Decizia nr. 41/2022 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept · Dosar nr. 912/251/2020

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluționarea Dosarului nr. 795/1/2022, este legal constituit conform dispozițiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă și ale art. 37 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu completările ulterioare (Regulamentul).

Ședința este prezidată de doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La ședința de judecată participă doamna magistratasistent Mihaela Lorena Repana, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 38 din Regulament.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Buzău - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. 14.029/200/2020, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat părților conform art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, fiind formulate puncte de vedere la raport de către apelanta-pârâtă și intimata-reclamantă. La 29 aprilie 2022 a fost înregistrat la dosar un memoriu amicus curiae depus de o societate care este parte într-o cauză similară aflată pe rolul Tribunalului Galați. La 24 iunie 2022 o altă societate a depus o cerere întemeiată în drept pe prevederile art. 63 și următoarele din Codul de procedură civilă, intitulată "cerere de intervenție accesorie și memoriu".

După punerea în discuție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept califică drept memoriu amicus curiae cererea depusă la 24 iunie 2022, reținând că intervenția voluntară nu este compatibilă cu procedura dezlegării prealabile a unei chestiuni de drept.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunțare asupra sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul și obiectul sesizării

Tribunalul Buzău - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a dispus, prin încheierea din ședința de cameră de consiliu de la 18 ianuarie 2022, în Dosarul nr. 14.029/200/2020, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: "Dacă valoarea obiectului unui contract de mandat remunerat este reprezentată de valoarea creanței în vederea recuperării căreia s-a încheiat contractul de mandat sau de valoarea remunerației mandatarului." II. Dispozițiile legale supuse interpretării Înaltei Curți de Casație și Justiție

Codul civil: " Art. 2.009. - Mandatul este contractul prin care o parte, numită mandatar, se obligă să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama celeilalte părți, numită mandant." "Art. 2.010. - (...) (2) Dacă mandatul este cu titlu oneros, iar remunerația mandatarului nu este determinată prin contract, aceasta se va stabili potrivit legii, uzanțelor ori, în lipsă, după valoarea serviciilor prestate. (...)" "Art. 1.225. - (1) Obiectul contractului îl reprezintă operațiunea juridică, precum vânzarea, locațiunea, împrumutul și altele asemenea, convenită de părți, astfel cum aceasta reiese din ansamblul drepturilor și obligațiilor contractuale. (...)". III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept

Prin cererea de valoare redusă, înregistrată pe rolul Judecătoriei Buzău la data de 13 noiembrie 2020 cu nr. 14.029/200/2020, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 3.438,47 lei reprezentând onorariu datorat conform Contractului de mandat nr. xxxxx/23.03.2016 și la plata penalităților de 1% pe zi de întârziere, calculate conform clauzelor stipulate în contractul de mandat, respectiv prin raportare la valoarea obiectului Contractului de mandat, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 640 din 18 februarie 2021, Judecătoria Buzău a admis cererea, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 3.438,47 lei cu titlu de contravaloare onorariu, conform contractului de mandat, și a daunelor moratorii în cuantum de 1% pe zi de întârziere, raportate la suma de 57.789,47 lei, calculate de la data scadenței și până la data plății integrale a sumei de 3.438,47 lei, precum și la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

În motivarea hotărârii, prima instanță a reținut că la data de 23 martie 2016 între reclamantă, în calitate de mandatar, și pârâtă, în calitate de mandant, s-a încheiat un contract de mandat remunerat, având ca obiect desfășurarea de către reclamantă a activităților permise de lege și cuprinse în clauzele contractuale, în vederea recuperării unor debite ale unor terți către pârâtă, în schimbul plății de către aceasta din urmă a unei remunerații în cuantum de 5% + TVA din valoarea debitului.

În raport cu primul capăt de cerere, respectiv obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 3.438,47 lei cu titlu de contravaloare onorariu, conform contractului de mandat, Judecătoria Buzău - Secția civilă a arătat că, potrivit dispozițiilor art. 1.166, 1.270, 1.170, art. 1.516 alin. (2) și art. 1.527 alin. (1) din Codul civil, pentru executarea silită în natură a obligațiilor contractuale este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: existența unui contract valabil încheiat, neexecutarea totală sau parțială a obligațiilor contractuale de către una dintre părți, punerea în întârziere a debitorului, precum și lipsa unei cauze justificative de neexecutare.

În ceea ce privește condiția existenței unui contract valabil încheiat, instanța a reținut că reclamanta și-a întemeiat pretențiile pe Contractul de mandat remunerat nr. xxxxx/23.03.2016 încheiat între părți.

În legătură cu probarea neexecutării totale sau parțiale a obligațiilor contractuale de către pârâtă s-a constatat că reclamanta a făcut dovada nașterii în patrimoniul pârâtei a obligației de plată a onorariului în cuantum de 3.438,47 lei, probând faptul că a inițiat anumite demersuri și a făcut anumite operațiuni în vederea recuperării debitului, îndeplinindu-și propriile obligații contractuale, iar pârâta nu a produs niciun mijloc de probă relevant care să ateste neîndeplinirea corespunzătoare a obligațiilor asumate de mandatar în derularea contractului.

Totodată, s-a constatat că și ultimele două condiții sunt îndeplinite, dat fiind că punerea în întârziere s-a realizat prin înștiințarea de plată adresată de reclamantă pârâtei, iar aceasta din urmă nu a depus niciun înscris și nu a administrat nicio probă din care să rezulte că a executat în întregime și la termen obligațiile contractuale și nici nu a dovedit existența vreunei cauze exoneratoare de răspundere.

Referitor la capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata către reclamantă a daunelor moratorii în cuantum de 1% pe zi de întârziere, raportate la valoarea obiectului contractului de mandat, prima instanță a reținut că din analiza prevederilor art. 1.516 alin. (2) din Codul civil rezultă că pentru angajarea răspunderii contractuale a pârâtei trebuie să fie îndeplinite mai multe condiții, respectiv existența unei neexecutări a obligațiilor contractuale, această neexecutare să fie nejustificată, respectiv culpabilă și pârâta să fie în întârziere.

În acest sens s-a reținut că, potrivit art. 1.535 alin. (1) din Codul civil, în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până la momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească un prejudiciu.

Prima instanță a mai arătat că, în conformitate cu principiul reparării integrale a prejudiciului cauzat prin fapta ilicită, persoana păgubită este îndreptățită să pretindă atât repararea prejudiciului efectiv (damnum emergens), cât și beneficiul nerealizat (lucrum cessans), care, în cazul obligațiilor bănești, este prezumat de legiuitor, în conformitate cu prevederile art. 1.535 din Codul civil, la nivelul dobânzii legale.

S-a constatat că, potrivit art. 1 din anexa I la Contractul de mandat nr. xxxxx/23.03.2016, se agreează de către mandant să plătească mandatarului cu titlu de onorariu pentru îndeplinirea obiectului contractului onorariul conform tabelului din pagina 2 a anexei I la contract. Părțile au prevăzut că onorariul se va plăti în termen de maximum 3 zile calendaristice de la data la care debitorul achită debitul în contul mandantului, sub sancțiunea plății de daune moratorii și cominatorii în valoare de 1% pe zi de întârziere, raportat la valoarea obiectului contractului de mandat. Procentul de onorariu se va aplica și asupra plăților făcute fracționat din totalul creanței datorate de debitor către mandant. Onorariul și penalitățile menționate se vor achita de către mandatar chiar și în cazurile în care între mandant și debitor creanțele se sting prin compensare, barter sau orice altă formă de stingere în natură sau prin echivalent a datoriilor. Toate plățile se vor face de către mandant numai prin ordin de plată sau numerar la casieria societății, în baza înștiințării de plată sau facturii proforme emise de către mandatar; după încasarea onorariului, mandatarul va emite către mandant factura fiscală aferentă.

Având în vedere că s-a reținut deja îndeplinirea condițiilor vizând neexecutarea unei obligații contractuale și a punerii în întârziere a pârâtei, în ceea ce privește caracterul nejustificat al neexecutării, s-a constatat că, în conformitate cu dispozițiile art. 1.548 din Codul civil, culpa debitorului unei obligații contractuale se prezumă prin simplul fapt al neexecutării.

Constatând că pârâta nu a făcut dovada executării obligațiilor asumate (plata în integralitate a onorariului, în baza contractului încheiat cu reclamanta) și nici nu a invocat vreo cauză exoneratoare de răspundere, reținându-se culpa acesteia în neexecutarea obligațiilor contractuale, instanța a apreciat că se impune angajarea răspunderii contractuale a acesteia, motiv pentru care a admis și acest capăt de cerere.

Pârâta a declarat apel împotriva sentinței primei instanțe prin care a solicitat admiterea căii de atac și respingerea cererii de valoare redusă. În esență, apelanta a susținut că în mod eronat s-a reținut prin hotărârea atacată faptul că, fără justificare, nu și-a executat obligația contractuală și s-a aflat în întârziere. Totodată, a invocat nerespectarea Deciziei nr. 9 din 4 aprilie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 400 din 26 mai 2016.

O altă critică din apel a vizat faptul că instanța de fond a reținut greșit aplicarea daunelor moratorii în cuantum de 1% pe zi la valoarea debitului de recuperat de către mandatar, și nu la valoarea onorariului stabilit potrivit contractului de mandat.

Prin întâmpinarea formulată, intimata-reclamantă a solicitat respingerea apelului ca nefondat și obligarea apelanteipârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Încheierea din 18 ianuarie 2022, Tribunalul Buzău - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis cererea formulată de intimata-reclamantă și a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile asupra chestiunii de drept enunțate în precedent. IV. Motivele reținute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Completul de judecată al instanței de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

În acest sens a arătat că litigiul în legătură cu care a fost formulată sesizarea este în curs de judecată, Tribunalul Buzău, învestit cu calea de atac a apelului, urmând a soluționa cauza în ultimă instanță, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești care, potrivit dispozițiilor art. 1.033 alin. (3) din Codul de procedură civilă, este definitivă.

S-a apreciat că este îndeplinită și condiția referitoare la legătura dintre dezlegarea ce urmează a fi dată chestiunii de drept și soluționarea pe fond a cauzei. Astfel, modalitatea în care prima instanță a făcut interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 2.009 și art. 1.225 din Codul civil, reținând aplicarea daunelor moratorii în cuantum de 1% pe zi de întârziere la valoarea debitului de recuperat de către mandatar, în considerarea faptului că acesta reprezintă valoarea obiectului contractului de mandat, constituie o critică principală în apel.

Și cerința noutății chestiunii de drept s-a apreciat ca fiind îndeplinită, arătându-se că din verificările efectuate de către tribunal și din hotărârile judecătorești depuse la dosar reiese că stabilirea valorii obiectului unui contract de mandat remunerat are caracter de noutate, fiind supusă analizei instanțelor judecătorești începând cu anul 2019, cu excepția unei hotărâri singulare, pronunțate anterior acestei perioade.

Problema de drept ce se solicită a fi dezlegată are un caracter real și serios, din hotărârile pronunțate în cauze similare, atașate la dosar, reieșind opinii divergente, întemeiate pe argumente derivând din interpretarea coroborată a acelorași texte de lege.

De asemenea, s-a menționat că Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat asupra acestei chestiuni de drept printr-o altă hotărâre prealabilă și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare. V. Punctele de vedere ale părților cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Apelanta-pârâtă nu a formulat un punct de vedere.

Intimata-reclamantă a arătat că valoarea obiectului contractului de mandat, stabilită de părți la momentul încheierii contractului, a fost cea prevăzută în anexa la contract ca fiind valoarea creanței de recuperat, iar prețul contractului/onorariul/remunerația a fost stabilită într-o cotă procentuală de 5% + TVA din valoarea obiectului contractului de mandat.

Făcând o analiză a dispozițiilor art. 2.009 din Codul civil, prin raportare la specificul contractului de mandat încheiat între părți, al cărui obiect a fost stabilit de acestea în mod expres, conform clauzei contractuale, ca fiind creanța de recuperat în sumă de 57.789,47 lei și față de dispozițiile art. 2.010 alin. (2) din Codul civil, rezultă faptul că nu se poate pune semnul egalității între valoarea obiectului contractului de mandat și valoarea onorariului/remunerației mandatarului stabilită contractual.

După comunicarea raportului întocmit de judecătoriiraportori, potrivit dispozițiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, au fost formulate de către părți puncte de vedere la raport.

Astfel, apelanta-pârâtă a apreciat că este evident că, de vreme ce în contractul de mandat nu se stabilește un reper clar, valoric, în funcție de care să fie cuantificate penalitățile, ci doar o denumire generică, dezlegarea chestiunii de drept sesizate nu numai că are legătură cu fondul cauzei, dar reprezintă chiar chestiunea fundamentală a litigiului.

A arătat că singurul aspect cu privire la care sesizarea de față ar putea să nu îndeplinească cerințele prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă este reprezentat de noutatea problemei de drept.

Opinia apelantei-pârâte cu privire la interpretarea chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării este în sensul că valoarea obiectului contractului de mandat nu poate fi decât cea agreată de către părți la nivelul "onorariului" datorat reclamantei, iar orice penalitate ipotetică trebuie să fie calculată exclusiv la valoarea acestuia.

Punctul de vedere formulat de intimata-reclamantă este în sensul că instanțele de judecată trebuie să aplice cu prioritate dispozițiile art. 1.270 din Codul civil, arătând că achiesează la concluziile raportului întocmit de judecătorii-raportori.

Intimata-reclamantă apreciază că, în cazul unui contract de mandat cu titlu oneros al cărui obiect este determinat de părți ca fiind recuperarea unei creanțe (contract prin care părțile au stabilit nivelul remunerației cuvenite mandatarului pentru serviciul prestat în executarea contractului de mandat potrivit unui criteriu agreat de părți, precum și penalitățile de întârziere datorate de mandant în cazul în care nu execută în termenul stipulat obligația de achitare a remunerației datorate mandatarului, părțile convenind în mod expres și în detaliu asupra reperului în raport cu care vor fi determinate penalitățile datorate de mandant), instanțele de judecată trebuie să aplice cu prioritate dispozițiile art. 1.270 din Codul civil și nu trebuie să analizeze și să stabilească valoarea obiectului contractului de mandat. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Instanța de trimitere a arătat că problema de drept pentru a cărei dezlegare este necesară pronunțarea unei hotărâri prealabile de către Înalta Curte de Casație și Justiție derivă din stabilirea valorii obiectului unui contract de mandat remunerat, respectiv dacă această valoare este reprezentată de valoarea creanței în vederea recuperării căreia s-a încheiat contractul de mandat sau de valoarea remunerației mandatarului.

Din prevederile art. 2.009 și art. 1.225 alin. (1) din Codul civil reiese că obiectul contractului este reprezentat de operațiunea juridică a mandatului.

Operațiunea convenită de către părțile contractante se concretizează în activitățile specifice asumate de către fiecare dintre acestea. În privința mandatarului, aceste activități îmbracă forma unor acte juridice încheiate pe seama mandantului, mandatarul prestând, așadar, un serviciu în beneficiul celeilalte părți.

În cazul unui mandat cu titlu oneros, în schimbul serviciului realizat, mandatarul este îndreptățit la o remunerație.

În cazul în care actele juridice realizate de către mandatar au ca scop recuperarea unor creanțe, nu se poate pune semnul egalității între activitatea de recuperare a creanței și însăși creanța de recuperat, într-o atare ipoteză nemaiaflându-ne în prezența unui contract de mandat. Specificul contractului de mandat este dat, printre altele, de prestația mandatarului care se angajează să efectueze o serie de acte juridice în numele unei alte persoane, în conținutul acestei operațiuni regăsindu-se prestarea unui serviciu ca obiect al obligației caracteristice, iar nu bunuri.

În opinia instanței de trimitere, câtă vreme obiectul contractului de mandat privește serviciul de recuperare a creanței, iar nu însăși creanța, valoarea obiectului acestui contract nu poate fi decât cea agreată de către părți la nivelul remunerației stabilite de către părți în contract sau, în situația în care nu este determinată prin contract, stabilită potrivit legii, uzanțelor ori, în lipsă, după valoarea serviciilor prestate [art. 2.010 alin. (2) din Codul civil]. VII. Practica judiciară a instanțelor naționale în materie

La solicitarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanțele naționale au transmis practica judiciară identificată cu privire la chestiunea de drept ce face obiectul sesizării, precum și puncte de vedere teoretice exprimate de judecători.

Din răspunsurile formulate a rezultat o opinie cvasiunanimă potrivit căreia valoarea obiectului unui contract de mandat remunerat este valoarea remunerației mandatarului în litigiile în care obiectul cererii de chemare în judecată este obligarea mandantului la plata remunerației mandatarului.

S-a apreciat că prestația mandatarului, care se subsumează obiectului contractului de mandat, constând în recuperarea unor creanțe, nu poate fi evaluată prin raportare la cuantumul creanțelor de recuperat, întrucât nu cumulul acestora este cel care dă valoarea prestației mandatarului, ci onorariul convenit de părți.

În sensul acestei opinii a fost identificată practică judiciară la Curtea de Apel București - Secția a IV-a civilă, Curtea de Apel București - Secția a VI-a civilă, Tribunalul Ilfov - Secția civilă, Tribunalul Suceava - Secția a II-a civilă, Tribunalul Bihor - Secția a II-a civilă, Judecătoria Bacău, Tribunalul Bacău - Secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal, Tribunalul Specializat Mureș, Tribunalul Brașov, Judecătoria Brașov, Tribunalul Covasna, Tribunalul Hunedoara, Tribunalul Sălaj.

Opinii teoretice în același sens au fost exprimate de judecătorii de la următoarele instanțe judecătorești: Curtea de Apel București - secțiile a IV-a civilă, a V-a civilă și a VI-a civilă, Tribunalul București, Judecătoria Bolintin-Vale, Tribunalul Ialomița, Judecătoria Slobozia, Tribunalul Ilfov, Tribunalul Teleorman, Judecătoria Alexandria, Judecătoria Roșiori de Vede, Judecătoria Turnu Măgurele, Judecătoria Videle, Judecătoria Zimnicea, Curtea de Apel Galați - Secția a II-a civilă, Tribunalul Galați, Tribunalul Constanța - Secția a II-a civilă, Tribunalul Constanța - Secția de contencios administrativ și fiscal, Curtea de Apel Iași - Secția civilă, Tribunalul Iași - Secția I civilă, Tribunalul Iași - Secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal, Judecătoria Iași - Secția civilă, Tribunalul Vaslui - Secția civilă, Judecătoria Vaslui, Judecătoria Huși, Curtea de Apel Ploiești - Secția a II-a civilă, Tribunalul Buzău, Tribunalul Suceava - Secția a II-a civilă, Judecătoria Dorohoi, Judecătoria Darabani, Curtea de Apel Oradea - Secția a II-a civilă, Tribunalul Bihor, Judecătoria Onești, Judecătoria Bacău, Judecătoria Moinești, Tribunalul Neamț - Secția I civilă și de contencios administrativ, precum și Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, Judecătoria Roman, Judecătoria Târgu-Neamț, Curtea de Apel Târgu Mureș - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, precum și instanțele din raza de competență teritorială a acesteia, Judecătoria Brașov, Curtea de Apel Alba Iulia - Secția a II-a civilă, Tribunalul Cluj, Judecătoria Bistrița, Tribunalul Specializat Cluj, Curtea de Apel Craiova.

A fost exprimată și opinia potrivit căreia valoarea obiectului unui contract de mandat remunerat este reprezentată de valoarea creanței în vederea recuperării căreia s-a încheiat contractul de mandat, deoarece contractul de mandat poate fi încheiat și cu titlu gratuit.

Practică judiciară în acest sens a fost identificată la Tribunalul Brașov, iar opinii teoretice au formulat judecătorii de la Judecătoria Bârlad, Judecătoria Fălticeni și Judecătoria Buhuși.

O opinie nuanțată a fost exprimată, la nivel teoretic, de judecătorii de la Curtea de Apel Cluj - Secția a II-a civilă și Tribunalul Maramureș - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, conform căreia valoarea obiectului unui contract de mandat cu titlu oneros este reprezentată de valoarea prestației mandatarului, fără ca aceasta să se identifice cu valoarea a ceea ce constituie obiectul prestației ori cu valoarea remunerației mandatarului.

Curtea de Apel Brașov a comunicat că, la întâlnirea trimestrială de practică neunitară organizată la data de 10 decembrie 2021, s-a constatat că în practica judiciară au fost pronunțate hotărâri atât în sensul că "valoarea contractului de mandat" este reprezentată de prețul mandatului, cât și în sensul că "valoarea contractului de mandat" se raportează la suma de recuperat. Participanții la întâlnire au apreciat că baza de calcul al penalităților de întârziere nu poate fi creanța pe care o are mandantul față de o terță persoană (debitul de recuperat), ci onorariul cuvenit mandatarului, aceasta fiind valoarea contractului de mandat. În concluzie, baza de calcul al penalităților de întârziere prevăzute în contractele de mandat o constituie remunerația convenită în favoarea mandatarului.

Curtea de Apel Timișoara a comunicat că, în urma analizei motivelor care au declanșat sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție și a dezbaterilor avute la nivelul Secției a II-a civile din cadrul acestei curți de apel în întâlnirea profesională din data de 20 aprilie 2022, judecătorii au apreciat, în unanimitate, că, în speță, nu este vorba despre o chestiune de drept în sensul dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, referitoare la interpretarea unei dispoziții legale, ci privește un aspect ce ține de interpretarea unei clauze contractuale în vederea stabilirii voinței reale a părților contractante.

La nivelul Curții de Apel Pitești nu a fost identificată practică judiciară și nu au fost exprimate nici puncte de vedere teoretice de către judecători.

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii, cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării. VIII. Jurisprudența Curții Constituționale

Nu au fost identificate decizii relevante pronunțate de Curtea Constituțională în exercitarea controlului de constituționalitate asupra dispozițiilor legale din Codul civil ce ar putea avea relevanță în legătură cu obiectul prezentei proceduri. IX. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție

Nu au fost identificate decizii ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțate în mecanismele de unificare a practicii judiciare cu privire la chestiunea a cărei dezlegare se solicită. X. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite toate condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă. XI. Înalta Curte de Casație și Justiție

Temeiul sesizării de față îl constituie prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă potrivit cărora: "Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată."

Reglementând, în cuprinsul textului anterior citat, procedura pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ca un mijloc de asigurare a unei practici judiciare unitare în interpretarea și aplicarea legii de către instanțele judecătorești, alături de mecanismul recursului în interesul legii, legiuitorul a instituit o serie de condiții de admisibilitate pentru declanșarea acestei proceduri, condiții care se cer a fi întrunite în mod cumulativ, după cum urmează: a) existența unei cauze aflate în curs de judecată, în ultimă instanță; b) cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului învestit să soluționeze pricina; c) ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată; din perspectiva acestei condiții trebuie verificat dacă sunt întrunite premisele de analiză ale acesteia, anume: - existența unei chestiuni de drept, apte a primi o dezlegare de principiu, întrucât chestiunile ce vizează exclusiv aplicarea legii sau reprezintă aspecte de fapt nu pot primi o dezlegare de principiu în cadrul acestui mecanism; - chestiunea de drept pusă în discuție trebuie să fie una veritabilă, serioasă, susceptibilă să dea naștere unor interpretări diferite și, prin urmare, să prezinte un anumit nivel de dificultate; - chestiunea de drept să fie esențială, în sensul că de lămurirea ei depinde soluționarea pe fond a cauzei, context în care noțiunea de "soluționare pe fond" trebuie înțeleasă în sens larg, incluzând nu numai problemele de drept material, ci și pe cele de drept procesual, cu condiția ca soluționarea pe fond a cauzei să depindă de rezolvarea acestora, astfel cum s-a conturat jurisprudența instanței supreme în cadrul acestui mecanism de unificare a practicii judiciare; d) chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate; și e) asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat și nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Evaluând elementele sesizării formulate de instanța de trimitere, pentru a se stabili dacă se verifică îndeplinirea simultană a condițiilor care permit declanșarea acestui mecanism de unificare a practicii judiciare, se constată că doar trei din cele cinci cerințe anterior enunțate sunt întrunite.

Concret, sunt îndeplinite aspectele de admisibilitate legate de titularul sesizării, stadiul soluționării pricinii în care sesizarea a fost inițiată, cea referitoare la nestatuarea anterioară de către instanța supremă în cadrul unui mecanism de unificare a practicii judiciare cu privire la chestiunea ce face obiectul sesizării, precum și inexistența unui recurs în interesul legii în curs de soluționare cu acest obiect, nefiind însă întrunite cerințele de substanță ale sesizării, anume condiția ca obiectul acesteia să vizeze o veritabilă chestiune de drept de care să depindă soluționarea cauzei pe fond, întrucât dezlegarea chestiunii semnalate de instanța de trimitere își găsește rezolvarea prin interpretarea și aplicarea clauzelor contractuale, nefiind îndeplinită nici cerința noutății.

Sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile a fost formulată de Tribunalul Buzău - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. 14.029/200/2020, instanță care a fost învestită cu soluționarea apelului declarat de către pârâtă împotriva sentinței pronunțate de Judecătoria Buzău - Secția civilă, într-o cauză având ca obiect o cerere de valoare redusă prin care reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 3.438,47 lei reprezentând onorariu datorat mandatarului conform Contractului de mandat nr. xxxxx/23.03.2016 și la plata penalităților de 1% pe zi de întârziere, calculate conform clauzelor stipulate în același contract de mandat, respectiv prin raportare la valoarea obiectului contractului de mandat, cu cheltuieli de judecată.

Acest litigiu, supus din punct de vedere procedural dispozițiilor art. 1.026-1.033 din Codul de procedură civilă ce reglementează această procedură specială, potrivit art. 1.028 din același cod, se soluționează în primă instanță de către judecătorie (competența materială), în timp ce competența teritorială se stabilește potrivit dreptului comun.

Conform prevederilor art. 1.031 alin. (3) din Codul de procedură civilă, hotărârea primei instanțe este executorie de drept, iar potrivit art. 1.033 alin. (1) din același cod, hotărârea judecătoriei este supusă numai apelului la tribunal, în termen de 30 de zile de la comunicare.

Prin urmare, primele două condiții de admisibilitate sunt îndeplinite, întrucât titularul sesizării soluționează cauza în ultimă instanță, potrivit competențelor sale legale, pronunțând o hotărâre definitivă, astfel cum prevede art. 1.033 alin. (3) din Codul de procedură civilă.

În ceea ce privește cerința ivirii unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că aceasta nu se verifică, față de circumstanțele pricinii în care sesizarea a fost formulată.

Astfel cum reiese din cele anterior expuse, cererea de valoare redusă cu care Judecătoria Buzău a fost învestită are ca obiect cererea reclamantei (mandatar) de obligare a pârâtei (mandant) la achitarea sumei de 3.438,47 lei reprezentând remunerația convenită prin Contractul de mandat nr. xxxxx/23.03.2016 și la plata penalităților de 1% pe zi de întârziere, calculate conform clauzelor stipulate în contractul de mandat, respectiv prin raportare la valoarea obiectului contractului de mandat, cu cheltuieli de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 640 din 18 februarie 2021, Judecătoria Buzău a admis cererea, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 3.438,47 lei, cu titlu de contravaloare onorariu (conform contractului de mandat), a daunelor moratorii în cuantum de 1% pe zi de întârziere, raportate la suma de 57.789,47 lei, calculate de la data scadenței și până la data plății integrale a sumei de 3.438,47 lei, precum și la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pârâta a formulat apel împotriva acestei sentințe, solicitând admiterea căii de atac și respingerea cererii de valoare redusă.

În esență, apelanta a susținut că în mod eronat s-a reținut prin hotărârea atacată faptul că, fără justificare, nu și-a executat obligația contractuală și s-a aflat în întârziere. Totodată, a invocat nerespectarea Deciziei nr. 9 din 4 aprilie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 400 din 26 mai 2016.

O altă critică invocată prin motivele de apel a vizat faptul că prima instanță a aplicat în mod greșit daunele moratorii, în cuantum de 1% pe zi de întârziere, la valoarea debitului de recuperat de către mandatar, și nu la valoarea onorariului stabilit potrivit contractului de mandat.

Se constată că instanța de trimitere - Tribunalul Buzău - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal - în legătură cu cea din urmă critică evocată a înțeles să procedeze la formularea prezentei sesizări, la cererea intimatei-reclamante, solicitând Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să dea o dezlegare de principiu chestiunii de drept concepute în următorii termeni: "Dacă valoarea obiectului unui contract de mandat remunerat este reprezentată de valoarea creanței în vederea recuperării căreia s-a încheiat contractul de mandat sau de valoarea remunerației mandatarului."

Luând în considerare accepțiunea noțiunii de "chestiune de drept", astfel cum este reflectată în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție în cuprinsul deciziilor pronunțate în cadrul acestui mecanism de unificare a practicii judiciare (a se vedea în acest sens deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, respectiv Decizia nr. 3 din 22 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 195 din 2 martie 2018, paragraful 46; Decizia nr. 4 din 14 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 132 din 19 februarie 2019, paragrafele 56 și 57; Decizia nr. 13 din 7 martie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 398 din 26 aprilie 2022, paragraful 45 etc.), se constată că problema sesizată de instanța de trimitere, deși are aptitudinea teoretică de a se circumscrie noțiunii de chestiune de drept, aceasta nu are legătură cu soluționarea pe fond a cauzei cu care instanța de trimitere este sesizată.

Având în vedere că mecanismul hotărârii prealabile (control a priori) este menit a preîntâmpina apariția practicii judiciare neunitare a instanțelor naționale în dezlegarea unei anumite chestiuni de drept sau doar de a-i limita extinderea, atunci când practica judiciară este într-un stadiu incipient (nefiind consistentă ori consolidată), acesta este conceput de legiuitor ca un mecanism destinat să servească scopului său, fiind subsumat unei condiții de utilitate directă pentru cauza în care sesizarea a fost formulată.

Cu alte cuvinte, nu este posibil ca instanța de trimitere să declanșeze această procedură pentru a se răspunde unui interes de natură teoretică sau unei ipotetice probleme de drept, chiar dacă ar avea legătură cu materia litigioasă în care judecă, deoarece cerința legală a ivirii unei chestiuni de drept care să aibă legătură cu soluționarea cauzei pe fond cu care, potrivit legii, este învestită instanța de trimitere în ultimul grad de jurisdicție este reflectată fără echivoc în cuprinsul normei de la art. 519 din Codul de procedură civilă.

Potrivit datelor ce reies din cuprinsul sesizării și actelor de procedură anexate acesteia, prin cererea de valoare redusă dedusă judecății de către reclamantă (mandatar într-un contract de mandat cu titlu oneros), s-a solicitat antrenarea răspunderii contractuale a mandantului căruia i se impută de către mandatar (care a susținut că și-a executat prestațiile la care s-a obligat) neexecutarea culpabilă a obligațiilor contractuale - neplata remunerației convenite, datorate mandatarului, precum și obligarea aceluiași mandant la plata penalităților de întârziere, daunele moratorii fiind, de asemenea, convenite de părți prin clauzele contractului de mandat.

Pentru soluționarea raportului juridic litigios, prima instanță a făcut aplicarea prevederilor art. 1.516, art. 1.527, art. 1.530, art. 1.531 și art. 1.535 din Codul civil și, implicit, a prevederilor art. 2.010 alin. (2) din Codul civil, cauza fiind fundamentată pe existența unui contract de mandat cu titlu oneros.

Prin apelul declarat, pârâta, între alte critici, din perspectiva ce ar putea viza obiectul prezentei sesizări, a invocat faptul că judecătoria în mod greșit a aplicat daunele moratorii în cuantum de 1% pe zi de întârziere la valoarea debitului de recuperat de către mandatar, și nu la valoarea onorariului stabilit prin contractul de mandat.

Drept urmare, în aceste circumstanțe, instanța de trimitere este ținută să procedeze la soluționarea apelului cu care este învestită, cu respectarea limitelor efectului devolutiv al căii de atac determinate de ceea ce s-a apelat (tantum devolutum quantum apellatum) și de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță instanță (tantum devolutum quantum judicatum), potrivit regulilor prevăzute la art. 477 și 478 din Codul de procedură civilă.

Prin încheierea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța de trimitere a apreciat că este îndeplinită condiția referitoare la legătura dintre dezlegarea ce ar urma să fie dată chestiunii de drept și soluționarea pe fond a cauzei, prin aceea că modalitatea în care prima instanță a făcut interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 2.009 și art. 1.225 din Codul civil, reținând aplicarea daunelor moratorii în cuantum de 1% pe zi de întârziere raportate la valoarea debitului de recuperat de către mandatar, în considerarea faptului că acesta reprezintă valoarea obiectului contractului de mandat, constituie o critică principală în apel.

Date fiind aceste premise, chestiunea de drept asupra căreia se solicită o dezlegare de principiu se circumscrie răspunsului la întrebarea: "Dacă valoarea obiectului unui contract de mandat remunerat este reprezentată de valoarea creanței în vederea recuperării căreia s-a încheiat contractul de mandat sau de valoarea remunerației mandatarului."

În același context s-a menționat de instanța de trimitere că, în opinia sa, câtă vreme obiectul contractului de mandat privește serviciul de recuperare a creanței, iar nu însăși creanța, valoarea obiectului acestui contract nu poate fi decât cea agreată de către părți la nivelul remunerației stabilite în contract sau, în situația în care nu este determinată prin contract, stabilită potrivit legii, uzanțelor ori, în lipsă, după valoarea serviciilor prestate [art. 2.010 alin. (2) din Codul civil].

Se constată că, deși instanța de trimitere se raportează și la normele cu caracter general de la art. 1.225 din Codul civil referitoare la obiectul unui contract civil (normă generală în materia obligațiilor), dar și la cele de la art. 2.009 din Codul civil prin care se definește contractul de mandat (normă specială), singura dispoziție legală care are legătură cu chestiunea remunerării mandatarului în cadrul unui contract de mandat cu titlu oneros, invocată, de asemenea, de instanța de sesizare, este cea de la art. 2.010 alin. (2) din Codul civil.

Or, stabilirea valorii obiectului contractului de mandat remunerat, în circumstanțele speței cu care instanța de trimitere este învestită, nu face obiectul dezlegărilor asupra cărora este chemată a se pronunța, cauza fiind fundamentată pe solicitarea de angajare a răspunderii contractuale a mandantului, conform clauzelor convenite de părți.

Astfel cum s-a arătat, părțile din litigiul principal au stabilit atât nivelul remunerației cuvenite mandatarului pentru serviciul prestat în executarea contractului de mandat, potrivit unui criteriu agreat de ele, precum și penalitățile de întârziere datorate de către mandant în cazul în care acesta nu execută în termenul stipulat obligația de achitare a remunerației datorate mandatarului, părțile convenind în mod expres și în detaliu și asupra reperului în raport cu care, dacă va fi cazul, penalitățile datorate de mandant vor fi determinate.

În consecință, nici pentru soluționarea criticilor privitoare la obligația de achitare a remunerației datorate de mandant mandatarului și nici pentru verificarea motivului de apel în legătură cu penalitățile de întârziere solicitate, instanța de trimitere nu are a se raporta la valoarea obiectului contractului de mandat remunerat, respectiv să stabilească dacă aceasta este reprezentată de valoarea creanței în vederea recuperării căreia s-a încheiat contractul de mandat sau de valoarea remunerației mandatarului, date fiind dispozițiile art. 1.270 din Codul civil 1 . 1 " (1) Contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante. (2) Contractul se modifică sau încetează prin acordul părților ori din cauze autorizate de lege."

De exemplu, în cazul în care cadrul obiectiv al judecății (cererile deduse spre soluționare) ar fi presupus, în condițiile art. 2.010 alin. (3) din Codul civil 2 , stabilirea de către instanță a cuantumului remunerației datorate de mandant mandatarului pentru ipoteza unui contract de mandat cu titlu oneros, în absența determinării remunerației prin convenția părților ori în situația în care clauza contractuală prin care părțile au convenit asupra remunerației în discuție ar fi fost contestată, în condițiile legii, sub aspectul validității acesteia, dublată de o solicitare de stabilire a remunerației pe cale judiciară sau partea interesată ar fi solicitat reducerea cuantumului penalității în temeiul art. 1.541 alin. (1) lit. b) din Codul civil 3 , chestiunea de drept semnalată ar fi putut conduce la o sesizare admisibilă (din perspectiva acestei condiții) a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea unei dezlegări de principiu, în cadrul acestui mecanism, întrucât astfel ar fi fost întrunită cerința legăturii cu cauza, menită să asigure caracterul util al hotărârii prealabile. 2 " (3) Dreptul la acțiunea pentru stabilirea cuantumului remunerației se prescrie odată cu dreptul la acțiunea pentru plata acesteia." 3 " (1) Instanța nu poate reduce penalitatea decât atunci când: b) penalitatea este vădit excesivă față de prejudiciul ce putea fi prevăzut de părți la încheierea contractului. (2) În cazul prevăzut la alin. (1) lit. b), penalitatea astfel redusă trebuie să rămână superioară obligației principale."

Or, în litigiu principal, o atare chestiune nu face obiectul limitelor învestirii instanței de trimitere.

Prin urmare, se constată că problema de drept asupra căreia Tribunalul Buzău a solicitat pronunțarea unei hotărâri prealabile nu are legătură cu soluționarea pe fond a cauzei aflate pe rolul său.

Totodată, se reține că, anexat cererii de sesizare formulate de către intimata-reclamantă în dosarul de apel aflat pe rolul instanței de trimitere, a fost atașat un număr semnificativ de hotărâri judecătorești pronunțate în litigii identice sau similare cu cel aflat pe rolul Tribunalului Buzău, hotărâri judecătorești rămase definitive prin neapelare (majoritatea) sau prin soluționarea apelului, în timp ce altele se află în rejudecare, după admiterea apelului și trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță; or, acest număr important de hotărâri judecătorești definitive reprezintă un argument decisiv pentru a se constata existența unei bogate practici judiciare în litigiile cu acest obiect și care susține concluzia neîndeplinirii condiției noutății chestiunii litigioase.

Corespunzător primei categorii, au fost atașate sesizării mai multe hotărâri judecătorești definitive (Sentința civilă nr. 6.107 din 8 iulie 2020 pronunțată de Judecătoria Arad în Dosarul nr. 7.116/55/2020; Sentința civilă nr. 14.721 din 9 decembrie 2015 pronunțată de Judecătoria Constanța în Dosarul nr. 22.728/212/2015; Sentința civilă nr. 660 din 25 iunie 2020 pronunțată de Judecătoria Luduș în Dosarul nr. 912/251/2020; Sentința civilă nr. 6.936 din 25 septembrie 2019 din Dosarul nr. 9.919/281/2019 și Sentința civilă nr. 577 din 4 februarie 2020 din Dosarul nr. 19.649/281/2019 pronunțate de Judecătoria Ploiești; Sentința civilă nr. 5.521 din 20 august 2020 din Dosarul nr. 13.269/300/2020, Sentința civilă nr. 5.521 din 20 august 2020 din Dosarul nr. 13.269/300/2020 și Sentința civilă nr. 12.464 din 16 decembrie 2019 din Dosarul nr. 18.986/300/2019 pronunțate de Judecătoria Sectorului 2 București; Sentința civilă nr. 1.744 din 26 martie 2020 pronunțată de Judecătoria Târgu Mureș în Dosarul nr. 13.844/320/2019; Sentința civilă nr. 3.623 din 7 august 2019 pronunțată de Judecătoria Cornetu în Dosarul nr. 6.766/1.748/2019; Sentința civilă nr. 10.767 din 24 august 2020 pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București în Dosarul nr. 11.227/4/2020; Sentința civilă nr. 4.042 din 21 iunie 2019 pronunțată de Judecătoria Brăila în Dosarul nr. 5.191/196/2019; Sentința civilă nr. 3.098 din 6 august 2020 pronunțată de Judecătoria Buzău în Dosarul nr. 5.761/200/2020; Sentința civilă nr. 391 din 2 iulie 2020 pronunțată de Judecătoria Huedin în Dosarul nr. 273/242/2020; Sentința civilă nr. 4.141 din 6 mai 2020 pronunțată de Judecătoria Timișoara --Secția a II-a civilă în Dosarul nr. 23.155/325/2019*; Decizia civilă nr. 4.517 din 24 octombrie 2018 din Dosarul nr. 22.026/300/2017 și Decizia civilă nr. 1.961 din 8 aprilie 2021 din Dosarul nr. 11.132/4/2020 pronunțate de Tribunalul București - Secția a VI-a civilă; Decizia civilă nr. 340 din 9 septembrie 2020 pronunțată de Tribunalul Dolj - Secția a II-a civilă în Dosarul nr. 29.121/215/2019; Decizia civilă nr. 76 din 7 iulie 2020 pronunțată de Tribunalul Covasna - Secția civilă în Dosarul nr. 3.715/305/2019; Decizia civilă nr. 1.095 din 25 iunie 2020 pronunțată de Tribunalul Ilfov - Secția civilă în Dosarul nr. 6.766/1.748/2019; Decizia civilă nr. 389 din 28 aprilie 2021 pronunțată de Tribunalul Specializat Mureș în Dosarul nr. 15.334/320/2019; Decizia civilă nr. 264 din 25 martie 2021 din Dosarul nr. 846/176/2020 și Decizia civilă nr. 1.047 din 27 noiembrie 2020 din Dosarul nr. 8.887/176/2019 pronunțate de Tribunalul Alba - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ, fiscal și de insolvență; Decizia civilă nr. 1.656 din 3 decembrie 2021 pronunțată de Tribunalul Brașov - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. 28.259/197/2019).

Astfel cum s-a menționat la capitolul VII din prezenta decizie, la solicitarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, curțile de apel au comunicat, la rândul lor, hotărâri judecătorești definitive pronunțate în cauze considerate a fi similare, hotărâri care se adaugă celor înaintate de către titularul sesizării (Decizia civilă nr. 43 din 20 ianuarie 2022 pronunțată de Tribunalul Sălaj - Secția civilă în Dosarul nr. 2.806/337/2020; Decizia civilă nr. 1.071 din 14 septembrie 2021 din Dosarul nr. 3.269/243/2020 și Decizia nr. 68 din 21 ianuarie 2022 din Dosarul nr. 5.473/221/2020 pronunțate de Tribunalul Hunedoara - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal; Decizia civilă nr. 594 din 23 aprilie 2021 din Dosarul nr. 4.579/197/2020 și Decizia civilă nr. 517 din 13 aprilie 2021 din Dosarul nr. 27.775/197/2019 pronunțate de Tribunalul Brașov - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal; Sentința civilă nr. 115 din 28 mai 2021 pronunțată de Judecătoria Zărnești în Dosarul nr. 4.391/338/2020; Decizia civilă nr. 129 din 15 octombrie 2020 din Dosarul nr. 3.717/305/2019 și Decizia civilă nr. 48 din 4 mai 2021 din Dosarul nr. 6.085/305/2019 pronunțate de Tribunalul Covasna - Secția civilă; Decizia civilă nr. 1.057 din 3 decembrie 2021 din Dosarul nr. 4.344/320/2021 și Decizia civilă nr. 389 din 28 aprilie 2021 din Dosarul nr. 15.334/320/2019 pronunțate de Tribunalul Specializat Mureș; Decizia civilă nr. 92 din 8 februarie