Decizia nr. 248/2022 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 2200/2012 a Tribunalului Timiș

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin acțiunea înregistrată la 22 februarie 2012 pe rolul Tribunalului Timiș sub dosar nr. x/2012, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții B. și Spitalul Clinic Județean de Urgență Timișoara, solicitând obligarea lor în solidar la plata echivalentului în RON a sumei totale de 28.544 euro daune materiale alcătuite din 3.776,83 euro - contravaloare radiografii, consultații și medicamente suportate în localitatea Szeged, Ungaria, 254,97 euro - contravaloare transport, 9715,20 euro - contravaloare exerciții de kinetoterapie și 62.536 RON (14798 euro) reprezentând diferența dintre pensia actuală și solda lunară cu sporurile permanente pe care le-ar fi primit lunar conform legislației în vigoare. A mai solicitat reclamantul obligarea în solidar a pârâților la plata sumei de 500.000 Euro, daune morale, inclusiv la plata unei prestații lunare de 2960 RON reprezentând diferența dintre pensia încasată lunar și veniturile pe care le-ar fi obținut ca angajat în cadrul Ministerului Apărării Naționale. Conflict de competență: Prin sentința civilă nr. 2200/PI din 7 septembrie 2012 pronunțată de Tribunalul Timiș, s-a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe și a fost declinată competența de soluționare a cererii de chemare în judecată în favoarea Judecătoriei Timișoara. Prin sentința civilă nr. 14004 din 16 noiembrie 2017 pronunțată de Judecătoria Timișoara, s-a admis excepția necompetenței materiale, a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș, s-a constatat ivit conflict negativ de competență și a fost înaintat dosarul Curții de Apel Timișoara pentru a hotărî asupra acestuia. Prin sentința nr. 15 din 11 ianuarie 2018, Curtea de Apel Timișoara a stabilit în favoarea Judecătoriei Timișoara competența de soluționare a cauzei. Prin decizia nr. 875 din 20 martie 2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 15 din 11 ianuarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara–Secția I civilă și a fost modificată sentința, în sensul că a fost stabilită competența soluționării cauzei în primă instanță în favoarea Tribunalului Timiș. Primul ciclu procesual:

Hotărârea pronunțată în primă instanță: Prin sentința civilă nr. 1031 din 20 iunie 2018 pronunțată de Tribunalul Timiș, s-a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamantul A. împotriva pârâtului B.. A fost obligat pârâtul să plătească reclamantului echivalentul în RON la data plății al sumei de 15.000 euro, cu titlu de daune morale. S-au respins restul pretențiilor. S-a respins acțiunea față de Spitalul Clinic Județean de Urgență Timișoara. A fost obligat pârâtul la plata sumei de 519 RON în contul bugetului local al Municipiului Timișoara, cu titlu de taxă judiciară de timbru și s-a stabilit că suma de 24.236,51 RON reprezentând parte din taxa judiciară de timbru pentru care reclamantul a beneficiat de ajutor public judiciar, rămâne în sarcina statului. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul A. și pârâtul B..

Hotărârea pronunțată în apel: Prin încheierea civilă nr. 5 din 30 ianuarie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara – secția I civilă, a fost scoasă cauza aflată în apel de pe rolul acestei instanțe și a fost trimisă spre soluționare la Curtea de Apel Alba Iulia, instanță la care s-a dispus strămutarea prin încheierea nr. 134/23.01.2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. Prin decizia civilă nr. 312 din 26 martie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia în dosarul nr. x/2012, s-a admis apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 1013/2018 pronunțate de Tribunalul Timiș. A fost schimbată sentința apelată numai în ceea ce privește modalitatea de soluționare a acțiunii față de Spitalul Clinic Județean de Urgență Timișoara, în sensul că s-a admis în parte acțiunea reclamantului și față de acest pârât, care a fost obligat la plata în solidar cu pârâtul B. a sumei reprezentând echivalentul în RON la data plății al sumei de 15.000 euro, cu titlu de daune morale. Au fost menținute restul dispozițiilor din sentința apelată. S-a respins apelul formulat de pârâtul B. împotriva aceleiași sentințe. A fost obligat Spitalul Clinic Județean de Urgență Timișoara să plătească reclamantului suma de 3036 RON, cheltuieli de judecată în apel.

Hotărârea pronunțată în recurs: Prin decizia nr. 1399 din 19 septembrie 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2012, au fost admise recursurile formulate de reclamantul A., de pârâtul B. și de pârâtul Spitalul Clinic Județean de Urgență Timișoara, împotriva deciziei nr. 312 din 23 martie 2019 pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă. A fost casată decizia recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanței de apel, fiind respins recursul declarat de reclamantul A. împotriva încheierii de ședință din data de 12 martie 2019 a aceleiași instanțe. Al doilea ciclu procesual:

Rejudecare apel – dosar nr. x/2012: Prin decizia nr. 1073 din 23 iunie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia – secția I civilă, a fost admis apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 1031 din 20 iunie 2018 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. x/2012. A fost schimbată în parte sentința atacată și, în consecință, a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamantul A. împotriva pârâților B. și Spitalul Clinic Județean de Urgență "C." Timișoara. Au fost majorate daunele morale stabilite de prima instanță, respectiv de la suma de 15.000 euro la suma de suma de 150.000 euro și au fost obligați, în solidar, pârâții B. și Spitalul Clinic Județean de Urgență " C." Timișoara la plata acestora către reclamantul A., prin echivalent în RON la cursul B.N.R din ziua plății. Au fost obligați în solidar pârâții B. și Spitalul Clinic Județean de Urgență " C." Timișoara să plătească reclamantului A. suma de 13.747 euro, reprezentând daune materiale, prin echivalent în RON la cursul B.N.R din ziua plății. Au fost menținute în rest dispozițiile sentinței apelate. A fost respins, ca nefondat, apelul declarat împotriva aceleiași sentințe de pârâtul B.. Au fost obligați în solidar pârâții B. și Spitalul Clinic Județean de Urgență " C." Timișoara să plătească reclamantului A. suma de 12.103,39 RON reprezentând cheltuieli parțiale de judecată în apel.

Calea de atac formulată în cauză: Împotriva încheierilor de ședință din 2 iunie 2021, din 9 iunie 2021 și din 16 iunie 2021 și a deciziei civile nr. 1073 din 23 iunie 2021 pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia – secția I civilă, au declarat recurs pârâții B. și Spitalul Clinic Județean de Urgență "C." Timișoara. Recursul declarat de recurentul-pârât B. a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 1, pct. 5, pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ., solicitându-se, în principal, admiterea recursului și în conformitate cu prevederile art. 312 pct. 3 C. proc. civ., reținând aplicabil art. 313 C. proc. civ., casarea hotărârii atacate cu trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel Alba-Iulia, iat în subsidiar, recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate și, rejudecând cauza, a solicitat respingerea apelului reclamantului, cu consecința respingerii în totalitate a acțiunii. În cuprinsul motivului de recurs, subsumat dispozițiilor art. 304 pct. 1 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat că decizia recurată a fost semnată de un judecător delegat, pentru ambii membri ai completului de judecată care au pronunțat hotărârea, respectiv atât pentru președintele completului, în persoana doamnei D. - aflată în concediu de odihnă, cât și pentru judecătorul E. - mutat la altă instanță, justificarea acestei imprejurari constând în prevederile art. 261 alin. (2) C. proc. civ., că semnatarul hotărârii, în calitate de judecător delegat este domnul F., component al secției Penale a Curții de Apel Alba-Iulia. S-a arătat că potrivit mențiunilor regăsite în finalul deciziei recurate, rezultă că aceasta a fost redactată resepectiv tehnoredactată, de domnul E. la data de 28.08.2021, fiind multiplicată la aceeași dată într-un număr de 8 exemplare, că hotărârea nu este semnată de judecătorul redactor, ci este semnată de judecătorul delegat, că din verificările informațiilor accesibile publicului rezultă că sintagma "mutat la altă instanță" se datorează transferului domnului judecător E. la Judecătoria Mediaș, în funcția de președinte. În acest sens s-a învederat că din Hotărârea Consiliului Superior al Magisiraturii, secția pentru Judecători nr. 771/10.06.2021, resiese că domnul judecător E.,a fost declarat admis pentru funcția de președinte al Judecătoriei Mediaș, urmând ca numirea în această funcție de conducere să fie realizată în data de 16.07.2021, dată de la care a operat și transferul efectiv al acestuia de la Curtea de Apel Alba Iulia, la Judecătoria Mediaș. Prin urmare, mențiunea regăsită în cuprinsul finalului deciziei recurate cu privire la imposibilitatea semnării hotărârii este reală. Acceptarea ideii că, hotărârea nu putea să fie semnată la data redactării ei de către acest membru al completului de judecată prin prisma motivului invocat, duce în mod automat și la reținerea împrejurării că nici redactarea hotărârii nu putea să fie făcută la acea dată de către acel membru al completului de judecată. În ceea ce privește semnarea hotărârilor judecătorești, se susține că sunt aplicabile dispozițiile art. 264 alin. (1) pct. 8 și alin. (2) C. proc. civ., art. 7 alin. (1) lit. h) și l), alin. (6) și (7), art. 131 alin. (5) din ROIIJ, referitoare la delegarea atribuțiilor președintelui instanței în cazul în care pentru judecătorii care au pronunțat hotărârea se constată că dacă unul dintre judecători nu mai face parte din alcătuirea instanței care a pronunțat hotărârea, se va înlocui atestarea semnăturii judecătorului cu semnătura președintelui instanței. Delegarea acestei atribuții către unul dintre vicepreședinți, președintele de secție sau alt judecător, se va face numai pentru motivul imposibilității președintelui de a semna. Din această perspectivă, se arată că hotărârea recurată este semnată de un judecător delegat care nu exercită funcția de conducere a președintelui instanței,că delegarea altui judecător petru a semna hotărârea în locul președintelui poate fi exercitată numai când președintele se află în imposibilitate de a semna el însuși, iar nu pe calea delegării către judecători de atribuții care revin exclusiv președintelui instanței. Recurentul-pârât a mai susținut că alcătuirea instanței la semnarea hotărârii este contrară dispozițiilor legale care reglementează atribuțiile președintelui instanței, în special asupra delegării atribuțiilor acestuia în ipoteza împiedicării unui membru al completului de judecată de a semna hotărârea. Mai mult, textul de lege invocat reglementează ipoteza imposibilității unui judecător din cei care au pronunțat hotărârea de a o semna, situatie în care atribuția îi revine președintelui instanței. Or, în maniera în care s-a procedat la semnarea deciziei, cu consecința asumării prin semnătură, a motivării deciziei pronunțate, recurentul-pârât apreciază că s-au încălcat în mod flagrant norme referitoare la compunerea instanței la momentul redactării și semnării hotărârii, niciunul dintre magistrații care au participat la dezbaterea în fond a cauzei, la deliberare și la pronunțarea hortărârii nu își asumă nici redactarea și, nici certificarea prin semnătură proprie a conținutului deciziei recurate ce a fost comunicată părților. În ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., se învederează faptul că din hotârâre nu rezultă dacă președintele s-a aflat în imposibilitate de a semna hotărârea, și că în astfel de condiții s-a aplicat excepția de la art. 261 alin. (2) C. proc. civ. și art. 7 alin. (6) și (7) din ROIIJ, prin reținerea incidenței art. 7 alin. (1) lit. h) din același Regulament. Or, susține recurentul pârât, înlocuirea judecătorului redactor la aplicarea semnăturii pe hotărârea judecătorească de un judecător delegat este nejustificată, deoarece redactarea s-a efectuat de acest judecător, la data la care funcționa la altă instanță și era îndreptățit să semneze hotărârea raportat la dispozițiile art. 260 alin. (2) C. proc. civ. O altă critică, vizează încheierea de amânare a pronunțării din 02.06.2021 și încheierile subsecvente acesteia din 09.06.2021 și 16.06.2021, cu privire la nelegalitatea dispoziției cuprinse în aceasta, referitoare la nulitatea raportului de expertiză medico-legală efectuată în cauză de INML București și depus la dosar în 14.05.2021. În concret, critica de nelegalitate constând în încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. vizează respingerea obiecțiunilor formulate la termenul din 02.06.2021 cu motivarea că nu au fost contestate cele comunicate instanței de către INML la 06.07.2021 . Prin această dispoziție interlocutorie,vătămarea produsă constă în eficientizarea așa-zisei probe noi, constând în raportul de expertiză nouă medico-legală, conjugat cu punerea în imposibilitate absolută a pârâtului de a solicitaq o nouă expertiză medico-legală, sau avizul Comisiei Superioare Medico-Legale. Se susțiinec că potrivit deciziei de casare, obligatorie pentru instanța de rejudecare, în cauză trebuia pus în discuție și administrat un probatoriu făcându-se abstracție totală de probele cărora Înalta Curte le-a atribuit valoarea juridică de probe extrajudiciare și, mai mult, despre care s-a reținut că "întemeirea deciziei pe o probă extrajudiciară, în lipsa posibilității părților de a-și exprima punctul de vedere cu privirel la acest aspect atrage nelegalitalea deciziei în temeiul ait. 904, punctul 5 CPC" . Cum recurentul-pârât, cu prilejul rejudecării cauzei a precizat, în mod expres că nu solicită eficientizarea probelor extrajudiciare, instanța de rejudecare la termenul din 10.06.2020 s-a pronunțat asupra cererilor în probațiune, fiind încuviințată efectuarea expertizei medico-legale de către INML "Mina Minovici" București. S-a aratat că prin aceeași încheiere din 02.06.2021,instanța de rejudecare a ineficientizat cele statuate de instanța de control judiciar, cu prilejul trimiterii cauzei spre rejudecare, încălcând flagrant prevederile art. 314 C. proc. civ. Altfel spus, prin acceptarea expresă, în pofida celor stabilite prin decizia de casare, raportul de nouă expertiză medico-legală conferă relevanță juridică a tot ceea ce s-a derulat în manieră extrajudiciară. Mai mult, susține recurentul pârât, instanța de rejudecare și-a încălcat propriile dispoziții din încheierile inlerlocuiorii menționate, prin aceea că, deși a încuviințat o expertiză medico-legală, a acceptat fără alte dispoziții administrarea unei noi expertize medico-legale. Rigoarea termenilor și expresiile relative la jurisdicțiile medico-legule nu sunt o facultate a instanței de rejudecare cum nici Institutul de Medicină Legală căruia i s-a dispus efectuarea expertizei nu are prerogativa de a alege ce lucrare medico-legală să întocmească. Din această pe4rspectivă se arată că, trebuie făcută distincția între noțiunile de "expertiză" și "noua expertiză", distincție pe care o face Legea nr. 45/2001, O.G. nr. 57/2001, Legea nr. 271/2004, precum și Regulamentul de aplicare a dispozițiilor Legii nr. 271/2004. Din lecturarea textelor de lege rezultă, că nu se poate pune semnul egalității între termenii "expertiză" și "noua expertiză". În acest sens se invocă încheierea Curții de Apel Alba-Iulia care a a dispus efectuarea unei expertize și nu efectuarea unei "noi expertize medico-legale". Se mai învedereză că și sub aspect procedural există diferențe majore între cele două categorii de acte medico-legale, aspecte ce rezultă din art. 9 respectiv art. 49 din Normele procedurale privind efectuarea expertizelor a constatărilor și a altor lucrări medico-legale. Ca atare, pentru motivele expuse recurentul pârât apreciază că în cauză trebuia efectuată o expertiză medico-legală. Or, din cuprinsul raportului comunicat la dosarul cauzei în data de 14.05.2021 se observă că Institutul Național de Medicină Legală "Mina Minovici" a preluat constatările din celelalte rapoarte de expertiză extrajudiciare, procedând la întocmirea unui nou raport de expertiză medico-legală. Prin urmare, raportat la faptul că în realitate s-a efectuat o nouă expertiză, deși instanța de apel a dispus efectuarea unei expertize, recurentul pârât apreciază că se impune aplicarea sancțiunii nulității absolute în condițiile în care raportul de nouă expertiză medico-legală comunicat la dosarul cauzei în data de 14.05.2021 este lovit de nulitate absolută deoarece vătămarea drepturilor și intereselor pârâtului este prezumată, însă chiar și în lipsa acestei prezumții vătămarea rezultă indubitabil din încălcarea dispozițiilor legale imperative indicate. În ceea ce privește obligarea la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată compuse din suma 4224 RON - cu titlu de taxă judiciară de timbru, se susține că imputarea acestora pârâtului este nelegală în condițiile în are prin decizia de casare nr. 1399/2019, pronunțată de Înalta Curte s-a stabilit că acțiunea este scutită de taxă de timbru. De altfel, instanța de rejudecare s-a pronunțat pe cererea reclamantului având ca obiect restituirea taxelor judiciare de timbru achitate de către acesta, fără ca ele să fie datorate, prin încheierea din 20 iulie 2020. În ceea ce privește incidența motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat că prin decizia nr. 875 din 20 martie 2018, pronunțată de Înalta Curte cu prilejul soluționării recursului declarat împotriva regulatorului de competență, s-a reținut că speței îi este aplicabil dreptul comun, respectiv răspunderea civilă delictuală reglementată de art. 998 - 999, art. 1000 alin. (3) C. civ. Din această perspecitvă, se învederează că motivele din decizia recuarată care fac referire la malpraxisul medical și încălcarea Codului de Deontologie Medicală sunt străine de natura pricinii. În aceeași măsură, sunt incidente prevederile acestui text legal invocat atunci când se recunoaște natura extrajudiciară a lucrărilor de medicină legală întocmite în trecut pentru ca mai apoi, aceeași instanța, începând cu fila x a deciziei recurate, să procedeze la examinarea jurisdicției medico-legale anterioare prin prisma motivelor de apel invocate de către pârât în primul ciclu procesual. Ori, se suzsține că atâta vreme cât, urmare a considerentelor decziei de admitere a recursului, Înalta Curte a consfințit caracterul extrajudiciar al acestora, preocuparea instanței de rejudecare cu privire la acestea pare contradictorie și străină de obiectul rejudecării. Astfel, se susține că în considerentele deciziei atacate, se ridică la rangul de "regină a probei" raportul de nouă expertiză medico-legală întocmit de către INM, la 10.05.2021, însă doar în ceea ce privește argumentarea "malpraxisului" pârâtului, cu ignorarea sau minimalizarea constatărilor favorabile. O contradicție evidentă o constituie reținerea de către instanță a ideei că la externare reclamantul a respectat indicațiile din biletul de externare cu toate că, atât reclamantul la interogator, cât și martorul propus de acesta, audiat în fața instanței de rejudecare au declarat că, imediat după externare după data de 11 martie 2009 și până la data primul control din aprilie 2009, reclamantul a urmat kinetoterapie în condițiile în care recomandarea era de repaos la pat 2 săptămâni și de a nu călca deloc pe membrul afectat pe o perioada de 2 luni. Se mai arată că, în încercarea de a argumenta această contradicție, în motivarea deciziei, fără ca reclamantul să o fi invocat, instanța inserează raționamentul că nu există un act medico-legal care să ateste că reclamantul s-a supus greșit ședințelor de kinetoterapie ori că recurgerea la kinetoterapeut a fost în dauna reclamantului, pentru că aceste servici nu au fost prescrise. În ceea ce privește motivul de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizează dispozițiile obligatorii atât din decizia de casare nr. 1399/2019, cât și din decizia recurată, din care reiese fără echivoc că instanța de rejudecare trebuia să examineze prin prisma probatoriului administrat în cauză întrunirea elementelor răspunderii civile delictuale, ceea ce nu a făcut. Se mai susține că hotărârea pronunțată în apel este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii atât ca și act normativ, cât și ca dispoziție obligatorie a instanței de control judiciar, în ceea ce privește incidența în cauză a condițiilor antrenării răspunderii civile delictuale, respectiv fapta ilicită, culpă, prejudiciu și raportul de cauzalitate. În acest sens, se arată că instanța de apel nu a stabilit în ce a constat fapta ilicită a pârâtului, în condițiile în care luxația la radiografia de la momentul externării nu exista, ci aceasta a fost evidențiată după o lună de zile când pârâtul s-a prezentat la control și a fost efectuată o nouă radiografie. Între perioda externării și perioada controlului ulterior, conduita pârâtului este incertă și pusă sub semnul întrebării în condițiile în care, deși în lisa de externare i s-a recomandat repaus fizic, acesta a fost la fiziokinetoterapie, procedură contrară prescripției medicale. Se arată că, deși, Înalta Curte a dispus-o în mod expres, instanța de rejudecare nu a analizat întregul context ce a generat prezenta cauză și pe care părțile îl prezintă diamentral opus, că tocmai în această omisiune de a examina întrunirea elementelor răspunderii civile delictuale determină caracterul nelegal al deciziei recurate. Se învederează că nu au fost luate în considerare nici aspectele ce rezultă din actul medico-legal apreciat ca fiind de maximă valoare științifică constând în aceea că, la nivelul anului 2009 nu existau elaborate protocoale sau proceduri pentru tratarea unor leziuni de care suferea reclamantul. Înrăutățirea stării reclamantului nu se datorează conduitei pârâtului ci, în mod exclusiv, procedurilor de kineloterapie urmate de reclamant, în contra celor aduse la cunosțina acestuia și prescrise în actele medicale. Aceste aspecte sunt recunoscute de reclamant la interogator și prezentate și de martorul audiat la propunerea acestuia. De asemenea, recurentul pârât susține că în mod nelegal, instantța de apel a apreciat ca o faptă ilicită, culpabilă din partea pârâtului împrejurarea că reclamantul nu a dorit să fie operat într-o unitate sanitară din România, în special, la Clinica de Traumatologie "G." de către alți medici specializați în intervenții chirurgicale de natura celei pe care reclamantul trebuia să o parcurgă. Or, susține același recurent, examinarea conduitei anterioare internării și ulterioare externării a reclamantului a fost făcută exclusiv pe baza unor date și informații regăsite în documente întocmite exclusiv pe baza afirmațiilor reclamantului și a unor prezumții simple, în dauna probelor administrale nemijlocit în față instanței de judecată cu referire precisă la răspunsul reclamantului la interogator și la depoziția martorului audiat. Prin urmare, recurentul pârât,susține că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, aplicând în mod greșit legea respectiv, art. 998 și art. 999 C. civ., atâta timp cât nu se poate stabili cu certitudine în ce a constat fapta ilicită a pârâtului, precum și raportul de cauzalitate între faptă și prejudiciu, nu se poate reține nici îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale. Recursul declarat de recurentul-pârât Spitalul Clinic Județean de Urgență "C." Timișoara, vizează următoarele critici de nelegalitate prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. Astfel, se arată că în condițiile în care considerentele deciziei recurate ce fac referire la malpraxisul medical și încălcarea Codului de Deontologie Medicală sunt în mod evident străine de natura pricinii, este incident motivul de nelegalitae prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. În acest sens, se învederează că prin decizia nr. 875/20.03.2018 pronunțată de Înalta Curte cu prilejul soluționării recursului declarat împotriva regulatorului de competență, s-a stabilit fără echivoc că speței îi este aplicabil dreptul comun respectiv, răspundrea civilă delictuală în maniera în care a fost reglementată în art. 998-999, art. 1000, alin. (3) din vechiul C. civ.. În aceeași măsură, sunt incidente prevederile acestui text legal invocat atunci când se recunoaște natura extrajudiciară a lucrărilor de medicină legală întocmite în trecut pentru ca, mai apoi, aceeași instanță, începând cu fila x a deciziei recurate, să procedeze la examinarea jurisdicției medico-legale anterioare prin prisma motivelor de apel invocate de pârât în primul ciclu procesual. Ținand cont de considerentele regăsite la fila x a deciziei atacate, se arată că raportul de nouă expertiză medico-legală întocmit de către INML la 10.05.2021 a fost luat în considerare doar în ceea ce privește argumentarea "malpraxisului" cu ignorarea sau minimalizarea constatărilor favorabile doctorului B.. Motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se referă la faptul că, potrivit dispozițiilor obligatorii, instanța de rejudecare trebuia să examineze prin prisma probatoriului administrat în cauză întrunirea elementelor răspunderii civile delictuale, ceea ce, nu a făcut. Se susține că, instanța de rejudecare nu a analizat întregul context ce a generat prezenta cauză și pe care părțile îl prezintă diamentral opus, că tocmai această omisiune de a examina intrunirea elementelor răspunderii civile delictuale determină caracterul nelegal al deciziei recurate. Deși, instanța de rejudecare amintește că, reclamantul a fost implicat într-un accident rutier în urma căruia a suferit grave leziuni, printre care și cele examinate în prezentul dosar, nu evaluează din punct de vedere al faptei ilicite,a momentului săvârșirii acesteia intrunirea celorlalte condiții imperative respectiv, culpa, prejudiciul și raportul de cauzalitate. Astfel, se susține că s-ar fi impus verificarea condițiilor concrete din toate punctele de vedere în examinarea întrunirii elementelor răspunderii civile delictuale, motiv pentru care se susține că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, aplicând în mod greșit dispozițiile art. 998, ari. 999 vechiul C. civ. Legat de acest aspect, se mai învederează că, Înalta Curte în jurisprudența sa a reținut că în materia daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, practica judiciară și literatura de specialitate au subliniat că nu există criterii precise pentru cuantificarea lor respectiv că, problema stabilirii despăgubirilor morale nu trebuie privită ca o cuantificare economică a unor drepturi și valori nepatrimoniale (cum ar fi: demnitatea, onoarea ori suferința psihică încercată de cel ce le pretinde), ci ca o evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, supusă puterii de apreciere a instanțelor de judecată. Deși stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doză de aproximare, instanța trebuie să aibă în vedere o serie de criterii, cum ar fi: consecințele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială. Totodată, instanța trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit și despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care sa atenueze suferințele morale, fără a se ajunge însă în situația îmbogățirii fără just temei. Principiul ce se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia daunelor morale, pe care instanțele naționale sunt obligate să îl aplice, este acela al statuării în echitate asupra despăgubirii acordate victimei, în raport de circumstanțele particulare ale fiecărui caz în parte. De asemenea, conform aceleiași jurisprudențe, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită, sens în care a fost consacrat principiul proporjionalității daunei cu despăgubirea acordată. Suma de bani acordată cu titlu de daune morale nu trebuie să devină o sursă de îmbogățire pentru victimă, dar nici să aibă numai un caracter pur simbolic, ci ea trebuie să reprezinte doar atât cât este necesar pentru a-i ușura ori compensa, în măsura posibilă, suferințele pe care le-a îndurat sau eventual mai trebuie sa le îndure. Despăgubirea bănească pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind, prin însăși destinația ei - aceea de a ușura situația persoanei lezate, de a-i acorda o satisfacție - o categorie juridică cu caracter special, ea trebuie să fie rezultatul unei analize atente a împrejurărilor concrete ale cauzei, cum sunt intensitatea și durata suferințelor psihice încercate persoană păgubită, determinate de gravitatea pierderii suferite în contextul situației sale concrete, suportul material asigurat în timpul vieții de victima și altele asemenea, deci a unor elemente obiective, care înlătură posibilitatea ca despăgubirea bănească acordată să constituie un mijloc imoral de îmbogățire a victimei. Pentru a-și păstra caracterul de "satisfacție echitabilă", se susține că daunele morale trebuie acordate într-un cuantum care să nu le deturneze de la scopul și finalitatea prevăzute de lege, spre a nu deveni astfel un folos material injust, fără justificare cauzală în prejudiciul suferit și consecințele acestuia. Ca atare, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită, în scopul asigurării unei juste compensații a suferințelor pe care le-au îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure terțele persoane păgubite. Se solicită a se reține că, atât Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cât și înalta Curie de Casație și Justiție, atunci când acordă despăgubiri morale procedează la o apreciere subiectivă a circumstanțelor particulare ale cauzei, relativ la suferințele fizice și psihice pe care le-au suportat victimele unui fapt ilicit, precum și la consecințele negative pe care acel fapt le-a avut cu privire la viața lor particulară, astfel cum acestea sunt evidențiate prin probele administrate. Atâta timp cât nu se poate stabili cu certitudine în ce a constat fapta ilicită a pârâtului intimat, cât și răspunderea spitalului precum și raportul de cauzalitate între faptă și prejudiciu, se susține că nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale. Se arată că, instanța de rejudecare la termenul din 10.06.2020 s-a pronunțat asupra cererilor în probațiune fiind încuviințată efectuarea expertizei medico-legale de către INML "Mina Minovici" București, că prin încheierea din 02.06.2021, instanța de rejudecare a ineficientizat cele statuate de instanța de control judiciar cu prilejul trimiterii cauzei spre rejudecare, încălcând flagrant prevederile art. 314 C. proc. civ. Altfel spus, prin acceptarea expresă, în pofida celor stabilite prin decizia de casare, raportul de noua expertiză medico-legală conferă relevanță juridică a tot ceea ce s-a derulat în maniera extrajudiciară. Mai mult, se arată că instanța de rejudecare și-a încălcat propriile dispoziții din încheierile interlocutorii prin aceea că, deși a încuviințat o expertiză medico-legală, a acceptat fără alte dispoziții administrarea unei noi expertize medico-legale. Din aceastză perspectivă se arată că rigoarea termenilor și expresiile relative la jurisdicțiile medico-legale nu sunt o facultate a instanței de rejudecare cum nici Institutul de Medicina-Legală căruia i s-a dispus efectuarea expertizei nu are prerogativa de a alege ce lucrare medico-Iegala sa intocmeasca. Reluând aspectele prezentate de recurentul-pârât B. în cuprinsul cererii sale de recurs, se arată că trebuie făcută distincția între noțiunile de "expertiză" și " noua expertiză". Astfel, potrivit art. 15 din Lege " Institutul National de Medicina Legală "Mina Minovici" București, precum și celelalte institute de medicină legală, în limitele competenței lor teritoriale, stabilite prin regulamentul de aplicare a dispozițiilor prezentei ordonanțe, au următoarele atribuții principale:a) efectuează, din dispoziția organelor de urmărire penală, a instanțelor judecătorești sau la cererea persoanelor interesate, expertize și constatări, precum și alte lucrări cu caracter medico-legal;b) efectuează noi expertize medico-legale dispuse de organele de urmărire penala sau instanțele judecătorești, precum și în cazurile de deficiente privind acordarea asistentei medicale ori în cazurile în care, potrivit legii, sunt necesare expertize medico-legale psihiatrice;" Astfel,se susține că din lecturarea textelor de lege rezultă că, nu se poate pune semnul egalității între termenii "expertiză" și "noua expertiză." Față de aspectele expuse, se susține că în cauză nu sunt întrunite condițiile răspunderii delictuale pentru a fi angrenată răspunderea pârâtului. 5. Apărările formulate în cauză: Intimatul-reclamant A. a depus întâmpinări, prin care a solicitat respingerea ambelor recursuri ca nefondate. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Cum recurenții pârâți au declarat recurs atât împotriva încheierilor de ședință din 2 iunie 2021, din 9 iunie 2021 și din 16 iunie 2021, precum și a decizei civile nr. 1073 din 23 iunie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia – secția I civilă, Înalta Curte următoarele: În ce privește încheierile de amânare a pronunțării din 02.06.2021, 09.06.2021 și 16.06.2021, Înalta Curte reține că în esență criticile vizează nelegalitatea dispoziției referitoare la "raportul de nouă expertiză medico-legală" efectuată în cauză de INML București depus la dosar la 14.05.2021. În concret, se susține încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., ce vizează respingerea obiecțiunilor formulate la termenul din 02.06.2021, raportat la faptul că în realitate s-a efectuat o nouă expertiză, deși instanța de apel a dispus efectuarea unei expertize. Față de expertiza efectuată în cauză, ce în susținerea recurenților pârâți nu putea avea caracterul și natura unei" noi expertize", Înalta Curte constată că la 6 iulie 2020 a fost depusă la dosarul instanței de apel (fila x) o adresă a Institutului Național de Medicină Legală Mina Minovici cu nr. A8/6453/26 iunie 2020, prin care față de: "dispoziția instanței de efectuare a unei expertize medico- legale privind pe numitul A.", s-a comunuicat instanței că în condițiile în care " acest caz în cadrul INML Mina Minovici a parcurs toate etapele medico legale și anume: raport de nouă expertiză medico legală cu nr. A5/27 05 2015 inclusiv supliment, avizul Comisiei de avizare și Control cu nr E2/27 mai 2015, avizul Comisiei superioare medico lergale cu nr. E 1/5756/2016 si avizul Comisiei Superioare medico legale cu nr. E1/4444/2015, la INML Mina Minovici București" s-a comunicat instanței și că "la INML Mina Minovici București" se poate dispune efectuarea unui nou raport de expertiză medico legală în situația în care au apărut date medicale noi sau de anchetă." Cum din adresa menționată existentă la dosar încă din 6 iulie 2020 rezultă fără posibilitate de echivoc că, în raport de expertizele efectuate deja în litigiul pendinte, INML București va putea efectuaîn condițiile prevăzute de dispozițiile legale doar "o nouă expertiză"", și cum toate părțile au avut posibilitatea de a cunoaște acest aspect, respectiv condițiile legale în care INML Mina Minovici putea efectua doar "o nouă expertiză medico- legală", cu toate consecințele ce decurg din aceasta, și nu o " expertiză medico legală", precum și în condițiile în cae niciuna din parți nu a formulat vreo opunere/obiecțiune sub acest aspect, Înalta Curte constată că în mod legal și corect instanța de apel a reținut în încheierea de ședință din 2 iunie 2021 că " pronunțându-se în limitele O.G. nr. .1/2000 art. 15 și Ordinul nr. 1134/2000-art. 17 lit. c) și g), Institutul Național de Medicină Mina Minovici, a procedat la efectuarea unei noi expertize. medico – legale". În argumentarea/motivarea acestei soluții instanța de apel a reținut dispozițiile art. 49 (3) din Ordinul nr. 1134/2000 potrivit cărora, noua expertiză medico legală constă în reluarwea sau/și refacerea investigațiilor medico – legale în cazul în care se constastă dee4ficiențe, omisiuni sau/și aspecte contzradictorii la expertizele precedente. Concluziile unei noi expertize se redactează pe baza constatărilor sau a expertizelior medico legale anterioare, a probelor din dosarul cauzei, a aspectelor specifice speței, a probelor noi, incvluse în dosarul cauzei, precum și a obiecțiunilor formulate de organele judiciare." În argumentarea/motivarea soluției din încheierea din 2 iunie 2021, menținută și prin încheierile uleterioare de amânare a pronunțării hotarârii din 9 iunie și 16 iunie 2021, instanța de apel a mai reținut că " chiar dacă prin decizia de casare a fost stabilit caracterul extrajudiciar al probelor administrate anterior," în condițiile în care sub aspect medical, în acest caz INML s-a pronunțat anterior, "duce la concluzia că poate efectua doar o nouă expertiză, medico legală", aspect comunicat instanței la 6 iulie 2021 " la care părțile nu au formulat obiecțiuni". Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte reține că niciuna din criticile ce vizează încheierile din amânare a pronunțării din 2, 9 si 16 iunie 2021 9, nu sunt fondate. În ceea ce privește recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 1073 din 23 iunie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia – secția I civilă, examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile art. 304 pct. 1 pct. 1 și pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., invocat de recurentul pârât B., Înalta Curte constată că aceste dispoziții vizează ipoteza în care instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale în următoarele situații, ce însă nu se verifică în cauză, și anume: completul de judecată nu a fost compus din numărul de judecători prevăzut în normele de organizare judecătorească (art. 54 din Legea nr. 304/2004 republicată); când instanța a fost compusă din judecători stagiari în pricini ce nu aveau dreptul să judece (art. 23 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 republicată), instanța nu a fost constituită cu un reprezentant al Ministerului în cazurile în care participarea și punerea concluziilor de către procuror sunt obligatorii (art. 45 C. proc. civ.); când în compunerea completului au intrat judecători incompatibili art. 24 C. proc. civ.) ori judecători în privința cărora au fost admise cereri de abținere sau de recuzare. Or, raportând cele expuse la situația din litigiul pendinte, Înalta Curte constată că instanța de apel/completul de judecată a fost legal constituit atât la dezbaterile pe fondul cererii de apel cât și la pronunțarea hotărârii din 23 iunie 2021, neexistând niciuna din ipotezele enunțate, motiv pentru care susținerile legate de incidența art. 304 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. sunt nefondate. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ce vizează încălcarea normelor referitoare la compunerea instanței la momentul redactării și semnării hotărârii, întrucât niciunul dintre magistrații care au participat la dezbaterea în fond a cauzei, la deliberare și la pronunțarea hortărârii nu și-au asumat nici redactarea și nici certificarea prin semnătură proprie a conținutului deciziei recurate, ce a fost comunicată părților, că nu se atestă dacă președintele s-a aflat în imposibilitate de a semna hotărârea, și că astfel, s-a aplicat excepția de la art. 261 alin. (2) C. proc. civ. civ. și art. 7 alin. (6) și (7) din ROIIJ, prin reținerea incidenței art. 7 alin. (1) lit. h) din același Regulament, și că înlocuirea judecătorului redactor la aplicarea semnăturii pe hotărârea judecătorească de un judecător delegat este nejustificată, deoarece redactarea s-a efectuat de acest judecător, la o dată la care funcționa la altă instanță și că era îndreptățit să semneze hotărârea raportat la dispozițiile art. 260 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Potrivit art. 304 pct. 5 C. proc. civ., modificarea sau casarea hotărârii se poate solicita când prin hotărârea dată, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Astfel, art. 105 alin. (2) C. proc. civ., prevede că: "Actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcționar necompetent se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părții o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor. În cazul nulităților prevăzute anume de lege, vătămarea se presupune până la dovada contrarie." Actele care se îndeplinesc cu nesocotirea dispozițiilor legale de fond sau de formă, cu nerespectarea regulilor de desfășurare a procesului civil în general, fie că sunt reglementate prin norme imperative, fie prin norme dispozitive, ori de un funcționar ce nu avea competența să le îndeplinească, se vor declara nule numai dacă partea interesată dovedește existența unei vătămări care nu se poate înlătura decât prin anularea actului. Prin urmare, pentrua interveni nulitatea este necesară îndeplinirea cumulativă a 3 condiții: actul să fie îndeplinit cu nerespectarea condițiilor de fond sau de formă prevăzute de lege, fie de un funcționar care nu are competența să le îndeplinească, actul de procedură să producă părții o vătămare și, vătămarea să nu poată fi înlăturată decât prin anularea actului. Norma înscrisă în alin. (2) al art. 105 C. proc. civ., face o distincție între situațiile în care legea prevede expres sancțiunea nulității pentru nesocotirea unor dispoziții legale și cele în care legea nu prevede nimic pentru cazul în care prevederile legale nu sunt respectate. În prima situație, suntem în prezența unei nulități exprese, când nu mai este necesară dovedirea vreunei vătămări, pe când în cea de a doua situație, nulitatea actului îndeplinit cu neobservarea formelor legale, sau de un funcționar necompetent, intervine numai dacă se dovedește o vătămare și, numai dacă aceasta nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului. Incidența dispozițiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ., a fost susținută raportat și la dispozițiile art. 260 alin. (2) C. proc. civ., în ceea ce privește faptul că hotărârea nu a fost semnată de judecătorul redactor. Față de aceste susțineri, și de dispozițiile legale invocate de recurentul pârât B., Înalta Curte verificând hotărârea recurată constată că, în ceea ce privește pronunțarea hotărârii, soluția a fost adoptată de către toți membrii completului în fața căruia s-a derulat procedura și au avut loc dezbaterile, fapt confirmat de minuta ce cuprinde rezultatul deliberării și care de asemenea cuprinde semnăturile judecătorilor din completul de judecată din calea de atac a apelului. Din această perspectivă, minuta hotărârii confirmă faptul că niciunul dintre membrii completului care au și participat la derularea procedurii și la dezbaterile din apel nu au fost înlocuiți, tot aceștia fiind și cei care au pronunțat soluția în cauză. Referitor la redactarea hotărârii, Înalta Curte reține că aceasta a fost redactată de judecătorul care a făcut parte din completul de judecată și care a pronunțat-o la 23 iunie 2021, că semnarea ei a fost efectuată în condițiile prevăzute de art. 261 alin. (2) C. proc. civ., situație menționată expres pe hotărâre în condițiile imposibilității semnării ei de judecătorul redactor transferat la o altă instanță. Or, în condițiile date, Înalta Curte reține că semnarea hotărârii a fost efectuată cu respectarea dispozițiilor art. 261 alin. (2) C. proc. civ., coroborate cu dispozițiile art. 7 alin. (1) lit. h) din Regulamentul de organizare interioară a instanțelor judecătorești, (care prevede că "președintele Curții de apel desemnează vicepreședintele sau, după caz, judecătorul care îl înlocuiește atunci când lipsește de la instanță și în toate situațiile de imposibilitate temporară de exercitare a funcției), motiv pentru care dispozițiile art. 304 alin. (1) pct. 5 C . pr civ. nu sunt incidente în cauză. Înalta Curte mai reține că, "semnarea hotărârii în numele judecătorului redactor membru al completului de judecată, transferat la o altă instanță, nu are nicio consecință asupra procesului de emitere a hotărârii, semnarea hotărârii având loc într-o etapă ulterioară deliberărilor și redactării hotărârii, nefiind adusă nicio atingere principiului nemijlocirii și, nici dreptului la un proces echitabil". În acest sens, legat de aspectul semnării hotărârii redactate, Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Iancu Contra României din 23 feb 2021, cererea nr. x/17 definitivă la 23 mai 2021 și respectiv în cauza Tartousi cererea nr. x din 2 noiembrie 2021 publicată în Monitorul Oficial nr. 457 din 6 mai 2022 a statuat (paragraf 60-62) că: "În speță, Curtea observă că, în mod similar Cauzei Iancu, citată anterior (pct. 47), judecătorii care au pronunțat decizia în litigiu nu fuseseră înlocuiți înainte de deliberări și de pronunțarea hotărârii în cauză, precum și că redactarea acestei decizii a fost delegat… " că" nu a existat nicio modificare în compunerea completului de judecată, cu excepția semnării deciziei respective de către un alt judecător"",(în locul judecătorului care se pensionase) … "" că reclamantul nu a prezentat niciun fapt sau argument de natură să o convingă să ajungă, în prezenta cauză, la o concluzie diferită de cea la care a ajuns în Cauza Iancu"". Prin urmare, Curtea consideră că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat." În ceea ce privește susținerile legate de incidența dispozițiilor art. 260 alin. (2) C. proc. civ., care prevăd că" (2)Judecătorul care a luat parte la judecată este îndreptățit să se pronunțe, chiar dacă nu mai face parte din alcătuirea instanței, afară de cazul când i-a încetat calitatea de magistrat sau este suspendat din funcție. În acest caz procesul se repune pe rol, cu citarea părților, pentru ca acestea să pună din nou concluzii în fața instanței legal constituite," Înalta Curte constată că aceste dispoziții vizează cu totul o altă ipoteză decât cea existentă în prezenta cauză, respectiv ipoteza în care judecătorul încă nu s-a pronunțat printr-o hotărâre. Or, în litigiul pendinte judecătorul care a pronunțat hotărârea și care a și redactat-o a fost în imposibilitate de a o semna după redactare întrucât era transferat la o altă instanță. (de la Curtea de Apel Alba Iulia la Judecătoria Mediaș, în funcția de președinte al Judecătoriei Mediaș). Față de condițiile date, Înalta Curte reține că semnarea hotărârii a fost efectuată cu respectarea dispozițiilor art. 261 alin. (2) C. proc. civ., coroborate cu dispozițiile art. 7 alin. (1) lit. h) din Regulamentul de organizare interioară a instanțelor judecătorești, care prevede că "președintele Curții de apel desemnează vicepreședintele sau, după caz, judecătorul care îl înlocuiește atunci când lipsește de la instanță și în toate situațiile de imposibilitate temporară de exercitare a funcției". În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., invocat atât de recurentul B. precum și de recurentul Spitalul Clinic Județean de Urgență "C." Timișoara, Înalta Curte reține următoarele: Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., vizează casarea unei hotărâri când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Viciile motivării unei hotărâri pot fi încadrate în trei categorii: lipsa motivării, motivarea inexactă și motivarea insuficientă, casarea intervenind, de regulă, în cazul în care există contradicție între considerente și dispozitiv, când cuprinde considerente contradictorii, precum și în cazul în care lipsește motivarea soluției din dispozitiv sau în cazul în care motivarea este superficială sau cuprinde numai considerente străine de natura cauzei. Astfel, conform art. 261 pct. 5 C. proc. civ., considerentele vor cuprinde, motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Motivarea trebuie să fie clară, precisă și necontradictorie, aceste cerințe înlăturând arbitrariul și făcând posibil controlul judiciar, precum și exercitarea căilor de atac de retractare. Motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar și concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situații particulare, de speță, în cadrul prevederilor generale și abstracte ale unei legi. Scopul motivării fiind acela de a explica soluția adoptată de instanță. Cum motivarea hotărârilor judecătorești reprezintă un element de validitate a acestora, instanța are obligația de a arăta argumentele pro și contra ce au format convingerea în ceea ce privește soluția pronunțată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susținerile, apărările părților, cât și la probele și dispozițiile legale incidente raportului juridic dedus judecății. Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt și de drept în baza cărora judecătorul pronunță soluția și constituie o garanție procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia. Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiție a procesului echitabil prevăzută de art. 21 din Cons