ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 25/2017

Curtea de Apel București - Secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin Încheierea din 30 iunie 2016, pronunțată în Dosarul nr. 38.427/3/2015, a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, prin care să dea o rezolvare de principiu cu privire la următoarea chestiune de drept:

Prin acțiunea înregistrată, prin declinare de competență, pe rolul Tribunalului București - Secția a II-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta D.G.A.S.P.C. Sector 2 București a solicitat, în contradictoriu cu pârâții D.G.A.S.P.C. Sector 1 București și Consiliul Local al Sectorului 1 București, obligarea acestora la plata sumei de 22.254 lei, pentru perioada ianuarie-aprilie 2012, reprezentând prestații sociale pentru copiii proveniți de pe raza sectorului 1 București și aflați în îngrijire în centrele din subordinea reclamantei.

În motivarea acțiunii reclamanta a arătat că, în centrele aflate în subordinea sa, beneficiază de îngrijire copiii proveniți de pe raza sectorului 1, unitate care a refuzat preluarea lor, invocând depășirea capacităților sale.

Prin Sentința civilă nr. 8.745 din 7 decembrie 2015, Tribunalul București - Secția a II-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea reclamantei ca nefondată.

Instanța de fond a reținut, în esență, că actul normativ în temeiul căruia autoritatea locală reclamantă a calculat și a demarat procedura de realizare a creanței împotriva pârâtelor este Hotărârea Consiliului Local al Sectorului 2 nr. 93/2011, însă prevederile art. 3 din acest act administrativ cu caracter normativ au fost anulate pe calea unei acțiuni directe, prin Decizia civilă nr. 10.770/2013, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești - Secția de contencios administrativ și fiscal.

De asemenea, nici Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 272/2004), nu prevede în mod expres faptul că se suportă cheltuielile de întreținere a acestor persoane de autoritatea de la domiciliul beneficiarului. Tocmai de aceea a fost necesară menționarea posibilității de a încheia protocoale cu autoritatea de la domiciliul minorului, adică pentru a exista un temei ca aceasta din urmă să achite sumele convenite. În acest sens sunt prevederile art. 2 lit. c) pct. 7 din Regulamentul-cadru de organizare și funcționare a Direcției generale de asistență socială și protecția copilului, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1.434/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Regulamentul-cadru).

Mai mult, a arătat instanța de fond, potrivit art. 54 alin. (2) din Legea nr. 448/2006, finanțarea centrelor publice în care sunt îngrijite persoane cu handicap se face din bugetele proprii ale județelor, respectiv ale sectoarelor municipiului București, pe teritoriul cărora funcționează acestea. Totodată, dispozițiile art. 17 din același act normativ, la fel ca și cele ale art. 6 din Hotărârea Guvernului nr. 1.251/2005 privind unele măsuri de îmbunătățire a activității de învățare, instruire, compensare, recuperare și protecție specială a copiilor/elevilor/tinerilor cu cerințe educative speciale din cadrul sistemului de învățământ special și special integrat (Hotărârea Guvernului nr. 1.251/2005), prevăd că finanțarea învățământului special și special integrat se face din bugetele județelor, respectiv bugetele locale ale sectoarelor municipiului București, unde funcționează unitatea de învățământ special, indiferent de domiciliul copiilor/elevilor/tinerilor cu cerințe educative speciale.

Reclamanta a declarat recurs împotriva sentinței pronunțate de instanța de fond, susținând că aceasta a fost dată cu aplicarea greșită a prevederilor legale aplicabile în speță.

Legea nr. 448/2006:

Hotărârile "privind stabilirea costului mediu anual/copil (...)" sunt emise cu aprobarea consiliului județean/local, în conformitate cu prevederile Legii administrației publice locale nr. 215/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 215/2001). În calitate de autoritate publică locală, Consiliul Local al Sectorului 1 gestionează fonduri ale D.G.A.S.P.C. Sector 1, astfel că în cauza dedusă judecății are calitate procesuală pasivă, fiind titular al obligației de a suporta cheltuielile serviciilor sociale prestate de către beneficiarii aflați în centrele de asistență socială și protecția copilului, alături de D.G.A.S.P.C. Sector 1, în a cărei rază teritorială își are domiciliul persoana cu handicap.

Majoritatea debitorilor ce au obligația de a suporta cheltuielile născute din prestațiile sociale acordate copiilor/tinerilor înțeleg să se prevaleze în apărarea lor de existența sau nu a unor protocoale, deși acordarea directă a acestor servicii este dovedită și nu poate fi tăgăduită, iar creanța născută din acordarea serviciilor este certă, lichidă și exigibilă.

Instanța de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, reținând următoarele: este învestită cu soluționarea cauzei în ultimă instanță; soluționarea cauzei depinde de lămurirea modului de interpretare a dispozițiilor legale ce constituie obiectul sesizării; chestiunea de drept este nouă și asupra ei Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat printr-o altă hotărâre; problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare și nici al unei alte sesizări, în condițiile art. 519 din Codul de procedură civilă.

Obiectul sesizării îl constituie o problemă de drept veritabilă, adică aceea a stabilirii titularului obligației de a suporta costurile serviciilor sociale prestate către beneficiarii încadrați în grad de handicap, aflați în îngrijire în centrele de asistență socială și protecția copilului; caracterul problematic al chestiunii de drept rezultă din modalitățile diferite de interpretare a dispozițiilor art. 54 din Legea nr. 448/2006, față de care s-a constatat că există divergențe în practica judiciară în corelarea cu celelalte dispoziții legale în vigoare, iar aceste neclarități împiedică interpretarea și aplicarea lor în mod unitar.

O lămurire a problemei de drept ce constituie obiectul sesizării nu rezultă nici din considerentele Deciziei nr. 13 din 22 iunie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 690 din 11 septembrie 2015).

Instanța de trimitere, Curtea de Apel București, a arătat că un prim aspect ce se impune a fi dezlegat privește sfera cheltuielilor finanțate pentru învățământul special și special integrat și sunt relevante următoarele dispoziții normative:

În opinia instanței de trimitere, sfera cheltuielilor prevăzute de art. 54 alin. (2) din Legea nr. 448/2006 include nu numai cheltuielile aferente procesului de învățământ, ci și pe cele ocazionate de întreținerea copiilor cu cerințe educative speciale, care beneficiază de servicii de îngrijire și găzduire.

Al doilea aspect ce urmează a fi clarificat vizează posibilitatea de decontare a cheltuielilor analizate între autoritățile administrației publice locale.

Instanța de trimitere a apreciat că, pe această chestiune, prezintă relevanță următoarele dispoziții normative:

În concepția instanței de trimitere, în lipsa unui protocol sau a unei convenții, nu există temei legal pentru a se suporta cheltuielile aferente serviciilor sociale prestate către beneficiari, în regim de internat, de către unitatea administrativ-teritorială în care aceștia își au domiciliul.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin Decizia nr. 13 din 22 iunie 2015, a stabilit că, "în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. f) și art. 10 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, respectiv art. 94 și 95 din Codul de procedură civilă, litigiile având ca obiect acțiuni prin care se solicită de către o direcție generală de asistență socială și protecția copilului obligarea unui consiliu județean sau local ori a unei alte direcții generale de asistență socială și protecția copilului la suportarea cheltuielilor de întreținere pentru persoane care beneficiază de măsuri de protecție prevăzute de Legea nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sunt de competența instanțelor de contencios administrativ".

De asemenea, cu privire la aplicarea dispozițiilor art. 54 din Legea nr. 448/2006 s-a pronunțat Secția a II-a civilă a instanței supreme, prin Decizia nr. 1.189 din 23 iunie 2016.

La solicitarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, unele instanțe de judecată au transmis hotărâri judecătorești și puncte de vedere, din examinarea cărora se desprind următoarele orientări jurisprudențiale:

În acest sens s-au pronunțat și au opinat următoarele instanțe: Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal (Decizia nr. 1.548 din 16.03.2015, Decizia nr. 1.860 din 31.03.2016, Decizia nr. 843 din 6.04.2011); Curtea de Apel Constanța (Decizia nr. 16 din 5.09.2016, pronunțată de Secția I civilă, complet specializat pentru cauze minori și familie; Decizia nr. 409 din 1.04.2014, pronunțată de Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal); Curtea de Apel Craiova - Secția contencios administrativ și fiscal (Decizia nr. 1.186 din 6.04.2016, Decizia nr. 190 din 27.01.2016, Decizia nr. 1.145 din 6.04.2016, Decizia nr. 103 din 13.01.2014); Tribunalul Galați - Secția de contencios administrativ și fiscal (opinia judecătorilor); Tribunalul Dâmbovița - Secția de contencios administrativ și fiscal (opinia judecătorilor); Tribunalul Buzău - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal (opinia judecătorilor).

În sprijinul acestei orientări s-a reținut, în esență, că în cazul finanțării învățământului special pentru copiii/tinerii cu cerințe speciale operează o reglementare aparte, determinată de situația specială a copilului cu probleme speciale și pentru care legiuitorul a prevăzut că suportarea cheltuielilor legate de găzduire, asigurarea hranei zilnice, îngrijire primară, pregătire școlară, orientare profesională se face din bugetele județelor, respectiv bugetele locale ale sectoarelor municipiului București, unde funcționează unitatea de învățământ special, indiferent de domiciliul copiilor/elevilor/tinerilor cu cerințe educative speciale; în această situație, legea nu a mai prevăzut obligația unei decontări bugetare, iar aplicarea dispozițiilor art. 54 din Legea nr. 448/2006 este exclusă, pentru că, în acest caz special, legiuitorul a prevăzut explicit sursa de finanțare în cuprinsul art. 17 din aceeași lege și art. 6 din Hotărârea Guvernului nr. 1.251/2005.

În acest sens s-au pronunțat și au opinat următoarele instanțe: Curtea de Apel Ploiești - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal (Decizia nr. 1.939 din 25.11.2016); Tribunalul București - Secția a II-a contencios administrativ și fiscal (opinia judecătorilor); Tribunalul Ialomița (opinia judecătorilor); Tribunalul Prahova - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal (opinia judecătorilor).

S-a susținut, în esență, că dispozițiile art. 54 din Legea nr. 448/2006 nu disting între cheltuielile aferente activităților de educație desfășurate în centrele pentru persoanele cu handicap și cheltuielile aferente îngrijirii și protejării persoanelor cu handicap, motiv pentru care există posibilitatea decontării acestora între autoritățile administrației publice locale, conform Normelor metodologice de aplicare a prevederilor Legii nr. 448/2006.

Potrivit art. 34 din Normele metodologice de aplicare a prevederilor Legii nr. 448/2006, de la data publicării normelor metodologice, admiterea persoanelor cu handicap în centrele rezidențiale publice din alt județ decât cel de domiciliu se face numai la solicitarea conducătorului direcției generale de asistență socială și protecția copilului din unitatea administrativ- teritorială în care persoana cu handicap își are domiciliul, cu respectarea formalităților prevăzute de același articol; solicitarea trebuie să cuprindă acordul direcției generale de asistență socială și protecția copilului de a achita costul mediu lunar de cheltuieli stabilit pentru respectivul centru rezidențial în care urmează să fie admisă persoana cu handicap.

Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 62 din 16 februarie 2016 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 346 din 5 mai 2016), a respins, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 54 alin. (4) din Legea nr. 448/2006.

În jurisprudența instanțelor europene nu au fost identificate decizii relevante în privința chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării.

Prin Adresa nr. 2.539/C/4611/III-5/2016 din 20 ianuarie 2017, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil nu s-a verificat și nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii cu privire la problema de drept ce formează obiectul sesizării.

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (7) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite, cumulativ, condițiile prevăzute de art. 519 din același cod, pentru declanșarea mecanismului privind pronunțarea unei hotărâri prealabile.

Examinând sesizarea, raportul întocmit de judecătorul- raportor și chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită, constată următoarele:

Înainte de cercetarea în fond a problemei de drept supuse dezbaterii, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept trebuie să analizeze dacă sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.

Potrivit dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă: "Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată."

Din cuprinsul prevederilor legale citate se desprind condițiile de admisibilitate pentru declanșarea procedurii de sesizare în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, condiții care trebuie să fie întrunite în mod cumulativ:

Procedând la analiza admisibilității sesizării, instanța supremă constată că primele trei condiții mai sus enunțate sunt îndeplinite, întrucât Curtea de Apel București - Secția de contencios administrativ și fiscal este legal învestită cu soluționarea recursului împotriva unei sentințe pronunțate de Tribunalul București - Secția a II-a contencios administrativ și fiscal, iar decizia ce urmează a fi pronunțată este definitivă, potrivit dispozițiilor art. 634 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă.

Prioritar verificării îndeplinirii condiției referitoare la caracterul determinant al chestiunii de drept pentru soluționarea cauzei pe fond se impune reliefarea contextului care a generat întrebarea adresată Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin identificarea obiectului litigiului, prin prezentarea succintă a cadrului factual și juridic al acțiunii în contencios administrativ, precum și al soluției pronunțate de prima instanță.

Reclamanta Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Sector 2 București a chemat în judecată pe pârâții Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Sector 1 București și Consiliul Local al Sectorului 1 București, solicitând să se dispună obligarea pârâților la plata sumei de 22.254 lei, reprezentând contravaloarea prestațiilor sociale acordate copiilor proveniți de pe raza sectorului 1 București care s-au aflat în îngrijire în centrele din subordinea reclamantei, în perioada ianuarie-aprilie 2012.

În motivarea în fapt a acțiunii, reclamanta a arătat că a procedat la preluarea minorilor în centrele aflate în subordinea sa, întrucât pârâta a invocat depășirea capacităților sale.

În drept, reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile Legii nr. 272/2004.

Pârâta Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Sector 1 București a formulat întâmpinare, în care a arătat că este vorba despre 5 copii cu diferite grade de handicap școlarizați în regim de internat în centre aflate pe raza teritorială a sectorului 2 București.

Instanța de fond a respins acțiunea reclamantei, cu motivarea că, în raport cu prevederile Legii nr. 272/2004 și ale art. 17 din Legea nr. 448/2006, finanțarea învățământului special și special integrat se face din bugetele județelor, respectiv bugetele locale ale sectoarelor municipiului București, unde funcționează unitatea de învățământ special, indiferent de domiciliul copiilor/elevilor/tinerilor cu cerințe educative speciale.

Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că de lămurirea chestiunii de drept reprezentate de interpretarea dispozițiilor art. 54 din Legea nr. 448/2006 nu depinde soluționarea pe fond a litigiului.

Cu titlu prealabil se impun a fi făcute scurte considerații cu privire la cadrul normativ aplicabil pretenției deduse judecății.

Potrivit dispozițiilor art. 46 alin. (1)-(4) din Legea nr. 272/2004, forma în vigoare în perioada de referință (ianuarie-aprilie 2012):

În conformitate cu dispozițiile art. 51 alin. (2) din Legea educației naționale nr. 1/2011, cu modificările și completările ulterioare: "Copiii și tinerii cu cerințe educaționale speciale, școlarizați în unitățile de învățământ special sau de masă, inclusiv cei școlarizați în alt județ decât cel de domiciliu, beneficiază de asistență socială constând în asigurarea alocației zilnice de hrană, a rechizitelor școlare, a cazarmamentului, a îmbrăcămintei și a încălțămintei în cuantum egal cu cel pentru copiii aflați în sistemul de protecție a copilului, precum și de găzduire gratuită în internate sau centrele de asistare pentru copiii cu cerințe educaționale speciale din cadrul direcțiilor generale județene/a municipiului București de asistență socială și protecția copilului."

În art. 6 din Legea nr. 448/2006 sunt menționate drepturile acordate persoanelor cu handicap, printre care:

Dreptul la educație al persoanelor cu handicap este reglementat în cap. II secțiunea a 2-a, intitulată "Educație", din Legea nr. 448/2006; prevederile legale din această secțiune, incidente cu privire la subiectul analizat, sunt următoarele:

Dispoziții similare se regăsesc în art. 6 din Hotărârea Guvernului nr. 1.251/2005, conform cărora "Finanțarea învățământului special și special integrat se face din bugetele județelor unde funcționează unitatea de învățământ special, indiferent de domiciliul copiilor/elevilor/tinerilor cu cerințe educative speciale, și din bugetele locale ale sectoarelor municipiului București".

De asemenea, în anexa nr. 4 la Hotărârea Guvernului nr. 1.251/2005 se precizează următoarele:

Din interpretarea dispozițiilor normative anterior citate rezultă că finanțarea învățământului special și special integrat, respectiv a internatelor școlare - cum sunt cele de pe raza sectorului 2 București, unde au învățat cei 5 tineri pe perioada anului școlar 2012 - se face din bugetele județelor, respectiv bugetele locale ale sectoarelor municipiului București unde funcționează unitatea de învățământ special, indiferent de domiciliul copiilor/elevilor/tinerilor cu cerințe educative speciale.

În altă ordine de idei se constată că serviciile și prestațiile sociale acordate persoanelor cu handicap sunt reglementate în cap. III al Legii nr. 448/2006, iar secțiunea a IV-a din acest capitol se referă la centrele pentru persoanele cu handicap. Art. 54 din lege vizează modalitatea de finanțare a centrelor de zi și centrelor rezidențiale în care poate fi îngrijită și protejată persoana cu handicap.

Plasarea art. 54 în cadrul acestei secțiuni a Legii nr. 448/2006 vine să demonstreze faptul că acesta are un alt obiect de reglementare, respectiv că nu se referă la finanțarea dreptului la educație, după cum a opinat instanța de trimitere.

Cu alte cuvinte, art. 54 din Legea nr. 448/2006 nu se referă la cheltuielile finanțate pentru învățământul special și special integrat de care beneficiază copiii/elevii/tinerii cu cerințe educative speciale și, ca atare, nu se poate vorbi despre posibilitatea decontării unor astfel de cheltuieli între autoritățile administrației publice locale.

Așadar, textul legal aflat în discuție nu este incident în speța în care s-a formulat sesizarea supusă analizei.

În ceea ce privește condiția noutății chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării, se impun o serie de clarificări.

În primul rând, în jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a considerat că această condiție, referitoare la "noutate", este diferită de cea care impune ca asupra respectivei chestiuni Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat și ca aceasta să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii (Decizia nr. 3 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16 iunie 2014).

În al doilea rând, în lipsa din cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă a unei definiții a "noutății" chestiunii de drept și a unor criterii de determinare a acesteia, s-a considerat că rămâne atributul Înaltei Curți de Casație și Justiție, sesizată cu pronunțarea unei hotărâri prealabile, să hotărască dacă problema de drept a cărei dezlegare se solicită este nouă.

Analizând problema de drept ce face obiectul prezentei proceduri, instanța supremă apreciază că aceasta nu îndeplinește condiția noutății.

Astfel, data adoptării Legii nr. 448/2006 (6 decembrie 2006), lege pe care se întemeiază acțiunea în pretenții, relevă că problema de drept supusă analizei nu este nouă. Fără a absolutiza criteriul vechimii și fără a-l raporta în mod exclusiv la data adoptării actului normativ supus analizei, se poate constata că, sub acest aspect, sunt importante existența și dezvoltarea unei jurisprudențe continue și constante în această materie. Într- adevăr, noutatea unei chestiuni de drept poate fi generată nu numai de o reglementare nou-intrată în vigoare, ci și de una veche, dar, în acest din urmă caz, doar dacă o instanță este chemată să se pronunțe asupra acesteia pentru prima dată. Așadar, caracterul de noutate se pierde, pe măsură ce problema de drept a primit o dezlegare din partea instanțelor, în urma unei interpretări adecvate, iar opiniile minoritare nu pot constitui temei pentru declanșarea mecanismului pronunțării unei hotărâri prealabile.

În acest context trebuie arătat că din examinarea hotărârilor judecătorești depuse la dosarul cauzei rezultă că există deja o jurisprudență a instanțelor asupra problemei de drept supuse dezbaterii, problemă care a primit o rezolvare ce se regăsește în majoritatea soluțiilor pronunțate cu privire la acest aspect.

Or, finalitatea procedurii hotărârii prealabile, astfel cum aceasta rezultă din dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă, este de a elimina riscul apariției unei practici neunitare, printr-o rezolvare de principiu a unei probleme de drept esențiale și controversate.

Pentru ca mecanismul procedural în discuție să nu fie deturnat de la scopul evitării practicii judiciare neunitare și utilizat pentru tranșarea în concret a aspectelor litigioase aflate pe rolul instanței de trimitere, instanța supremă trebuie chemată să dea chestiunii de drept o rezolvare de principiu. Altfel spus, în sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție cu procedura pronunțării unei hotărâri prealabile trebuie să fie identificată o problemă de drept importantă care necesită cu pregnanță a fi lămurită, care să prezinte o dificultate de interpretare suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept și al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securității raporturilor juridice deduse judecății.

Or, așa cum s-a arătat mai sus, examinarea datelor comunicate de către curțile de apel arată că există deja practică judiciară în materie, cvasiunitară, instanțele naționale pronunțând, în majoritate covârșitoare, cu excepția Curții de Apel Ploiești, același tip de soluții, prin care au stabilit că, în raport cu dispozițiile art. 16 și 17 din Legea nr. 448/2006, finanțarea învățământului special și special integrat se face din bugetele județelor, respectiv bugetele locale ale sectoarelor municipiului București unde funcționează unitatea de învățământ special, indiferent de domiciliul copiilor/elevilor/tinerilor cu cerințe educative speciale și indiferent de natura cheltuielii.

Rezultă deci că nu este vorba de o chestiune de drept controversată, susceptibilă de a genera interpretări diferite, în egală măsură de pertinente, care să necesite pronunțarea unei hotărâri prealabile; ca atare, și din această perspectivă sesizarea formulată de Curtea de Apel București nu este admisibilă, nefiind permis ca mecanismul procedural prevăzut de art. 519 din Codul de procedură civilă să fie transformat într-o procedură dilatorie, de natură a întârzia inutil cursul procesului.

În considerarea argumentelor expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că mecanismul de unificare a practicii judiciare, reglementat de dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă, nu poate fi valorificat, atât timp cât legiuitorul a stabilit, prin condițiile restrictive de admisibilitate, rolul unificator al instituției juridice a hotărârii prealabile numai în scopul preîntâmpinării apariției unei practici neunitare, printr-o rezolvare de principiu a unei veritabile probleme de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 521, cu referire la art. 519 din Codul de procedură civilă,