ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 12/2017

Curtea de Apel Cluj - Secția a III-a de contencios administrativ și fiscal, prin Încheierea din 5 septembrie 2016, pronunțată în Dosarul nr. 3.498/100/2015, a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, prin care să dea o rezolvare de principiu cu privire la chestiunea de drept sus-menționată.

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Maramureș, reclamantul C.M.C., în contradictoriu cu pârâta Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură - Centrul județean, a contestat Decizia nr. 195 din 13 iulie 2015, prin care autoritatea pârâtă a dispus încetarea raportului de serviciu al reclamantului, solicitând repunerea în situația anterioară cu toate consecințele aferente anulării deciziei, în sensul reintegrării în funcția publică ocupată anterior și plății drepturilor salariale cuvenite.

Prin Decizia conducătorului instituției pârâte, emisă cu nr. 195 din 13 iulie 2015, s-a constatat încetarea de drept, începând cu data de 23 decembrie 2012, a raportului de serviciu al reclamantului, față de dispozițiile art. 98 lit. f) din Legea nr. 188/1999. Cu privire la data intervenirii încetării de drept a raportului de serviciu, aceasta a fost rectificată, în sensul că data corectă este 28 decembrie 2013. S-a reținut ca temei al încetării de drept a raportului de serviciu condamnarea penală definitivă dispusă prin Sentința penală pronunțată în data de 12 decembrie 2012, definitivă prin nerecurare la data de 28 decembrie 2012, în Dosarul nr. 8.275/182/2012 al Judecătoriei Baia Mare, respectiv condamnarea la pedeapsa închisorii de 7 luni, pentru comiterea infracțiunii de conducere pe drumurile publice a unui autoturism având în sânge o îmbibație alcoolică peste limita legală, prevăzută de art. 87 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002). Prin aceeași hotărâre, executarea pedepsei a fost suspendată condiționat, în baza art. 81 și următoarele din Codul penal din 1969, pe o durată de 2 ani și 7 luni.

La motivarea în fapt a deciziei privind constatarea încetării de drept a raportului de serviciu al funcționarului public reclamant, s-a menționat existența unui înscris reprezentând poziția oficială a reprezentantului Agenției Naționale a Funcționarilor Publici, cu nr. 26.025 din 3 iulie 2015, exprimată în sensul incidenței în cazul reclamantului a dispozițiilorart. 98 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 188/1999, față de condamnarea penală la pedeapsa închisorii, chiar cu suspendarea condiționată a executării pedepsei.

În motivarea cererii de chemare în judecată, printre motivele de nulitate invocate, reclamantul a arătat că art. 98 lit. f) din Legea nr. 188/1999 se referă doar la acele condamnări la pedeapsa închisorii cu executare, nu și la cele prin care s-a dispus suspendarea executării pedepsei. Această interpretare se impune în speță cu atât mai mult cu cât pedeapsa accesorie a interzicerii unor drepturi - de a fi ales în cadrul autorității publice sau în funcții elective publice, conform prevederilor art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a din Codul penal din 1969, a fost suspendată conform dispozițiilor legale în vigoare la momentul dispunerii suspendării condiționate a executării pedepsei principale. Totodată, nu s-a aplicat o pedeapsă complementară în acest sens. În plus, la data de 30 iulie 2015, reclamantul a fost reabilitat de drept.

Un alt argument pentru inaplicabilitatea art. 98 lit. f) din Legea nr. 188/1999 a fost acela că o condamnare ca cea din speță nu este, potrivit art. 54 lit. h) din Legea nr. 188/1999, un impediment pentru ocuparea unei funcții publice.

Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca nefondată, apreciind cu privire la motivul de nelegalitate sus-indicat că în privința reclamantului sunt aplicabile prevederile art. 98 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 188/1999, textul de lege nefăcând nicio distincție cu privire la modul de executare a sancțiunii privative de libertate.

Prin Sentința nr. 418 din 18 februarie 2016, Tribunalul Maramureș a admis cererea de chemare în judecată, reținând ca fondat un singur motiv de nelegalitate, și anume că art. 98 lit. f) din Legea nr. 188/1999 nu se aplică când executarea pedepsei a fost suspendată în cazul condamnării pentru alte fapte decât cele prevăzute de art. 54 lit. h) din aceeași lege.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a declarat recurs pârâta, criticând-o ca fiind dată cu greșita aplicare a prevederilor legale cuprinse în art. 98 lit. f) din Legea nr. 188/1999.

Legea nr. 188/1999, forma în vigoare la data de 28 decembrie 2012:

Codul penal din 1969:

Recurenta-pârâtă a susținut că art. 98 lit. f) din Legea nr. 188/1999 se referă la o sancțiune privativă de libertate, indiferent dacă executarea acesteia s-a suspendat sau nu, invocând în sprijinul opiniei sale Decizia nr. 18 din 8 iunie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 469 din 29 iunie 2015), Decizia Curții Constituționale nr. 188 din 7 aprilie 2016 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 54 lit. h) și art. 98 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 427 din 7 iunie 2016), Decizia Curții Constituționale nr. 66 din 16 februarie 2016 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 9 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 393/2004 privind Statutul aleșilor locali (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 352 din 9 mai 2016).

Intimatul-reclamant a susținut că art. 98 lit. f) din Legea nr. 188/1999 se aplică doar în ipoteza în care sancțiunea privativă de libertate se execută efectiv.

În sprijinul opiniei sale, intimatul-reclamant a arătat că această interpretare se impune cu atât mai mult cu cât pedeapsa accesorie a interzicerii unor drepturi de a fi ales în cadrul autorității publice sau în funcții elective publice, conform prevederilor art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a din Codul penal din 1969, a fost suspendată conform dispozițiilor legale în vigoare la momentul dispunerii suspendării condiționate a executării pedepsei principale; de asemenea, intimatul a menționat că nu i s-a aplicat o pedeapsă complementară în acest sens, a fost reabilitat de drept, iar, potrivit art. 54 din Legea nr. 188/1999, existența unei asemenea condamnări nu reprezintă un impediment pentru ocuparea unei funcții publice.

Instanța de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, reținând următoarele: este învestită cu soluționarea cauzei în ultimă instanță; soluționarea cauzei depinde de lămurirea modului de interpretare a dispozițiilor legale ce constituie obiectul sesizării; chestiunea de drept este nouă și asupra ei Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat printr-o altă hotărâre; problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare și nici al unei alte sesizări, în condițiile art. 519 din Codul de procedură civilă.

În ce privește Decizia nr. 18 din 8 iunie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, instanța de trimitere a arătat că aceasta dă chestiunii de drept în discuție o interpretare divergentă în raport cu interpretarea dată în jurisprudența instanțelor naționale.

Instanța de trimitere, Curtea de Apel Cluj, nu a formulat un punct de vedere propriu-zis cu privire la problema de drept înaintată instanței supreme spre dezlegare, rezumându-se la a invoca necesitatea lămuririi acesteia, în raport cu jurisprudența divergentă a instanțelor cu privire la acest aspect.

A arătat instanța de trimitere că problema de drept în discuție nu este clară, chiar dacă textul de lege a cărui interpretare se solicită nu face nicio distincție, părând, la prima vedere, că vizează orice situație în care prin hotărâre de condamnare definitivă se aplică o sancțiune privativă de libertate, indiferent de modul de executare a acesteia, așa cum s-a stabilit și prin deciziile Curții Constituționale nr. 188 din 7 aprilie 2016 și 66 din 16 februarie 2016, precum și prin Decizia nr. 18 din 8 iunie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Astfel, instanța de trimitere a susținut că în decizia Curții Constituționale nr. 188 din 7 aprilie 2016 se arată, în mod neechivoc, caracterul diferit al regimului juridic aplicabil funcției publice față de cel al aleșilor locali, fapt pentru care Decizia nr. 18/2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate fi aplicată automat, fără o analiză proprie a textului de lege în discuție și a celorlalte reglementări din Legea nr. 188/1999.

Se arată că este necesar a se avea în vedere, la interpretarea textului art. 98 lit. f) din Legea 188/1999, că pedeapsa accesorie a interzicerii unor drepturi - de a fi ales în cadrul autorității publice sau în funcții elective publice, conform art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a din Codul penal din 1969, este și ea suspendată, conform dispozițiilor legale în vigoare la momentul dispunerii suspendării condiționate a executării pedepsei principale. Totodată este necesar a se avea în vedere că este posibil ca, în anumite situații, cum s-a întâmplat și în speță, să nu se aplice o pedeapsă complementară în acest sens sau funcționarul public să fie chiar reabilitat de drept. Mai mult, potrivit art. 54 din Legea nr. 188/1999, existența unei asemenea condamnări nu reprezintă un impediment pentru ocuparea unei funcții publice.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin Decizia nr. 18 din 8 iunie 2015, a stabilit că "Dispozițiile art. 15 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 393/2004 privind Statutul aleșilor locali, cu modificările și completările ulterioare, sunt aplicabile în cazul condamnării, prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, la o pedeapsă privativă de libertate cu suspendarea condiționată a executării pedepsei, cu aplicarea art. 81-82, respectiv cu executarea în alte condiții decât cele prevăzute de art. 57 alin. (1) din Legea nr. 15/1968 privind Codul penal al României, republicată, cu modificările și completările ulterioare".

În considerentele deciziei sus-menționate, instanța supremă a reținut următoarele:

La solicitarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, majoritatea instanțelor au comunicat că nu au identificat jurisprudență și nici dosare aflate pe rol, referitoare la problema de drept supusă dezlegării.

Câteva instanțe judecătorești au transmis hotărâri judecătorești și puncte de vedere, din examinarea cărora se desprind următoarele orientări jurisprudențiale:

În acest sens s-au pronunțat următoarele instanțe: Curtea de Apel Bacău - Secția a II-a civilă de contencios administrativ și fiscal (Decizia nr. 3.862 din 5 decembrie 2014); Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal (Decizia nr. 5.783 din 4 iulie 2014); Curtea de Apel Craiova - Secția contencios administrativ și fiscal (Decizia nr. 2.573 din 14 septembrie 2016); Tribunalul Bihor - Secția a III-a de contencios administrativ și fiscal (Sentința nr. 1.281 din 22 iunie 2016); Tribunalul Satu Mare - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal (opinie); Tribunalul Dâmbovița - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal (opinie) și Tribunalul Prahova - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal (opinie).

În sprijinul acestei orientări s-a reținut, în esență, că prevederile art. 98 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 188/1999 nu fac nicio distincție, după cum pentru săvârșirea infracțiunii se dispune executarea pedepsei privative de libertate sau suspendarea executării acesteia, făcând referire numai la tipul pedepsei aplicate, respectiv privativă de libertate, fără o diferențiere în funcție de modul de individualizare a executării pedepsei.

S-a susținut că legiuitorul a avut în vedere acele situații în care funcționarul public este condamnat la o pedeapsă cu executare, fapt ce îl împiedică să își mai îndeplinească atribuțiile de serviciu prin imposibilitatea de a se prezenta la locul de muncă.

S-a argumentat, de asemenea, că pedeapsa accesorie a interzicerii unor drepturi este și ea suspendată, iar pedeapsa complementară poate să nu fie aplicată și, potrivit art. 54 din Legea nr. 188/1999, existența unei asemenea condamnări nu reprezintă un impediment pentru ocuparea unei funcții publice, astfel că este nefiresc ca ea să constituie temei pentru încetarea raportului de serviciu.

Curtea Constituțională a pronunțat următoarele decizii care, prin considerentele pe care le conțin, prezintă relevanță în privința chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării: Decizia nr. 188 din 7 aprilie 2016 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 54 lit. h) și art. 98 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 427 din 7 iunie 2016); Decizia nr. 66 din 16 februarie 2016 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 9 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 393/2004 privind Statutul aleșilor locali (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 352 din 9 mai 2016); Decizia nr. 302 din 28 aprilie 2015 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 86 alin. (2) și ale art. 94 alin. (1) lit. m), raportate la art. 54 lit. h) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 500 din 7 iulie 2015).

În jurisprudența instanțelor europene nu au fost identificate decizii relevante în privința chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării.

Prin Adresa nr. 2.381/C/4.433/III-5/2016 din 22 decembrie 2016, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil nu s-a verificat și nu se verifică, în prezent, practica judiciară, în vederea promovării unui recurs în interesul legii cu privire la problema de drept ce formează obiectul sesizării.

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (7) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite, cumulativ, condițiile prevăzute de art. 519 din același cod, pentru declanșarea mecanismului privind pronunțarea unei hotărâri prealabile; s-a apreciat de către judecătorul-raportor că nu este îndeplinită condiția noutății chestiunii de drept supuse dezlegării.

Examinând sesizarea, raportul întocmit de judecătorul-raportor și chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită, constată următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă "Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată".

Legiuitorul a instituit condițiile de admisibilitate pentru declanșarea acestei proceduri, care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, doctrina și jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție identificând aceste condiții ca fiind următoarele:

Cu privire la prima cerință - existența unei cauze în curs de judecată - se constată din actele dosarului că, în prezent, cauza se află în curs de judecată în faza procesuală a recursului, la Curtea de Apel Cluj - Secția a III-a de contencios administrativ și fiscal, nefiind pronunțată până la acest moment o hotărâre definitivă.

Litigiul principal are ca obiect controlul de legalitate al unui act administrativ de încetare de drept a raporturilor de serviciu ale unui funcționar public, care se află în competența de primă instanță a tribunalului și se soluționează prin hotărâre supusă numai recursului, potrivit dispozițiilor art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 554/2004), coroborat cu cele ale art. 7 alin. (3) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 76/2012). Prin urmare, Curtea de Apel care a înaintat sesizarea judecă pricina în ultimă instanță, astfel că se constată îndeplinită și cea de-a doua cerință de admisibilitate - cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului învestit să o soluționeze în ultimă instanță.

Condiția de admisibilitate referitoare la caracterul esențial al chestiunii de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei pendinte în care se ridică este și ea îndeplinită, deoarece, prin raportare la obiectul cauzei, soluția pe fond depinde de interpretarea noțiunii de "condamnare la o pedeapsă privativă de libertate" din cuprinsul dispozițiilor art. 98 lit. f) din Legea nr. 188/1999, acesta fiind temeiul de drept pentru care s-a dispus încetarea de drept a raportului de serviciu al funcționarului public ce a sesizat instanța de contencios administrativ în litigiul principal.

În ceea ce privește cerința noutății chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării, se constată că aceasta nu este îndeplinită.

Analiza conținutului art. 519 din Codul de procedură civilă relevă că noutatea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării reprezintă o condiție distinctă de aceea a nepronunțării anterioare a Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra respectivei chestiuni de drept ori de cea a inexistenței unui recurs în interesul legii aflat în curs de soluționare cu privire la acea chestiune de drept.

Așa cum Înalta Curte de Casație și Justiție a decis în jurisprudența sa anterioară (Decizia nr. 1 din 17 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 9 aprilie 2014, deciziile nr. 3 din 14 aprilie 2014 și nr. 4 din 14 aprilie 2014, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16 iunie 2014, Decizia nr. 6 din 23 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 691 din 22 septembrie 2014, Decizia nr. 13 din 8 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 13 iulie 2015, și Decizia nr. 14 din 8 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 736 din 1 octombrie 2015), în lipsa unei definiții a "noutății" chestiunii de drept și a unor criterii de determinare a acesteia în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, rămâne atributul Înaltei Curți de Casație și Justiție, sesizată cu pronunțarea unei hotărâri prealabile, să hotărască dacă problema de drept a cărei dezlegare se solicită este nouă.

Noutatea unei chestiuni de drept poate fi generată nu numai de o reglementare nou-intrată în vigoare, ci și de una veche, cu condiția, însă, ca instanța să fie chemată să se pronunțe asupra respectivei probleme de drept pentru prima dată.

Din această perspectivă, condiția noutății unei chestiuni de drept trebuie examinată în raport cu scopul legiferării acestei instituții procesuale a hotărârii prealabile ca mecanism de unificare a practicii, anume acela de a preîntâmpina apariția unei practici neunitare (control a priori), spre deosebire de mecanismul recursului în interesul legii, care are menirea de a înlătura o practică neunitară deja intervenită în rândul instanțelor judecătorești (control a posteriori).

În doctrină s-a exprimat opinia potrivit căreia sesizarea instanței supreme ar fi justificată sub aspectul îndeplinirii elementului de noutate atunci când problema de drept nu a mai fost analizată în lucrările de specialitate juridică - în interpretarea unui act normativ mai vechi - ori decurge dintr-un act normativ intrat în vigoare recent sau relativ recent prin raportare la momentul sesizării. De asemenea, problema de drept poate fi considerată nouă prin faptul că nu a mai fost dedusă judecății anterior.

Caracterul de noutate se pierde pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanțelor, în urma unei interpretări adecvate, concretizată într-o practică judiciară consacrată, iar opiniile jurisprudențiale izolate sau cele pur subiective nu pot constitui temei declanșator al mecanismului pronunțării unei hotărâri prealabile.

Examenul jurisprudențial efectuat arată că există o practică judiciară majoritară în legătură cu chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită, fiind pronunțate doar două soluții contrare acestei practici, respectiv Decizia nr. 3.986 din 5 aprilie 2013 a Curții de Apel Cluj - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și Sentința nr. 4.332 din 27 iunie 2012 a Curții de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Prin urmare, existența deja a unei practici neunitare relevă nu numai că se poate apela la mecanismul recursului în interesul legii, ci și că nu mai poate fi sesizată instanța supremă pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, întrucât scopul preîntâmpinării practicii neunitare nu mai poate fi atins, chestiunea de drept care a generat-o nemaifiind, prin urmare, una nouă, ci una care a creat deja divergență în jurisprudență.

Din această perspectivă, în cazul analizat, cerința noutății chestiunii de drept nu este îndeplinită, pentru că din studierea jurisprudenței puse la dispoziție de instanțele naționale rezultă că au fost pronunțate în această materie hotărâri definitive/irevocabile, practica judiciară fiind orientată majoritar către același gen de soluție.

Aceste hotărâri judecătorești aflate la dosar consacră, pentru aceleași rațiuni de interpretare a legii, soluția respingerii acțiunilor prin care se solicită anularea actului administrativ prin care s-a dispus încetarea de drept a raportului de serviciu al funcționarului public în situația condamnării acestuia la o pedeapsă privativă de libertate cu suspendarea condiționată a executării pedepsei ori cu executarea în alte condiții decât cele prevăzute de art. 57 alin. (1) din Codul penal din 1969.

Tot în analiza cerinței de noutate a chestiunii de drept a cărei dezlegare se cere trebuie menționat că o dispoziție similară cu cea care formează obiectul prezentei sesizări este cea cuprinsă în dispozițiile art. 15 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 393/2004, referitoare la "încetarea de drept a mandatului de primar în cazul condamnării, prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, la o pedeapsă privativă de libertate".

Asupra interpretării acestei norme legale, ce privește categoria aleșilor locali, s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin Decizia nr. 18 din 8 iunie 2015, stabilind că:

Deși chestiunea de drept dezlegată prin Decizia nr. 18 din 8 iunie 2015 a instanței supreme a vizat un alt text de lege decât cel pentru care se solicită pronunțarea în sesizarea pendinte, argumentele care au fost avute în vedere pentru interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 393/2004 sunt aplicabile și prevederilor art. 98 lit. f) din Legea nr. 188/1999, în forma în vigoare la 28 decembrie 2012.

Această identitate de rațiune în analiza sintagmei "condamnare, prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, la o pedeapsă privativă de libertate", cuprinsă atât în dispozițiile art. 15 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 393/2004, cât și în cele ale art. 98 lit. f) din Legea nr. 188/1999, a fost statuată în considerentele deciziei Curții Constituționale nr. 188 din 7 aprilie 2016, care, fiind învestită cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 98 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 188/1999, a respins ca neîntemeiată această excepție, arătând, în cuprinsul paragrafelor 21 și 27, următoarele:

În ceea ce privește prevederile de lege criticate în cauza de față, este de observat că, la fel ca în cazul celor analizate de Înalta Curte, nu fac nicio distincție după cum pentru săvârșirea infracțiunii se dispune executarea pedepsei privative de libertate sau suspendarea executării acesteia. . ."

Așadar, asupra modului de interpretare a prevederilor art. 98 lit. f) teza a II-a din Legea nr. 188/1999 s-au pronunțat, până la momentul formulării sesizări supuse analizei, în procedura reglementată de dispozițiile art. 519-521 din Codul de procedură civilă, atât Curtea Constituțională, prin deciziile anterior menționate, cât și Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 18 din 8 iunie 2015, în dezlegarea unei chestiuni de drept referitoare la aplicabilitatea dispozițiilor art. 15 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 393/2004, condiția noutății nemaifiind una actuală, existând repere suficiente pentru o interpretare și aplicare unitară a textului de lege care formează obiectul sesizării de față.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 521, cu referire la art. 519 din Codul de procedură civilă,