Decizia nr. 42 din 27 iunie 2022

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 815/1/2022, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 37 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna magistratasistent Mihaela Lorena Repana, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 38 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Prahova – Secţia I civilă, în dosarul nr. 2.542/331/2020*, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat părţilor conform art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; apelanta-contestatoare, în calitate de creditorcesionar, a depus un punct de vedere la raport, în termenul legal, prin care apreciază că sesizarea este admisibilă.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Tribunalul Prahova – Secţia I civilă a dispus, prin Încheierea din 29 iunie 2021, în Dosarul nr. 2.542/331/2020*, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la interpretarea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) raportat la art. 4 alin. (1) lit. a) şi b) şi art. 5 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 77/2016), solicitând a se stabili dacă: ” 1. Efectul suspensiv prevăzut de dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 77/2016 operează de drept în cazul văditei neîndepliniri a condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 4 alin. (1) lit. a) şi b) şi/sau a condiţiilor de formă ale notificării de dare în plată, prevăzute de dispoziţiile art. 5 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 77/2016?; 2. Neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) lit. a) şi b) şi/sau a condiţiilor de formă ale notificării de dare în plată, prevăzute de dispoziţiile art. 5 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 77/2016 poate fi constatată de către executorul judecătoresc în procedura de executare silită, în virtutea rolului său activ?; 3. Instanţa de executare, învestită cu o contestaţie la executare prin care se critică neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) lit. a) şi b) şi/sau a condiţiilor de formă ale notificării de dare în plată, prevăzute de dispoziţiile art. 5 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 77/2016, poate analiza în cadrul acestei proceduri condiţiile de admisibilitate menţionate în precedent?”. II. Dispoziţiile legale supuse interpretării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, cu modificările şi completările ulterioare: ” Art. 4. – (1) Pentru stingerea creanţei izvorând dintr-un contract de credit şi a accesoriilor sale prin dare în plată trebuie îndeplinite, în mod cumulativ, următoarele condiţii: a) creditorul şi consumatorul fac parte din categoriile prevăzute la art. 1 alin. (1), astfel cum acestea sunt definite de legislaţia specială; b) cuantumul sumei împrumutate, la momentul acordării, nu depăşea echivalentul în lei al 250.000 euro, sumă calculată la cursul de schimb publicat de către Banca Naţională a României în ziua încheierii contractului de credit; (…)” ” Art. 5. – (1) În vederea aplicării prezentei legi, consumatorul transmite creditorului, prin intermediul unui executor judecătoresc, al unui avocat sau al unui notar public, o notificare prin care îl informează că a decis să îi transmită dreptul de proprietate asupra imobilului în vederea stingerii datoriei izvorând din contractul de credit ipotecar, detaliind şi condiţiile de admisibilitate a cererii, astfel cum sunt reglementate la art. 4. (2) Notificarea prevăzută la alin. (1) trebuie să cuprindă şi stabilirea unui interval orar, în două zile diferite, în care reprezentantul legal sau convenţional al instituţiei de credit să se prezinte la un notar public propus de debitor în vederea încheierii actului translativ de proprietate, prin care se stinge orice datorie a debitorului, principal, dobânzi, penalităţi, izvorând din contractul de credit ipotecar, în conformitate cu dispoziţiile prezentei legi. (…)” ” Art. 6. – (1) De la data primirii notificării prevăzute la art. 5 se suspendă dreptul creditorului de a se îndrepta împotriva codebitorilor, precum şi împotriva garanţilor personali sau ipotecari. (…)” ” Art. 7. – (1) În termen de 10 zile de la data comunicării notificării emise în conformitate cu dispoziţiile art. 5, creditorul poate contesta îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a procedurii reglementate de prezenta lege. (2) Cererea se judecă în procedură de urgenţă, cu citarea părţilor, de judecătoria în circumscripţia căreia domiciliază consumatorul. (3) Apelul împotriva hotărârii pronunţate în conformitate cu dispoziţiile alin. (2) se depune de partea interesată în termen de 15 zile lucrătoare de la comunicare şi se judecă cu celeritate. (4) Până la soluţionarea definitivă a contestaţiei formulate de creditor se menţine suspendarea oricărei plăţi către acesta, precum şi a oricărei proceduri judiciare sau extrajudiciare demarate de creditor sau de persoanele care se subrogă în drepturile acestuia împotriva debitorului. De la data comunicării notificării de dare în plată, executările silite aflate în derulare, inclusiv popririle, se suspendă automat. (5) În situaţia în care se admite contestaţia formulată de creditor, părţile vor fi puse în situaţia anterioară îndeplinirii demersurilor prevăzute de prezenta lege. (51) În cazul admiterii contestaţiei creditorului prin hotărâre definitivă, penalităţile şi orice daune-interese care ar rezulta din parcurgerea procedurii notificării prevăzute la art. 5 şi 6 vor putea fi pretinse doar dacă creditorul contestator probează că debitorul a fost de rea-credinţă la depunerea notificării.” III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Vălenii de Munte la data de 29 iulie 2020 cu nr. 2.542/331/2020, contestatoarea a formulat contestaţie la executare în contradictoriu cu intimata împotriva Încheierii nr. 557 din 15 iulie 2020, emisă de biroul executorului judecătoresc în Dosarul execuţional nr. xxx/2020, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie admisă contestaţia la executare şi, pe cale de consecinţă, să fie anulat actul de executare menţionat şi să fie obligat executorul judecătoresc să reia procedura execuţională pornită împotriva debitorilor în Dosarul execuţional nr. xxx/2020, precum şi obligarea debitorilor-pârâţi la plata cheltuielilor de judecată.

În susţinerea contestaţiei la executare, s-a arătat că încheierea este lovită de nulitate deoarece organul de executare a încălcat dispoziţiile legale atunci când a dispus suspendarea executării silite, în condiţiile în care executarea silită vizează o persoană juridică ce nu are calitatea de consumator, în înţelesul art. 1 alin. (3) şi art. 6 alin. (3) din Legea nr. 77/2016 şi al Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 193/2000), iar persoanele fizice ce au calitatea de garanţi avalişti nu sunt executate silit în prezentul dosar de executare.

De asemenea, s-a arătat că persoanele fizice nu au la rândul lor calitatea de consumatori în sensul legii, ci pe aceea de profesionişti, având în vedere raportul funcţional dintre societatea debitoare şi aceste persoane fizice, ca asociaţi în cadrul debitoarei persoană juridică. Astfel, persoanele fizice au calitatea de asociaţi ai persoanei juridice, iar numitul A, şi de administrator al societăţii, în baza acestor calităţi garantând plata unei datorii a profesionistului persoană juridică către bancă.

S-a precizat, totodată, că notificarea de dare în plată vizează stingerea unei creanţe în cuantum de 6.466.509,73 de euro plus 10.845.274,92 de lei, nefiind astfel îndeplinită condiţia legală prevăzută de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 77/2016, în condiţiile în care este depăşit pragul maxim admis de lege, respectiv acela de 250.000 de euro.

Prin Încheierea din 8 decembrie 2020, pronunţată de Judecătoria Vălenii de Munte în Dosarul nr. 2.542/331/2020, instanţa a respins contestaţia la executare ca neîntemeiată.

În motivarea hotărârii, prima instanţă a reţinut că între creditoare şi pârâtă s-au încheiat mai multe contracte bancare, o parte din ele fiind garantate cu bunuri imobile, iar altă parte fiind garantate de către numiţii A şi B în calitate de garanţi avalişti. Executarea silită a fost pornită de creditoare pentru suma totală de 6.466.509,73 de euro plus 10.845.274,92 de lei.

Cererea a fost înregistrată pe rolul biroului executorului judecătoresc, fiind astfel constituit Dosarul execuţional nr. xxx/2020.

Ulterior constituirii dosarului execuţional, executorul judecătoresc a solicitat încuviinţarea executării silite, formându-se astfel Dosarul nr. 2.045/331/2020, soluţionat de către Judecătoria Vălenii de Munte prin pronunţarea Încheierii din 25 iunie 2020.

La data de 14 iulie 2020 a fost comunicată prin e-mail de către societatea debitoare şi garanţii avalişti A şi B notificarea de dare în plată a imobilului situat în Ploieşti, judeţul Prahova, respectiv teren şi complex hotelier.

Faţă de această împrejurare, debitoarea şi garanţii avalişti au solicitat executorului judecătoresc suspendarea executării silite în Dosarul execuţional nr. xxx/2020.

Prin Încheierea nr. 557 din 15 iulie 2020, executorul judecătoresc a dispus suspendarea executării silite pornite de către creditoare, în temeiul dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 77/2016.

Prima instanţă a reţinut că suspendarea executării silite prevăzută de art. 6 din Legea nr. 77/2016 intervine ope legis, prin simplul fapt al notificării primite de la debitori.

Legalitatea şi temeinicia notificării sunt supuse cenzurii instanţei de judecată în procedura specială şi exclusivă prevăzută de Legea nr. 77/2016.

Cum suspendarea executării silite a intervenit de drept, executorul judecătoresc nu a făcut altceva decât să constate intervenită această suspendare.

Nu este nici căderea executorului judecătoresc, nici a instanţei de executare să analizeze dacă notificarea trimisă de consumator este sau nu este admisibilă. Oricum, dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 77/2016 nu reglementează condiţii de admisibilitate a notificării. Îndeplinirea sau neîndeplinirea condiţiilor pentru stingerea creanţei izvorând dintr-un contract de credit şi a accesoriilor sale prin dare în plată este supusă analizei controlului jurisdicţional în condiţiile art. 7 din Legea nr. 77/2016, prin formularea unei contestaţii de către creditor. Or, o astfel de contestaţie a fost formulată şi face obiectul unui dosar în curs de soluţionare.

Instanţa a apreciat că nu poate reţine apărările creditoarei referitoare la săvârşirea unui abuz de drept câtă vreme pretinsa inadmisibilitate vădită invocată de aceasta nu a fost, eventual, constatată încă de instanţa învestită cu soluţionarea contestaţiei.

Faţă de probele administrate în cauză nu se poate reţine caracterul nelegal al încheierii de suspendare a executării silite pentru că aceasta ar fi fost dispusă în temeiul unor dispoziţii legale de care intimaţii s-ar fi prevalat prin fraudă la lege ori abuz de drept.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel contestatoarea, solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a încheierii civile atacate şi, în urma rejudecării cauzei, admiterea contestaţiei la executare şi anularea actului de executare reprezentat de Încheierea nr. 557 din 15 iulie 2020 emisă de biroul executorului judecătoresc în Dosarul de executare nr. xxx/2020, precum şi obligarea executorului judecătoresc să reia procedura execuţională pornită împotriva debitorilor în Dosarul de executare nr. xxx/2020, cu cheltuieli de judecată.

Prin criticile formulate, apelanta-contestatoare a arătat, în esenţă, că prin intermediul contestaţiei la executare au fost invocate motive de nelegalitate vizând încheierea de suspendare a executării, iar nu motive de nelegalitate ale notificării de dare în plată.

De asemenea, a susţinut că executarea silită vizează o persoană juridică, respectiv societatea debitoare, care nu poate accede la darea în plată, aşa cum este reglementată de dispoziţiile Legii nr. 77/2016. Persoanele fizice semnatare ale notificării de dare în plată nu sunt executate silit în acest dosar de executare silită în care au formulat notificarea de dare în plată şi în care, în mod greşit, organul de executare a dispus suspendarea.

Raportul juridic ce formează obiectul obligaţiei de plată ce se doreşte a fi stinsă prin notificarea formulată de debitoare a luat naştere în baza unui contract de credit între profesionişti, iar societatea debitoare, ca parte semnatară a notificării de dare în plată, precum şi ca subiect al executării silite derulate exclusiv faţă de aceasta, nu face parte din categoria consumatorilor protejaţi de Legea nr. 193/2000, pentru a putea accede la beneficiile/drepturile acordate de Legea nr. 77/2016.

Aşadar, în cauză nu este îndeplinită condiţia specială de admisibilitate prevăzută de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 77/2016. Persoanele fizice semnatare ale notificării de dare în plată nu sunt consumatori în sensul legii, ci profesionişti, având în vedere raportul funcţional dintre societatea debitoare şi aceştia, ca asociaţi în cadrul debitoarei persoană juridică.

Cele 6 contracte de credit încheiate de bancă cu societatea debitoare au fost semnate de persoanele fizice în calitate de garanţi avalişti, şi nu în calitate de codebitori sau fidejusori.

Un alt aspect se referă la pragul maxim admis de lege de 250.000 de euro pentru care legea prevede accesul la procedura dării în plată, condiţie care nu este îndeplinită în cauză, fiind vorba de un credit de aproximativ 14.000.000 de euro.

Apelanta a formulat critici şi cu privire la încălcarea rolului activ al organului de executare, apreciind că executorul judecătoresc trebuia să observe particularitatea executării silite şi să verifice în ce măsură dreptul societăţii debitoare de a da în plată un imobil există, fiind încălcat astfel dreptul creditorului de a obţine integral şi cu celeritate îndeplinirea obligaţiei de plată prevăzute în titlul executoriu executat silit.

Prin Încheierea din 29 iunie 2021, Tribunalul Prahova – Secţia I civilă a admis cererea formulată de apelantacontestatoare şi a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Instanţa de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

În acest sens a arătat că cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept s-a formulat în cadrul unui litigiu aflat pe rolul tribunalului, iar soluţionarea apelului nu a fost finalizată, tribunalul judecând în ultimă instanţă, conform dispoziţiilor art. 651 alin. (4) din Codul de procedură civilă.

Condiţia de admisibilitate referitoare la caracterul esenţial al chestiunii de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei pendinte este îndeplinită. Astfel, soluţionarea pe fond a prezentei cauze depinde de chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită.

Tribunalul a reţinut că este îndeplinită şi condiţia noutăţii, dat fiind faptul că asupra acestei probleme de drept nu s-a identificat jurisprudenţă care să prezinte caracterul unei practici judiciare conturate şi constante, astfel încât mecanismul cu funcţie de prevenţie al hotărârii prealabile să fie înlăturat.

De asemenea, s-a menţionat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat asupra acestei chestiuni printr-o decizie de recurs în interesul legii şi nici pe calea unei alte hotărâri prealabile. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Apelanta-contestatoare a formulat cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept menţionate, apreciind că sunt întrunite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

Intervenienta (în calitate de cesionar al creanţelor deţinute de apelanta-contestatoare) a arătat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă în vederea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile.

Intimata nu şi-a exprimat punctul de vedere.

După comunicarea raportului întocmit de judecătoriiraportori, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, apelanta-contestatoare (creditor-cesionar) a formulat un punct de vedere prin care a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate ale sesizării, contrar celor reţinute prin raportul întocmit în cauză.

În acest sens a arătat că litigiul în care s-a formulat sesizarea este în curs de judecată la tribunal, cauza aflându-se pe rolul Tribunalului Prahova, instanţa învestită cu soluţionarea apelului urmând să judece în ultimă instanţă, în conformitate cu dispoziţiile art. 651 alin. (4) şi ale art. 718 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură civilă, prin pronunţarea unei decizii care, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă, este definitivă.

S-a apreciat că este îndeplinită şi cerinţa noutăţii chestiunii de drept, aceasta nefăcând obiectul niciunei dezlegări de drept şi al niciunui recurs în interesul legii. Mai mult, s-a arătat că nici instanţele naţionale nu au pronunţat hotărâri judecătoreşti de natură a contura o jurisprudenţă unitară şi constantă în privinţa acestei probleme de drept.

Prin punctul de vedere formulat s-a arătat că, în jurisprudenţa sa, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reţinut că, deşi nu este menţionată ca o condiţie de admisibilitate expressis verbis, este necesar ca sesizarea să aibă ca obiect o problemă de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită şi care prezintă o dificultate suficient de mare în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme, în scopul înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii.

În ceea ce priveşte întrebările formulate a apreciat că: suspendarea executării silite nu ar trebui să opereze de drept în situaţia văditei neîndepliniri a condiţiilor de admisibilitate ale notificării de dare în plată; executorul judecătoresc poate sesiza neîndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a notificării de dare în plată în raport cu titlurile executorii din dosarul execuţional şi, pe cale de consecinţă, să emită o încheiere prin care să nu suspende executarea silită şi să dispună continuarea acesteia raportat la stadiul dosarului execuţional. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Instanţa de trimitere a apreciat că prin dispoziţiile art. 4 alin. (1), art. 5 alin. (1) şi (2) şi ale art. 6 alin. (1) din Legea nr. 77/2016 s-a instituit un caz de suspendare de drept, ope legis, efectul suspensiv al executării fiind generat de transmiterea notificării prevăzute de art. 5 din aceeaşi lege.

Verificarea îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 4 alin. (1) lit. a) şi b) şi/sau a condiţiilor de formă ale notificării de dare în plată, prevăzute de dispoziţiile art. 5 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 77/2016, sunt de competenţa exclusivă a instanţei prevăzute la art. 7 alin. (1) din actul normativ indicat.

Aşadar, în opinia instanţei de sesizare, efectul suspensiv prevăzut de dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 77/2016 operează de drept şi în cazul văditei neîndepliniri a condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 4 alin. (1) lit. a) şi b) şi/sau a condiţiilor de formă ale notificării de dare în plată, prevăzute de dispoziţiile art. 5 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 77/2016, legiuitorul nefăcând nicio distincţie în acest sens.

De altfel, legiuitorul a instituit un remediu procesual pentru ipoteza în care debitorul şi-a exercitat cu rea-credinţă dreptul de a depune notificarea.

Astfel, potrivit art. 7 alin. (5 1 ) din Legea nr. 77/2016, „În cazul admiterii contestaţiei creditorului prin hotărâre definitivă, penalităţile şi orice daune-interese care ar rezulta din parcurgerea procedurii notificării prevăzute la art. 5 şi 6 vor putea fi pretinse doar dacă creditorul contestator probează că debitorul a fost de rea-credinţă la depunerea notificării”.

Opinia completului de judecată al instanţei de trimitere este în sensul că neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) lit. a) şi b) şi/sau a condiţiilor de formă ale notificării de dare în plată, prevăzute de dispoziţiile art. 5 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 77/2016, nu poate fi constatată de către executorul judecătoresc în procedura de executare silită.

Titularul sesizării apreciază că instanţa de executare nu este îndreptăţită să aprecieze asupra aplicării dispoziţiilor Legii nr. 77/2016 din perspectiva condiţiilor solicitării de dare în plată, întrucât verificarea acestora se realizează exclusiv în condiţiile prevăzute de art. 7 din actul normativ indicat, de către instanţa competentă.

În condiţiile în care instanţa de executare nu se poate substitui instanţei competente să verifice notificarea, nici executorul judecătoresc nu este îndreptăţit să procedeze în acest sens, legiuitorul neconferindu-i acestuia astfel de atribuţii.

În sensul acestei interpretări sunt şi dispoziţiile art. 7 alin. (4) din Legea nr. 77/2016, potrivit cărora până la soluţionarea definitivă a contestaţiei formulate de creditor se menţine suspendarea oricărei plăţi către acesta, precum şi a oricărei proceduri judiciare sau extrajudiciare demarate de creditor sau de persoanele care se subrogă în drepturile acestuia împotriva debitorului. De la data comunicării notificării de dare în plată, executările silite aflate în derulare, inclusiv popririle, se suspendă automat.

În concluzie, titularul sesizării opinează că instanţa de executare învestită cu o contestaţie la executare prin care se critică neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) lit. a) şi b) şi/sau a condiţiilor de formă ale notificării de dare în plată, prevăzute de dispoziţiile art. 5 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 77/2016, nu poate analiza, în cadrul acestei proceduri, condiţiile de admisibilitate menţionate în precedent. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

La solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, curţile de apel Bucureşti, Galaţi, Cluj, Iaşi, Timişoara, Oradea, Suceava, Craiova şi Constanţa au transmis practică judiciară relevantă asupra chestiunii de drept supuse dezlegării, precum şi opinii teoretice, iar curţile de apel Alba Iulia, Bacău, Braşov, Târgu Mureş au transmis doar punctele de vedere ale judecătorilor. Curtea de Apel Ploieşti şi Curtea de Apel Piteşti nu au identificat hotărâri judecătoreşti în materie şi nu au formulat puncte de vedere teoretice.

Din răspunsurile primite au rezultat aspectele ce se vor arăta în continuare.

Referitor la prima întrebare din sesizare, opinia cvasiunanimă a fost în sensul că efectul suspensiv prevăzut de dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 77/2016 operează de drept în cazul văditei neîndepliniri a condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 4 alin. (1) lit. a) şi b) şi/sau a condiţiilor de formă ale notificării de dare în plată, prevăzute de dispoziţiile art. 5 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 77/2016 (Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a V-a civilă, Secţia a VI-a civilă, Tribunalul Bucureşti şi judecătoriile sectoarelor 1-6 Bucureşti, Judecătoria Giurgiu, Judecătoria Bolintin-Vale, Tribunalul Ialomiţa, Tribunalul Ilfov şi instanţele arondate, Tribunalul Teleorman – Secţia civilă, Judecătoria Alexandria, Judecătoria Roşiori de Vede, Judecătoria Videle, Judecătoria Zimnicea, Judecătoria Turnu Măgurele, Curtea de Apel Galaţi – Secţia a II-a civilă, Tribunalul Brăila, Judecătoria Brăila, Tribunalul Vrancea – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, Curtea de Apel Cluj – Secţia a II-a civilă, Judecătoria Bistriţa, Tribunalul Iaşi – Secţia I civilă, Judecătoria Iaşi, Judecătoria Paşcani, Tribunalul Caraş-Severin şi judecătoriile arondate, Tribunalul Bihor, Tribunalul Suceava – Secţia a II-a civilă, Judecătoria Suceava, Judecătoria Fălticeni, Judecătoria Dorohoi, Judecătoria Slatina, Judecătoria Caracal, Judecătoria Corabia, Tribunalul Dolj – Secţia a II-a civilă, Judecătoria Baia de Aramă, Tribunalul Mehedinţi – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, Judecătoria Târgu Jiu, Judecătoria Motru, Judecătoria Bacău, Tribunalul Neamţ – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, Judecătoria Braşov, Curtea de Apel Târgu Mureş – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi instanţele arondate, Curtea de Apel Constanţa – Secţia a II-a civilă, de insolvenţă şi litigii cu profesioniştii şi societăţi, Judecătoria Tulcea, Judecătoria Măcin).

În argumentarea acestei opinii s-a arătat că dispoziţiile legale nu cuprind nicio excepţie în acest sens, astfel că efectul suspensiv prevăzut de art. 6 alin. (1) din Legea nr. 77/2016 operează de drept, în toate cazurile şi fără vreo distincţie.

Practică judiciară în acest sens a fost identificată la Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti, Tribunalul Vrancea – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, Judecătoria Bistriţa, Judecătoria Iaşi, Judecătoria Suceava, Judecătoria Drobeta-Turnu Severin.

O opinie teoretică contrară, în sensul că efectul suspensiv prevăzut de dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 77/2016 nu operează de drept în cazul văditei neîndepliniri a condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 4 alin. (1) lit. a) şi b) din lege, respectiv în situaţia în care nu se poate vorbi de un consumator ori dacă suma creditată depăşeşte plafonul legal de 250.000 de euro, a fost exprimată de Tribunalul Galaţi, Tribunalul Brăila, Judecătoria Brăila, Curtea de Apel Craiova – Secţia a II-a civilă, Tribunalul Mehedinţi – Secţia I civilă, Judecătoria Strehaia, Judecătoria Vânju Mare, Judecătoria Târgu Cărbuneşti, Judecătoria Novaci, Judecătoria Moineşti, Judecătoria Oneşti.

Referitor la a doua întrebare, opinia majoritară a fost aceea că neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. a) şi b) şi/sau a condiţiilor de formă ale notificării dării în plată, prevăzute de dispoziţiile art. 5 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 77/2016, nu poate fi constatată de către executorul judecătoresc în procedura de executare silită, în virtutea rolului său activ, întrucât Legea nr. 77/2016 prevede o altă procedură de contestare de către creditor a notificării primite, care trebuie urmată cu stricteţe. Astfel, conform art. 7 alin. (1) şi (2), în termen de 10 zile de la data comunicării notificării emise în conformitate cu dispoziţiile art. 5, creditorul poate contesta îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a procedurii reglementate de lege printr-o contestaţie ce se introduce la judecătoria în circumscripţia căreia domiciliază consumatorul. Prin urmare, legea a stabilit competenţa exclusivă a instanţelor judecătoreşti de a soluţiona contestaţia creditorului privind notificarea de dare în plată, emisă de debitor.

Această opinie a fost împărtăşită de judecătorii de la Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a V-a civilă, Secţia a VI-a civilă, Tribunalul Bucureşti şi judecătoriile sectoarelor 1-6 Bucureşti, Judecătoria Giurgiu, Judecătoria Bolintin-Vale, Tribunalul Ialomiţa, Tribunalul Ilfov şi instanţele arondate, Tribunalul Teleorman – Secţia civilă, Judecătoria Alexandria, Judecătoria Roşiori de Vede, Judecătoria Videle, Judecătoria Zimnicea, Judecătoria Turnu Măgurele, Curtea de Apel Galaţi – Secţia a II-a civilă, Tribunalul Brăila, Judecătoria Brăila, Tribunalul Vrancea – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, Curtea de Apel Cluj – Secţia a II-a civilă, Judecătoria Bistriţa, Judecătoria Iaşi, Judecătoria Paşcani, Tribunalul Caraş-Severin şi judecătoriile arondate, Tribunalul Bihor, Judecătoria Suceava, Judecătoria Dorohoi, Judecătoria Darabani, Judecătoria Slatina, Judecătoria Caracal, Judecătoria Corabia, Tribunalul Dolj – Secţia a II-a civilă, Tribunalul Mehedinţi – Secţia I civilă, Judecătoria Strehaia, Judecătoria Vânju Mare, Judecătoria Baia de Aramă, Tribunalul Mehedinţi – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, Judecătoria Târgu Jiu, Judecătoria Motru, Judecătoria Târgu Cărbuneşti, Judecătoria Novaci, Judecătoria Moineşti, Judecătoria Oneşti, Judecătoria Bacău, Tribunalul Neamţ – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, Judecătoria Braşov, Curtea de Apel Târgu Mureş – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi instanţele arondate, Curtea de Apel Constanţa – Secţia a II-a civilă, de insolvenţă şi litigii cu profesioniştii şi societăţi, Judecătoria Tulcea, Judecătoria Măcin, Judecătoria Constanţa – Secţia civilă (opinia majoritară).

Practică judiciară în acest sens a fost identificată la Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, Tribunalul Bucureşti – Secţia a VI-a civilă, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti, Tribunalul Vrancea – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, Judecătoria Iaşi, Tribunalul Bihor – Secţia a II-a civilă, Judecătoria Drobeta-Turnu Severin, Judecătoria Constanţa – Secţia civilă (opinia majoritară).

În sens contrar au fost exprimate opinii teoretice de către judecătorii de la Tribunalul Galaţi, Tribunalul Brăila, Judecătoria Brăila, Tribunalul Iaşi – Secţia I civilă, Judecătoria Fălticeni, Curtea de Apel Craiova – Secţia a II-a civilă, precum şi hotărâri judecătoreşti ale Judecătoriei Constanţa – Secţia civilă (în opinie minoritară).

În ceea ce priveşte ultima întrebare, opinia majoritară a fost în sensul că instanţa de executare învestită cu o contestaţie la executare prin care se critică neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. a) şi b) şi/sau a condiţiilor de formă ale notificării dării în plată, prevăzute de dispoziţiile art. 5 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 77/2016 nu poate analiza în cadrul acestei proceduri condiţiile de admisibilitate menţionate în precedent, întrucât Legea nr. 77/2016 a instituit prin art. 7 o procedură specială de contestare, care trebuie respectată. Or, art. 713 alin. (2) din Codul de procedură civilă permite invocarea în cadrul contestaţiei la executare silită a unor motive de fapt şi de drept privind fondul dreptului numai dacă legea nu prevede o altă cale procesuală.

Această opinie a fost împărtăşită de judecătorii de la Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a V-a civilă şi Secţia a VI-a civilă, Tribunalul Bucureşti şi judecătoriile sectoarelor 1-6 Bucureşti, Judecătoria Giurgiu, Judecătoria Bolintin-Vale, Tribunalul Ialomiţa, Tribunalul Ilfov şi instanţele arondate, Curtea de Apel Galaţi – Secţia a II-a civilă, Tribunalul Vrancea – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, Curtea de Apel Cluj – Secţia a II-a civilă, Judecătoria Bistriţa, Judecătoria Iaşi, Tribunalul Caraş-Severin şi judecătoriile arondate, Tribunalul Bihor, Judecătoria Suceava, Judecătoria Dorohoi, Judecătoria Slatina, Judecătoria Caracal, Judecătoria Strehaia, Judecătoria Vânju Mare, Judecătoria Baia de Aramă, Tribunalul Mehedinţi – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, Judecătoria Târgu Jiu, Judecătoria Motru, Judecătoria Târgu Cărbuneşti, Judecătoria Novaci, Curtea de Apel Alba Iulia – Secţia a II-a civilă, Judecătoria Moineşti, Judecătoria Bacău, Judecătoria Braşov, Curtea de Apel Constanţa – Secţia a II-a civilă, de insolvenţă şi litigii cu profesioniştii şi societăţi, Tribunalul Constanţa – Secţia a II-a civilă, Judecătoria Tulcea, Judecătoria Măcin, Judecătoria Constanţa – Secţia civilă (opinia majoritară).

Practică judiciară în acest sens a fost identificată la Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti, Tribunalul Bucureşti – Secţia a VI-a civilă, Tribunalul Vrancea – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, Judecătoria Bistriţa, Judecătoria Iaşi, Tribunalul Bihor – Secţia a II-a civilă, Judecătoria Drobeta-Turnu Severin, Judecătoria Constanţa – Secţia civilă.

Opinia minoritară contrară, în sensul că instanţa de executare învestită cu o contestaţie la executare prin care se critică neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. a) şi b) şi/sau a condiţiilor de formă ale notificării dării în plată, prevăzute de dispoziţiile art. 5 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 77/2016, poate analiza în cadrul acestei proceduri condiţiile de admisibilitate menţionate în precedent, a fost exprimată de judecătorii de la Tribunalul Teleorman – Secţia civilă, Judecătoria Alexandria, Judecătoria Roşiori de Vede, Judecătoria Videle, Judecătoria Zimnicea, Judecătoria Turnu Măgurele, Tribunalul Galaţi, Tribunalul Iaşi – Secţia I civilă, Judecătoria Paşcani, Judecătoria Fălticeni, Judecătoria Darabani, Curtea de Apel Craiova – Secţia a II-a civilă, Judecătoria Corabia, Tribunalul Dolj – Secţia a II-a civilă, Tribunalul Mehedinţi – Secţia I civilă, Judecătoria Oneşti, Judecătoria Buhuşi, Tribunalul Neamţ – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, Curtea de Apel Târgu Mureş – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi instanţele arondate, Judecătoria Constanţa – Secţia civilă (opinia minoritară).

Practică judiciară în sensul acestei opinii a fost identificată la Judecătoria Paşcani şi Judecătoria Constanţa – Secţia civilă.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Există o bogată jurisprudenţă referitoare la prevederile din Legea nr. 77/2016, precum şi asupra legii în ansamblul său, care au constituit obiect al controlului de constituţionalitate.

Cu referire la criticile de neconstituţionalitate care privesc legea în ansamblul său, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 18 ianuarie 2017, la paragraful 108, a statuat că Legea nr. 77/2016 reglementează situaţii specifice care nu se referă la regimul general al proprietăţii, în sensul că vizează doar o modalitate de executare a unor obligaţii derivate din contractul de credit în ipoteza intervenirii impreviziunii.

Prin Decizia nr. 93 din 28 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 382 din 22 mai 2017, Curtea Constituţională a constatat că, reglementând procedura dării în plată, ca expresie a impreviziunii contractuale, legiuitorul, prin art. 5 alin. (3) şi art. 7 alin. (4) din Legea nr. 77/2016, a pus la îndemâna debitorului obligaţiei un mecanism procedural specific, prin efectul căruia are loc o suspendare de drept a executării plăţilor pe care debitorul le-ar datora în temeiul contractului de credit. Curtea a constatat că un asemenea mecanism procedural nu este de natură să afecteze sau să anuleze dreptul de proprietate privată al creditorului pentru că suspendarea plăţilor este o măsură imediată, care este menită să împiedice ruina iminentă a debitorului, înlăturând efectele negative asupra patrimoniului acestuia, în condiţiile în care creditorul decide să demareze o procedură judiciară. Este o măsură provizorie prin natura sa, întrucât, în cazul în care este admisă contestaţia creditorului, debitorul obligaţiei va trebui să execute în continuare contractul de credit, plata sumelor de bani aferente perioadei de suspendare urmând a fi reluată. Mai mult, Curtea a reţinut că, în condiţiile în care instanţa judecătorească admite contestaţia formulată de profesionist, prestaţiile băneşti datorate în temeiul contractului de credit trebuie executate întocmai, creditorul obligaţiei, în acest caz, având dreptul şi la repararea prejudiciului, în măsura în care instanţa judecătorească a constatat reaua-credinţă a debitorului în exercitarea dreptului său la notificarea prevăzută de art. 5 din Legea nr. 77/2016.

În Decizia nr. 36 din 17 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 494 din 19 iunie 2019, la paragrafele 33-36, Curtea Constituţională a reţinut că este neîntemeiată critica de neconstituţionalitate care vizează încălcarea principiului egalităţii în drepturi, întrucât textul de lege criticat ar crea un privilegiu persoanelor care cad sub incidenţa art. 4 şi, implicit, a Legii nr. 77/2016. Astfel, orice debitor al unui contract de credit, indiferent de valoarea contractului sau de scopul în care a angajat creditul, are deschisă calea unei acţiuni în justiţie, întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun în materie, respectiv pe dispoziţiile referitoare la teoria impreviziunii din codurile civile. Totodată, prin Decizia nr. 20 din 18 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 325 din 13 aprilie 2018, paragrafele 14 şi 15, Decizia nr. 328 din 10 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 770 din 6 septembrie 2018, paragrafele 20 şi 21, Curtea Constituţională, cu referire la art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 77/2016, a reţinut că acei consumatori care au împrumutat sume al căror cuantum, la momentul acordării, nu depăşeşte echivalentul în lei a 250.000 de euro, sumă calculată la cursul de schimb publicat de către Banca Naţională a României în ziua încheierii contractului de credit, se pot prevala de remediile judiciare instituite de legea specială, respectiv Legea nr. 77/2016. În schimb, acele persoane care au împrumutat sume al căror cuantum, la momentul acordării, depăşeşte echivalentul în lei a 250.000 de euro se pot prevala de remediile judiciare instituite de dreptul comun, respectiv prevederile art. 969 şi 970 din Codul civil din 1864 ori, după caz, cele ale art. 1.271 din actualul Cod civil. În justificarea acestei soluţii, Curtea a arătat că protecţia specială oferită unei categorii de persoane, prin instituirea unui prag maxim al sumei efectiv împrumutate, nu reprezintă o discriminare, în sensul art. 16 din Constituţie, a persoanelor care au împrumutat sume al căror cuantum depăşeşte 250.000 de euro, atâta vreme cât acestea pot recurge la mijloacele puse la dispoziţie de dreptul comun, în vederea remedierii problemei impreviziunii cu care se confruntă şi acea categorie de consumatori în mod special protejată de către legiuitorul ordinar. IX. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Nu au fost identificate decizii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţate în mecanismele de unificare a practicii judiciare prin care să se fi statuat cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării.

Prin Decizia nr. 37 din 4 iunie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 624 din 18 iulie 2018, a fost respinsă, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul Sibiu – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 7.765/306/2016 pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile privind dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „aplicabilitatea dispoziţiilor Legii nr. 77/2016, în situaţia prevăzută de art. 4 alin. (1) lit. c) teza a II-a: « (1) Pentru stingerea creanţei izvorând dintr-un contract de credit şi a accesoriilor sale prin dare în plată trebuie îndeplinite, în mod cumulativ, următoarele condiţii: c) (…) indiferent de scopul pentru care a fost contractat, este garantat cu cel puţin un imobil având destinaţia de locuinţă» raportat la dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi (3) din acelaşi act normativ: « (1) Prezenta lege se aplică raporturilor juridice dintre consumatori şi instituţiile de credit, instituţiile financiare nebancare sau cesionarii creanţelor deţinute asupra consumatorilor. (…) (3) Dispoziţiile prezentei legi se aplică şi în cazul în care creanţa creditorului izvorând dintr-un contract de credit este garantată cu fideiusiunea şi/sau solidaritatea unuia sau mai multor codebitori sau coplătitori» şi în ipoteza în care debitorul principal – împrumutatul titular al contractului de credit nu este consumator, respectiv este profesionist”.

Prin Decizia nr. 54 din 28 iunie 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 969 din 11 octombrie 2021, a fost respinsă, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a V-a civilă, în Dosarul nr. 26.769/300/2019, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la dezlegarea următoarei probleme de drept: „În sensul art. 5 alin. 3 coroborat cu dispoziţiile art. 6 alin. 1, art. 7 alin. 4 şi art. 6 alin. 2 din Legea nr. 77/2016, notificările formulate de către debitori, ulterior admiterii definitive a contestaţiei formulate de către creditor împotriva primei notificări de dare în plată, mai produc sau nu efectul suspendării de drept prevăzut de Legea nr. 77/2016?”.

Prin Decizia nr. 69 din 4 octombrie 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.087 din 15 noiembrie 2021, a fost respinsă, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul Suceava – Secţia I civilă, în Dosarul nr. 1.313/314/2019*, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „Dacă dispoziţiile art. 6 şi art. 8 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, cu modificările şi completările ulterioare, se interpretează sau nu în sensul că suspendarea oricărei plăţi către creditor, precum şi a oricărei proceduri judiciare sau extrajudiciare demarate de către creditor intervine atât în situaţia notificării prevăzute de art. 5 alin. (1) din Legea nr. 77/2016, cât şi în cazul acţiunii promovate de către debitori în temeiul dispoziţiilor art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016.” X. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Prin această reglementare au fost instituite o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea procedurii de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, condiţii care trebuie să fie întrunite în mod cumulativ, după cum urmează: – existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; – instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece cauza în ultimă instanţă; – cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit să soluţioneze cauza; – ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată; – chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită să fie nouă; – chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Primele trei condiţii prevăzute de legiuitor pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile sunt îndeplinite, întrucât litigiul în legătură cu care s-a formulat sesizarea este în curs de judecată la tribunal, instanţa învestită cu soluţionarea apelului urmează să judece cauza în ultimă instanţă, în conformitate cu dispoziţiile art. 651 alin. (4) şi art. 718 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură civilă, prin pronunţarea unei decizii care, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă, este definitivă, cauza ce face obiectul judecăţii aflându-se în competenţa legală a unui complet de judecată al Tribunalului Prahova, titularul sesizării.

De asemenea, sunt realizate şi cerinţele referitoare la noutatea chestiunii de drept a cărei lămurire se cere şi lipsa statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra chestiunii de drept invocate, aceasta neformând nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

În ceea ce priveşte întrunirea condiţiei de admisibilitate ce vizează identificarea unei probleme de drept care ar putea face obiect al sesizării, jurisprudenţa dezvoltată de instanţa supremă în legătură cu această cerinţă a statuat că, în sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept cu procedura pronunţării unei hotărâri prealabile, trebuie să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii (Decizia nr. 24 din 29 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 820 din 4 noiembrie 2015; Decizia nr. 6 din 30 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 24 februarie 2017; Decizia nr. 62 din 18 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 797 din 9 octombrie 2017; Decizia nr. 90 din 4 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 191 din 1 martie 2018; Decizia nr. 20 din 20 mai 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 651 din 6 august 2019; Decizia nr. 17 din 17 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 508 din 15 iunie 2020).

Într-o altă formulare, s-a apreciat că problema de drept trebuie să fie una reală şi veritabilă, iar o atare calificare există numai atunci când norma legală supusă analizei este îndoielnică, lacunară sau neclară, fiind susceptibilă să constituie izvorul unor interpretări divergente şi, în consecinţă, al unei practici judiciare neunitare.

Este de reamintit, sub acest aspect, că art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă prevede că încheierea de sesi