ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 43/2022

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluționarea Dosarului nr. 888/1/2022, este legal constituit conform dispozițiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă și ale art. 37 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu completările ulterioare (Regulamentul).

Ședința este prezidată de doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La ședința de judecată participă doamna magistratasistent Mihaela Lorena Repana, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 38 din Regulament.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Tribunalul București - Secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. 26.110/299/2020, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat părților conform art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; apelanta-reclamantă și intimata-pârâtă au depus puncte de vedere la raport.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunțare asupra sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul și obiectul sesizării

Tribunalul București - Secția a VI-a civilă a dispus, prin încheierea din 24 februarie 2022, în Dosarul nr. 26.110/299/2020, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: "În aplicarea Hotărârii Curții de Justiție a Uniunii Europene din 21 ianuarie 2016, pronunțată în cauzele conexate C-359/14 «ERGO Insurance» SE împotriva «If P&C Insurance» AS și C-475/14 «Gjensidige Baltic» AAS împotriva «PZU Lietuva» UAB DK, analiza legii române pentru a stabili dacă și în ce măsură asigurătorul RCA al unui vehicul de tractare se poate subroga împotriva asigurătorului RCA al semiremorcii trebuie limitată la normele de drept comun, stabilite în art. 2.210 din Codul civil, sau trebuie avute în vedere și normele speciale în materie de RCA emise de Autoritatea de Supraveghere Financiară privind dreptul de regres." II. Dispozițiile legale supuse interpretării Înaltei Curți de Casație și Justiție

Codul civil: " Art. 2.210. - (1) În limitele indemnizației plătite, asigurătorul este subrogat în toate drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării împotriva celor răspunzători de producerea pagubei, cu excepția asigurărilor de persoane. (2) Asiguratul răspunde pentru prejudiciile aduse asigurătorului prin acte care ar împiedica realizarea dreptului prevăzut la alin. (1). (3) Asigurătorul poate renunța, în tot sau în parte, la exercitarea dreptului conferit de alin. (1)."

Norma Autorității de Supraveghere Financiară nr. 20/2017 privind asigurările auto din România, cu modificările și completările ulterioare (Norma A.S.F. nr. 20/2017) : "

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la data de 21 august 2020 cu nr. 26.110/299/2020, reclamanta societate de asigurare a solicitat, în contradictoriu cu pârâta societate de asigurare, obligarea acesteia din urmă la plata sumei de 7.188,91 lei (1.545,21 euro la cursul Băncii Naționale a României din 19 septembrie 2018), reprezentând 50% din contravaloarea despăgubirii achitate în temeiul asigurării obligatorii RCA în dosarul de daună, motivat de faptul că, la data de 15 mai 2018, pe teritoriul Germaniei s-a produs accidentul rutier de care s-a făcut vinovat ansamblul de vehicule format din cap tractor, la care era cuplată o semiremorcă, ambele înmatriculate în România, condus de intervenientul forțat, care s-a soldat cu avarierea unei pompe dintr-o stație de alimentare.

La solicitarea persoanei păgubite, reclamanta, în calitate de asigurător RCA al vehiculului de tractare (cap tractor), a achitat către corespondentul său din Germania suma de 3.090,41 euro. Având în vedere că semiremorca atașată vehiculului de tractare era asigurată la pârâtă, reclamanta s-a adresat acesteia cu cerere de despăgubire pentru plata a 50% din valoarea despăgubirii achitate, cerere care a fost refuzată, în scris, de către pârâtă.

Ca urmare a acestui fapt, instanța a fost învestită cu soluționarea prezentei cauze, având ca obiect acțiunea în regres formulată de asigurătorul vehiculului de tractare care a despăgubit victima accidentului cauzat de conducerea acelui vehicul împotriva asigurătorului remorcii tractate la momentul producerii accidentului.

Prin Sentința civilă nr. 68 din 5 ianuarie 2021, Judecătoria Sectorului 1 București a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată, reținând în esență că, deși la nivel de principiu este permisă subrogarea asigurătorului care a plătit despăgubirea victimei în drepturile acesteia, cu toate acestea, norma specială nu permite o astfel de subrogație a asigurătorului RCA pentru capul tractor împotriva asigurătorului remorcii/semiremorcii, decât în situația special prevăzută de lege (și anume accidentul s-a produs ca urmare a unei defecțiuni tehnice a remorcii/semiremorcii, care nu putea fi observată de către conducătorul auto), ceea ce nu este cazul în speța de față.

Prima instanță a reținut că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile legii germane, ci cele ale legislației interne, care prevede în mod expres la art. 16 alin. (2) din Norma A.S.F. nr. 20/2017 faptul că, în situația în care evenimentul se produce în timp ce remorca sau semiremorca este atașată vehiculului tractor, răspunderea aparține vehiculului tractor. Cât timp reclamanta nu face dovada faptului că accidentul s-ar fi produs ca urmare a unei defecțiuni tehnice a remorcii/semiremorcii, aceasta nu are un drept de regres pentru 50% din despăgubirea achitată față de asigurătorul RCA al remorcii/semiremorcii, respectiv față de pârâtă.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta, arătând că legea română este aplicabilă în ceea ce privește chestiunea subrogației, însă în cauză nu sunt aplicabile prevederile Normei A.S.F. nr. 20/2017, ci sunt incidente dispozițiile art. 2.210 din Codul civil.

Totodată, a susținut că Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din 21 ianuarie 2016, pronunțată în cauzele conexate C-359/14 "ERGO Insurance" SE împotriva "If P&C Insurance" AS și C-475/14 "Gjensidige Baltic" AAS împotriva "PZU Lietuva" UAB DK, trebuie interpretată prin prisma considerentelor sale.

Prin încheierea din 24 februarie 2022, Tribunalul București - Secția a VI-a civilă a admis cererea formulată de intimata-pârâtă și a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile. IV. Motivele reținute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Completul de judecată al instanței de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

În acest sens, a arătat că în cauză există o chestiune de drept care determină interpretări diferite, prin raportare la normele de drept aplicabile situației de fapt deduse judecății, respectiv dacă analiza legii române, în aplicarea Hotărârii Curții de Justiție a Uniunii Europene din 21 ianuarie 2016, pronunțată în cauzele conexate C-359/14 "ERGO Insurance" SE împotriva "If P&C Insurance" AS și C-475/14 "Gjensidige Baltic" AAS împotriva "PZU Lietuva" UAB DK, pentru a stabili dacă și în ce măsură asigurătorul RCA al unui vehicul de tractare se poate subroga împotriva asigurătorului RCA al semiremorcii, trebuie limitată la normele de drept comun stabilite în art. 2.210 din Codul civil sau trebuie avute în vedere și normele speciale în materie de RCA emise de Autoritatea de Supraveghere Financiară privind dreptul de regres.

Problema de drept se ridică în cadrul unui litigiu aflat pe rolul Tribunalului București - Secția a VI-a civilă, aflat în judecată în ultima instanță.

Chestiunea de drept este esențială, soluționarea pe fond a cauzei depinzând de lămurirea acesteia, prin raportare la obiectul cauzei, respectiv acțiunea în regres formulată de asigurătorul vehiculului de tractare împotriva asigurătorului remorcii.

S-a menționat că problema de drept este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare. V. Punctele de vedere ale părților cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Apelanta-reclamantă a apreciat că, raportat la obiectul cauzei, respectiv acțiune în regres formulată de asigurătorul unui vehicul de tractare, legea aplicabilă raporturilor juridice dintre părți este legea germană, și nu legea română, fiind aplicabile dispozițiile legii române doar în ceea ce privește chestiunea subrogației, iar în ceea ce privește stabilirea subiectului de drept căruia îi este imputabil prejudiciul și a modului în care răspunderea este partajată este aplicabilă legea țării în care s-a produs prejudiciul, respectiv legea germană.

Intimata-pârâtă a apreciat că, în speță, sunt aplicabile normele speciale prevăzute de art. 16 alin. (1) - (3) din Norma A.S.F. nr. 20/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule.

După comunicarea raportului întocmit de judecătoriiraportori, potrivit dispozițiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, au fost depuse puncte de vedere de către apelanta-reclamantă și intimata-pârâtă.

Astfel, apelanta-reclamantă a arătat că, față de prevederile legale europene și naționale, precum și față de dezlegarea dată cu forță obligatorie de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene, singura soluție pe care Înalta Curte de Casație și Justiție o poate da problemei de drept în discuție este în sensul că, în aplicarea Hotărârii Curții de Justiție a Uniunii Europene din 21 ianuarie 2016, pronunțată în cauzele conexate C-359/14 "ERGO Insurance" SE împotriva "If P&C Insurance" AS și C-475/14 "Gjensidige Baltic" AAS împotriva "PZU Lietuva" UAB DK, atunci când aplicabilă raporturilor de răspundere civilă delictuală născute în urma accidentului nu este legea română, relevante pentru dreptul de regres al asigurătorului capului tractor împotriva asigurătorului remorcii sunt doar prevederile art. 2.210 alin. (1) din Codul civil, însă acest drept de regres va exista și va putea fi exercitat în condițiile art. 2.210 alin. (1) din Codul civil doar dacă, potrivit legii aplicabile raporturilor civile delictuale, asigurătorul remorcii va purta vreo răspundere.

Răspunderea asigurătorului remorcii, așa cum este ea reglementată prin Norma A.S.F. nr. 20/2017, este relevantă și se aplică doar în acele situații în care raporturile juridice delictuale născute în urma accidentului sunt guvernate de legea română.

Intimata-pârâtă a apreciat că sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă pentru admisibilitatea sesizării, arătând că soluționarea pe fond a cauzei depinde de dezlegarea chestiunii de drept, față de caracterul imperfect în care este redactat art. 2.210 din Codul civil, mecanismul subrogării instituit prin acest text de lege nefiind corelat cu specificitatea asigurării de răspundere civilă.

În acest sens, a arătat că se impune un răspuns cu privire la aplicabilitatea sau inaplicabilitatea de principiu a prevederilor art. 2.210 din Codul civil în materia asigurării de răspundere civilă/răspundere civilă auto.

Totodată, a considerat că este întrunită și cerința noutății, având în vedere că, deși există decizii anterioare, nu s-a cristalizat o jurisprudență unitară și constantă în legătură cu chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită, situație care justifică interesul în formularea unei cereri pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile în scopul prevenirii apariției unei practici neunitare.

Referitor la aspectele de fond a arătat că, având în vedere că potrivit Curții de Justiție a Uniunii Europene este necesară analiza legii contractului de asigurare (în speță, legea română) pentru a se stabili dacă și în ce măsură asigurătorul RCA al vehiculului tractor poate exercita, prin subrogare, o acțiune împotriva asigurătorului RCA al semiremorcii, nu este suficientă invocarea dreptului general de subrogare al asigurătorului instituit prin art. 2.210 din Codul civil, ci este necesară analiza în concret a normelor speciale în materie de regres al asigurătorului RCA.

Dezlegarea dată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene echivalează cu stabilirea unei norme conflictuale de legi, iar în măsura în care trimite la legea română, analiza legii astfel desemnate nu poate fi limitată doar la anumite dispoziții, ci urmează a se avea în vedere întreg sistemul de drept aplicabil respectivului raport juridic. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Instanța de trimitere a apreciat că, în aplicarea Hotărârii Curții de Justiție a Uniunii Europene din 21 ianuarie 2016, pronunțată în cauzele conexate C-359/14 "ERGO Insurance" SE împotriva "If P&C Insurance" AS și C-475/14 "Gjensidige Baltic" AAS împotriva "PZU Lietuva" UAB DK, analiza legii române, pentru a stabili dacă și în ce măsură asigurătorul RCA al unui vehicul de tractare se poate subroga împotriva asigurătorului RCA al semiremorcii, trebuie limitată la normele de drept comun stabilite în art. 2.210 din Codul civil. VII. Jurisprudența instanțelor naționale în materie

Din răspunsurile transmise de instanțele naționale, la solicitarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, au rezultat aspectele ce se vor arăta în continuare.

Din examinarea punctelor de vedere teoretice exprimate de judecători a reieșit că opinia majoritară este în sensul că, în aplicarea Hotărârii Curții de Justiție a Uniunii Europene din 21 ianuarie 2016, pronunțată în cauzele conexate C-359/14 "ERGO Insurance" SE împotriva "If P&C Insurance" AS și C-475/14 "Gjensidige Baltic" AAS împotriva "PZU Lietuva" UAB DK, analiza legii române pentru a stabili dacă și în ce măsură asigurătorul RCA al unui vehicul de tractare se poate subroga împotriva asigurătorului RCA al semiremorcii nu trebuie limitată la normele de drept comun stabilite în art. 2.210 din Codul civil, ci trebuie avute în vedere și normele speciale în materie de RCA emise de Autoritatea de Supraveghere Financiară privind dreptul de regres, respectiv art. 16 alin. (1) - (3) din Norma A.S.F. nr. 20/2017: Tribunalul București - Secția a VI-a civilă, Judecătoria Bolintin-Vale, Tribunalul Ialomița, Judecătoria Buftea, Tribunalul Teleorman, Tribunalul Suceava, Judecătoria Fălticeni, Judecătoria Darabani, Tribunalul Buzău, Judecătoria Buzău, Judecătoria Pogoanele, Judecătoria Râmnicu Sărat, Curtea de Apel Galați - Secția a II-a civilă, Judecătoria Brăila, Tribunalul Vrancea, Curtea de Apel Craiova - Secția I civilă, Judecătoria Caracal, Judecătoria Slatina, Judecătoria Novaci, Judecătoria Motru, Judecătoria Segarcea, Judecătoria Craiova, Tribunalul Dolj - Secția a II-a civilă, Tribunalul Constanța - Secția a II-a civilă, Judecătoria Brașov, Judecătoria Bacău, Judecătoria Onești, Tribunalul Neamț - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, Judecătoria Roman, Judecătoria Târgu-Neamț, Judecătoria Bicaz, Curtea de Apel Târgu Mureș - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

În sprijinul acestei opinii s-a arătat că, văzând prevederile art. 4 și art. 19 din Regulamentul (CE) nr. 864/2007 al Parlamentului European și al Consiliului din 11 iulie 2007 privind legea aplicabilă obligațiilor necontractuale (Roma II) și art. 7 din Regulamentul (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului European și al Consiliului din 17 iunie 2008 privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale (Roma I), astfel cum au fost interpretate prin Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din 21 ianuarie 2016, pronunțată în cauzele conexate C-359/14 "ERGO Insurance" SE împotriva "If P&C Insurance" AS și C-475/14 "Gjensidige Baltic" AAS împotriva "PZU Lietuva" UAB DK, existența dreptului de regres al asigurătorului vehiculului de tractare împotriva asigurătorului vehiculului tractat se determină prin aplicarea legii contractului de asigurare și, numai dacă această lege prevede existența regresului, atunci împărțirea răspunderii nu se face potrivit legii contractului, ci potrivit legii de la locul producerii prejudiciului.

S-a reținut că legea română trebuie identificată prin raportare la situația de fapt concretă, iar nu prin raportare la dispoziții generale, de drept comun, fără legătură cu litigiul. Prin urmare, dacă dispoziții speciale, precum cele cuprinse în norme emise de Autoritatea de Supraveghere Financiară, stabilesc anumite condiții pentru exercitarea regresului, condiții care nu sunt îndeplinite, se deduce concluzia că legea română nu reglementează acțiunea în regres și, prin urmare, nu se pune problema împărțirii între asigurători a răspunderii, conform legii locului producerii prejudiciului.

În sensul acestei opinii au fost identificate și înaintate următoarele hotărâri judecătorești definitive: Decizia nr. 122 din 4 februarie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a VI-a civilă în Dosarul nr. 21.311/299/2018; Decizia nr. 355 din 8 aprilie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a VI-a civilă în Dosarul nr. 30.970/299/2018; Decizia nr. 4.309 din 2 decembrie 2020, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VI-a civilă în Dosarul nr. 4.575/299/2019; Decizia nr. 4.625 din 16 decembrie 2020, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VI-a civilă în Dosarul nr. 28.645/299/2019; Decizia nr. 2.246 din 9 septembrie 2020, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VI-a civilă în Dosarul nr. 8.749/299/2019; Decizia nr. 3.548 din 23 octombrie 2019, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VI-a civilă în Dosarul nr. 21.952/299/2018, și Decizia nr. 404 din 19 mai 2020, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VI-a civilă în Dosarul nr. 20.603/299/2018.

Opinia teoretică minoritară, în sensul că se aplică principiul instituit de art. 2.210 din Codul civil, întrucât Codul civil este o lege, iar dispozițiile acesteia nu pot fi invalidate printr-un act cu valoare juridică inferioară, a fost exprimată de judecătorii de la: Curtea de Apel București - Secția a V-a civilă, Judecătoria Dorohoi, Judecătoria Buzău, Tribunalul Iași - Secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal, Tribunalul Vaslui, Judecătoria Vaslui, Judecătoria Huși, Tribunalul Galați, Tribunalul Mehedinți - Secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal.

În motivarea acestei opinii, potrivit căreia analiza legii române în situația dată trebuie limitată la normele de drept comun stabilite prin art. 2.210 din Codul civil, s-a reținut, în esență, raportat la considerentele Hotărârii Curții de Justiție a Uniunii Europene din 21 ianuarie 2016, pronunțată în cauzele conexate C-359/14 "ERGO Insurance" SE împotriva "If P&C Insurance" AS și C-475/14 "Gjensidige Baltic" AAS împotriva "PZU Lietuva" UAB DK, că ceea ce instanța europeană a avut în vedere în dispozitivul hotărârii sale atunci când s-a referit la legea aplicabilă acțiunii în regres a fost legea potrivit căreia instanța națională verifică existența sau inexistența unui drept de regres al asigurătorului vehiculului de tractare față de asigurătorul remorcii, iar nu conținutul concret al obligației de plată.

Prin urmare, instanța trebuie să verifice numai dacă legea română aplicabilă contractului de asigurare încheiat între deținătorul semiremorcii și asigurător, potrivit art. 7 din Regulamentul Roma I, permite exercitarea dreptului de regres ca urmare a subrogării în drepturile victimei. În acest sens, s-a reținut că, în dreptul român, această subrogare este prevăzută cu valoare de principiu de art. 2.210 alin. (1) din Codul civil, iar în ceea ce privește conținutul obligației de plată, respectiv dacă există în concret o răspundere a titularului semiremorcii față de victimă și, pe cale de consecință, o răspundere a asigurătorului acesteia față de asigurătorul vehiculului de tractare, subrogat în drepturile victimei prin plata indemnizației, instanța română trebuie să aplice legea locului producerii prejudiciului.

În sensul acestei opinii au fost identificate și înaintate următoarele hotărâri judecătorești definitive: Decizia nr. 1.001 din 23 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a VI-a civilă în Dosarul nr. 17.590/299/2017; Decizia nr. 229 din 3 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a VI-a civilă în Dosarul nr. 17.589/299/2017; Decizia nr. 122 din 4 februarie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a VI-a civilă în Dosarul nr. 21.311/299/2018; Decizia nr. 185 din 17 februarie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a VI-a civilă în Dosarul nr. 27.955/299/2018, și Decizia nr. 184 din 17 februarie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a VI-a civilă în Dosarul nr. 27.233/299/2018.

Curtea de Apel Alba Iulia a înaintat două decizii definitive, care însă nu tranșează problema de drept care face obiectul sesizării.

Curțile de Apel Timișoara, Pitești și Oradea nu au identificat practică judiciară și nici nu au exprimat puncte de vedere teoretice.

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că, la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii, cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării. VIII. Jurisprudența Curții Constituționale

Nu au fost identificate decizii relevante pronunțate de Curtea Constituțională în exercitarea controlului de constituționalitate. IX. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție

Nu au fost identificate decizii ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțate în mecanismele de unificare a practicii judiciare cu privire la chestiunea a cărei dezlegare se solicită. X. Jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene

Prin Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din 21 ianuarie 2016, pronunțată în cauzele conexate C-359/14 "ERGO Insurance" SE împotriva "If P&C Insurance" AS și C-475/14 "Gjensidige Baltic" AAS împotriva "PZU Lietuva" UAB DK, s-au decis următoarele: " Articolul 14 litera (b) din Directiva 2009/103/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 septembrie 2009 privind asigurarea de răspundere civilă auto și controlul obligației de asigurare a acestei răspunderi trebuie interpretat în sensul că această dispoziție nu conține o normă specială de conflict care are vocația de a determina legea aplicabilă acțiunii în regres dintre asigurători în împrejurări precum cele în discuție în litigiile principale. Regulamentul (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului European și al Consiliului din 17 iunie 2008 privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale (Roma I) și Regulamentul (CE) nr. 864/2007 al Parlamentului European și al Consiliului din 11 iulie 2007 privind legea aplicabilă obligațiilor necontractuale (Roma II) trebuie interpretate în sensul că legea aplicabilă unei acțiuni în regres formulate de asigurătorul unui vehicul de tractare care a despăgubit victimele unui accident cauzat de conducătorul acelui vehicul împotriva asigurătorului remorcii tractate la momentul respectivului accident este determinată potrivit articolului 7 din Regulamentul nr. 593/2008 dacă normele privind răspunderea delictuală aplicabile acestui accident în conformitate cu articolul 4 și următoarele din Regulamentul nr. 864/2007 prevăd o repartizare a obligației de reparare a prejudiciului." XI. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite toate condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă. XII. Înalta Curte de Casație și Justiție

Examinând admisibilitatea sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, se constată că, potrivit dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, "Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată".

În privința obiectului și a condițiilor sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, legiuitorul instituie, în cuprinsul textului de lege citat, o serie de condiții de admisibilitate pentru declanșarea acestei proceduri, care trebuie întrunite în mod cumulativ, respectiv: - existența unei cauze aflate în curs de judecată; - instanța care sesizează Înalta Curte de Casație și Justiție să judece cauza în ultimă instanță; - cauza care face obiectul judecății să fie în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului învestit să soluționeze cauza în ultimă instanță; - ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire să depindă soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată; - chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat și nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Se reține că sunt îndeplinite condițiile vizând existența unei cauze aflate în curs de judecată, pe rolul unui tribunal, ce urmează a pronunța soluția în ultimă instanță. Astfel, sesizarea a fost formulată de un complet al Tribunalului București, învestit cu soluționarea apelului declarat împotriva sentinței de fond pronunțate într-un litigiu în materia asigurărilor, în cauză putând fi exercitată numai calea de atac a apelului, conform art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

În ce privește însă condiția de admisibilitate ce vizează identificarea unei chestiuni de drept, susceptibilă unei dezlegări de principiu, se constată o serie de neregularități care fac demersul inadmisibil.

Astfel, referitor la cerința ca problema supusă interpretării să se identifice într-o chestiune de drept reală, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat constant în jurisprudența sa că "în sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție cu procedura pronunțării unei hotărâri prealabile trebuie să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanță a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept și al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securității raporturilor juridice deduse judecății" (Decizia nr. 24 din 29 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 820 din 4 noiembrie 2015; Decizia nr. 10 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016; Decizia nr. 16 din 23 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 779 din 5 octombrie 2016; Decizia nr. 6 din 30 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 24 februarie 2017; Decizia nr. 52 din 3 iulie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 26 septembrie 2017; Decizia nr. 62 din 18 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 797 din 9 octombrie 2017; Decizia nr. 90 din 4 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 191 din 1 martie 2018).

Ca atare, chestiunea de drept supusă dezbaterii trebuie să fie una veritabilă și punctuală, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acest text este incomplet sau neclar, fie pentru că nu este corelat cu alte dispoziții legale, fie pentru că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare sau că și-ar putea extinde efectele după data abrogării lui (prin ultraactivitate), fie că ar intra în coliziune cu principii fundamentale ale dreptului.

Ceea ce este definitoriu pentru această procedură este, deci, dezlegarea de principiu pe care o poate da instanța supremă în legătură cu sensul normei de drept, cu cea mai adecvată interpretare, atunci când textul legal este susceptibil de mai multe înțelesuri, astfel încât ulterior, printr-o aplicare corespunzătoare din partea instanțelor, jurisprudența să capete coerență și unitate.

În cauza de față se constată însă că sesizarea nu vizează dezlegarea unei chestiuni de drept în sensul dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, deoarece nu se solicită interpretarea unei prevederi legale neclare sau incomplete, ci modalitatea de aplicare a "legii române".

Instanța de trimitere nu argumentează un caracter lacunar, neclar sau imperfect cu privire la normele de drept indicate în încheierea de sesizare, problema cu care se confruntă fiind aceea a modului de aplicare a textelor de lege incidente la situația de fapt dedusă judecății, prin raportare la interpretarea dată în considerentele Hotărârii Curții de Justiție a Uniunii Europene din 21 ianuarie 2016, pronunțată în cauzele conexate C-359/14 "ERGO Insurance" SE împotriva "If P&C Insurance" AS și C-475/14 "Gjensidige Baltic" AAS împotriva "PZU Lietuva" UAB DK.

Or, operațiunea de identificare și aplicare a legislației la anumite circumstanțe ce caracterizează fiecare litigiu este atributul exclusiv al instanței de judecată, neputând fi supusă mecanismului de unificare a jurisprudenței prin pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

În realitate, instanța de trimitere are de stabilit norma de drept aplicabilă raportului juridic dedus judecății, în funcție de pretențiile concrete formulate de partea reclamantă, operațiune pe care nu o poate delega, pe calea întrebării prealabile, instanței supreme. Această operațiune îi incumbă și nu se poate deroba apelând la mecanismul hotărârii preliminare, întrucât acesta nu poate fi deturnat de la rațiunea reglementării lui, aceea a asigurării unor dezlegări în drept de principiu, iar nu a subrogării în atribuțiile jurisdicționale ale instanței de judecată.

Problema de drept, redactată în termenii sesizării, nu este una care să se circumscrie cerințelor art. 519 din Codul de procedură civilă, întrucât nu vizează interpretarea unei norme de drept neclare, nici măcar pe cea a stabilirii raportului dintre norma generală și cea specială (un principiu de drept a cărui aplicare, de altfel, nu poate ridica vreun grad de dificultate în practica instanțelor), ci înlăturarea unei dificultăți a instanței de trimitere în a stabili norma de drept aplicabilă.

În procedura pronunțării hotărârii prealabile, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu se substituie atributului fundamental al instanțelor, de determinare a legii aplicabile, ci se limitează la a-i facilita judecătorului eliminarea ambiguităților, impreciziunilor ori lacunelor textelor legale, în scopul asigurării unor dezlegări jurisdicționale adecvate și unitare [Decizia nr. 16 din 23 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 779 din 5 octombrie 2016 (paragrafele 43-47); Decizia nr. 89 din 4 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 217 din 12 martie 2018 (paragrafele 82-87); Decizia nr. 65 din 1 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 963 din 14 noiembrie 2018 (paragrafele 53-56); Decizia nr. 6 din 20 ianuarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 176 din 3 martie 2020 (paragrafele 84-86; 102-105); Decizia nr. 77 din 15 noiembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 141 din 11 februarie 2022 (paragrafele 57-63, 67, 68) ].

Din această perspectivă, sesizarea nu poate primi o dezlegare pe fond, având caracter inadmisibil, câtă vreme se tinde, în fapt, la o "delegare" a funcției jurisdicționale a instanței de trimitere către instanța supremă, îndrituită legal doar să dea dezlegări de principiu asupra unor veritabile chestiuni de drept, iar nu să arate norma incidentă raportului litigios și modalitatea de aplicare în speță.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 519, cu referire la art. 521 din Codul de procedură civilă,