ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1715/2022

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, secția I civilă, la data de 22 decembrie 2020, sub nr. x/2020, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român la plata sumei de 200.000 euro, echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plății, inclusiv dobânda legală aferentă, calculată de la data producerii prejudiciului și până la achitarea efectivă, cu titlu de daune morale; la plata de daune materiale (al căror cuantum îl va indica precis după administrarea probei cu expertiză de specialitate în domeniul contabilitate, care va stabili diferențele de venit ale reclamantului după rănirea prin împușcare).

I.2. Sentința pronunțată de Tribunalul Timiș

Prin sentința civilă nr. 981 din 02 iunie 2021, Tribunalul Timiș, secția I civilă a respins excepția netimbrării, ca neîntemeiată; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român; a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

I.3. Decizia pronunțată de Curtea de Apel Timișoara

Prin decizia civilă nr. 296 din 25 noiembrie 2021, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a respins apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 981 din 02 iunie 2021, pronunțate de Tribunalul Timiș, secția I civilă în dosarul nr. x/2020.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 296 din 25 noiembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a declarat recurs reclamantul A..

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 07 februarie 2022, sub nr. x/2020, fiind repartizată computerizat aleatoriu, spre soluționare, completului filtru nr. 2.

II.1. Motivele de recurs

Recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, cu consecința trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, invocând incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, relativ la dispozițiile art. 1000 alin. (3) C. civ. de la 1864, a arătat că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit normele legale referitoare la raportul dintre comitent și prepus având în vedere raportul dintre un fost șef de stat și statul pe care l-a reprezentat.

A precizat că raportul a fost tocmai invers față de cel reținut de instanța de apel, în condițiile în care Statul Român acționa la instrucțiunile și ordinele fostului președinte, care, prin dispozițiile sale, îl angrena în raporturile cu terții, în raporturile interne și internaționale unde acesta acționa în calitate de subiect de drept.

Prin analogie cu o societate (comercială), a susținut că nu se poate aprecia că doar aceasta răspunde pentru întreaga activitate infracțională presupus a fi săvârșită, iar organele sale de conducere nu vor avea vreo vină, pentru că ele doar au primit instrucțiuni de la această societate, însă, în cauză, raportul a fost invers, statul fiind răspunzător pentru acțiunile organului său de conducere, astfel cum un părinte răspunde pentru faptele copilului său, chiar dacă acesta din urmă nu a fost direcționat într-un anume fel de către primul.

Dacă s-ar accepta teza instanței de apel în interpretarea raportului dintre stat și președinte, asemănătoare instanței de fond, ar însemna să fie acceptată existența unui "for superior", deasupra președintelui, care să-i atribuie acestuia din urmă niște instrucțiuni, sarcini, etc., însă acest lucru nu este posibil din partea statului.

Or, interpretarea raportului dintre fostul președinte și Statul Român, dată de instanța de apel, este greșită inclusiv cu privire la manifestările de condamnare publică a fostului regim comunist, după căderea acestuia din 1989, în sensul că acestea nu au nicio relevanță, și nici legile care au fost edictate cu titlu de recunoștință față de persoanele persecutate între 1945-1989.

Raportându-se la dispozițiile art. 36 C. proc. civ., art. 19 alin. (1) C. proc. pen., art. 221 și art. 224 alin. (1) C. civ., a arătat că Statul Român are calitate procesuală pasivă în cauză, fiind ținut să răspundă pentru faptele fostului președinte, în calitate de conducător suprem, fapte ce au generat moartea și rănirea gravă a persoanelor care au avut o implicare în evenimentele din timpul Revoluției Române din 1989.

II.2. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În susținerea poziției sale procesuale, a arătat că instanța de apel a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, în sensul în care a apreciat că este corectă soluția dată de prima instanță cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reținând că, în speță, nu se verifică raportul de subordonare a fostului șef suprem al statului în condițiile în care acesta era reprezentantul statului, iar într-un regim de tip dictatorial ca cel supus analizei nu se poate aprecia că statul prin organismele sale de la acea vreme avea prerogativa îndrumării, direcționării și controlării șefului său suprem, titulatură consacrată în acea perioadă.

A precizat că Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, nu poate fi chemat în judecată în calitate de comitent pentru fapta fostului președinte cât timp nu a existat un raport de subordonare în baza căruia statul să poată da ordine și instrucțiuni fostului președinte.

II.3. Procedura derulată în fața Înaltei Curți

Reținând incidența dispozițiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora "Dispozițiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", se constată că prezentul recursul nu a parcurs procedura de filtrare, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 22 decembrie 2020, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 din C. proc. civ.

Prin rezoluția din 12 aprilie 2022, în temeiul art. 490 coroborat cu art. 471

1

alin. (5) C. proc. civ., completul de filtru a stabilit termen de judecată la data de 04 octombrie 2022, în ședință publică, cu citarea părților, în vederea soluționării recursului declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 296 din 25 noiembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, în dosarul nr. x/2020.

II.4. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

Prin criticile formulate prin cererea sa de recurs, subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a invocat o interpretare și aplicare eronată a dispozițiilor de drept substanțial în materie de răspundere civilă delictuală, respectiv răspunderea comitentului pentru fapta prepusului - art. 1000 alin. (3) din C. civ. de la 1864.

Printr-un atare demers judiciar îndreptat împotriva Statului Român, reclamantul a solicitat să fie obligat la repararea prejudiciului, constând în daune materiale și morale, cauzat prin reținerea acestuia de către forțele de securitate ale Statului Român, urmare a evenimentelor ce au avut loc în perioada 16 decembrie 1989 - 22 decembrie 1989, demers determinat de soluția de clasare dispusă în dosarul penal având ca obiect cercetarea faptelor săvârșite în timpul Revoluției române din 1989.

Sub aspectul legitimării procesuale pasive a Statului Român, chemat să răspundă pe temeiul dispozițiilor art. 1000 alin. (3) C. civ. în calitate de comitent pentru fapta prepusului său, fostul președinte B., validând raționamentul primei instanțe, curtea de apel a reținut în mod corect inexistența unui raport de subordonare a fostului șef suprem al statului, în condițiile în care fostul președinte era reprezentantul statului, iar acesta din urmă, într-un regim de tip dictatorial, nu avea prerogativa îndrumării, direcționării și controlării șefului său suprem.

Or, pentru antrenarea răspunderii civile delictuale în considerarea dispozițiilor legale enunțate este necesar ca în persoana prepusului să fie întrunite, pe de o parte, condițiile răspunderii pentru faptă proprie prevăzute de art. 998 - 999 C. civ., iar, pe de altă parte, condițiile speciale privind existența raportului de prepușenie și cea a săvârșirii faptei "în funcțiile încredințate."

În reglementarea C. civ., raportul de prepușenie presupune subordonare, supraveghere și control asupra celui care îndeplinește anumite funcții sau însărcinări în interesul altuia, însă fostul președinte, ca reprezentat al unui regim totalitar, în numele căruia este chemat să răspundă pârâtul Statul Român, nu se afla într-o asemenea poziție de subordonare pentru a declanșa mecanismul răspunderii comitentului.

Aceeași caracteristică a regimului dictatorial exclude existența faptelor reclamate a fi săvârșite în legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate, temei al antrenării răspunderii comitentului pentru fapta prepusului.

De asemenea, susținerea recurentului în sensul activării raportului de prepușenie în sens opus, statul fiind cel care acționa la ordinele fostului președinte, nu se circumscrie tezei reglementate de art. 1000 alin. (3) C. civ., întrucât răspunderea comitentului pentru fapta prepusului nu funcționează și în sens invers (ca o răspundere a prepusului pentru fapta comitentului) și nici nu a reprezentat fundamentul acțiunii introductive, prin care în mod neechivoc reclamantul a arătat că temeiul acțiunii este angajarea răspunderii pârâtului în calitate de comitent pentru fapta prepusului, fostul președinte, constând în ordonarea represiunii din decembrie 1989, în conformitate cu art. 1000 alin. (3) C. civ., și nu pentru o faptă proprie.

Prepusul poate răspunde direct față de victimă, atunci când este acționat de aceasta, ca formă a răspunderii subiective pentru fapta proprie, iar nu ca modalitate a răspunderii pentru fapta altuia și, în niciun caz, a comitentului, cel la ordinul și sub direcția căruia acționează prepusul.

Pe de altă parte, afirmația instanței de apel în sensul că pârâtul este cel care, prin organele sale reprezentative a condamnat regimul comunist anterior și, de asemenea, a adoptat legi speciale pentru repararea prejudiciilor morale și materiale suferite în perioada Revoluției din 1989, de participanții la luptele pentru victoria acesteia și urmașii celor decedați, nu ca o formă a răspunderii juridice, pe temei delictual, ci în semn de prețuire și de recunoștință față de contribuția participanților la Revoluția pentru înlăturarea regimului comunist, vine să sublinieze, o dată în plus, de ce acțiunea fundamentată pe temeiul dreptului comun, în considerarea unei răspunderi delictuale, a comitentului pentru prepus, nu justifică legitimarea procesuală pasivă a Statului.

Nici analogia pe care o face recurentul cu răspunderea ce poate fi angajată unei persoane juridice (societăți) în legătură cu actele săvârșite de organele acesteia nu poate fi reținută, întrucât actele ilicite ale organelor de conducere sunt considerate actele persoanei juridice înseși, așa încât și în această ipoteză ar fi vorba de angajarea răspunderii pentru fapta proprie, iar nu pentru fapta altuia, cum se pretinde prin acțiunea dedusă judecății, fundamentată în drept pe dispozițiile art. 1000 alin. (3) C. civ.

Totodată, se are în vedere o invocare pur formală a dispozițiilor art. 221 și 224 din noul C. civ. privind răspunderea persoanei juridice, respectiv răspunderea subsidiară a statului, atât timp cât recurentul s-a rezumat la o redare a textelor de lege ce nu își găsesc justificare în cadrul unor argumente relative la nelegalitatea deciziei recurate, iar incidența acestora în cauză nu poate fi reținută, potrivit principiului aplicării legii civile în timp, reglementat prin art. 6 alin. (2) C. civ., în sensul în care materia răspunderii civile delictuale se aplică legea în vigoare la data săvârșirii faptei ilicite.

În consecință, pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 296 din 25 noiembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 296 din 25 noiembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 04 octombrie 2022.