ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 50/2017

Tribunalul Bacău - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin încheierea din 28 februarie 2017, pronunțată în Dosarul nr. 6.158/180/2016, a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, prin care să se dea o rezolvare de principiu cu privire la următoarea chestiune de drept:

Prin procesul-verbal de constatare a contravenției încheiat de intimatul I.P.J. Bacău, petentul a fost sancționat contravențional cu amendă în cuantum de 1.050 lei și s-a luat măsura tehnico-administrativă a reținerii permisului de conducere, în vederea suspendării dreptului de a conduce pentru 90 de zile, pentru săvârșirea contravenției prevăzute de art. 49 alin. (1), raportat la art. 102 alin. (3) lit. e) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002).

S-a reținut că, în ziua de 29.04.2016, ora 16,00, petentul a condus autoturismul, în localitate, cu viteza de 101 km/h, stabilită de aparatul radar Trucam-004136. S-a menționat în procesul-verbal că, în localitate, viteza maximă este semnalizată prin indicatoare de 50 km/h.

Prin plângerea înregistrată pe rolul Judecătoriei Bacău, petentul a solicitat anularea procesului-verbal de constatare contravenției încheiat de intimat și obligarea acestuia la restituirea permisului de conducere reținut abuziv, în lipsa unei decizii de suspendare a dreptului civil de a conduce pe drumurile publice. În subsidiar, petentul a solicitat înlocuirea sancțiunilor aplicate cu sancțiunea "avertisment".

În motivarea plângerii, petentul susține că au fost încălcate prevederile Normei de metrologie legală NML 021-05, respectiv că fapta nu ar fi fost constatată cu mijloace tehnice certificate și omologate metrologic, deoarece cinemometrul cu care s-a constatat fapta nu a fost pus în funcțiune de personal certificat, nu era însoțit de un certificat care atestă omologarea de Biroul Român de Metrologie Legală, nu a fost marcat și sigilat și nu era însoțit de buletin de verificare, nu i s-a făcut autotestarea la pornire, aparatul radar nu are un registru în care să se menționeze marjele de eroare pe care acesta le înregistrează la momentul punerii în funcțiune, iar agentul nu este calificat să desfășoare activități cu echipamentul video menționat în procesul-verbal. Totodată, se susține de către petent că aparatul radar cu care s-a înregistrat contravenția are o marjă de eroare de +/-2 km/h, situație în care viteza de 101 km/h scade sub limita de 100 km/h și că indicatorul de intrare în localitate nu se vedea bine, fiind mascat de un copac.

Prin Sentința nr. 5.203 din 16.08.2016, Judecătoria Bacău a respins plângerea formulată de petent, ca neîntemeiată, reținând - în ce privește susținerea potrivit căreia aparatul radar ar avea o eroare tolerată de "cel puțin 4%", respectiv "+/-2 km/h" - că Norma de metrologie legală NML 021-05 prevede că aparatele pentru măsurarea vitezei de circulație a autovehiculelor (cinemometre) stabilesc erorile maxime tolerate pentru măsurarea vitezei (...) - în regim de deplasare, pentru măsurarea vitezei autovehiculelor aflate în trafic, eroarea maximă tolerată este de ± km/h, pentru viteze până la 100 km/h și ±4 % din valoarea măsurată, pentru viteze egale sau mai mari decât 100 hm/h. Or, aceste erori sunt cerințe minimale prevăzute pentru atestarea legalității determinărilor făcute cu un cinemometru. Utilizarea termenului de eroare tolerată presupune că legiuitorul a înțeles să accepte ca valide măsurătorile care se încadrează în limitele stabilite.

Astfel, prima instanță a reținut că, potrivit pct. 5.1 din Norma de metrologie legală NML 021-05, atestarea legalității unui cinemometru se realizează numai după demonstrarea conformității acestuia cu cerințele metrologice și tehnice indicate în tabelul 1, pentru fiecare modalitate de control aplicabilă pentru introducerea pe piață și punerea în funcțiune, respectiv pentru utilizare. Metrologia legală, ca activitate reglementată prin Ordonanța Guvernului nr. 20/1992 privind activitatea de metrologie, aprobată cu modificări prin Legea nr. 11/1994, cu modificările și completările ulterioare, asigură exactitatea și uniformitatea măsurărilor efectuate în domenii de interes public, conferind astfel credibilitate rezultatelor obținute.

Prin urmare, buletinul de verificare metrologică, eliberat pentru un cinemometru, conferă măsurătorilor efectuate cu acesta prezumția de veridicitate; astfel, legea stabilește împrejurarea că determinările realizate cu un cinemometru verificat metrologic exprimă realitatea. Așa fiind, eroarea maxim tolerată nu poate fi avută în vedere ulterior admiterii la verificarea metrologică. Dacă s-ar proceda altfel, s-ar ajunge în situația incertitudinii tuturor determinărilor de interes public supuse cerințelor de metrologie legală, deoarece toate mijloacele de măsurare științifică au o anumită eroare tolerată.

În consecință, nu poate fi primită susținerea petentului că autovehiculul cu care circula ar fi avut o viteză mai mică de 101 km/h, cu înscrisurile depuse de intimat fiind dovedit că viteza autovehiculului condus de petent este cea înscrisă în procesul-verbal, atestată de aparatul radar ce are verificare metrologică valabilă, așa cum rezultă din buletinul de verificare depus la dosar, fiind utilizat de un agent care deține atestat în acest sens.

Împotriva hotărârii primei instanțe, petentul a formulat apel, solicitând schimbarea sentinței atacate, în sensul admiterii plângerii și anulării procesului-verbal de constatare a contravenției atacat.

În expunerea motivelor de apel s-a arătat că în mod greșit a reținut instanța de fond că marjele de eroare sunt avute în vedere doar la omologarea și verificarea metrologică și că toate aparatele de măsurare au o marjă de eroare tolerată pe care legiuitorul a acceptat-o; dispozițiile Normei de metrologie legală NML 021-05 nu fac referire la luarea în considerare a marjei de toleranță doar în cadrul omologării și verificării metrologice a aparatelor radar, astfel că instanța de judecată nu poate extinde sau restrânge aceste dispoziții la situații neprevăzute în normă, care, de altfel, are o reglementare generală; deoarece prin dispozițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 195/2002, ale Regulamentului de aplicare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 195/2002, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1.391/2006, cu modificările și completările ulterioare (Regulamentul de aplicare) și ale Normei de metrologie legală NML 021-05 nu se stabilește autoritatea competentă care să aplice eroarea maximă admisă, apelantul apreciază că această obligație revine agentului constatator, în momentul constatării contravenției și încheierii procesului-verbal, iar în caz contrar instanței învestite cu soluționarea plângerii contravenționale; omologarea și verificarea metrologică a aparatului radar, confirmată de buletinul metrologic, nu conduc la măsurarea absolută și nici la includerea în viteza măsurată a marjei de eroare pentru a o reține o măsurare precisă.

Norma de metrologie legală NML 021-05:

Apelantul a opinat că marjele de toleranță prevăzute de Norma de metrologie legală NML 021-05 se aplică pentru măsurarea vitezei, nu pentru etalonarea/omologarea/verificarea aparaturii, invocând ca precedent european un aviz de contravenție emis de organul constatator din Franța, în care, la o viteză înregistrată cu aparatul radar de 110 km/h, agentul constatator a dedus marja de eroare, luând în calcul la aplicarea sancțiunii viteza de 104 km/h.

Intimatul a susținut că nu este competent completul de judecată să sesizeze Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.

Instanța de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, reținând următoarele: este învestită cu soluționarea cauzei în ultimă instanță; soluționarea pe fond a cauzei depinde de lămurirea modului de interpretare a dispozițiilor normative ce constituie obiectul sesizării; chestiunea de drept este nouă și asupra ei Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat printr-o altă hotărâre; problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare și nici a unei alte sesizări, în condițiile art. 519 din Codul de procedură civilă.

În cuprinsul încheierii de sesizare s-a arătat că jurisprudența cu privire la chestiunea de drept în discuție este, deja, divergentă, fiind prezentate două orientări:

În opinia completului sesizat cu soluționarea apelului, cea de-a doua interpretare este corectă.

Verificarea cerințelor cuprinse în Norma de metrologie legală NML 021-05 (printre care se numără și erorile tolerate, conform pct. 3.1.1) se realizează numai cu ocazia evaluărilor în vederea acordării aprobărilor de model și cu ocazia verificărilor metrologice la care sunt supuse periodic cinemometrele.

În cadrul acestor evaluări se determină erorile de măsurare ale cinemometrelor și se verifică încadrarea lor în limitele erorilor tolerate impuse. Mai mult decât atât, cerințele precizate anterior nu se aplică în funcționarea propriu-zisă a cinemometrelor, astfel încât, dacă un cinemometru, în condiții normale de utilizare, afișează o viteză de 100 km/h, aceasta înseamnă că autovehiculul are această viteză nemaifăcându-se alte "ajustări" ale valorii afișate de cinemometru, operatorul nefăcând decât să constate valoarea măsurată și afișată de cinemometru.

Dacă cinemometrul se află în perioada de valabilitate metrologică, iar apelantul nu a invocat motive tehnice obiective, care să ridice un dubiu cu privire la caracteristicile tehnice ale aparatului, subzistă prezumția de bună funcționare.

Așadar, marja de eroare este avută în vedere la validarea metrologică a aparatului, iar nu la determinarea vitezei într-un caz concret și la încadrarea juridică a faptei, astfel că agentul constatator nu are temei juridic de a interveni în valoarea înregistrată și nici instanța de judecată.

Erorile tolerate, pe care apelantul le invocă, nu reprezintă valori care să fie deduse din viteza pe care aparatul o măsoară, ci reprezintă limite maxime pe care le poate avea eroarea de măsurare a unui aparat pentru ca el să poată fi omologat și, ulterior, aprobat în vederea utilizării, erori în limitele cărora trebuie să se situeze determinările efectuate cu ocazia verificărilor, sub acțiunea unor factori de influență extremi (temperatură, umiditate, tensiune de alimentare, radiație electromagnetică, impulsuri de interferență, descărcări electrostatice, vibrații sinusoidale, șocuri mecanice), menționați în cap. 3.1 din Norma de metrologie legală NML 021-05, unde se menționează explicit că "după efectuarea acestor încercări, cinemometrul trebuie să îndeplinească cerințele specificate la paragraful 3.1.1".

Așadar, erorile cuprinse la pct. 3.1.1 din Norma de metrologie legală NML 021-05 reprezintă cerințe metrologice pe care aparatul radar trebuie să le respecte cu ocazia verificărilor, iar dacă, în urma tuturor încercărilor la care acesta este supus, măsurătorile sunt în limitele admise, aparatul este aprobat și poate fi utilizat, fără a se aplica vreo eroare, căci în exploatarea sa obișnuită nu este supus unor influențe atât de puternice precum cele impuse în cadrul verificărilor metrologice.

Concluzionează instanța de trimitere că interpretarea contrară nu poate fi acceptată, pentru că textele de lege care reglementează contravențiile săvârșite prin depășirea vitezei vorbesc de constatarea acestor contravenții cu ajutorul mijloacelor tehnice omologate și verificate metrologic, care, în momentul eliberării buletinului de verificare metrologică, beneficiază de o prezumție de bună funcționare, pe de o parte; pe de altă parte, niciun text de lege nu permite instanței de judecată să reîncadreze contravenția în urma aplicării marjei de eroare într-o contravenție mai ușoară, pentru situațiile când rezultă săvârșirea indubitabilă a unei contravenții.

În jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție nu au fost identificate decizii relevante pentru dezlegarea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării, această categorie de litigii nefiind de competența instanței supreme.

La solicitarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanțele de judecată au comunicat hotărâri și/sau puncte de vedere referitoare la problema de drept supusă dezlegării, din analiza cărora rezultă că există, deja, o bogată jurisprudență cu privire la aceasta.

Astfel:

Această orientare a fost îmbrățișată de către următoarele instanțe:

Această orientare a fost susținută de către următoarele instanțe:

Actul din care fac parte dispozițiile normative supuse interpretării nu intră în categoria actelor supuse controlului de constituționalitate, prevăzute de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Prin Adresa nr. 1.003/C/1641/III-5 din 25 aprilie 2017, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil se analizează, în prezent, practica judiciară, în vederea promovării unui recurs în interesul legii cu privire "Interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 109 alin. (2) raportat la art. 102 alin. (3) lit. e), art. 108 alin. (1) lit. a) pct. 4, lit. b) pct. 2, lit. c) pct. 3, lit. d) pct. 3 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, republicată, în referire la aplicarea în soluționarea plângerilor contravenționale a prevederilor pct. 3.1.1 lit. c) din Norma de metrologie legală NML 021-05, anexă la Ordinul nr. 301/2005 al Biroului de Metrologie Legală, modificat și completat".

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (7) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite, cumulativ, condițiile prevăzute de art. 519 din același cod, pentru declanșarea mecanismului privind pronunțarea unei hotărâri prealabile.

Examinând sesizarea, raportul întocmit de judecătorul- raportor și chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită, constată următoarele:

Înainte de cercetarea în fond a problemei de drept supuse dezbaterii, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept trebuie să analizeze dacă sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.

Din cuprinsul prevederilor art. 519 din Codul de procedură civilă, care reglementează procedura sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, doctrina și jurisprudența instanței supreme au identificat următoarele condiții de admisibilitate, care se impun a fi întrunite în mod cumulativ:

Cu privire la prima cerință - existența unei cauze în curs de judecată - se constată, din actele dosarului, că, în prezent, cauza se află în curs de judecată în faza procesuală a apelului, la Tribunalul Bacău - Secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal, nefiind pronunțată până la acest moment o hotărâre definitivă.

Litigiul principal are ca obiect plângerea contravențională prin care s-a solicitat anularea unui proces-verbal de constatare a unei contravenții la regimul circulației pe drumurile publice, urmând a se verifica legalitatea acestui act administrativ, în raport cu criticile formulate de titularul acțiunii, acesta făcând referire la împrejurarea că fapta nu ar fi fost constatată cu mijloace tehnice certificate și omologate metrologic, întrucât cinemometrul cu care s-a făcut înregistrarea nu a fost pus în funcțiune de personal certificat și nu era însoțit de un certificat care atestă omologarea la Biroul Român de Metrologie Legală, nu a fost marcat și sigilat, nu era însoțit de buletin de verificare și nu i s-a făcut autotestarea la pornire, că aparatul radar nu are un registru în care să se menționeze marjele de eroare pe care acesta le înregistrează la momentul punerii în funcțiune, iar agentul constatator nu este calificat să desfășoare activități cu echipamentul video menționat în procesul-verbal. Prin urmare, tribunalul care a înaintat sesizarea judecă pricina în ultimă instanță, astfel că se constată îndeplinită și cea de-a doua cerință de admisibilitate - cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului învestit să o soluționeze în ultimă instanță.

Condiția de admisibilitate referitoare la caracterul esențial al chestiunii de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei pendinte, în care se ridică, este îndeplinită deoarece, prin raportare la obiectul cauzei, soluția pe fond depinde de interpretarea dispozițiilor articolului 3.1.1 lit. c) din Norma de metrologie legală nr. 021-05, pentru a se putea stabili dacă momentul la care se aplică marja de eroare a aparatului radar determină reținerea unei alte viteze decât cea pentru care s-a încheiat procesul-verbal contestat, ceea ce ar putea conduce la anularea acestuia.

Nu este, însă, îndeplinită cerința noutății chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării.

Analiza conținutului art. 519 din Codul de procedură civilă relevă că noutatea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării reprezintă o condiție distinctă de aceea a nepronunțării anterioare a Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra respectivei chestiuni de drept ori de cea a inexistenței unui recurs în interesul legii aflat în curs de soluționare cu privire la acea chestiune de drept.

Așa cum Înalta Curte de Casație și Justiție a decis în jurisprudența sa anterioară (Decizia nr. 1 din 17 februarie 2014

Noutatea unei chestiuni de drept poate fi generată nu numai de o reglementare nou-intrată în vigoare, ci și de una veche, cu condiția, însă, ca instanța să fie chemată să se pronunțe asupra respectivei probleme de drept pentru prima dată.

Din această perspectivă, condiția noutății unei chestiuni de drept trebuie examinată în raport cu scopul legiferării acestei instituții procesuale a hotărârii prealabile ca mecanism proactiv de unificare a practicii, anume acela de a preîntâmpina apariția unei practici neunitare (control a priori), spre deosebire de mecanismul reactiv al recursului în interesul legii, care are menirea de a înlătura o practică neunitară deja intervenită în rândul instanțelor judecătorești (control a posteriori).

În doctrină s-a exprimat opinia potrivit căreia sesizarea instanței supreme ar fi justificată, sub aspectul îndeplinirii elementului de noutate, atunci când problema de drept nu a mai fost analizată în lucrările de specialitate juridică - în interpretarea unui act normativ mai vechi - ori decurge dintr-un act normativ intrat în vigoare recent sau relativ recent prin raportare la momentul sesizării. De asemenea, problema de drept poate fi considerată nouă prin faptul că nu a mai fost dedusă judecății anterior.

Caracterul de noutate se pierde, pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanțelor, în urma unei interpretări adecvate, concretizată într-o practică judiciară consacrată, iar opiniile jurisprudențiale izolate sau cele pur subiective nu pot constitui temei declanșator al mecanismului pronunțării unei hotărâri prealabile.

Examenul jurisprudențial efectuat arată că există o practică judiciară majoritară consistentă, relevată în perioada 2010-2017, în legătură cu chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită, în sensul interpretării că dispozițiile art. 3.1.1 lit. c) din Norma de metrologie legală NML 021-05 se aplică doar la momentul verificării și omologării aparatului radar de către Serviciul de Metrologie Legală.

Soluțiile contrare acestei practici au un caracter izolat, fiind identificate doar la anumite completuri din cadrul Tribunalului Buzău (practica fiind în continuare divergentă la această instanță, în pofida faptului că există o soluție de unificare a jurisprudenței în această chestiune, afișată pe portalul instanțelor de judecată, ce datează din data de 22.01.2010 http://portal.just.ro/114/Lists/Jurisprudenta/), la Judecătoria Balș (o sentință rămasă definitivă prin neapelare), la Tribunalul Bihor (o decizie), precum și la Judecătoria Corabia (o sentință rămasă definitivă prin neapelare), aceste instanțe judecătorești interpretând norma supusă dezlegării în cauză în sensul că marja de eroare a cinemometrului poate fi calculată și la momentul constatării contravenției ori la momentul soluționării plângerii.

Prin urmare, existența deja a unei practici neunitare relevă nu numai că se poate apela la mecanismul recursului în interesul legii, ci și că nu mai poate fi sesizată instanța supremă pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, întrucât scopul preîntâmpinării practicii neunitare nu mai poate fi atins, chestiunea de drept care a generat-o nemaifiind, prin urmare, una nouă, ci una care a creat deja divergență în jurisprudență.

Din această perspectivă, în cazul analizat, cerința noutății chestiunii de drept nu este îndeplinită, pentru că, din studierea jurisprudenței puse la dispoziție de instanțele naționale, rezultă că au fost pronunțate în această materie hotărâri definitive/irevocabile, practica judiciară fiind orientată majoritar către același gen de soluție.

Aceste hotărâri judecătorești, aflate la dosar, consacră, pentru aceleași rațiuni de interpretare a legii, soluția exprimată în sensul că eroarea tolerată a aparatelor radar prezintă relevanță doar pentru verificarea metrologică, iar după această verificare, eroarea nu se mai ia în calcul la fiecare viteză înregistrată, fiind deja inclusă în cinemometru.

Pentru considerentele arătate, constatând că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, în temeiul art. 521 alin. (1) din același cod,