Decizia nr. 63 din 17 octombrie 2022

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 1.585/1/2022, a fost constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 37 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Elena Adriana Stamatescu, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 38 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Suceava – Secţia a II-a civilă în Dosarul nr. 164/334/2020.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, ce a fost comunicat părţilor, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; părţile nu au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept.

De asemenea, referă asupra faptului că au fost transmise de către instanţele naţionale hotărâri judecătoreşti pronunţate în materia ce face obiectul sesizării şi opinii teoretice exprimate de judecători, iar Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării.

În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Tribunalul Suceava – Secţia a II-a civilă a dispus, prin Încheierea din 29 iunie 2022, în Dosarul nr. 164/334/2020, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: în cazul acţiunii formulate de asigurătorul de răspundere civilă auto obligatorie împotriva propriului asigurat, dispoziţiile art. 58 lit. b) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 136/1995), se interpretează în sensul că natura şi durata termenului de prescripţie a dreptului material la acţiune sunt de 2 ani, conform dispoziţiilor art. 2.519 alin. (1) din Codul civil aplicabile dreptului la acţiune întemeiat pe un raport de asigurare, sau de 3 ani, potrivit prevederilor art. 2.517 şi/sau art. 2.528 alin. (1) din Codul civil, aplicabile acţiunii în regres/în răspundere civilă delictuală?

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 18 iulie 2022, cu nr. 1.585/1/2022, termenul de judecată fiind stabilit la 17 octombrie 2022. II. Norma de drept intern ce formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile

Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, cu modificările şi completările ulterioare Art. 58. – „Asigurătorul recuperează sumele plătite drept despăgubiri de la persoana răspunzătoare de producerea pagubei, în următoarele cazuri: (…) b) accidentul a fost produs în timpul comiterii unor fapte incriminate de dispoziţiile legale privind circulaţia pe drumurile publice ca infracţiuni săvârşite cu intenţie, chiar dacă aceste fapte nu s-au produs pe astfel de drumuri sau în timpul comiterii altor infracţiuni săvârşite cu intenţie; (…)”

Codul civil Art. 2.517. – „Termenul prescripţiei este de 3 ani, dacă legea nu prevede un alt termen.” Art. 2.519. – ” (1) Dreptul la acţiune întemeiat pe un raport de asigurare sau reasigurare se prescrie în termen de 2 ani. (…)” Art. 2.528. – ” (1) Prescripţia dreptului la acţiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea. (…)” III. Expunerea succintă a procesului

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Vatra Dornei, la data de 30 ianuarie 2020, reclamanta Societatea de Asigurare-Reasigurare X Asigurări – S.A., în faliment, prin lichidator judiciar Y, a solicitat instanţei obligarea pârâtului Z la plata sumei de 711.200 lei cu titlu de despăgubiri, precum şi a dobânzii legale calculate de la data introducerii acţiunii şi până la achitarea debitului.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că la data de 28 august 2015 pârâtul s-a deplasat cu autoturismul marca VW Golf pe raza localităţii A şi, din cauza vitezei excesive şi pe fondul consumului de alcool, a intrat cu roţile pe acostament, unde l-a surprins şi accidentat pe minorul B, victima decedând ca urmare a impactului.

Prin Sentinţa penală nr. 89 din 8 iunie 2016, pronunţată de Judecătoria Vatra Dornei în Dosarul nr. 2.100/334/2015, s-a stabilit vinovăţia pârâtului în producerea pagubei, fiind condamnat pentru fapta prevăzută de art. 336 alin. (1) din Codul penal. Sentinţa penală a rămas definitivă prin Decizia penală nr. 1.077 din 16 decembrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Suceava – Secţia penală şi pentru cauze cu minori, iar reclamanta a fost obligată la plata sumei totale de 711.200 lei în favoarea victimelor indirecte.

Întrucât împotriva societăţii de asigurare Autoritatea de Supraveghere Financiară a dispus intrarea în faliment, aceasta nu a mai deschis dosare de daună, iar cele aflate în lucru au fost predate către Fondul de garantare a asiguraţilor, în vederea instrumentării şi efectuării plăţii către păgubiţi, în condiţiile legii speciale. După pronunţarea hotărârii definitive de deschidere a procedurii falimentului, persoanele păgubite au avizat Fondul de garantare a asiguraţilor în vederea plăţii către creditorii de asigurare a indemnizaţiei, deschizându-se dosar de daună pentru suma de 711.200 lei, achitată (autovehiculul condus de persoana vinovată era asigurat RCA la societatea reclamantă). Plata s-a efectuat în temeiul art. 2, 3, 11 şi 13 din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 213/2015).

În conformitate cu dispoziţiile art. 100 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 85/2014), raportate la art. 18 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 213/2015, Fondul de garantare a asiguraţilor a solicitat şi lichidatorul judiciar a înregistrat la masa credală a debitoarei X toate sumele, dobânzile şi/sau cheltuielile pe care Fondul de garantare a asiguraţilor le-a achitat din resursele sale, în vederea recuperării lor.

Reclamanta a invocat dispoziţiile art. 1.472 din Codul civil şi a arătat că dreptul de regres îi revine asigurătorului, care urmează să recupereze suma de 711.200 lei de la pârât, având în vedere că paguba s-a produs din culpa sa exclusivă. Reclamanta a mai invocat dispoziţiile art. 58 lit. b) din Legea nr. 136/1995, coroborate cu prevederile art. 1.349 din Codul civil, învederând că infracţiunea prevăzută de art. 336 alin. (1) din Codul penal comisă de pârât este săvârşită cu intenţie, iar acesta a luat cunoştinţă încă de la deschiderea dosarului penal că asigurătorul urmează să recupereze de la el despăgubirea achitată persoanelor păgubite, fiind întrunite în speţă elementele constitutive ale răspunderii delictuale. În plus, a susţinut că în cazurile prevăzute de art. 58 din Legea nr. 136/1995 este vorba despre o agravare considerabilă a riscului asigurat, întrucât autovehiculul nu este utilizat în condiţii normale, iar acest risc nu poate fi preluat în final de către asigurătorul RCA, motiv pentru care legea a prevăzut dreptul de recuperare.

În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 1.349 din Codul civil şi ale art. 58 lit. b) din Legea nr. 136/1995.

Pârâtul a formulat întâmpinare, prin care, printre alte excepţii şi apărări, a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune raportat la dispoziţiile art. 2.519 din Codul civil. Astfel, a arătat că acţiunea reclamantei îşi are izvorul în contractul de asigurare, motiv pentru care termenul de prescripţie este cel prevăzut de art. 2.519 din Codul civil, potrivit căruia dreptul la acţiune întemeiat pe un raport de asigurare sau reasigurare se prescrie în termen de 2 ani. Or, acţiunea de faţă a fost promovată la data de 30 ianuarie 2020, cu mult după trecerea termenului de 2 ani de la data plăţii despăgubirilor – 20 iulie 2017, iar sentinţa penală pronunţată în Dosarul nr. 2.100/334/2015 a rămas definitivă la data de 16 decembrie 2016.

Reclamanta a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, motivat de faptul că, pe de o parte, persoanei vătămate, străine de convenţia de asigurare, nu i se poate opune această înţelegere, iar, pe de altă parte, persoana vătămată este chemată să răspundă strict în condiţiile art. 1.349 din Codul civil, în ipoteza întrunirii tuturor elementelor constitutive ale răspunderii civile delictuale.

În acest sens a invocat Decizia nr. 831 din 8 mai 2017, pronunţată în Dosarul nr. 25.474/3/2016 de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a V-a civilă, fundamentele acestei decizii regăsindu-se şi în prezent în dispoziţiile art. 2.210 din Codul civil, din care rezultă în mod cert că subrogarea asigurătorului este legată de două elemente importante, respectiv data plăţii despăgubirii şi întinderea despăgubirii plătite.

Astfel, plata despăgubirii oferă caracter cert creanţei care face obiectul acţiunii în regres, acesta fiind momentul în care asigurătorul are calitatea necesară de a efectua demersurile împotriva persoanei vinovate de producerea accidentului. Momentul plăţii despăgubirii marchează naşterea dreptului de regres, care nu este dreptul la acţiune al asiguratului, transferat în patrimoniul asigurătorului.

În acelaşi timp, data plăţii despăgubirii marchează naşterea în patrimoniul asigurătorului a creanţei certe, ce poate fi realizată pe calea unei acţiuni în pretenţii, dreptul de regres al asigurătorului fiind un drept nou şi diferit, prin natură juridică şi obiect, de dreptul la acţiune al asiguratului.

Prin urmare, doar în limitele despăgubirii plătite, asigurătorul este subrogat de drept şi fără nicio altă formalitate în toate drepturile plătite, în toate drepturile asiguratului sau beneficiarului asigurării contra celor răspunzători de producerea pagubei.

În măsura în care asiguratul a fost despăgubit, asigurătorul va avea o acţiune împotriva celui vinovat pentru indemnizaţia plătită, însă urmează a o avea din momentul efectuării plăţii.

Astfel cum rezultă din ordinele de plată ataşate la dosar, despăgubirile au fost achitate în 20 iulie 2017, iar cererea de chemare în judecată a fost înregistrată în data de 30 ianuarie 2020. În această situaţie, acţiunea este introdusă în termenul legal, prescrierea intervenind numai în data de 20 iulie 2020.

Prin Sentinţa civilă nr. 332 din 9 iulie 2020, Judecătoria Vatra Dornei a respins excepţia netimbrării cererii de chemare în judecată, excepţia lipsei calităţii de reprezentant a societăţii reclamante şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, invocate de pârât prin întâmpinare; a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârât prin întâmpinare, şi a respins ca prescrisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Societatea de Asigurare-Reasigurare X Asigurări – S.A., în faliment, prin lichidator judiciar.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut, faţă de excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, că la momentul producerii riscului asigurat pârâtul avea calitatea de asigurat al societăţii reclamante, în baza unui contract de asigurare, ceea ce atrage incidenţa prevederilor art. 2.519 din Codul civil.

Termenul general de prescripţie de 3 ani este incident doar în situaţia în care acţiunea în regres este îndreptată împotriva unui terţ faţă de contractul de asigurare, iar nu în cazul în care asigurătorul se îndreaptă împotriva asiguratului care se face vinovat de producerea prejudiciului, în temeiul prevederilor art. 58 lit. b) din Legea nr. 136/1995.

Art. 2.523 din Codul civil stabileşte că „Prescripţia începe să curgă de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui”. Or, reclamanta din prezenta pricină a cunoscut prejudiciul, inclusiv întinderea acestuia, precum şi pe cel ce se face vinovat de producerea acestui prejudiciu, la data de 16 decembrie 2016, când hotărârea de condamnare a pârâtului a rămas definitivă prin decizia Curţii de Apel Suceava.

Acesta este momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie de 2 ani, prevăzut de art. 2.519 din Codul civil. Faţă de această stare de fapt, dreptul material la acţiune al reclamantei s-a prescris.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta, prin lichidator judiciar, solicitând admiterea apelului şi anularea sentinţei apelate, admiterea excepţiei necompetenţei materiale a Judecătoriei Vatra Dornei, casarea sentinţei apelate cu reţinerea cauzei spre judecare, respingerea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, admiterea cererii de chemare în judecată.

În motivarea cererii de apel, reclamanta a susţinut că dreptul de regres al asigurătorului în contra persoanei vinovate nu este recunoscut în considerarea vreunui raport juridic preexistent ori concomitent şi distinct de raportul juridic delictual primar determinat de fapta cauzatoare de prejudiciu, ci în strânsă legătură cu acesta, indemnizaţia de asigurare înlocuind în parte sau în tot dreptul subiectiv de creanţă al persoanei păgubite. Un asemenea drept material la acţiunea în regres se naşte pe cale de subrogaţie legală – art. 1.593 alin. (1) şi (2) din Codul civil, dreptul de creanţă născut în patrimoniul asigurătorului persoanei vătămate fiind identic cu cel al acestuia din urmă, adică dreptul de reparaţie ce i s-a transmis cu prilejul indemnizării persoanei vătămate asigurate.

Dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 136/1995, respectiv cele ale art. 2.210 din Codul civil marchează caracterul legal al unei astfel de subrogaţii, pentru a o distinge de cea convenţională.

Aşadar, în cazul în care asigurătorul care a indemnizat persoana vătămată ar exercita un astfel de regres, persoana vinovată poate opune reclamantului asigurător toate apărările şi excepţiile pe care le-ar fi putut ridica şi în contra persoanei vătămate, inclusiv împlinirea termenului general de prescripţie extinctivă – art. 1.597 alin. (2) din Codul civil, persoana vătămată neputând distinge după cum cel ce reclamă în contra sa un prejudiciu ar fi persoana într-adevăr păgubită ori asigurătorul acesteia, dreptul subiectiv civil relativ ce i se opune fiind, în esenţă, unul şi acelaşi, de reparaţie a pagubei suferite, tot unică fiind şi obligaţia corelativă de reparaţie.

Cadrul juridic astfel creat nu poate avea ca fundament substanţial decât raportul juridic delictual, efectele acestuia neputându-se răsfrânge în niciun fel asupra sa, obligaţia ce îi incumbă rămânând aceeaşi – aceea de a repara prejudiciul cauzat persoanei păgubite, doar creditorul acesteia schimbându-se prin subrogarea asigurătorului în locul persoanei păgubite, dreptul subiectiv la reparaţie rămânând neschimbat.

Prin plata indemnizaţiei, asigurătorul nu devine titularul unui drept subiectiv distinct de dreptul la reparaţie deţinut de persoana păgubită, pentru a beneficia de un alt drept material la acţiune în contra persoanei vinovate de pagubă, ci prin subrogaţie legală, respectivul drept la reparaţie fiindu-i transmis ope legis de la persoana păgubită, întocmai cum acesta se prezenta la momentul transmiterii prin subrogaţie, împreună cu dreptul material la acţiune născut la momentul când şi paguba şi persoana ce au produs-o au fost identificate.

Dreptul la acţiune în regres al asigurătorului care a indemnizat persoana păgubită în contra persoanei vinovate de producerea prejudiciului este supus termenului general de prescripţie de 3 ani, potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat (Decretul nr. 167/1958), care începe să curgă de la data efectuării plăţii de către asigurător, astfel cum a statuat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia comercială, prin Decizia nr. 3.341 din 8 iulie 2003, iar nicidecum termenului special de prescripţie de 2 ani aplicabil în raporturile de asigurare, prevăzut de art. 3 alin. (2) din acelaşi act normativ.

Luând în considerare dispoziţiile art. 2.523 din Codul civil, nu se poate vorbi despre curgerea termenului de prescripţie anterior naşterii unui drept la acţiune, drept pe care reclamanta l-a dobândit numai din momentul efectuării plăţii despăgubirii de către Fondul de garantare a asiguraţilor, respectiv 20 iulie 2017, deoarece asigurătorul îşi exercită dreptul de regres în nume propriu, ca titular al creanţei, iar nu ca reprezentant al asiguratului.

Intimatul-pârât a depus întâmpinare la cererea de apel, prin care a solicitat respingerea apelului şi menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei apelate, reluând argumentele invocate în faţa instanţei de fond.

În cauză, în şedinţa publică din 15 iunie 2022, tribunalul a pus în discuţia contradictorie a părţilor sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept privind natura şi durata termenului de prescripţie în cazul acţiunii asigurătorului RCA formulate în temeiul art. 58 lit. b) din Legea nr. 136/1995, iar nu în baza art. 25 lit. b) din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 132/2017).

Prin Încheierea pronunţată la 29 iunie 2022 s-a admis sesizarea şi, în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, s-a dispus suspendarea judecăţii. IV. Motivele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării

Instanţa de trimitere a constatat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

Astfel, de lămurirea chestiunii de drept depinde soluţionarea pe fond a cauzei, întrucât în baza interpretării acestor dispoziţii legale, alăturat altor argumente, instanţa de fond a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârât prin întâmpinare, şi a respins cererea de chemare în judecată, ca fiind prescrisă.

Aceste aspecte sunt repuse în discuţie şi în faţa instanţei de control judiciar, prin apelul formulat de reclamantă fiind susţinută calificarea acţiunii ca fiind în regres în drepturile persoanei păgubite, prin grefarea acesteia pe răspunderea civilă delictuală, iar nu în relaţie cu raporturile de asigurare născute din contractul de asigurare de răspundere civilă auto încheiat cu pârâtul, astfel că stabilirea naturii şi duratei termenului de prescripţie, în ipoteza exercitării acţiunii formulate de asigurătorul de răspundere civilă auto obligatorie împotriva propriului asigurat, în temeiul art. 58 lit. b) din Legea nr. 136/1995, este esenţială pentru justa soluţionare a apelului de faţă.

Problema de drept enunţată este nouă, deoarece, prin consultarea jurisprudenţei, s-a constatat că asupra acestei probleme Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o altă hotărâre.

Singura referinţă identificată în jurisprudenţa instanţei supreme vizează considerentele Deciziei nr. 13 din 18 mai 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.309 din 30 decembrie 2020, paragraful 84, potrivit cărora „Reiese că diferenţa specifică în cazul litigiilor cu care au fost învestite instanţele faţă de un litigiu de drept comun în răspundere civilă delictuală constă în chestiunea privind existenţa şi întinderea răspunderii asigurătorului RCA, prevăzute în contractul RCA, în conformitate cu prevederile art. 6 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 132/2017, aceasta întrucât întinderea răspunderii civile delictuale a asiguratului nu poate depăşi întinderea răspunderii contractuale a asigurătorului RCA, până la atingerea limitelor de răspundere prevăzute în asigurarea RCA, cum se arată în art. 22 alin. (7) din acelaşi act normativ. Menţionatul aspect al existenţei răspunderii contractuale a asigurătorului urmează a fi avut în vedere şi cu ocazia analizării dreptului societăţii de asigurare de a recupera sumele plătite drept despăgubire de la persoana răspunzătoare de producerea prejudiciului, în situaţiile reglementate de lege, potrivit art. 25 din Legea nr. 132/2017”, iar art. 25 lit. b) din Legea nr. 132/2017 [Asigurătorul RCA are dreptul de a recupera sumele plătite drept despăgubire de la persoana răspunzătoare de producerea prejudiciului, în următoarele situaţii: (…) b) accidentul a fost produs în timpul comiterii unor fapte incriminate de dispoziţiile legale privind circulaţia pe drumurile publice ca infracţiuni săvârşite cu intenţie, chiar dacă aceste fapte nu s-au produs pe astfel de drumuri sau în timpul comiterii altor infracţiuni săvârşite cu intenţie] are un conţinut similar cu art. 58 lit. b) din Legea nr. 136/1995.

Problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, conform evidenţelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Cauza se află pe rolul unei instanţe de control judiciar, Tribunalul Suceava – Secţia a II-a civilă, învestită cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, conform art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă, în forma în vigoare la data înregistrării cererii de chemare în judecată (30 ianuarie 2020). V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Apelanta-reclamantă apreciază că în cauza pendinte sunt aplicabile prevederile art. 58 din Legea nr. 136/1995, având în vedere că raportul juridic s-a născut sub imperiul acestei legi, raportat la data încheierii poliţei de asigurare din 24 iulie 2015, şi, în consecinţă, sesizarea trebuie să aibă în vedere această prevedere legală, nicidecum pe cea cuprinsă în art. 25 lit. b) din Legea nr. 132/2017.

În conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 136/1995, este obligatorie asigurarea de răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de autovehicule supuse înmatriculării/înregistrării în România. Regimul juridic al contractului de asigurare obligatoriu este conturat de art. 3 din Legea nr. 136/1995, în vigoare la data naşterii raportului de drept.

Asigurarea de răspundere civilă funcţionează ca o asigurare împotriva riscului de a plăti despăgubiri către terţii prejudiciaţi prin fapta ilicită ce atrage răspunderea civilă a asiguratului. Prin asigurarea obligatorie se urmăreşte în principal protejarea victimelor accidentelor de circulaţie prin repararea prejudiciilor suferite de acestea (prin avarierea sau distrugerea bunurilor ori prin vătămarea corporală sau decesul unor persoane), sfera cuprinderii în asigurare fiind lărgită considerabil prin art. 51 din Legea nr. 136/1995.

Cele patru cazuri de regres reglementate de art. 58 din Legea nr. 136/1995 permit recuperarea despăgubirilor plătite acolo unde, faţă de gravitatea culpei persoanei responsabile şi a periculozităţii sociale a faptei săvârşite, suportarea definitivă a despăgubirilor plătite de asigurător ar fi în contradicţie cu funcţia preventivă şi educativă a responsabilităţii civile şi cu principiile de bază ale funcţionării asigurării.

Din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 2.210 din Codul civil, în limitele indemnizaţiei plătite, asigurătorul este subrogat în toate drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării împotriva celor răspunzători de producerea pagubei, cu excepţia asigurărilor de persoane.

Dacă s-ar accepta teza potrivit căreia dreptul la regres al asigurătorului, prevăzut de dispoziţiile art. 2.210 din Codul civil, ar fi unul distinct şi propriu, întemeiat pe un drept material izvorât din asigurare, ar însemna să fie ignorată natura juridică a răspunderii persoanei vinovate faţă de asigurător, fondată pe subrogaţia reală, aceea de răspundere civilă delictuală şi nicidecum contractuală.

Astfel, apelanta-reclamantă apreciază că dreptul la acţiune în regres al asigurătorului care a indemnizat persoana păgubită în contra persoanei vinovate de producerea prejudiciului este supus termenului general de prescripţie de 3 ani, potrivit dispoziţiilor art. 2.517 din Codul civil, care începe să curgă de la data efectuării plăţii de către asigurător, iar nicidecum termenul special de prescripţie de 2 ani, aplicabil în raporturile de asigurare, prevăzut de art. 2.519 din Codul civil.

Intimatul-pârât, prin reprezentantul convenţional prezent în instanţă la termenul de judecată din 15 iunie 2022, a arătat că este de acord cu sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie privind dezlegarea chestiunii de drept, fără a dezvolta motive în argumentarea poziţiei sale procesuale.

După comunicarea raportului întocmit de judecătoriiraportori, în condiţiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, părţile nu au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Completul de judecată învestit cu soluţionarea apelului în Dosarul nr. 164/334/2020 a arătat că interpretarea noţiunilor legale în discuţie constituie un motiv de apel determinant pentru soluţionarea căii de atac, având în vedere că, prin sentinţa apelată, Judecătoria Vatra Dornei a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins cererea de chemare în judecată ca fiind prescrisă, apreciind a fi aplicabile în cauză prevederile art. 2.210 alin. (1) şi art. 2.519 din Codul civil referitoare la prescripţia dreptului material la acţiune întemeiat pe un raport de asigurare, iar împotriva acesteia reclamanta a formulat apel, prin care a solicitat respingerea acestei excepţii, în considerarea greşitei încadrări, faţă de natura acţiunii ca fiind de regres în drepturile persoanei păgubite, grefată pe acţiunea în răspundere civilă delictuală împotriva persoanei răspunzătoare de producerea prejudiciului (în cazul său – împotriva propriului asigurat RCA) şi întemeiată pe dispoziţiile art. 1.349 din Codul civil şi art. 58 lit. b) din Legea nr. 136/1995, iar nu pe raporturile născute din contractul de asigurare.

Astfel, o eventuală prezentare a opiniei instanţei de apel cu privire la natura şi durata termenului de prescripţie a dreptului material la acţiune, faţă de soluţia primei instanţe şi poziţiile divergente ale părţilor, ar echivala cu o antepronunţare în cauză asupra dezlegării căii de atac. Totodată, având în vedere Decizia nr. 43 din 7 iunie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1051 din 3 noiembrie 2021, instanţa de apel observă că instanţa supremă a apreciat ca admisibilă sesizarea fără o exprimare a punctului de vedere al instanţei, în contextul în care o atare opinie ar fi echivalat cu dezlegarea efectivă a unui motiv prezentat de părţi în calea de atac. Din această perspectivă, instanţa de apel apreciază că punctul său de vedere asupra chestiunii de fond nu constituie o cerinţă indispensabilă, ci are mai mult un rol consultativ în procedura stabilită de legiuitor. Principalul motiv al absenţei prezentării unei opinii pe fondul sesizării rămâne însă riscul unei vădite antepronunţări asupra chestiunii de drept de a cărei dezlegare depinde soluţionarea apelului. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

La solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţele naţionale au comunicat un număr semnificativ de hotărâri judecătoreşti, precum şi opinii teoretice ale magistraţilor, conturându-se existenţa unor orientări jurisprudenţiale diferite.

Astfel, într-o opinie, s-a apreciat că, în situaţia acţiunii formulate de asigurătorul de răspundere civilă auto obligatorie împotriva propriului asigurat, în cazul incidenţei dispoziţiilor art. 58 lit. b) din Legea nr. 136/1995, este aplicabil termenul general de prescripţie de 3 ani, reglementat de art. 2.517 şi art. 2.528 din Codul civil, iar nu termenul special de 2 ani, instituit de art. 2.519 alin. (1) din Codul civil.

S-a argumentat că din cuprinsul art. 58 din Legea nr. 136/1995 reiese că acţiunile pe care le reglementează nu au izvor contractual, ci unul legal, fiind determinate de săvârşirea unor fapte ilicite, contrare legii, iar nu de încălcarea unor obligaţii contractuale. Mai mult, regresul se poate exercita împotriva oricărei persoane care este răspunzătoare de producerea pagubei, iar nu, în mod necesar, împotriva cocontractantului sau a asiguratului.

Aşadar, concluzia care se impune este că acţiunea reglementată de art. 58 din Legea nr. 136/1995 nu este una contractuală, ci delictuală.

În acest sens au fost comunicate hotărâri judecătoreşti şi au fost exprimate opinii teoretice de către Tribunalul Neamţ – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, Secţia a VI-a civilă a Curţii de Apel Bucureşti, o parte a judecătorilor Secţiei a VI-a civile a Tribunalului Bucureşti şi ai Tribunalului Ilfov, Secţia civilă a Tribunalului Giurgiu, Judecătoria Bolintin-Vale, Secţia a II-a civilă, de insolvenţă şi litigii cu profesionişti şi societăţi a Curţii de Apel Constanţa, Tribunalul Constanţa – Secţia a II-a civilă, Tribunalul Bistriţa-Năsăud, Judecătoria Bistriţa, Judecătoria Năsăud, Secţia a II-a civilă a Curţii de Apel Cluj, Secţia a II-a civilă a Curţii de Apel Craiova, Tribunalul Dolj – Secţia a II-a civilă, Tribunalul Gorj – Secţia a II-a civilă, judecătoriile Slatina şi Balş, Tribunalul Galaţi, Tribunalul Vrancea, Curtea de Apel Iaşi, Judecătoria Iaşi, Judecătoria Câmpina, Tribunalul Botoşani, judecătoriile Darabani şi Suceava, Curtea de Apel Târgu Mureş, Curtea de Apel Timişoara.

Într-o altă opinie s-a apreciat că, în cazul acţiunii formulate de asigurătorul de răspundere civilă auto obligatorie împotriva propriului asigurat, dispoziţiile art. 58 lit. b) din Legea nr. 136/1995 se interpretează în sensul că natura şi durata termenului de prescripţie a dreptului material la acţiune sunt de 2 ani conform dispoziţiilor art. 2.519 alin. (1) din Codul civil, aplicabile dreptului la acţiune întemeiat pe un raport de asigurare. În justificarea acestei concluzii s-a apreciat că în raportul dintre cele două categorii de norme urmează a se aplica regula de drept specialia generalibus derogant.

În acest sens au fost comunicate hotărâri judecătoreşti şi au fost exprimate opinii teoretice de către Tribunalul Alba – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi de insolvenţă, judecătoriile Alba Iulia şi Aiud, Secţia a IV-a civilă a Curţii de Apel Bucureşti, o parte a judecătorilor Secţiei a VI-a civile a Tribunalului Bucureşti şi ai Tribunalului Ilfov, Tribunalul Ialomiţa, Tribunalul Teleorman, judecătoriile Alexandria, Zimnicea, Roşiori de Vede, Turnu Măgurele şi Videle, Secţia civilă a Tribunalului Cluj, Tribunalul Specializat Cluj, Judecătoria Caracal, Secţia a II-a civilă a Curţii de Apel Galaţi, Secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Iaşi, Secţia civilă a Tribunalului Vaslui, Judecătoria Vaslui, Curtea de Apel Piteşti, Tribunalul Buzău, judecătoriile Pătârlagele şi Ploieşti, Tribunalul Suceava, judecătoriile Fălticeni şi Dorohoi.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 58 lit. b) din Legea nr. 136/1995, prin două decizii.

Astfel, prin Decizia nr. 317 din 18 iunie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 429 din 15 iulie 2013, respingând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, instanţa de contencios constituţional a reţinut că: ” (…) asigurarea de răspundere civilă auto este un contract forţat prin care asigurătorul se obligă, corelativ încasării primelor de asigurare, să acorde despăgubiri pentru prejudiciile pentru care asiguraţii răspund faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de vehicule. Stabilirea şi acordarea despăgubirii se realizează în baza contractului de asigurare, fie prin procedura administrativă instituită prin normele Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, fie prin hotărâre judecătorească. Despăgubirea plătită de către asigurător celor păgubiţi prin accidente produse de autovehicule nu se recuperează de către acesta de la persoana răspunzătoare de producerea pagubei. Asigurătorul are acţiune în regres pentru despăgubirile plătite numai în cazurile speciale, expres şi limitativ prevăzute de art. 58 din Legea nr. 136/1995. (…) În cazurile prevăzute de art. 58 din Legea nr. 136/1995, asigurătorul are un rol de simplu garant al plăţii despăgubirilor, avansând, fără a o suporta finalmente, o sumă care va reintra în patrimoniul său pe calea regresului. În toate celelalte situaţii asigurătorul nu este doar un simplu garant, ci adevăratul debitor al despăgubirii care se cuvine terţului prejudiciat, deoarece el nu doar avansează, ci suportă, efectiv şi definitiv, prejudiciul cauzat prin culpa asiguratului său. Prin urmare, având în vedere faptul că situaţiile de excepţie prevăzute de art. 58 din Legea nr. 136/1995 (accidentul a fost produs cu intenţie, accidentul a fost produs în timpul comiterii unor fapte incriminate de dispoziţiile legale privind circulaţia pe drumurile publice ca infracţiuni săvârşite cu intenţie) se regăsesc în cazul proceselor penale, asigurătorul va fi obligat la plata despăgubirilor către terţa persoană păgubită. Cuantumul acestor despăgubiri trebuie să respecte nivelul stabilit prin normele Comisiei de Asigurări. Astfel, în situaţia prevăzută de dispoziţiile art. 58 din Legea nr. 136/1995, asigurătorul va avea drept de regres, pentru suma plătită ca despăgubire, împotriva persoanei răspunzătoare de producerea accidentului în cadrul unui alt proces decât cel penal.”

Aceste considerente au fost reluate şi prin Decizia nr. 77 din 11 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 268 din 11 aprilie 2014 (punctul 3 din decizie). IX. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Secţia I civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a identificat 12 decizii care ar putea prezenta interes în ceea ce priveşte problema de drept indicată. Fără a tranşa, în mod explicit, problema de drept care face obiectul sesizării, faţă de limitele criticilor formulate, deciziile comunicate pun problema momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă, avându-se în vedere dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 şi problema calităţii procesuale active a asigurătorului când, subrogându-se în drepturile terţului – victimă a faptei ilicite, se îndreaptă cu acţiune în regres împotriva propriului asigurat.

Secţia a II-a civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a comunicat că, în urma verificării jurisprudenţei proprii, nu s-au identificat decizii care ar putea prezenta interes în ce priveşte problema de drept supusă dezlegării. X. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit, judecătorii-raportori au apreciat că în cauza de faţă nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate a sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, în sensul că nu există o problemă de drept reală, care să privească o normă neclară, solicitându-se identificarea normei aplicabile şi pentru că nu este îndeplinită condiţia noutăţii. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii raportori şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

Pentru legala învestire a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile care să dea dezlegare unei chestiuni de drept, în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă au fost instituite o serie de condiţii de admisibilitate a acestei proceduri, a căror îndeplinire trebuie realizată cumulativ, respectiv: – existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; – instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece cauza în ultimă instanţă; – cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; – soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere; – chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă; – chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Se constată, verificând elementele sesizării de faţă, că primele cerinţe de admisibilitate, referitoare la titularul sesizării, respectiv stadiul soluţionării pricinii în ultimă instanţă [în contextul neinvocării, în termenii art. 130 alin. (2) din Codul de procedură civilă, a necompetenţei materiale a judecătoriei], sunt întrunite.

De asemenea, este relevată legătura cu soluţionarea cauzei în apel a problemei duratei termenului de prescripţie, în contextul în care judecata în primă instanţă a constat în respingerea acţiunii pe temeiul excepţiei prescripţiei extinctive, fiind contestată, în calea de atac, dezlegarea dată acestei excepţii din perspectiva termenului aplicat.

În ce priveşte însă condiţia ca prin sesizare să fie dedusă spre interpretare o veritabilă chestiune de drept, susceptibilă unei dezlegări de principiu, aptă să preîntâmpine jurisprudenţa neunitară, se constată o serie de neregularităţi, care fac demersul inadmisibil.

Astfel, referitor la această cerinţă, ca problema supusă interpretării să se identifice într-o chestiune de drept reală, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reţinut, în jurisprudenţă, că, în condiţiile în care art. 519 din Codul de procedură civilă nu defineşte noţiunea de „chestiune de drept”, ea este supusă unei evaluări în concret, din partea instanţei supreme, raportat la elementele care legitimează, în aprecierea instanţei de trimitere, declanşarea mecanismului pronunţării hotărârii prealabile.

Aşa cum s-a arătat şi în doctrină, pentru a fi justificată intervenţia instanţei supreme în scopul preîntâmpinării unei jurisprudenţe neunitare, este necesar ca respectiva chestiune de drept să releve aspecte dificile şi controversate de interpretare, date de neclaritatea normei, de caracterul incomplet al acesteia, susceptibil de mai multe sensuri ori accepţiuni deopotrivă de justificate faţă de imprecizia redactării textului legal.

Jurisprudenţa dezvoltată de instanţa supremă în legătură cu această cerinţă a statuat constant că în sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu procedura pronunţării unei hotărâri prealabile trebuie să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii (în acest sens, spre exemplu, deciziile Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 24 din 29 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 820 din 4 noiembrie 2015; nr. 10 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016; nr. 16 din 23 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 779 din 5 octombrie 2016; nr. 6 din 30 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 24 februarie 2017; nr. 52 din 3 iulie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 26 septembrie 2017; nr. 62 din 18 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 797 din 9 octombrie 2017; nr. 90 din 4 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 191 din 1 martie 2018).

Ca atare, chestiunea de drept supusă dezbaterii trebuie să fie una veritabilă, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege fie din cauză că acest text este incomplet, fie pentru că nu este corelat cu alte dispoziţii legale, fie pentru că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare sau că şi-ar putea extinde efectele după data abrogării lui (prin ultraactivitate), fie că ar intra în coliziune cu principii fundamentale ale dreptului.

Ceea ce este definitoriu pentru această procedură este deci dezlegarea de principiu pe care o poate da instanţa supremă în legătură cu sensul normei de drept, cu cea mai adecvată interpretare a lui, atunci când este susceptibil de mai multe înţelesuri, astfel încât ulterior, printr-o aplicare corespunzătoare din partea instanţelor, jurisprudenţa să capete coerenţă şi unitate.

Este vorba, aşadar, despre o interpretare în drept cu caracter de principiu asupra unei norme de drept (îndoielnice, neclare), stabilită ca incidentă cauzei de către instanţa de trimitere, aptă să ducă la dezlegarea raportului litigios, iar nu de determinarea, în concret, a acestei norme de către instanţa supremă, căreia ulterior instanţa de trimitere să îi facă aplicare punctuală la speţă, întrucât nu acesta este scopul mecanismului instituit prin dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă.

Or, potrivit obiectului sesizării, instanţa de trimitere solicită lămuriri asupra înţelesului dispoziţiei art. 58 lit. b) din Legea nr. 136/1995, care reglementează acţiunea în regres a asigurătorului împotriva propriului asigurat în condiţiile descrise de normă, în sensul de a se indica dacă o astfel de acţiune este supusă unei prescripţii extinctive în termenul de 2 ani, prevăzut de art. 2.519 alin. (1) din Codul civil, sau, dimpotrivă, îi este incident termenul de 3 ani, prevăzut de art. 2.517 coroborat cu art. 2.521 din Codul civil.

Se constată că dispoziţia legală supusă interpretării [art. 58 lit. b) din Legea nr. 136/1995] nu prezintă nicio neclaritate în redactarea şi conţinutul ei, aceasta reglementând în termeni clari, neechivoci, situaţia în care asigurătorul se poate regresa, pentru recuperarea sumelor plătite cu titlu de despăgubiri, împotriva propriului asigurat, atunci când accidentul a fost produs de acesta „în timpul comiterii unor fapte incriminate de dispoziţiile legale privind circulaţia pe drumurile publice ca infracţiuni săvârşite cu intenţie, chiar dacă aceste fapte nu s-au produs pe astfel de drumuri sau în timpul comiterii altor infracţiuni săvârşite cu intenţie”.

În realitate, nelămurirea instanţei de trimitere vizează regimul juridic al acţiunii în regres deduse judecăţii, sub aspectul prescripţiei extinctive, solicitând instanţei supreme să îi indice dacă trebuie să facă aplicarea dispoziţiilor art. 2.519 alin. (1) din Codul civil, incidente materiei raporturilor de asigurare, sau, dimpotrivă, aplicarea dispoziţiilor art. 2.517 din Codul civil, coroborate cu cele ale art. 2.528 alin. (1) din Codul civil, specifice materiei răspunderii civile delictuale, întrucât riscul asigurat a constat în săvârşirea unei fapte ilicite.

Instanţa de trimitere nu prezintă nicio argumentare în legătură cu dificultăţile de interpretare pe care i le-ar ridica textul de lege indicat, impedimentul pe care îl relevă fiind dat de alegerea normei a cărei aplicare să o facă raportat la datele particulare ale speţei, în aprecierea regimului prescriptibilităţii acţiunii. Altfel spus, dacă se situează în materia raporturilor de asigurare sau este vorba despre cea a răspunderii civile delictuale, ca urmare a subrogării asigurătorului în drepturile terţului, victimă a accidentului.

Formularea în aceşti termeni a sesizării pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile nu se circumscrie însă exigenţelor art. 519 din Codul de procedură civilă, pentru că nu urmăreşte, în realitate, o interpretare şi dezlegare de principiu asupra unor norme neclare, lapidare, incoerente, ci, dimpotrivă, pune o problemă de identificare a normei incidente raportat la materia de drept căreia ar trebui să îi fie circumscrisă acţiunea dedusă judecăţii.

Or, acesta este atributul instanţei de trimitere, în virtutea plenitudinii ei de jurisdicţie, de a da calificare raportului juridic dedus judecăţii – ca fiind corespunzător materiei asigurărilor sau, dimpotrivă, celei a răspunderii civile delictuale – în funcţie de care să facă aplicarea textelor de lege incidente, inclusiv sub aspectul prescripţiei extinctive.

Aceasta presupune identificarea dreptului subiectiv a cărui protecţie se urmăreşte prin promovarea acţiunii, cu fundamentul său juridic, regăsit în săvârşirea unei fapte ilicite de către propriul asigurat (riscul asigurat), care îl îndreptăţeşte pe asigurător la regres, ca urmare a subrogării acestuia în drepturile creditorului plătit.

Toate aceste elemente ce trebuie supuse calificării rezultă însă, în mod punctual, din situaţia de fapt a pricinii, căreia instanţa de trimitere trebuie să îi dea încadrarea în drept corespunzătoare, ceea ce îi va permite determinarea corectă a regimului juridic al acţiunii, inclusiv sub aspectul prescripţiei extinctive şi deci al duratei termenului incident.

Prin urmare, în sesizarea pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, sub pretextul lămuririi unei norme care, în realitate, nu ridică nicio problemă de interpretare, se solicită, de fapt, determinarea de către instanţa supremă a dispoziţiei legale incidente duratei termenului prescripţiei extinctive, căreia apoi instanţa de trimitere să îi facă aplicarea pentru o corectă rezolvare a criticilor deduse judecăţii în apel.

Aceasta, în contextul în care instanţa de trimitere este cea care are de stabilit norma de drept aplicabilă raportului juridic dedus judecăţii, în funcţie de fundamentul pretenţiilor concrete formulate de partea reclamantă, operaţiune pe care nu o poate delega, pe calea întrebării prealabile, instanţei supreme.

Or, aşa cum rezultă din motivarea sesizării, dificultatea instanţei de trimitere este tocmai în legătură cu această calificare, a naturii acţiunii, „ca fiind în regres, prin subrogare în drepturile persoanei păgubite, prin grefarea pe răspunderea civilă delictuală” sau prin luarea în considerare „a raporturilor de asigurare născute din contractul de asigurare de răspundere civilă RCA”.

Prin solicitarea de a i se indica norma care guvernează termenul de prescripţie incident, pe care să îl aplice raportului juridic litigios, instanţa de trimitere se derobează de la obligaţia de a da calificarea în drept faptelor ce îi sunt deduse judecăţii, apelând la mecanismul hotărârii prealabile, într-o manieră nepermisă procedural, câtă vreme un asemenea demers nu poate fi deturnat de la raţiunea reglementării lui, aceea a asigurării unor dezlegări în drept de principiu, iar nu a subrogării în atribuţiile jurisdicţionale ale instanţei de judecată.

În mod asemănător, în doctrină s-a arătat că este exclus ca sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se refere la aspecte de fapt ale pricinii cu judecata căreia a fost învestită instanţa trimiţătoare sau să i se solicite instanţei supreme opinia asupra soluţiei ce se va da în cauză.

În acest sens este şi jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (cu titlu de exemplu, deciziile nr. 77 din 15 noiembrie 2021, publ