ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2474/2022

Ședința publică din data de 8 decembrie 2022

Deliberând asupra recursului civil de față și văzând dispozițiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

Prin acțiunea civilă precizată, înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara, secția I civilă, sub dosar nr. x din 7.05.2019, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții B., C., D. și Spitalul Județean de Urgență Deva, a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să dispună obligarea fiecărui pârât la plata sumei de 500.000 de RON, cu titlu de despăgubiri morale pentru daunele aduse onoarei, demnității și reputației sale.

Prin sentința civilă nr. 1558/2020 pronunțată de Tribunalul Hunedoara, secția I civilă, a fost admisă, în parte, acțiunea civilă precizată, formulată de reclamanta A. împotriva pârâților: B., C., D. și Spitalul Județean de Urgență Deva și, în consecință, pârâții au fost obligați să plătească reclamantei suma de câte 1 leu fiecare, cu titlu de daune morale, precum și, în solidar, suma de 9.100 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. Totodată, pârâtul Spitalul Județean de Urgență Deva a fost obligat să plătească, în solidar cu pârâții D. și C., despăgubirile stabilite.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanta A. și pârâții B., C., D. și Spitalul Județean de Urgență Deva.

Prin decizia civilă nr. 653 din 23 martie 2022, Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă a admis apelurile declarate de reclamanta A. și pârâtul D. împotriva sentinței civile nr. 1558/2020 pronunțate de Tribunalul Hunedoara, a schimbat, în parte, sentința atacată și, rejudecând cauza, a dispus obligarea pârâților C. și B. să plătească reclamantei suma de 50.000 RON fiecare, cu titlu de daune morale, cât și suma de 3050 RON fiecare, cu titlu cheltuieli de judecată.

A obligat pârâtul Spitalul Județean de Urgență Deva, în solidar cu pârâtul C., la plata despăgubirilor morale și a cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina pârâtului.

A respins acțiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul D. și, în consecință, au fost înlăturate obligațiile de plată a despăgubirilor morale și a cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina acestui pârât. Totodată, reclamanta a fost obligată să plătească pârâtului D. suma de 4000 RON, cu titlul cheltuieli de judecată la fond și a menținut, în rest, sentința atacată.

A respins ca, nefondate, apelurile declarate de pârâții C., B. și Spitalul Județean de Urgenta Deva, împotriva aceleași sentințe și au fost obligați pârâții C., B. și Spitalul Județean de Urgenta Deva să plătească reclamantei A. suma de 14.516 RON fiecare, cu titlul de cheltuieli de judecată în apel. Totodată, reclamanta A. a fost obligată să plătească pârâtului D. suma de 4601 RON, cu titlul cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanta A., pârâții C. și B. și pârâtul Spitalul Județean de Urgență Deva.

4.1. În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă A. a susținut, în esență, următoarele critici:

Prevalându-se de motivul de casare înscris în art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ., reclamanta a susținut că soluția pronunțată de instanța de apel este nelegală cu privire la respingerea, în parte, a cererii sale de apel și admiterea cererii de apel a intimatului-pârât D., motivat de faptul că în sarcina acestuia nu se poate reține vreo faptă ilicită, drept pentru care s-a dispus obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, în fond și apel, în favoarea intimatului D.,

Consideră că cererea de chemare în judecată este fondată și în privința intimatului-pârât D., fiind reținut greșit faptul că pârâtului nu i se poate reproșa vreo faptă ilicită cu privire la situația reclamantei din 06 mai 2016, în sensul că acesta a acționat în calitate de medic de urgențe în limitele legale.

Consideră că statuările instanței de apel sunt greșite, realizându-se, în concret, o aplicare eronată a prevederilor legale din materia răspunderii civile delictuale.

Susține că fapta ilicită a pârâtului constă, pe de o parte, în întocmirea unei documentații medicale cu un diagnostic deosebit de sever, respectiv urgență psihiatrică majoră, care nu este susținut de nicio probă administrată în cauză, iar, pe de altă parte, în lipsa îndeplinirii corespunzătoare a obligației de informare a reclamantei în ceea ce privește obținerea unui consimțământ valabil din partea acesteia, fapt care a condus la trimiterea, fără acordul său, la Spitalul de Psihiatrie Zam, astfel cum rezultă din probatoriile administrate în cauză, la care face referire pe larg.

În ceea ce privește prejudiciul suferit, reclamanta susține că a demonstrat, prin probe concrete, că pârâtul D., alături și în conivență cu ceilalți pârâți, a comis un abuz, care i-a afectat direct viața, sănătatea, integritatea corporală, imaginea, demnitatea și onoarea, contribuind în mod semnificativ la atingerea adusă valorilor sociale pe care le-a enumerat mai sus.

Referitor la vinovăție, contrar celor stabilite de instanța de apel, consideră că există o contribuție consistentă a intimatului-pârât D. care, prin acțiunile sale și în conivență cu ceilalți pârâți, a contribuit la distrugerea reclamantei ca persoană echilibrată, integrată social, a cărei viață s-a transformat dintr-una obișnuită, normală, într-una de coșmar, în care a trebuit să lupte pentru a nu rămâne închisă într-un spital de psihiatrie.

Chiar și în ipoteza în care instanța ar aprecia că nu s-ar putea reține în forma intenției, existența culpei este certă, materializată printr-o gravă neglijență în îndeplinirea îndatoririlor medicale. Cu alte cuvinte, acordarea serviciilor medicale s-a realizat într-un mod superficial de către intimatul-pârât D., așa cum reiese din împrejurările concrete ale cauzei și a probațiunii care a fost administrată până la acest moment.

În ceea ce privește raportul de cauzalitate, având în vedere că celelalte condiții sunt îndeplinite, reiese că și această condiție este îndeplinită. Mai exact, recurenta arată că, în realitate, contribuția intimatului-pârât D. se află într-o strânsă legătură cu prejudiciul cauzat reclamantei. Astfel, fără implicarea medicului D., atât în ceea ce privește consultul medical la unitatea de primiri - urgențe, cât și instrumentarea documentelor de transfer la Spitalul de Psihiatrie Zam, internarea reclamantei nu ar mai fi avut loc. Alături de ceilalți intimați - pârâți din prezenta cauză, medicul D. a dus la îndeplinire, cu bună știință, acest scenariu care s-a pus la cale împotriva sa, contribuind semnificativ, prin faptele ilicite imputate, la producerea prejudiciului cauzat asupra personalității sale.

În concluzie, arată că instanța de apel, în ceea ce îl privește pe intimatul-pârât D., a pronunțat o soluție greșită, cu interpretarea eronată a dispozițiilor legale privind răspunderea civilă delictuală și a respins, în mod greșit, apelul reclamantei și, respectiv, a admis, în mod greșit, apelul pârâtului D.. Având în vedere aspectele dezvoltate anterior, privind fapta ilicită reproșată intimatului D., consideră că se impune și revizuirea considerentelor referitoare la suportarea cheltuielilor de judecată, în sensul respingerii pretenția acestui intimat de a solicita cheltuieli de judecată pentru etapa fondului și a apelului, iar în privința cheltuielilor judiciare suportate de reclamantă în toate etapele procesuale, acestea să se dispună în sarcina celor 4 intimați-pârâți.

Un alt motiv de recurs vizează cuantumul daunelor morale solicitate de reclamantă împotriva fiecărui intimat-pârât.

Recurenta apreciază corectă motivarea instanței privind analiza condițiilor răspunderii civile delictuale a pârâților C., B. și Spitalul de Urgență Deva însă, în ce privește evaluarea prejudiciului, consideră că instanța de apel a realizat o analiză greșită, în sensul în care acordarea sumei de 50.000 RON, pentru acoperirea prejudiciului nepatrimonial, reținut în sarcina intimaților-pârâți C., B. și a Spitalului de Urgență Deva, reprezintă o sumă inferioară, ținând cont de prejudiciul suferit.

De asemenea, critica vizează și neacordarea daunelor morale solicitate de la intimatul-pârât D., pentru considerentele dezvoltate anterior, la primul motiv de recurs.

Astfel, punerea în pericol a vieții și sănătății, restrângerea forțată a libertății fizice și psihice, afectarea în mod incorigibil a demnității, imaginii și reputației persoanei reclamantei, în maniera și modalitățile descrise în cadrul acestui litigiu, nu pot fi considerate prejudicii cu un impact redus asupra personalității recurentei. Redresarea persoanei sale din toate punctele de vedere, medical și social, reprezintă un proces îndelungat, care continuă și în prezent și va continua ani de zile.

De aceea, consideră că suma de 500.000 RON pe care a solicitat-o împotriva fiecărui pârât în parte nu este o sumă exagerată, ținând cont de ceea ce a fost nevoită să îndure cu prilejul scenariului, pus la cale de intimații-pârâți din prezenta cauză. Cu alte cuvinte, prejudiciile care alterează sănătatea și imaginea fizică aduc atingere unora dintre prerogativele care constituie atributul personalității umane - dreptul la sănătate, integritate fizică, psihică, imagine și onoare (art. 58 C. civ.) ca și componente ale dreptului la viață apărat de Convenția Europeană a Drepturilor Omului și trebuie să fie reparate. Caracterul suferințelor trebuie privit în legătură cu particularitățile individuale ale persoanei prejudiciate, suferințele morale (psihice) fiind frica, durerea, rușinea, tristețea, neliniștea, umilirea și alte emoții negative.

Totodată, pe lângă efectul reparatoriu pe care îl are soluția dată de instanța de judecată prin obligarea intimaților-pârâți la plata sumei solicitate de reclamantă, soluția dobândește și efect punitiv, de sancțiune, așa cum de altfel a susținut și cu ocazia apelului, respectiv obligarea, implicită, a intimaților-pârâți de a-și revizui comportamentul și de a nu mai repeta faptele ilicite imputate și în privința altor persoane, care le pot cădea victime.

Solicită admiterea recursului, solicitând să se dispună: în principal, casarea, în parte, a hotărârii recurate, iar, în urma rejudecării, admiterea în integralitate a cererii de apel formulată de reclamantă. În subsidiar, casarea în parte a hotărârii recurate și trimiterea cauzei instanței de apel, în vederea rejudecării, în limitele casării, a cererii de apel formulate de reclamantă, cu consecința admiterii, în integralitate, a acesteia.

4.2. În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiat pe ipotezele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3, 4 și 8 C. proc. civ., recurenții-pârâți C. și B. au susținut, în esență următoarele critici:

În privința motivului de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., arată că acesta vizează incidența, în speță, a Deciziei nr. 5 din 21 februarie 2022 pronunțate de Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii al Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și dispozițiile art. 687 din Legea nr. 95/2006 referitoare la competența specială a judecătoriei în cazul săvârșirii unor fapte de malpraxis.

Decizia nr. 5/2022 are o importanță deosebită în speță, deoarece temeiul legal ce a stat la baza pronunțării hotărârii de fond și a deciziei recurate este răspunderea civilă delictuală, fundamentată pe art. 1349 și art. 1357 C. civ., iar în speța de față nu a fost urmată procedura reglementată de dispozițiile art. 679-685 din Legea nr. 95/2006.

Or, potrivit statuărilor Deciziei nr. 5/2022, instanța competentă în primă instanță, în prezentul dosar, este Judecătoria Deva și nu Tribunalul Hunedoara.

Problema de drept sesizată și, ulterior, soluționată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia evocată, privește stabilirea competenței materiale de soluționare a cauzelor civile având ca obiect obligarea, pe temei delictual a pârâților, la achitarea daunelor morale și/sau materiale pentru malpraxis în situația în care nu a fost urmată procedura în fața comisiei prevăzută de art. 679-685 din Legea nr. 95/2006. De altfel, anterior pronunțării Deciziei nr. 5/2022, printr-o jurisprudență consolidată a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă s-a stabilit că dispozițiile art. 687 din Legea nr. 95/2006 instituie în favoarea judecătoriei o competență materială și teritorială specială de soluționare a acțiunilor având ca obiect antrenarea răspunderii civile delictuale în ceea ce privește actul medical de malpraxis, chiar dacă alături de prevederile legii speciale sunt invocate ca temei de drept și dispozițiile C. civ., întrucât norma specială are prioritate de aplicare atunci când vine în concurs cu norma generală, înlăturând astfel competența de drept comun raportată la criteriul valoric.

În concluzie, prin raportare la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., considerăcă se impune casarea sentinței instanței de fond și a deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre soluționare, Judecătoriei Deva, în calitate de instanța competentă potrivit locului săvârșirii presupusului act de malpraxis, având în vedere incidența Deciziei nr. 5/2022 pronunțate de Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., recurenții-pârâți solicită admiterea recursului, casarea sentinței instanței de fond și a deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre soluționare, instanței competente, având în vedere nerespectarea dispozițiilor art. 22 alin. (2) și alin. (4) C. proc. civ., prin prisma neîncadrării prezentului litigiu în dispozițiile Legii nr. 95/2006, omisiune care a generat un probatoriu incomplet și nespecific actului de malpraxis medical reclamat.

Se precizează faptul că nerespectarea art. 22 C. proc. civ., anume lipsa rolului activ al judecătorului, poate fi încadrat și pe ipoteza prevăzută de pct. 4 al alin. (1) al art. 488 C. proc. civ., în paralel cu cele ale pct. 8. Altfel spus, instanța de judecată, prin neîncadrarea corectă, urmată de neadministrarea unui probatoriu specific, a comis un exces de putere în acest sens.

Susțin recurenții că sfera de aplicare a Legii nr. 95/2006 nu poate fi restrânsă pe cale de interpretare și circumscrisă exclusiv situațiilor în care părțile au sesizat, prealabil formulării cererii de chemare în judecată, Comisia de monitorizare și competență profesională pentru cazurile de malpraxis.

Dimpotrivă, competența atribuită, potrivit legii speciale, se aplică, inclusiv, cererilor de chemare în judecată întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, referitoare la răspunderea civilă delictuală, care sunt incidente, în completarea normelor de drept conținute de legea specială.

Acest raționament este aplicabil, independent de împrejurarea că reclamanta nu și-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe dispozițiile legii speciale și de împrejurarea că acesta nu a solicitat expresis verbis constatarea unui caz de malpraxis întrucât, în circumstanțele particulare ale acestui tip de răspundere, dovedirea faptei ilicite este strâns legată de constatarea cazului de malpraxis, cele două noțiuni confundându-se în cauză. Altfel spus, analiza caracterului ilicit al faptei poate fi realizată doar pe baza dispozițiilor Legii nr. 95/2006, act normativ care definește noțiunea de malpraxis, respectiv identifică astfel de cazuri.

Oricum, omisiunea reclamantei de a indica, în mod distinct și expres, și dispozițiile din actul normativ cu caracter special putea fi complinită prin aplicarea dispozițiilor art. 22 alin. (1) și (4) din C. proc. civ.

În plus, cauza acțiunii reclamantei asupra căreia instanța este chemată să se pronunțe, înțeleasă ca scop spre care se îndreaptă voința celui care reclamă sau se apără, scop explicat prin împrejurările și motivele speciale care au determinat partea să acționeze, se circumscrie malpraxisului medical, definit de art. 653 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 95/2006, ca fiind eroarea profesională săvârșită în exercitarea actului medical sau medico-farmaceutic, generatoare de prejudicii asupra pacientului, implicând răspunderea civilă a personalului medical și a furnizorului de produse și servicii medicale, sanitare și farmaceutice.

O încadrare corectă, în baza art. 22 alin. (4) C. proc. civ., ce ar situa litigiului în sfera specială de aplicare a Legii nr. 95/2006, încă din faza judecății în fond a litigiului, ar fi deschis calea administrării unui probatoriu specific, mai cu seamă în ceea ce privește presupusa existență a cazului de malpraxis. În acest sens, proba esențială în aflarea adevărului este expertiza medicală de specialitate care să stabilească în termeni tehnici, clari, dacă pârâții au respectat procedurile medicale sau nu.

Consideră că, din aceasta perspectivă, cadrul legal al acestui dosar ar fi trebuit să se circumscrie dispozițiilor art. 653 și urm. din Legea nr. 95/2006, indiferent că reclamanta optează sau nu pentru procedura prealabilă derulată în fața Comisiei de malpraxis, iar probatoriul administrat ar fi trebuit să includă, în mod obligatoriu, și o expertiză de specialitate, administrată judiciar în condiții de contradictorialitate, care să stabilească existența sau inexistența unei culpe medicale.

Alt motiv de recurs privește soluționarea greșită, de către instanța de apel, a cererii de suspendare a judecății, formulate de pârâți în condițiile art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., în contextul în care Parchetul de pe lângă Tribunalul Hunedoara a comunicat, pentru termenul din 23 februarie 2022, adresa prin care certifica faptul că în dosarele x/2018 și 792/P/20/9 s-a dispus începerea urmăririi penale. În prezent, prin Ordonanța din 08 martie 2022 s-a dispus continuarea urmării penale fața de recurenții-pârâți, în calitate de suspecți, pentru infracțiunile de lipsire de libertate în mod ilegal, respectiv complicitate la lipsire de libertate în mod ilegal.

Concluzia instanței de apel, de respingere a cererii de suspendare până la soluționarea dosarelor penale, este dată ca urmare a unei greșite aplicări a normelor de drept material.

Astfel, instanța de apel a comis o gravă eroare prin limitarea probatoriului, la adresa Parchetului Tribunalului Hunedoara și prin respingerea solicitării recurenților-pârâți de depunere a unor înscrisuri, suplimentare, în argumentarea cererii de suspendare. Daca instanța de apel ar fi revenit cu adresa la Parchet în sensul explicității stadiului actual al dosarelor penale ori în sensul comunicării celei mai recente ordonanțe a organului de cercetare sau chiar în scopul atașării dosarului penal, s-ar fi luat la cunoștință de faptul că, încă din 13 ianuarie 2022 (adică în timpul judecății în apel), era emisă, de către organul de cercetate penală, Ordonanța de continuare a urmăririi penale față de pârâți pentru mai multe infracțiuni.

Aceasta Ordonanță a fost, parțial, confirmată la 08 martie 2022 (adică în perioada amânării de pronunțare a deciziei recurate) de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Hunedoara, în sensul că s-a dispus continuarea urmării penale fața de pârâți doar pentru infracțiunile de lipsire de libertate în mod ilegal, respectiv complicitate la lipsire de libertate în mod ilegal.

Rezultă faptul că cercetările ce se derulează în dosarul penal sunt într-o legătura indisolubilă cu dosarul civil, totul având ca punct de plecare internarea reclamantei și diagnosticul stabilit în consecință. Astfel, apreciază că modalitatea de soluționare a cererii de suspendare de către instanța de apel, se încadrează în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sens în care apreciază că susținerile formulate, pe acest subiect, sunt întemeiate.

Un ultim motiv de recurs, întemeiat tot pe ipoteza prevăzută de pct. 8 al alin. (1) al art. 488 C. proc. civ., privește faptul că atât instanța de fond, cât și instanța de apel au pronunțat hotărâri fundamentate pe greșita aplicare a prevederilor art. 1349 și art. 1357 C. civ., cu privire la îndeplinirea condițiilor referitoare la angajarea răspunderii delictuale pentru fapta proprie.

Cu privire la pretinsa fapta ilicită a pârâtului B., instanțele de fond și apel au reținut că fapta ilicită a acestuia constă în nerespectarea "procedurii de sesizare a comisiei speciale din cadrul Spitalului de Boli Psihice Zam".

Atât instanța de fond, cât și instanța de apel au făcut o greșită aplicare a legii în momentul în care au concluzionat că reclamanta a fost supusă unei internări nevoluntare, deoarece semnarea de către aceasta a formularului tipizat intitulat "Consimțământ informat asupra investigațiilor și procedurilor terapeutice pentru participarea la procesul educațional" nu a avut la baza consimțământul liber exprimat al acesteia.

În acest sens, arată că internarea reclamantei nu s-a făcut de către pârâtul B., care nu se afla la serviciu în 6 mai 2016, ci de un coleg al acestuia, dr. E..

Recurentul-pârât a devenit medic curant al reclamantei după data la care aceasta a semnat formularul "Consimțământ informat" și, ca atare, a avut cunoștință despre internarea voluntară a reclamantei, care și-a exprimat acordul cu privire la aceasta. Pe cale de consecință, nu era în măsură și în drept să conteste consimțământul exprimat de reclamantă și, prin urmare, nu avea obligația să sesizeze comisia specială pentru faptul că reclamanta ar fi fost internată "nevoluntar".

Deși reclamanta nu și-a contestat semnătura, instanțele de fond și apel apreciază ca aceasta nu ar fi avut un consimțământ liber exprimat. Or, procedura de internare nevoluntară, conform Legii nr. 487/2002, trebuie declanșată în momentul internării pacientei și nicidecum la 3 zile după internare. (art. 49-54 din Legea nr. 487/2002).

Anularea de către instanța de fond și, mai apoi, de instanța de apel a efectelor juridice ale consimțământului exprimat de către reclamantă, prin semnarea formulatului menționat reprezintă un precedent care ar afecta întreaga activitate medicală psihiatrică. Aceasta ar putea obliga cadrele medicale să declanșeze, în orice situație, procedura internării nevoluntare pentru a se putea proteja în fața pacienților care s-ar putea "răzgândi" asupra acordului de internare.

Pe de altă parte, în perioada 09.05- 30.052016, în care a fost medicul curant al reclamantei, aceasta nu și-a manifestat dorința de externare, susținând că rămâne internată pentru a dovedi medicilor că nu este bolnavă psihic.

Pe parcursul internării reclamanta a avut la dispoziție un telefon mobil, primit de la managerul Spitalului; a fost vizitată de familie în repetate rânduri; a fost vizitată pe secție de către dr. F. - medic în Spitalul Zam, secția VI F, ulterior pacienta a mers împreună cu soțul în cabinetul dr. F.; a fost condusă cu mașina la cumpărături, la magazinul din localitate, de către personalul secției; la solicitarea pacientei aceasta a folosit dușurile destinate personalului medical dintr-o altă secție a spitalului. Astfel încât pacienta a avut un statut privilegiat în cadrul secției și a spitalului, astfel că a avut posibilitatea, oricând, să comunice cu alte persoane sau să solicite externarea.

Împrejurarea că, la externare, diagnosticul menționat a fost acela de "tulburare senzitiv rațional-interpretativ", față de diagnosticul prezumtiv în baza căruia s-a făcut recomandarea de internare, nu poate constitui un element care să conducă la existența vreunei fapte ilicite în sarcina pârâtului B..

În concluzie, pârâtul-recurent B. a susținut că nu a fost medicul care a dispus internarea reclamantei la Spitalul de Psihiatrie Zam, iar în perioada în care a fost medicul curant al reclamantei, la Spitalul de Psihiatrie Zam, respectiv 09.05.2016 - 31.05.2016, prin actul medical pe care l-a îndeplinit, nu a încălcat vreo normă deontologică medicală, vreo dispoziție legală, prin care să aducă atingere drepturilor subiective sau intereselor legitime ale reclamantei, de natură a atrage răspunderea civilă delictuală. Față de aceste aspecte, apreciază greșite concluziile instanțelor de fond și apel, întrucât sunt întemeiate pe greșita aplicare a normelor de drept material referitoare la răspunderea civilă delictuală și condițiile acesteia.

În ceea ce privește fapta imputată pârâtului C., se arată că reclamanta a fost adusă la spital, iar pârâtul C., în calitatea sa de medic primar psihiatric de gardă, a fost solicitat de Unitatea de Primiri Urgență să o consulte. Apreciază, sub aspectul faptei imputate, irelevantă modalitatea în care reclamanta a ajuns la spital sau conflictul familial care ar fi putut genera agitația pshihomotorie în care aceasta se afla.

Diagnosticul prezumtiv este un diagnostic posibil, provizoriu, un diagnostic de suspiciune, frecvent utilizat în practica medicală și care ar putea fi confirmat sau infirmat în urma unor consultații ample sau a unei simptomatologii verificate într-o anumită perioadă de timp. De altfel, în cadrul unei simple consultații la o unitate de primiri urgență, într-un timp limitat, nu exista posibilitatea de a stabili un diagnostic definitiv.

Dacă diagnosticul prezumtiv nu este confirmat ulterior, acesta nu apare în istoricul medical al pacientului în care sunt menționate doar diagnosticele confirmate, astfel că, din acest punct de vedere, persoana căreia i s-a pus un diagnostic prezumtiv, ce nu este confirmat ulterior, nu suferă nicio vătămare.

Recomandările pe care le-a formulat avut în vedere starea de agitație psihomotorie pe care o prezenta pacienta, scopul acestor recomandări vizând strict interesul pacientei, de reechilibrare și stabilizare psihică, deoarece stările de agresivitate verbală și comportamentală manifestate de pacientă erau premisele unui comportament de periculozitate socială, implicând riscul unor vătămări fizice atât pentru aceasta, dar și pentru persoanele din jurul acesteia. Apreciază, așadar, că, la acel moment, era în interesul reclamantei, ca aceasta să fie monitorizată, un anumit interval de timp, de personal calificat, pentru ca agitația psihomotorie să fie stabilizată și tratată, singura instituție spitalicească abilitată în acest sens fiind Spitalul de Psihiatrie Zam, unitate cu monospecialitate psihiatrică din județul Hunedoara, care asigură cadrul instituțional de care pacienta avea nevoie, pentru protecția sa și persoanelor din jurul ei. Diagnosticul de "agitație psihomotorie psihoză paranoida" (astfel cum este menționat în fișa de asistență medicală în UPU) reprezintă un diagnostic provizoriu, prezumtiv, împrejurare ce rezultă și din raportul de expertiză medico - legală psihiatrică, aflat la dosarul cauzei.

În concluzie, recurentul-pârât C. susține că activitatea pe care a desfășurat-o, în calitate de medic primar psihiatru de gardă, de a proceda la consultarea reclamantei, la solicitarea Serviciului de Urgență a Spitalului și de a pune un diagnostic prezumtiv, ce urma să fie confirmat sau infirmat, după caz, de un spital de specialitate, și de a efectua recomandarea de internare a reclamantei, bazată pe starea de agitație psihomotorie a pacientei, nu încalcă vreo normă deontologică medicală sau dispoziție legală în raport de care să se rețină săvârșirea vreunei fapte ilicite, care să atragă răspunderea sa civilă delictuală.

Susține recurentul că decizia medicală de internare și dispoziția de trimitere la Spitalul de Psihiatrie din Zam nu i-a aparținut, acestea fiind decise de pârâtul D., medic primar medicină de urgență din cadrul UPU Deva, care, prin biletul de trimitere pentru servicii medicale clinice seria x nr. x/06 mai 2016 a dispus în acest sens, cu mențiunea aceluiași diagnostic prezumtiv de agitație psihomotorie și psihoză paranoidă.

Pârâții solicită admiterea recursului, casarea hotărârilor atacate și trimiterea cauzei spre soluționare instanței competente, cu obligarea intimaților la suportarea tuturor cheltuielilor de judecată.

4.3. În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1), pct. 3, 4, 6 și 8 C. proc. civ., recurentul-pârât Spitalul Județean de Urgență Deva a formulat, în esență, următoarele critici:

Raportat la temeiul de drept reprezentat de art. 488 alin. (1) pct. (3) și (4) C. proc. civ., menționează faptul că, la 21 februarie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție a pronunțat Decizia nr. 5/2022 în care se statuează că "În interpretarea și aplicarea unitară a prevederilor art. 684 și 687 din Legea nr. 95/2006 și ale art. 94 pct. 1 lit. k) și art. 95 pct. 1 din C. proc. civ., competența materială de soluționare a cauzelor având ca obiect obligarea pe temei delictual a pârâților la achitarea daunelor materiale sau morale pentru malpraxis, în situația în care nu a fost urmată procedura reglementată de dispozițiile art. 679-685 din Legea nr. 95/2006, aparține judecătoriei".

Prin art. 687 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății se instituie competența de soluționare a litigiilor având ca obiect răspunderea patrimonială, ca urmare a unor fapte de malpraxis, în favoarea judecătoriei, aspect identificat în practica Curții de Apel Alba Iulia care, într-o speță privind conflictul negativ de competență, pe o cauză similară, a stabilit competența de soluționare în favoarea judecătoriei.

Raportat la temeiul de drept reprezentat de art. 488 alin. (1) pct. (6) și (8) C. proc. civ., recurentul –pârât Spitalul de Urgență Deva arată faptul că, instanța de apel a reținut greșit faptul că pârâtul a criticat doar aspectul respingerii de către instanța de fond a excepției lipsei calității sale procesuale pasive, în raport de capătul de cerere privind obligarea sa, în nume propriu, de a plăti despăgubirile morale solicitate. În realitate, motivarea apelului a vizat atât soluția de respingere a excepției, cât și apărări de fond referitoare la obligarea sa la plata despăgubirilor morale.

Față de considerentele evocate, solicită admiterea recursului, casarea hotărârilor atacate și trimiterea cauzei, spre competentă soluționare, Judecătoriei Deva, cu obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Intimații-pârâți C. și B. au formulat întâmpinare la recursul formulat de reclamanta A., prin care au invocat excepția nulității recursului, susținând că motivele invocate nu se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. și au solicitat obligarea recurentei la suportarea tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de acest litigiu.

Intimata-reclamantă A. a formulat întâmpinare la recursul formulat de către pârâții B. și C., precum și la recursul pârâtului Spitalul Județean de Urgență Deva, prin care a invocat excepția nulității recursurilor, pentru neîncadrarea criticilor în ipotezele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., precum și excepția inadmisibilității recursurilor, motivat de faptul că acestea vizează și sentința primei instanțe, iar, în subsidiar, respingerea recursurilor, ca nefondate, cu obligarea recurenților-pârâți la plata cheltuielilor de judecată.

Intimatul-pârât D. a depus întâmpinare la recursurile formulate în cauză, prin care a invocat excepția nulității recursului reclamantei, pentru neîncadrarea criticilor în ipotezele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., precum și excepția inadmisibilității recursurilor reclamantei și pârâților B. și C., iar, în subsidiar, respingerea acestora, ca nefondate.

De asemenea, recurenta-reclamantă a formulat răspunsuri la întâmpinările depuse, prin care a cerut înlăturarea apărărilor din actele procedurale ale părților adverse și admiterea recursului său.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor de nelegalitate formulate și prin raportare la dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte reține următoarele:

5.1 Cu caracter preliminar, referitor la excepția nulității recursurile declarate de reclamanta A., de pârâții C. și B. și de pârâtul Spitalul Județean de Urgență Deva Mihai, Înalta Curte reține că excepția evocată, în apărare, de intimați, este neîntemeiată.

Într-adevăr, una dintre trăsăturile esențiale ale recursului este aceea că reprezintă o cale de atac în cadrul căruia controlul judiciar este limitat, în conformitate cu art. 488 alin. (1) C. proc. civ., numai la aspecte de nelegalitate a hotărârii atacate și, anume, a celei pronunțate în apel. Așadar, în etapa recursului pot fi invocate și analizate numai aspecte de nelegalitate ale hotărârii pronunțate în apel, care sunt susceptibile de încadrare în cazurile de nelegalitate reglementate prin pct. 1-8 ale normei juridice sus evocate.

Examinând cererile de recurs, în privința cărora a fost formulată excepția de nulitate, pe motiv că aspectele invocate nu se încadrează în cazurile de nelegalitate, Înalta Curte constată că dezvoltarea criticilor de recurs pot fi circumscrise, în parte, unor cazuri de casare, dintre cele reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., după cum se va arăta în analizarea detaliată a fiecărui recurs în parte, ocazie cu care se va proceda - din perspectiva cerințelor înscrise în art. 488 alin. (2) C. proc. civ. - și la verificarea admisibilității declanșării controlului judiciar din perspectiva analizării motivelor de casare evocate.

Referitor la excepția de inadmisibilitate a recursurilor declarate de reclamanta A., de pârâții C. și B. și de pârâtul Spitalul Județean de Urgență Deva Mihai împotriva deciziei civile nr. 653 din 23 martie 2022 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă, Înalta Curte reține că excepția este neîntemeiată, părțile litigante având deschisă calea de atac a recursului. Astfel, prezentul litigiu are ca obiect o cerere evaluabilă în bani, cu o valoare mai mare de 200.000 RON, soluționat în primă instanță de tribunal. Hotărârea recurată a fost pronunțată de Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă și nu face parte dintre hotărârile care nu sunt supuse recursului conform art. 483 alin. (2) C. proc. civ., iar, în raport de dispozițiile art. 97 alin. (1) C. proc. civ., competența de soluționare a recursului aparține Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Potrivit art. 483 alin. (1) din C. proc. civ.: "Hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum și alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege, sunt supuse recursului" și, întrucât, obiectul cauzei de față nu este exceptat din sfera de aplicare a recursului, se constată că hotărârea atacată este supusă căii de atac a recursului.

Faptul că, prin cererile de recurs, pârâții C. și B., precum și pârâtul Spitalul Județean de Urgență Deva au înțeles să exercite calea de atac și împotriva sentinței civile nr. 1558/2020 a Tribunalului Hunedoara, Înalta Curte va reține că exercitarea controlului judiciar este inadmisibil a fi declanșat împotriva hotărârii pronunțate de prima instanță.

Obiectul recursului îl consituie, potrivit art. 483 alin. (1) C. proc. civ., hotărțrea dată în apel. Așadar, în aplicarea principiului legalității căilor de atac, sentința primei instanțe nu poate fi supusă recursului, acesta fiind supusă căii de atac a apelului, ce a fost, deja, exercitat în cauză.

În ceea ce privește excepția formulată de intimatul-pârât D. privind inadmisibilitatea recursului reclamantei A., Înalta Curte reține netemeinicia susținerilor intimatului potrivit cărora caracterul inadmisibil al căii de atac ar fi determinat de împrejurarea că Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate dispune trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel, cu impunerea în sarcina instanței pronunțarea unei anumite soluții.

Argumentele intimatului-pârât nu se circumscriu unor motive care să contureaze o veritabilă excepție de procedură privind recursul reclamantei, ce a fost exercitat în limitele legii și cu respectarea condițiilor impuse pentru formularea acestuia. De altfel, soluțiile care pot fi pronunțate conform art. 497 C. proc. civ. cad în apanajul Înaltei Curți de Casație și Justiție care, în limitele competenței sale, va putea dispune, în raport de împrejurarea că pricina se află într-un prim ciclu procesual și de incidența cazului de nelegalitate, admiterea recursului, casarea hotărârii judecătorești pronunțate în apel și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel care a pronunțtat hotărârea casată ori, atunci când sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 480 alin. (3), primei instanțe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată,ocazie cu care, în rejudecare, îndrumările instanței de recurs și statuările din decizia de casare vor avea caracter obligatoriu pentru instanța de rejudecare.

5.2. Evaluând criticile de nelegalitate evocate în cuprinsul cererilor de recurs, Înalta Curte va proceda la analizarea prioritară a motivelor de recurs evocate de pârâții C., B. și de pârâtul Spitalul Județean de Urgență Deva, procedeu impus de efectele pe care motivele de nelegalitate evocate de aceștia le pot produce asupra deciziei recurate, deoarece vizează aspecte care tind la respingerea demersului judiciar promovat de reclamantă, urmând a răspunde, prin considerente unice, motivelor comune de recurs, care vor fi analizate grupat, după cum urmează:

Primele două motive comune de recurs învederate prin cererile de recurs formulate de pârâții C., B. și de pârâtul Spitalul Județean de Urgență Deva, fundamentate pe dispozițiile art. 488 alin. (1), pct. 3 și 4 C. proc. civ., vizează problema necompetenței materiale a instanței, prin prisma neîncadrării litigiului în dispozițiile Legii nr. 95/2006.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1), pct. 3 C. proc. civ., recurenții au pretins, în esență, încălcarea normelor de competență materială a instanței de fond, apreciind că instanța competentă să soluționeze, în fond, cererea reclamantei era Judecătoria Deva și nu Tribunalul Hunedoara, deoarece există o competență specială a judecătoriei în cazul săvârșirii unor fapte de malpraxis, conferită de art. 687 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății.

Recurenții au arătat că motivul de recurs este susținut și de incidența în cauză a Deciziei nr. 5/21.02.2022 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii prin care s-a stabilit, cu caracter obligatoriu, în interpretarea și aplicarea unitară a prevederilor art. 684 și 687 din Legea nr. 95/2006 și ale art. 94 pct. 1 lit. k) și art. 95 pct. 1 din C. proc. civ., "competența materială de soluționare a cauzelor având ca obiect obligarea pe temei delictual a pârâților la achitarea daunelor materiale și/sau morale pentru malpraxis, în situația în care nu a fost urmată procedura reglementată de dispozițiile art. 679-685 din Legea nr. 95/2006, aparține judecătoriei".

Apreciind întemeiat cazul de recurs evocat, recurenții-pârâți au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, precum și a sentinței primei instanțe și trimiterea cauzei, spre soluționare, Judecătoriei Deva în calitate de instanță competentă, potrivit art. 687 din Legea nr. 95/2006 și în aplicarea Deciziei nr. 5/2022 pronunțate de Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii al Înaltei Curți de Casație si Justiție.

Critica legată de încălcarea competenței materiale a instanței de fond, susceptibilă de încadrare în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., se vădește a fi nefondată.

Motivul de nelegalitate evocat are în vedere ipoteza în care hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii.

Conform art. 130 alin. (2) C. proc. civ., necompetența materială și teritorială de ordine publică trebuie invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe, iar, potrivit art. 131 alin. (1) din C. proc. civ., la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este competentă general, material și teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de ședință temeiurile de drept pentru care constată competența instanței sesizate. Încheierea are caracter interlocutoriu.

Alineatul (2) al aceluiași articol statuează că, în mod excepțional, în cazul în care, pentru stabilirea competenței, sunt necesare lămuriri sau probe suplimentare, judecătorul va pune această chestiune în discuția părților și va acorda un singur termen în acest scop.

De asemenea, articolul 200 alin. (1) din C. proc. civ. prevede următoarele: "completul căruia i s-a repartizat aleatoriu cauza verifică, de îndată, dacă cererea de chemare în judecată este de competența sa și dacă aceasta îndeplinește cerințele prevăzute la art. 194-197".

Așadar, în conformitate cu dispozițiile procesuale sus evocate, rezultă că, în actuala reglementare, legiuitorul a considerat că trebuie limitată în timp posibilitatea de a invoca excepția de necompetență, respectiv la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe și, în mod excepțional, în cazul în care, pentru stabilirea competenței, sunt necesare lămuriri sau probe suplimentare, judecătorul va putea acorda un singur termen în acest sens, cu respectarea principiului contradictorialității, în considerarea respectării unui principiu fundamental al procesului echitabil – judecarea cauzei într-un termen optim și rezonabil, astfel cum prevede art. 6 din C. proc. civ. și art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin urmare, în contextul normativ evocat, Înalta Curte reține că excepția privind necompetența materială putea fi invocată, ca motiv de apel sau de recurs, numai dacă a fost invocată în condițiile legii, adică numai în condițiile în care pârâții-recurenți ar fi ridicat excepția necompetenței materiale, iar prima instanță ar fi respins-o sau a omis să se pronunțe asupra acesteia.

Sub acest aspect, este avut în vedere art. 130 alin. (2) C. proc. civ. care impune, din punct de vedere conceptual, ca atât instanța, cât și părțile să se supună regulilor de competență, astfel încât să se respecte în practică obligația de verificare, cu prioritate, a competenței impusă de dispozițiile art. 131 C. proc. civ., care obligă instanța să-și verifice competența la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate. Dacă nu a fost invocată în termenul stipulat de lege, excepția necompetenței de ordine publică nu va mai putea fi invocată pe parcursul judecării procesului, în primă instanță și nici direct în apel sau recurs.

Așadar, realizând aplicarea principiilor ce decurg din interpretarea textelor normative sus menționate la cauza dedusă judecății, din perspectiva criticilor invocate în recurs, Înalta Curte reține că, prin cererea de chemare în judecată, ce fixează limitele subiective și obiective ale judecării cauzei, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâților B., C., D. și Spitalul Județean de Urgență Deva la plata a câte 500.000 de RON cu titlu de despăgubiri morale pentru daunele aduse onoarei, demnității și reputației sale.

În drept, cererea reclamantei a fost fundamentată pe dispozițiile art. 1349 și art. 1381 C. civ. și prevederile Legii nr. 487/2002.

Verificând excepțiile și apărările formulate în cauză de către pârâții-recurenți, se observă că nici în etapa fondului și nici în apel nu au fost ridicate excepții cu privire la competența Tribunalului Hunedoara, ca primă instanță de judecată și, apoi, a Curții de Apel Alba Iulia, ca instanță de apel în cadrul acestui litigiu.

Așadar, față de circumstanțele expuse, cum pâtâții-recurenți nu au ridicat excepția de necompetență materială a primei instanțe, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, Înalta Curte va reține, având în vedere regimul juridic care guvernează excepțiile de necompetență, reglementat de normele imperative enunțate în precedent, că susținerile recurenților referitoare la necompetența materială a Tribulalului Hunedoara, ca primă instanță, pe rolul căreia reclamanta a introdus cererea de chemare în judecată, nu mai pot fi evocate tocmai ca efect al dispozițiilor care limitează în timp posibilitatea de a invoca excepția de necompetență.

În consecință, motivul de recurs înscris înart. 488 alin. (1), pct. 3 C. proc. civ., ca urmare a incidenței, în cauză, a statuărilor obligatării din cuprinsul Deciziei nr. 5/2022 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, în cadrul mecanismului de unificare jurisprudențială, putea fi reținut doar dacă excepția de ordine publică privind necompetența materială a primei instanțe era invocată "în condițiile legii", astfel cum s-a demonstrat în precedent. Or, invocarea, direct în recurs, a excepției privind necompetența materială, cu încălcarea art. 130 alin. (2) C. proc. civ., va avea drept consecință inaplicabilitatea Deciziei nr. 5/2022 pronunțate în soluționarea recursului în interesul legii.

În consecință, invocarea pentru prima dată în etapa recursului a necompetenței materiale a instanței de fond, cu depășirea momentului procesual reglementat de art. 130 alin. (2) și art. 131 alin. (1) C. proc. civ., nu mai este posibilă întrucât, în cauză, a avut loc o consolidare a competenței materiale procesuale în privința instanței pe rolul căreia reclamanta a introdus cererea.

Așadar, având în vedere regimul juridic care guvernează excepțiile de necompetență, reglementat de normele imperative deja enunțate, rezultă că susținerile recurenților-pârâți nu sunt fondate și nu pot atrage incidența motivului de casare analizat.

Deopotrivă, motivul de recurs nu poate fi primit nici prin prisma prevederilor înscrise în art. 488 alin. (2) C. proc. civ. în conformitate cu care motivul de casare nu poate fi primit decât dacă acesta nu a putut fi invocat pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși a fost invocat în termen, a fost respins sau instanța a omis să se pronunțe.

Recurenții-pârâți nu se regăsesc în niciuna dintre situațiile prevăzute de art. 488 alin. (2), pentru a putea invoca, în recurs, motivul de nelegalitate, înscris în art. 488 alin. (1), pct. 3 C. proc. civ., referitor la necompetența materială, de vreme ce excepția de necompetență putea fi invocată la fond sau chiar în apel, nefiind semnalat vreun impediment în invocarea acesteia, în condițiile în care nici ipotezele privind respingerea excepției ori omisiunea pronunțării instanței asupra acesteia nu intră în discuție.

Aceste din urmă considerente vor fi avute în vedere și în privința motivului de casare, fundamentat pe art. 488 alin. (1) pct. 4 corob. cu art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care recurenții pârâți au pretins încălcarea dispozițiilor art. 22 alin. (2) și (4) C. proc. civ., justificat de împrejurarea că instanța de judecată nu ar fi procedat la calificarea cererii de chemare în judecată prin prisma încadrării litigiului dedus judecății în dispozițiile Legii nr. 95/2006, atât timp cât analiza caracterului ilicit al faptei ar fi putut fi realizată doar pe baza dispozițiilor legii speciale, care definește noțiunea de malpraxis.

Invocarea legii speciale, Legea nr. 95/2006, în existența unui caz de malpraxis, reprezintă o chestiune pe care recurenții-pârâți o ridică pentru prima dată în recurs, în contextul în care reclamanta, care a beneficiat de apărare calificată încă de la redactarea acțiunii, a susținut că demersul său judiciar este fundamentat pe normele răspunderii civile delictuale, reglementate de dreptul comun.

Fiind cunoscute ca mijloace procedurale, prin intermediul cărora părțile interesate sau procurorul au posibilitatea de a solicita și obține desființarea hotărârilor judecătorești nelegale sau netemeinice, exercitarea căilor de atac are ca efect punerea în mișcare a controlului judiciar îndeplinit de instanțele superioare asupra hotărârilor instanțelor ierarhic inferioare și este guvernată de principiul legalității căilor de atac prevăzut de art. 129 din Constituție și art. 457 din C. proc. civ., care se referă la elemente precum obiectul căii de atac, subiectele acesteia, termenele de exercitare, ordinea în care se exercită.

Obiectul și cauza recursului constă în hotărârea ce se atacă, respectiv motivele de nelegalitate a hotărârii ce se atacă pe această cale, care trebuie să îmbrace una din formele prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. Recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce au făcut analiza instanței anterioare și, care, implicit, au fost cuprinse în motivele de apel, în situația în care atât apelul, cât și recursul sunt exercitate de aceeași parte, iar soluția primei instanțe a fost menținută în apel. Aceasta constituie una din aplicațiile principiului legalității căilor de atac și se explică prin aceea că, în raport de exigențele devoluțiunii din apel - și anume, ca judecata să fie limitată la ceea ce a fost apelat - în recurs pot fi formulate doar critici care vizează aspectele ce au fost invocate în apel. Numai în acest fel se respectă principiul dublului grad de jurisdicție deoarece, în ipoteza contrară, s-ar ajunge la situația ca anumite apărări, susțineri ale părților, să fie analizate pentru prima oară de instanța de recurs, în contextul în care art. 488 alin. (2) din C. proc. civ. se opune unei astfel de judecăți.

Obligația de a califica juridic cererea de chemare în judecată se impune în situația în care părțile au omis să facă acest lucru sau de a restabili calificarea juridică pe care părțile au dat-o atunci când ar fi existat nelămuriri cu privire la conținutul cererii.

Or, în cauză, nu poate fi imputat instanțelor, la acest moment procesual, faptul că ar fi comis un exces de putere, în sensul că nu ar fi procedat, potrivit art. 22 alin. (2) C. proc. civ., la încadrarea corectă a acțiunii, urmată de un probatoriu specific conturat de aplicarea normelor înscrise în Legea nr. 95/2006, în contextul în care reclamanta a indicat expres motivelele de fapt și de drept ale a