Decizia nr. 43/2022 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept · Dosar nr. 888/2022 — chestiunea de drept: următoarea chestiune de drept: „În aplicarea Hotăr

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 888/1/2022, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 37 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna magistratasistent Mihaela Lorena Repana, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 38 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a VI-a civilă, în Dosarul nr. 26.110/299/2020, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat părţilor conform art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; apelanta-reclamantă şi intimata-pârâtă au depus puncte de vedere la raport.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Tribunalul Bucureşti – Secţia a VI-a civilă a dispus, prin încheierea din 24 februarie 2022, în Dosarul nr. 26.110/299/2020, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: „În aplicarea Hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 21 ianuarie 2016, pronunţată în cauzele conexate C-359/14 «ERGO Insurance» SE împotriva «If P&C Insurance» AS şi C-475/14 «Gjensidige Baltic» AAS împotriva «PZU Lietuva» UAB DK, analiza legii române pentru a stabili dacă şi în ce măsură asigurătorul RCA al unui vehicul de tractare se poate subroga împotriva asigurătorului RCA al semiremorcii trebuie limitată la normele de drept comun, stabilite în art. 2.210 din Codul civil, sau trebuie avute în vedere şi normele speciale în materie de RCA emise de Autoritatea de Supraveghere Financiară privind dreptul de regres.” II. Dispoziţiile legale supuse interpretării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Codul civil: ” Art. 2.210. – (1) În limitele indemnizaţiei plătite, asigurătorul este subrogat în toate drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării împotriva celor răspunzători de producerea pagubei, cu excepţia asigurărilor de persoane. (2) Asiguratul răspunde pentru prejudiciile aduse asigurătorului prin acte care ar împiedica realizarea dreptului prevăzut la alin. (1). (3) Asigurătorul poate renunţa, în tot sau în parte, la exercitarea dreptului conferit de alin. (1).”

Norma Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 20/2017 privind asigurările auto din România, cu modificările şi completările ulterioare (Norma A.S.F. nr. 20/2017) : ”

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti la data de 21 august 2020 cu nr. 26.110/299/2020, reclamanta societate de asigurare a solicitat, în contradictoriu cu pârâta societate de asigurare, obligarea acesteia din urmă la plata sumei de 7.188,91 lei (1.545,21 euro la cursul Băncii Naţionale a României din 19 septembrie 2018), reprezentând 50% din contravaloarea despăgubirii achitate în temeiul asigurării obligatorii RCA în dosarul de daună, motivat de faptul că, la data de 15 mai 2018, pe teritoriul Germaniei s-a produs accidentul rutier de care s-a făcut vinovat ansamblul de vehicule format din cap tractor, la care era cuplată o semiremorcă, ambele înmatriculate în România, condus de intervenientul forţat, care s-a soldat cu avarierea unei pompe dintr-o staţie de alimentare.

La solicitarea persoanei păgubite, reclamanta, în calitate de asigurător RCA al vehiculului de tractare (cap tractor), a achitat către corespondentul său din Germania suma de 3.090,41 euro. Având în vedere că semiremorca ataşată vehiculului de tractare era asigurată la pârâtă, reclamanta s-a adresat acesteia cu cerere de despăgubire pentru plata a 50% din valoarea despăgubirii achitate, cerere care a fost refuzată, în scris, de către pârâtă.

Ca urmare a acestui fapt, instanţa a fost învestită cu soluţionarea prezentei cauze, având ca obiect acţiunea în regres formulată de asigurătorul vehiculului de tractare care a despăgubit victima accidentului cauzat de conducerea acelui vehicul împotriva asigurătorului remorcii tractate la momentul producerii accidentului.

Prin Sentinţa civilă nr. 68 din 5 ianuarie 2021, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată, reţinând în esenţă că, deşi la nivel de principiu este permisă subrogarea asigurătorului care a plătit despăgubirea victimei în drepturile acesteia, cu toate acestea, norma specială nu permite o astfel de subrogaţie a asigurătorului RCA pentru capul tractor împotriva asigurătorului remorcii/semiremorcii, decât în situaţia special prevăzută de lege (şi anume accidentul s-a produs ca urmare a unei defecţiuni tehnice a remorcii/semiremorcii, care nu putea fi observată de către conducătorul auto), ceea ce nu este cazul în speţa de faţă.

Prima instanţă a reţinut că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile legii germane, ci cele ale legislaţiei interne, care prevede în mod expres la art. 16 alin. (2) din Norma A.S.F. nr. 20/2017 faptul că, în situaţia în care evenimentul se produce în timp ce remorca sau semiremorca este ataşată vehiculului tractor, răspunderea aparţine vehiculului tractor. Cât timp reclamanta nu face dovada faptului că accidentul s-ar fi produs ca urmare a unei defecţiuni tehnice a remorcii/semiremorcii, aceasta nu are un drept de regres pentru 50% din despăgubirea achitată faţă de asigurătorul RCA al remorcii/semiremorcii, respectiv faţă de pârâtă.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta, arătând că legea română este aplicabilă în ceea ce priveşte chestiunea subrogaţiei, însă în cauză nu sunt aplicabile prevederile Normei A.S.F. nr. 20/2017, ci sunt incidente dispoziţiile art. 2.210 din Codul civil.

Totodată, a susţinut că Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 21 ianuarie 2016, pronunţată în cauzele conexate C-359/14 „ERGO Insurance” SE împotriva „If P&C Insurance” AS şi C-475/14 „Gjensidige Baltic” AAS împotriva „PZU Lietuva” UAB DK, trebuie interpretată prin prisma considerentelor sale.

Prin încheierea din 24 februarie 2022, Tribunalul Bucureşti – Secţia a VI-a civilă a admis cererea formulată de intimata-pârâtă şi a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Completul de judecată al instanţei de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

În acest sens, a arătat că în cauză există o chestiune de drept care determină interpretări diferite, prin raportare la normele de drept aplicabile situaţiei de fapt deduse judecăţii, respectiv dacă analiza legii române, în aplicarea Hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 21 ianuarie 2016, pronunţată în cauzele conexate C-359/14 „ERGO Insurance” SE împotriva „If P&C Insurance” AS şi C-475/14 „Gjensidige Baltic” AAS împotriva „PZU Lietuva” UAB DK, pentru a stabili dacă şi în ce măsură asigurătorul RCA al unui vehicul de tractare se poate subroga împotriva asigurătorului RCA al semiremorcii, trebuie limitată la normele de drept comun stabilite în art. 2.210 din Codul civil sau trebuie avute în vedere şi normele speciale în materie de RCA emise de Autoritatea de Supraveghere Financiară privind dreptul de regres.

Problema de drept se ridică în cadrul unui litigiu aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a VI-a civilă, aflat în judecată în ultima instanţă.

Chestiunea de drept este esenţială, soluţionarea pe fond a cauzei depinzând de lămurirea acesteia, prin raportare la obiectul cauzei, respectiv acţiunea în regres formulată de asigurătorul vehiculului de tractare împotriva asigurătorului remorcii.

S-a menţionat că problema de drept este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Apelanta-reclamantă a apreciat că, raportat la obiectul cauzei, respectiv acţiune în regres formulată de asigurătorul unui vehicul de tractare, legea aplicabilă raporturilor juridice dintre părţi este legea germană, şi nu legea română, fiind aplicabile dispoziţiile legii române doar în ceea ce priveşte chestiunea subrogaţiei, iar în ceea ce priveşte stabilirea subiectului de drept căruia îi este imputabil prejudiciul şi a modului în care răspunderea este partajată este aplicabilă legea ţării în care s-a produs prejudiciul, respectiv legea germană.

Intimata-pârâtă a apreciat că, în speţă, sunt aplicabile normele speciale prevăzute de art. 16 alin. (1) – (3) din Norma A.S.F. nr. 20/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule.

După comunicarea raportului întocmit de judecătoriiraportori, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, au fost depuse puncte de vedere de către apelanta-reclamantă şi intimata-pârâtă.

Astfel, apelanta-reclamantă a arătat că, faţă de prevederile legale europene şi naţionale, precum şi faţă de dezlegarea dată cu forţă obligatorie de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, singura soluţie pe care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie o poate da problemei de drept în discuţie este în sensul că, în aplicarea Hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 21 ianuarie 2016, pronunţată în cauzele conexate C-359/14 „ERGO Insurance” SE împotriva „If P&C Insurance” AS şi C-475/14 „Gjensidige Baltic” AAS împotriva „PZU Lietuva” UAB DK, atunci când aplicabilă raporturilor de răspundere civilă delictuală născute în urma accidentului nu este legea română, relevante pentru dreptul de regres al asigurătorului capului tractor împotriva asigurătorului remorcii sunt doar prevederile art. 2.210 alin. (1) din Codul civil, însă acest drept de regres va exista şi va putea fi exercitat în condiţiile art. 2.210 alin. (1) din Codul civil doar dacă, potrivit legii aplicabile raporturilor civile delictuale, asigurătorul remorcii va purta vreo răspundere.

Răspunderea asigurătorului remorcii, aşa cum este ea reglementată prin Norma A.S.F. nr. 20/2017, este relevantă şi se aplică doar în acele situaţii în care raporturile juridice delictuale născute în urma accidentului sunt guvernate de legea română.

Intimata-pârâtă a apreciat că sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă pentru admisibilitatea sesizării, arătând că soluţionarea pe fond a cauzei depinde de dezlegarea chestiunii de drept, faţă de caracterul imperfect în care este redactat art. 2.210 din Codul civil, mecanismul subrogării instituit prin acest text de lege nefiind corelat cu specificitatea asigurării de răspundere civilă.

În acest sens, a arătat că se impune un răspuns cu privire la aplicabilitatea sau inaplicabilitatea de principiu a prevederilor art. 2.210 din Codul civil în materia asigurării de răspundere civilă/răspundere civilă auto.

Totodată, a considerat că este întrunită şi cerinţa noutăţii, având în vedere că, deşi există decizii anterioare, nu s-a cristalizat o jurisprudenţă unitară şi constantă în legătură cu chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită, situaţie care justifică interesul în formularea unei cereri pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile în scopul prevenirii apariţiei unei practici neunitare.

Referitor la aspectele de fond a arătat că, având în vedere că potrivit Curţii de Justiţie a Uniunii Europene este necesară analiza legii contractului de asigurare (în speţă, legea română) pentru a se stabili dacă şi în ce măsură asigurătorul RCA al vehiculului tractor poate exercita, prin subrogare, o acţiune împotriva asigurătorului RCA al semiremorcii, nu este suficientă invocarea dreptului general de subrogare al asigurătorului instituit prin art. 2.210 din Codul civil, ci este necesară analiza în concret a normelor speciale în materie de regres al asigurătorului RCA.

Dezlegarea dată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene echivalează cu stabilirea unei norme conflictuale de legi, iar în măsura în care trimite la legea română, analiza legii astfel desemnate nu poate fi limitată doar la anumite dispoziţii, ci urmează a se avea în vedere întreg sistemul de drept aplicabil respectivului raport juridic. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Instanţa de trimitere a apreciat că, în aplicarea Hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 21 ianuarie 2016, pronunţată în cauzele conexate C-359/14 „ERGO Insurance” SE împotriva „If P&C Insurance” AS şi C-475/14 „Gjensidige Baltic” AAS împotriva „PZU Lietuva” UAB DK, analiza legii române, pentru a stabili dacă şi în ce măsură asigurătorul RCA al unui vehicul de tractare se poate subroga împotriva asigurătorului RCA al semiremorcii, trebuie limitată la normele de drept comun stabilite în art. 2.210 din Codul civil. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

Din răspunsurile transmise de instanţele naţionale, la solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, au rezultat aspectele ce se vor arăta în continuare.

Din examinarea punctelor de vedere teoretice exprimate de judecători a reieşit că opinia majoritară este în sensul că, în aplicarea Hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 21 ianuarie 2016, pronunţată în cauzele conexate C-359/14 „ERGO Insurance” SE împotriva „If P&C Insurance” AS şi C-475/14 „Gjensidige Baltic” AAS împotriva „PZU Lietuva” UAB DK, analiza legii române pentru a stabili dacă şi în ce măsură asigurătorul RCA al unui vehicul de tractare se poate subroga împotriva asigurătorului RCA al semiremorcii nu trebuie limitată la normele de drept comun stabilite în art. 2.210 din Codul civil, ci trebuie avute în vedere şi normele speciale în materie de RCA emise de Autoritatea de Supraveghere Financiară privind dreptul de regres, respectiv art. 16 alin. (1) – (3) din Norma A.S.F. nr. 20/2017: Tribunalul Bucureşti – Secţia a VI-a civilă, Judecătoria Bolintin-Vale, Tribunalul Ialomiţa, Judecătoria Buftea, Tribunalul Teleorman, Tribunalul Suceava, Judecătoria Fălticeni, Judecătoria Darabani, Tribunalul Buzău, Judecătoria Buzău, Judecătoria Pogoanele, Judecătoria Râmnicu Sărat, Curtea de Apel Galaţi – Secţia a II-a civilă, Judecătoria Brăila, Tribunalul Vrancea, Curtea de Apel Craiova – Secţia I civilă, Judecătoria Caracal, Judecătoria Slatina, Judecătoria Novaci, Judecătoria Motru, Judecătoria Segarcea, Judecătoria Craiova, Tribunalul Dolj – Secţia a II-a civilă, Tribunalul Constanţa – Secţia a II-a civilă, Judecătoria Braşov, Judecătoria Bacău, Judecătoria Oneşti, Tribunalul Neamţ – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, Judecătoria Roman, Judecătoria Târgu-Neamţ, Judecătoria Bicaz, Curtea de Apel Târgu Mureş – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

În sprijinul acestei opinii s-a arătat că, văzând prevederile art. 4 şi art. 19 din Regulamentul (CE) nr. 864/2007 al Parlamentului European şi al Consiliului din 11 iulie 2007 privind legea aplicabilă obligaţiilor necontractuale (Roma II) şi art. 7 din Regulamentul (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului European şi al Consiliului din 17 iunie 2008 privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale (Roma I), astfel cum au fost interpretate prin Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 21 ianuarie 2016, pronunţată în cauzele conexate C-359/14 „ERGO Insurance” SE împotriva „If P&C Insurance” AS şi C-475/14 „Gjensidige Baltic” AAS împotriva „PZU Lietuva” UAB DK, existenţa dreptului de regres al asigurătorului vehiculului de tractare împotriva asigurătorului vehiculului tractat se determină prin aplicarea legii contractului de asigurare şi, numai dacă această lege prevede existenţa regresului, atunci împărţirea răspunderii nu se face potrivit legii contractului, ci potrivit legii de la locul producerii prejudiciului.

S-a reţinut că legea română trebuie identificată prin raportare la situaţia de fapt concretă, iar nu prin raportare la dispoziţii generale, de drept comun, fără legătură cu litigiul. Prin urmare, dacă dispoziţii speciale, precum cele cuprinse în norme emise de Autoritatea de Supraveghere Financiară, stabilesc anumite condiţii pentru exercitarea regresului, condiţii care nu sunt îndeplinite, se deduce concluzia că legea română nu reglementează acţiunea în regres şi, prin urmare, nu se pune problema împărţirii între asigurători a răspunderii, conform legii locului producerii prejudiciului.

În sensul acestei opinii au fost identificate şi înaintate următoarele hotărâri judecătoreşti definitive: Decizia nr. 122 din 4 februarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VI-a civilă în Dosarul nr. 21.311/299/2018; Decizia nr. 355 din 8 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VI-a civilă în Dosarul nr. 30.970/299/2018; Decizia nr. 4.309 din 2 decembrie 2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a VI-a civilă în Dosarul nr. 4.575/299/2019; Decizia nr. 4.625 din 16 decembrie 2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a VI-a civilă în Dosarul nr. 28.645/299/2019; Decizia nr. 2.246 din 9 septembrie 2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a VI-a civilă în Dosarul nr. 8.749/299/2019; Decizia nr. 3.548 din 23 octombrie 2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a VI-a civilă în Dosarul nr. 21.952/299/2018, şi Decizia nr. 404 din 19 mai 2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a VI-a civilă în Dosarul nr. 20.603/299/2018.

Opinia teoretică minoritară, în sensul că se aplică principiul instituit de art. 2.210 din Codul civil, întrucât Codul civil este o lege, iar dispoziţiile acesteia nu pot fi invalidate printr-un act cu valoare juridică inferioară, a fost exprimată de judecătorii de la: Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a V-a civilă, Judecătoria Dorohoi, Judecătoria Buzău, Tribunalul Iaşi – Secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal, Tribunalul Vaslui, Judecătoria Vaslui, Judecătoria Huşi, Tribunalul Galaţi, Tribunalul Mehedinţi – Secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal.

În motivarea acestei opinii, potrivit căreia analiza legii române în situaţia dată trebuie limitată la normele de drept comun stabilite prin art. 2.210 din Codul civil, s-a reţinut, în esenţă, raportat la considerentele Hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 21 ianuarie 2016, pronunţată în cauzele conexate C-359/14 „ERGO Insurance” SE împotriva „If P&C Insurance” AS şi C-475/14 „Gjensidige Baltic” AAS împotriva „PZU Lietuva” UAB DK, că ceea ce instanţa europeană a avut în vedere în dispozitivul hotărârii sale atunci când s-a referit la legea aplicabilă acţiunii în regres a fost legea potrivit căreia instanţa naţională verifică existenţa sau inexistenţa unui drept de regres al asigurătorului vehiculului de tractare faţă de asigurătorul remorcii, iar nu conţinutul concret al obligaţiei de plată.

Prin urmare, instanţa trebuie să verifice numai dacă legea română aplicabilă contractului de asigurare încheiat între deţinătorul semiremorcii şi asigurător, potrivit art. 7 din Regulamentul Roma I, permite exercitarea dreptului de regres ca urmare a subrogării în drepturile victimei. În acest sens, s-a reţinut că, în dreptul român, această subrogare este prevăzută cu valoare de principiu de art. 2.210 alin. (1) din Codul civil, iar în ceea ce priveşte conţinutul obligaţiei de plată, respectiv dacă există în concret o răspundere a titularului semiremorcii faţă de victimă şi, pe cale de consecinţă, o răspundere a asigurătorului acesteia faţă de asigurătorul vehiculului de tractare, subrogat în drepturile victimei prin plata indemnizaţiei, instanţa română trebuie să aplice legea locului producerii prejudiciului.

În sensul acestei opinii au fost identificate şi înaintate următoarele hotărâri judecătoreşti definitive: Decizia nr. 1.001 din 23 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VI-a civilă în Dosarul nr. 17.590/299/2017; Decizia nr. 229 din 3 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VI-a civilă în Dosarul nr. 17.589/299/2017; Decizia nr. 122 din 4 februarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VI-a civilă în Dosarul nr. 21.311/299/2018; Decizia nr. 185 din 17 februarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VI-a civilă în Dosarul nr. 27.955/299/2018, şi Decizia nr. 184 din 17 februarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VI-a civilă în Dosarul nr. 27.233/299/2018.

Curtea de Apel Alba Iulia a înaintat două decizii definitive, care însă nu tranşează problema de drept care face obiectul sesizării.

Curţile de Apel Timişoara, Piteşti şi Oradea nu au identificat practică judiciară şi nici nu au exprimat puncte de vedere teoretice.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că, la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii, cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Nu au fost identificate decizii relevante pronunţate de Curtea Constituţională în exercitarea controlului de constituţionalitate. IX. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Nu au fost identificate decizii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţate în mecanismele de unificare a practicii judiciare cu privire la chestiunea a cărei dezlegare se solicită. X. Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene

Prin Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 21 ianuarie 2016, pronunţată în cauzele conexate C-359/14 „ERGO Insurance” SE împotriva „If P&C Insurance” AS şi C-475/14 „Gjensidige Baltic” AAS împotriva „PZU Lietuva” UAB DK, s-au decis următoarele: ” Articolul 14 litera (b) din Directiva 2009/103/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 septembrie 2009 privind asigurarea de răspundere civilă auto şi controlul obligaţiei de asigurare a acestei răspunderi trebuie interpretat în sensul că această dispoziţie nu conţine o normă specială de conflict care are vocaţia de a determina legea aplicabilă acţiunii în regres dintre asigurători în împrejurări precum cele în discuţie în litigiile principale. Regulamentul (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului European şi al Consiliului din 17 iunie 2008 privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale (Roma I) şi Regulamentul (CE) nr. 864/2007 al Parlamentului European şi al Consiliului din 11 iulie 2007 privind legea aplicabilă obligaţiilor necontractuale (Roma II) trebuie interpretate în sensul că legea aplicabilă unei acţiuni în regres formulate de asigurătorul unui vehicul de tractare care a despăgubit victimele unui accident cauzat de conducătorul acelui vehicul împotriva asigurătorului remorcii tractate la momentul respectivului accident este determinată potrivit articolului 7 din Regulamentul nr. 593/2008 dacă normele privind răspunderea delictuală aplicabile acestui accident în conformitate cu articolul 4 şi următoarele din Regulamentul nr. 864/2007 prevăd o repartizare a obligaţiei de reparare a prejudiciului.” XI. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă. XII. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Examinând admisibilitatea sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, se constată că, potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

În privinţa obiectului şi a condiţiilor sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, legiuitorul instituie, în cuprinsul textului de lege citat, o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea acestei proceduri, care trebuie întrunite în mod cumulativ, respectiv: – existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; – instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece cauza în ultimă instanţă; – cauza care face obiectul judecăţii să fie în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza în ultimă instanţă; – ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire să depindă soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată; – chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat şi nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Se reţine că sunt îndeplinite condiţiile vizând existenţa unei cauze aflate în curs de judecată, pe rolul unui tribunal, ce urmează a pronunţa soluţia în ultimă instanţă. Astfel, sesizarea a fost formulată de un complet al Tribunalului Bucureşti, învestit cu soluţionarea apelului declarat împotriva sentinţei de fond pronunţate într-un litigiu în materia asigurărilor, în cauză putând fi exercitată numai calea de atac a apelului, conform art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

În ce priveşte însă condiţia de admisibilitate ce vizează identificarea unei chestiuni de drept, susceptibilă unei dezlegări de principiu, se constată o serie de neregularităţi care fac demersul inadmisibil.

Astfel, referitor la cerinţa ca problema supusă interpretării să se identifice într-o chestiune de drept reală, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat constant în jurisprudenţa sa că „în sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu procedura pronunţării unei hotărâri prealabile trebuie să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii” (Decizia nr. 24 din 29 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 820 din 4 noiembrie 2015; Decizia nr. 10 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016; Decizia nr. 16 din 23 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 779 din 5 octombrie 2016; Decizia nr. 6 din 30 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 24 februarie 2017; Decizia nr. 52 din 3 iulie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 26 septembrie 2017; Decizia nr. 62 din 18 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 797 din 9 octombrie 2017; Decizia nr. 90 din 4 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 191 din 1 martie 2018).

Ca atare, chestiunea de drept supusă dezbaterii trebuie să fie una veritabilă şi punctuală, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acest text este incomplet sau neclar, fie pentru că nu este corelat cu alte dispoziţii legale, fie pentru că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare sau că şi-ar putea extinde efectele după data abrogării lui (prin ultraactivitate), fie că ar intra în coliziune cu principii fundamentale ale dreptului.

Ceea ce este definitoriu pentru această procedură este, deci, dezlegarea de principiu pe care o poate da instanţa supremă în legătură cu sensul normei de drept, cu cea mai adecvată interpretare, atunci când textul legal este susceptibil de mai multe înţelesuri, astfel încât ulterior, printr-o aplicare corespunzătoare din partea instanţelor, jurisprudenţa să capete coerenţă şi unitate.

În cauza de faţă se constată însă că sesizarea nu vizează dezlegarea unei chestiuni de drept în sensul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, deoarece nu se solicită interpretarea unei prevederi legale neclare sau incomplete, ci modalitatea de aplicare a „legii române”.

Instanţa de trimitere nu argumentează un caracter lacunar, neclar sau imperfect cu privire la normele de drept indicate în încheierea de sesizare, problema cu care se confruntă fiind aceea a modului de aplicare a textelor de lege incidente la situaţia de fapt dedusă judecăţii, prin raportare la interpretarea dată în considerentele Hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 21 ianuarie 2016, pronunţată în cauzele conexate C-359/14 „ERGO Insurance” SE împotriva „If P&C Insurance” AS şi C-475/14 „Gjensidige Baltic” AAS împotriva „PZU Lietuva” UAB DK.

Or, operaţiunea de identificare şi aplicare a legislaţiei la anumite circumstanţe ce caracterizează fiecare litigiu este atributul exclusiv al instanţei de judecată, neputând fi supusă mecanismului de unificare a jurisprudenţei prin pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

În realitate, instanţa de trimitere are de stabilit norma de drept aplicabilă raportului juridic dedus judecăţii, în funcţie de pretenţiile concrete formulate de partea reclamantă, operaţiune pe care nu o poate delega, pe calea întrebării prealabile, instanţei supreme. Această operaţiune îi incumbă şi nu se poate deroba apelând la mecanismul hotărârii preliminare, întrucât acesta nu poate fi deturnat de la raţiunea reglementării lui, aceea a asigurării unor dezlegări în drept de principiu, iar nu a subrogării în atribuţiile jurisdicţionale ale instanţei de judecată.

Problema de drept, redactată în termenii sesizării, nu este una care să se circumscrie cerinţelor art. 519 din Codul de procedură civilă, întrucât nu vizează interpretarea unei norme de drept neclare, nici măcar pe cea a stabilirii raportului dintre norma generală şi cea specială (un principiu de drept a cărui aplicare, de altfel, nu poate ridica vreun grad de dificultate în practica instanţelor), ci înlăturarea unei dificultăţi a instanţei de trimitere în a stabili norma de drept aplicabilă.

În procedura pronunţării hotărârii prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu se substituie atributului fundamental al instanţelor, de determinare a legii aplicabile, ci se limitează la a-i facilita judecătorului eliminarea ambiguităţilor, impreciziunilor ori lacunelor textelor legale, în scopul asigurării unor dezlegări jurisdicţionale adecvate şi unitare [Decizia nr. 16 din 23 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 779 din 5 octombrie 2016 (paragrafele 43-47); Decizia nr. 89 din 4 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 217 din 12 martie 2018 (paragrafele 82-87); Decizia nr. 65 din 1 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 963 din 14 noiembrie 2018 (paragrafele 53-56); Decizia nr. 6 din 20 ianuarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 176 din 3 martie 2020 (paragrafele 84-86; 102-105); Decizia nr. 77 din 15 noiembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 141 din 11 februarie 2022 (paragrafele 57-63, 67, 68) ].

Din această perspectivă, sesizarea nu poate primi o dezlegare pe fond, având caracter inadmisibil, câtă vreme se tinde, în fapt, la o „delegare” a funcţiei jurisdicţionale a instanţei de trimitere către instanţa supremă, îndrituită legal doar să dea dezlegări de principiu asupra unor veritabile chestiuni de drept, iar nu să arate norma incidentă raportului litigios şi modalitatea de aplicare în speţă.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 519, cu referire la art. 521 din Codul de procedură civilă,