ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 993/2022

Ședința publică din data de 11 mai 2022

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara la 31.01.2017, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu Spitalul Județean de Urgență Deva, obligarea pârâtului la plata sumei de 450.000 RON cu titlu de daune morale, cu cheltuieli de judecată.

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 95/2006, republicată și actualizată, art. 1381 și urm. C. civ.

Prin precizarea de acțiune din 07.03.2017, reclamantul a arătat că își majorează pretențiile de la suma de 450.000 RON la suma de 1.000.000 RON cu titlu de daune morale și, totodată, solicită obligarea pârâtului și la plata sumei de 5000 RON reprezentând daune materiale.

Prin sentința nr. 1599/13.12.2017, Tribunalul Hunedoara, secția I civilă a admis, în parte, acțiunea; a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 50.000 RON cu titlu de daune morale; a respins, în rest, acțiunea civilă; a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 1.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 1018/16.06.2021, Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă a admis apelul reclamantului împotriva sentinței, pe care a schimbat-o, în parte, și, în consecință, l-a obligat pe pârât să plătească reclamantului suma de 5000 RON cu titlu de daune materiale; l-a obligat pe pârât să plătească reclamantului suma de 2000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată; a menținut în rest dispozițiile sentinței atacate; a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârât împotriva aceleiași sentințe; în temeiul art. 18 și art. 19 din O.U.G. nr. 51/2008, l-a obligat pe pârât să plătească, în favoarea Statului român, suma de 65,7 RON reprezentând taxa judiciară de timbru de la plata căreia a fost scutit reclamantul, restul sumei (până la 6511,8 RON) rămânând în sarcina statului; l-a obligat pe pârât să plătească reclamantului suma de 1339 RON cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., pârâtul Spitalul Județean de Urgență Deva.

Recurentul a susținut aplicarea greșită a normelor de drept material, considerând că nu sunt întrunite condițiile impuse de art. 1385, art. 1387 și art. 1391 C. civ. care reglementează răspunderea civilă delictuală, în sensul existenței cumulative a unei fapte ilicite săvârșite cu vinovăție, care să nu constituie exercițiul unui drept sau a unei obligații, această faptă să poată fi imputată autorului său, iar dauna suferită de victimă să fie consecința faptului imputabil autorului acesteia.

Față de motivele străine, a arătat că deși concluziile celor două rapoarte de expertiză medico-legală au fost favorabile recurentului, arătând în concret că nu a fost vorba de nicio culpă medicală, soluția instanței a fost de respingere a apelului pârâtului și de menținere a sentinței tribunalului.

A susținut că din probatoriul administrat în faza apelului, respectiv cele două rapoarte de expertiză menționate rezultă indubitabil faptul că nu există nicio culpă a recurentului ca prestator de servicii medicale, nici reclamantul nereușind să definească acțiunea sau inacțiunea care să ducă la atragerea răspunderii civile.

În continuare, recurentul a analizat concluziile raportului întocmit de Institutul de Medicină Legală Timișoara, care au fost menținute de Institutul Național de Medicină Legală Mina Minovici.

Înalta Curte, înregistrând dosarul ca recurs, a procedat, la data de 04.11.2021, la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului. Completul de filtru C3, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus, prin rezoluția de la aceeași dată, comunicarea raportului părților, pentru ca acestea să depună puncte de vedere conform dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin punctul de vedere la raport, recurentul a arătat că în mod greșit s-a reținut că nu s-a plătit taxa de timbru în cuantum de 1202,50 RON, despre care a arătat că a fost achitată cu OP nr. x/27.09.2021, pe care l-a depus la dosar în copie.

Prin întâmpinarea formulată în termen legal, intimatul-reclamant a solicitat, pe cale de excepție, să se constate incidența art. 489 alin. (2) C. proc. civ. și nulitatea recursului, având în vedere că motivele acestuia nu se încadrează în cele prevăzute de art. 488 din cod.

Pe fondul cauzei, intimatul a solicitat respingerea recursului.

Cu privire la motivul de recurs subsumat pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., intimatul-reclamant a susținut că raționamentul juridic al instanței de apel este coerent, iar argumentele pe care aceasta și-a întemeiat soluția nu sunt străine de natura pricinii. A arătat astfel că instanța de apel a reținut inexistența culpei medicale a spitalului cu privire la tratamentul care i-a fost aplicat, apreciind însă, în mod just, că răspunderea pârâtului este una obiectivă, independent de orice culpă, respectiv neîndeplinirea obligației corespunzătoare de depistare și eradicare a infecțiilor nosocomiale din cadrul unității spitalicești, obligație ce-i incumbă în temeiul Legii nr. 95/2006.

A solicitat, de asemenea, respingerea motivului de recurs circumscris pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., considerând că aspectele deduse judecății vizează de fapt reaprecierea probelor și reținerea unei alte stări de fapt, fără a se invoca chestiuni concrete referitoare la modul de aplicare a legii de către instanța de apel.

În cauză nu s-a formulat răspuns la întâmpinare.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Prin motivul de recurs subsumat dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul Spitalul Județean de Urgență Deva învederează că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 1385, art. 1387 și art. 1391 C. civ., în sensul că în cauză nu sunt întrunite cumulativ condițiile răspunderii civile delictuale, respectiv din ansamblul probator nu rezultă culpa unității spitalicești pentru infecția nosocomială contractată de către reclamant în perioada internării.

Se constată însă că în cauză s-a solicitat, de către reclamant, obligarea pârâtului la dezdăunări pentru neîndeplinirea obligației impuse de prevederile art. 168 din Legea nr. 95/2006, respectiv, de a lua măsurile de prevenire a infecțiilor nosocomiale la nivelul standardelor prevăzute pentru asigurarea integrității fizice și psihice a pacienților săi.

În acest sens, se reține că potrivit art. 655 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 95/2006, "Unitățile sanitare publice sau private, în calitate de furnizori de servicii medicale, răspund civil, potrivit dreptului comun, pentru prejudiciile produse în activitatea de prevenție, diagnostic sau tratament, în situația în care acestea sunt consecința infecțiilor nosocomiale, cu excepția cazului când se dovedește o cauză externă ce nu a putut fi controlată de către instituție".

Textul legal impune angajarea răspunderii civile a unităților sanitare pentru prejudiciile produse în activitatea de prevenție, diagnostic sau tratament în situația în care acestea sunt consecință a infecțiilor nosocomiale, cu excepția cazului când se dovedește o cauză externă ce nu a putut fi controlată de către instituție, instituind astfel o răspundere obiectivă a furnizorului de servicii medicale.

În acest context, sarcina probei este răsturnată, iar dacă la momentul internării, examinările și analizele medicale la care a fost supus reclamantul nu au relevat prezența/manifestările microbilor menționați în raportul de expertiză, situația sa medicală intră sub incidența dispozițiilor legale menționate, atrăgând răspunderea unității sanitare pentru prejudiciul cauzat pacientului în activitatea de tratament, deoarece pe parcursul internării la unitatea spitalicească, reclamantul a suferit o infecție nosocomială în înțelesul Anexei I din Ordinul nr. 916/2006 privind aprobarea Normelor de supraveghere, prevenire și control al infecțiilor nosocomiale în unitățile sanitare emis de ministrul sănătății publice.

Rezultă că obligarea la despăgubiri a recurentului-pârât s-a realizat în temeiul dispozițiilor legii speciale, Legea nr. 95/2006, ale cărei dispoziții se complinesc cu cele de drept comun din materia răspunderii civile delictuale referitor la care recurentul pretinde că au fost greșit interpretate sau aplicate, în condițiile în care cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 95/2006, iar soluția pronunțată în cauză a avut în vedere acest temei juridic.

Astfel, contrar apărărilor recurentului care afirmă că întrucât nu există culpă, nu există nici răspundere civilă, nu existența sau inexistența culpei este de natură să atragă exonerarea de răspundere civilă, ci o eventuală cauză externă ce nu a putut fi controlată de către instituție, astfel cum prevăd dispozițiile art. 655 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 95/2006.

Or, în speță, pe baza probatoriilor administrate (la care recurentul face referire, dar care nu mai pot fi analizate de instanța de recurs întrucât reprezintă chestiuni de fapt care excedează controlului de legalitate specific în prezenta cale de atac) s-a dovedit, fără putință de tăgadă, că reclamantul a suferit o infecție nosocomială în timpul spitalizării, iar pârâtul nu a dovedit existența cauzei externe exoneratoare de răspundere civilă prevăzută de legea specială.

Dealtfel recurentul nici nu contestă fapta, legătura de cauzalitate și prejudiciul, ci pretinde că a avut o conduită ireproșabilă (lipsa culpei), de natură să împiedice antrenarea răspunderii civile delictuale prin neîndeplinirea cumulativă a condițiilor prevăzute de lege.

Contrar susținerilor recurentului însă, în cauză nu se pune problema culpei prestatorului de servicii medicale, răspunderea obiectivă reglementată de art. 655 din Legea nr. 95/2006 fiind antrenată prin simpla dovedire a faptului că pacientul a fost afectat în cursul spitalizării (aspect stabilit prin rapoartele de expertiză efectuate în cauză) și a nedovedirii cauzei externe exoneratoare de răspundere (care nu a fost probată de către pârât).

Prin urmare, chiar dacă Legea nr. 95/2006 face trimitere la dreptul comun, natura juridică a răspunderii reglementate de acest act normativ în privința infecțiilor nosocomiale este una obiectivă, ceea ce înseamnă că exclude ideea de culpă de care se prevalează recurentul-pârât prin criticile formulate.

Pe de altă parte, este de observat că, deși recurentul susține că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale (reglementate de art. 1357 C. civ.), acesta pretinde că au fost greșit interpretate și aplicate dispozițiile art. 1385, art. 1387 și art. 1391 C. civ., care însă reglementează întinderea reparației. Cu toate acestea, prin criticile formulate nu se contestă fapta, legătura de cauzalitate și prejudiciul, ci existența culpei ca element al răspunderii civile delictuale. Apare astfel o neconcordanță în ceea ce privește dispozițiile legale pretins încălcate și argumentele care susțin această critică, care privesc un alt text legal.

În ceea ce privește motivul de recurs reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul învederează ca fiind o motivare străină de natura cauzei faptul că deși cele două rapoarte de expertiză medico-legală au fost favorabile acestuia, reținând că nu există nicio culpă în sarcina sa, instanța de apel a constatat o situație contrară, pronunțând astfel o hotărâre nelegală din perspectiva cazului de casare invocat.

În realitate, recurentul circumscrie și acestui motiv de recurs apărări legate de inexistența culpei, învederând că infecțiile au fost ținute sub control, au fost agravate de starea pacientului care s-a internat urmare a unui accident rutier, că nu s-au constatat deficiențe în acordarea îngrijirilor medicale, că infectarea nu a fost de natură să ducă la punerea în pericol a vieții reclamantului, concluzia fiind că nu au fost relevate deficiențe de diagnostic și tratament.

Așa cum deja s-a arătat însă, aceste elemente nu au relevanță în antrenarea răspunderii obiective instituită prin legea specială, nu reprezintă cauze exoneratoare de răspundere și nu constituie aspecte de nelegalitate ale hotărârii atacate, fiind constatări de fapt ce nu se circumscriu cadrului reglementat de art. 488 C. proc. civ.

Față de soluția pronunțată în prezentul recurs și având în vedere că intimatul-reclamant a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată în cuantum de 1500 RON, pentru care a depus acte doveditoare, Înalta Curte constată că recurentul-pârât este parte căzută în pretenții conform art. 453 alin. (1) C. proc. civ., astfel încât cererea este întemeiată și va fi admisă iar recurentul-pârât va fi obligat la plata acestora astfel cum au fost solicitate.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Spitalul Județean de Urgență Deva împotriva deciziei nr. 1018 din 16 iunie 2021 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă și va obliga recurentul-pârât să plătească intimatului-reclamant A. 1500 RON cheltuieli de judecată aferente judecății în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Spitalul Județean de Urgență Deva împotriva deciziei nr. 1018 din 16 iunie 2021 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă.

Obligă pe recurentul-pârât să plătească intimatului-reclamant A. 1500 RON cheltuieli de judecată aferente judecății în recurs.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 mai 2022.