului de credite în ceea ce priveşte criteriile de încadrare/reîncadrare conferit în virtutea atribuţiilor legale, în cauză acesta trebuie apreciat ca fiind limitat în măsura în care ordonatorul nu a arătat criteriile de încadrare/reîncadrare pe unul dintre capitolele anexei respective, având în vedere că funcţia de bază garderobier cu acelaşi salariu de bază şi coeficient de multiplicare se regăseşte în toate capitolele din anexa nr. III la Legea-cadru nr. 153/2017. Nu în ultimul rând, având în vedere indicarea în dispoziţiile art. IV din Legea nr. 42/2020 a sferei de aplicare prin referirea la instituţiile în care lucrează beneficiarii majorărilor respective, consideră că se poate deduce intenţia legiuitorului de a exclude alte categorii de personal. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

Din răspunsurile transmise de instanţele naţionale, la solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a rezultat o opinie unanimă în sensul că, în ipoteza în care funcţia ocupată se regăseşte în anexa nr. III la Legea-cadru nr. 153/2017, salarizarea personalului nonmedical din cadrul spitalelor publice finanţate integral din venituri proprii, aflate în subordinea, sub autoritatea sau în coordonarea Ministerului Sănătăţii, se realizează potrivit anexei nr. VII la Legea-cadru nr. 153/2017.

Curtea de Apel Timişoara a comunicat o decizie prin care s-a reţinut că salarizarea personalului tehnic, economic, social şi administrativ din cadrul unei unităţi sanitare se realizează în acord cu anexa nr. VII la Legea-cadru nr. 153/2017, iar nu cu anexa nr. III la acelaşi act normativ, fără a rezulta însă care sunt posturile ocupate efectiv de reclamanţi.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul de recursuri în interesul legii nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în mecanismele de unificare a practicii

Prin Decizia nr. 61 din 17 octombrie 2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1172 din 7 decembrie 2022, s-a statuat că: „În interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 2 alin. (1) lit. c) şi ale art. 36 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, salarizarea personalului tehnic, economic şi socioadministrativ din cadrul spitalelor publice finanţate integral din venituri proprii, aflate în subordinea, sub autoritatea sau în coordonarea Ministerului Sănătăţii, se realizează potrivit anexei nr. VII la Legea-cadru nr. 153/2017.”

Prin Decizia nr. 15 din 8 aprilie 2024, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 471 din 22 mai 2024, s-a respins, ca inadmisibilă, sesizarea în vederea lămuririi următoarei probleme de drept privind interpretarea art. IV din Legea nr. 42/2020, respectiv dacă dispoziţiile acestuia privind majorarea cuantumului brut al salariului de bază cu 30% se aplică şi personalului militar din cadrul muzeelor de importanţă naţională.

Prin Decizia nr. 79 din 18 noiembrie 2024, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1328 din 31 decembrie 2024, s-a stabilit că: ” În aplicarea dispoziţiilor art. 1 din anexa nr. VII a Legii nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, stabilirea nivelului de salarizare a personalului tehnic, economic şi socioadministrativ din cadrul spitalelor publice finanţate integral din venituri proprii, aflate în subordinea, sub autoritatea sau în coordonarea Ministerului Sănătăţii, nu trebuie să se realizeze la nivelul maxim al anului 2022. În interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 2 alin. (1) lit. c) şi ale art. 36 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, salarizarea personalului tehnic, economic şi socioadministrativ din cadrul spitalelor publice finanţate integral din venituri proprii, dar care nu se află în subordinea Ministerului Sănătăţii, se realizează potrivit anexei nr. VII la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare.” IX. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Prin Decizia nr. 185/2023 pronunţată de Curtea Constituţională, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 669 din 20 iulie 2023, s-a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 39 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, constatându-se că acestea sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Prin Decizia nr. 760/2020 pronunţată de Curtea Constituţională, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 85 din 27 ianuarie 2021, s-a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 39 alin. (2) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, constatându-se că acestea sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Prin Decizia nr. 327/2020 pronunţată de Curtea Constituţională, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1279 din 22 decembrie 2020, s-a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 38 alin. (1), (4) şi (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, constatându-se că acestea sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. De asemenea, s-a respins, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 39 alin. (2) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice. X. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au constatat că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate a sesizării, prevăzute de art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, în sensul că lipseşte cerinţa existenţei unei chestiuni de drept reale, dificile, fiind evident sensul clar, lipsit de echivoc al dispoziţiilor legale supuse interpretării. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, a constatat următoarele:

Primordial, s-a examinat dacă sesizarea de faţă este admisibilă din perspectiva mecanismului prevăzut de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, act normativ special care se completează cu dispoziţiile de drept comun prevăzute de art. 519 şi următoarele din Codul de procedură civilă, aşa cum trimite în mod expres art. 4 din ordonanţa de urgenţă.

Din coroborarea dispoziţiilor relevante cuprinse în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 cu cele ale Codului de procedură civilă, rezultă că sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, pe temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii de admisibilitate: a) existenţa unei cauze dintre cele prevăzute limitativ la art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, indiferent de natura şi obiectul proceselor, de calitatea părţilor ori de instanţa competentă să le soluţioneze; b) cauza să fie în curs de judecată în primă instanţă sau în calea de atac; c) existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire să depindă soluţionarea pe fond a cauzei; d) chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Nu există nicio îndoială că prima, a doua şi a patra condiţie de admisibilitate sunt îndeplinite în prezenta cauză.

Într-adevăr, prezenta sesizare vizează un litigiu care face parte din cele limitativ prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, întrucât pretenţiile deduse judecăţii se circumscriu unor drepturi salariale ale personalului salarizat din fonduri publice, fiind pe rolul unui complet de judecată specializat în litigii de muncă şi asigurări sociale din cadrul Tribunalului Dâmboviţa. De asemenea, sesizarea vizează o chestiune asupra căreia instanţa supremă nu a statuat în mod expres şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii.

Prin urmare, rămâne de stabilit doar dacă sesizarea îndeplineşte cea de-a treia condiţie de admisibilitate.

În această privinţă trebuie stabilit dacă cererea priveşte o chestiune dificilă de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei.

Astfel cum s-a conturat deja în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în ceea ce priveşte condiţia existenţei unei chestiuni de drept dificile, susceptibilă să dea naştere unor interpretări diferite, această cerinţă se referă la caracterul real şi serios al problemei de drept cu care a fost sesizată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În acest sens, s-a statuat în mod constant că, în declanşarea procedurii pronunţării unei hotărâri prealabile, trebuie să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită, pentru înlăturarea oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii (de exemplu, Decizia nr. 24 din 29 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 820 din 4 noiembrie 2015).

Prin urmare, chestiunile dificile de drept, în sensul paragrafului 9 din preambulul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, sunt acelea care, prin natura, gradul lor de complexitate sau alte circumstanţe, prezintă un aspect dificil şi neclar asupra căruia instanţa de trimitere necesită clarificări.

În ceea ce priveşte prezenta cerere, trebuie remarcat faptul că întrebările formulate sunt elaborate pe larg, incluzând mai multe aspecte în aceeaşi întrebare.

Sintetizând, prin întrebările adresate, instanţa de trimitere doreşte să afle: – dacă art. 36 alin. (2) şi art. 39 alin. (1) şi (2) din Legea-cadru nr. 153/2017 permit încadrarea/reîncadrarea garderobierilor dintr-un spital judeţean pe capitole din anexa nr. III, în condiţiile în care personalul nonmedical a fost încadrat anterior pe anexele nr. VIII şi nr. VII la lege; – dacă legea permite strict formal încadrarea garderobierilor pe anexa nr. VIII sau nr. VII, dar prin asimilare la funcţii şi salarizări din anexa nr. III la lege; – dacă asimilarea la anexa nr. III nu este legală, se pune întrebarea care altă anexă şi capitol din Legea-cadru nr. 153/2017 ar fi fost corecte pentru încadrare/reîncadrare, dacă încadrarea/reîncadrarea este supusă unui control de legalitate în funcţie de criteriile de stabilire a capitolului anexei nr. III, având în vedere uniformitatea funcţiei şi salariului de bază pe toate capitolele anexei; – dacă încadrarea garderobierilor prin asimilare pe capitolul I din anexa nr. III exclude legal dreptul la majorarea salarială prevăzută de art. IV din Legea nr. 42/2020, iar, în caz de excludere, dacă dreptul la majorare poate fi recunoscut pe baza principiilor legalităţii, egalităţii şi nediscriminării din art. 6 al Legii-cadru nr. 153/2017.

Înalta Curte reaminteşte că, în general, dacă norma juridică aplicabilă este suficient de clară şi nu lasă loc unor interpretări contradictorii sau ambigue, sesizarea Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este inadmisibilă.

De asemenea, existenţa unei jurisprudenţe constante sau unanime în aplicarea normei respective poate reprezenta un argument că nu există o veritabilă chestiune de drept.

În plus, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu este chemat să stabilească faptele unui caz concret, ci să interpreteze o normă juridică în sens general. Dacă întrebarea adresată completului implică, în concret, analiza unor aspecte factuale specifice, aceasta este inadmisibilă.

Instanţele de drept comun au obligaţia de a analiza şi soluţiona litigiile deduse judecăţii în baza faptelor şi normelor aplicabile. Sesizarea Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ar trebui să fie utilizată doar în situaţii în care există o dilemă juridică reală care depăşeşte capacitatea instanţei de drept comun de a decide.

Aceste consideraţii subliniază importanţa delimitării clare între problemele de drept (care pot fi dezlegate pe calea acestui mecanism) şi problemele de fapt (care sunt de competenţa instanţei de trimitere).

În raport cu aceste consideraţii de ordin general, Înalta Curte consideră că instanţa de trimitere nu urmăreşte interpretarea unei chestiuni de drept, ci doreşte lămuriri privind aplicarea unor norme clare la situaţia litigioasă în cauză, aspect care rezultă cu evidenţă din cele expuse în paragraful 38, întrucât în această situaţie aplicarea legii depinde mai mult de circumstanţele cauzei, ceea ce sugerează o evaluare de fapt.

În exemplul concret, analiza dacă o funcţie specifică – garderobier la Spitalul Judeţean de Urgenţă Târgovişte – se încadrează în criteriile definite de lege necesită o examinare a situaţiei factuale.

Pe de altă parte, chestiunea de drept referitoare la interpretarea şi aplicarea art. 36 alin. (2) şi art. 39 alin. (1) şi (2) din Legea-cadru nr. 153/2017, precum şi a art. IV din Legea nr. 42/2020 nu ridică probleme de interpretare şi aplicare în cauză.

Instanţa de trimitere nu a demonstrat dificultatea problemei de drept, respectiv că aceasta ar fi susceptibilă de interpretări diferite şi ar putea genera divergenţe serioase de jurisprudenţă, care să fie inconciliabile din perspectiva sa.

Dimpotrivă, din cuprinsul punctului de vedere exprimat de instanţa de trimitere în respectarea art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă reies argumente în favoarea unei singure soluţii, ceea ce nu este de natură să susţină teoria existenţei unei probleme dificile de drept ce necesită implicarea instanţei supreme în vederea clarificării ei.

Totodată, încheierea instanţei de trimitere nu cuprinde argumente privind caracterul îndoielnic, lacunar sau neclar al prevederilor invocate şi nu se motivează în ce constă dificultatea de interpretare a normelor menţionate.

Nici susţinerile reclamanţilor din cuprinsul cererii de chemare în judecată nu sunt de natură a demonstra dificultatea raţionamentului logico-juridic, iar o analiză a normelor legale incidente în cauză demonstrează că acestea sunt clare, accesibile şi previzibile.

Pe de altă parte, astfel cum rezultă din jurisprudenţa evidenţiată la pct. VIII din prezenta decizie, se constată că instanţa supremă a statuat anterior, în mecanismele de unificare a practicii judiciare, cu privire la salarizarea personalului nonmedical din cadrul spitalelor publice finanţate integral din venituri proprii, dar care nu se află în subordinea Ministerului Sănătăţii.

Chiar dacă nu au fost dezlegate chestiuni de drept identice celor ce fac obiectul sesizării de faţă, existenţa unor dezlegări anterioare are relevanţă pentru condiţia de admisibilitate a existenţei unei chestiuni de drept (a cărei trăsătură definitorie este caracterul său veritabil, potrivit celor deja expuse).

Or, în cazul modului de încadrare/reîncadrare salarială a personalului nonmedical din spitalele aflate în subordinea autorităţilor judeţene (cum este şi cazul garderobierilor), corelarea dezlegărilor anterioare date unor chestiuni de drept prin mecanismul hotărârii prealabile nu prezintă nicio dificultate, presupunând un demers facil de identificare a deciziilor relevante şi de aplicare corespunzătoare a acestora în circumstanţele particulare ale cauzei.

Aşa cum s-a antamat, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are rolul de a facilita judecătorului eliminarea ambiguităţilor sau dificultăţilor de interpretare a unor texte de lege, scopul prezentei proceduri nefiind acela de a transfera litigiul Înaltei Curţi.

Privirea de ansamblu asupra jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţate în unificarea practicii demonstrează că instanţa de trimitere dispune de reperele necesare aplicării legii la situaţia de fapt şi instanţa supremă nu consideră că există vreun motiv pentru care ar trebui să fie lămurite în continuare dispoziţiile legale.

Faţă de cele expuse, Înalta Curte constată că întrebările adresate de către Tribunalul Dâmboviţa nu relevă o chestiune de drept veritabilă, concluzie dedusă atât din conţinutul normativ clar al dispoziţiilor vizate de sesizare, cât şi din existenţa unor dezlegări anterioare date de instanţa supremă prin hotărâri obligatorii în materia vizată de normele invocate de instanţa de trimitere, ce pot oferi repere concrete de interpretare, utile în soluţionarea cauzei deduse judecăţii, astfel încât sesizarea este inadmisibilă, motiv pentru care nu este necesară verificarea în continuare a celorlalte condiţii de admisibilitate din art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024.

Prin urmare, constatând că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, în temeiul art. 521 din Codul de procedură civilă,