ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 45/2016

Curtea de Apel Cluj - Secția a III-a de contencios administrativ și fiscal, prin încheierea din 25 ianuarie 2016, pronunțată în Dosarul nr. 1.216/33/2015, a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile prin care să dea o rezolvare de principiu cu privire la chestiunile de drept sus-menționate.

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, reclamantul, în contradictoriu cu pârâta Casa de Asigurări de Sănătate a Județului Cluj, a solicitat anularea Deciziei E nr. 478 din 13.06.2013 emisă de pârâtă, prin care s-a soluționat contestația administrativă, precum și anularea deciziilor de impunere nr. 363.916/1/22.04.2013 și nr. 363.916/1/22.04.2013 privind stabilirea contribuției la F.N.U.A.S.S. și a accesoriilor aferente pe perioada 2006-2012.

Reclamantul a criticat actele contestate ca fiind emise cu încălcarea dispozițiilor art. 1 alin. (4), art. 44 și 47 din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Codul de procedură fiscală), respectiv cu nesocotirea principiului consacrat de art. 218 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 95/2006), cu referire la art. 259 alin. (7) și (8) din aceleași act normativ, în forma existentă la data emiterii deciziilor de impunere; nu au fost invocate critici legate de încălcarea dispozițiilor de drept material european referitoare la protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal. Ulterior, în ședința publică din 7 iulie 2014, reclamantul și-a precizat verbal acțiunea inițială, invocând Sentința civilă nr. 835/2012 a Curții de Apel București, prin care s-au anulat în parte dispozițiile art. 35 alin. (1) din Ordinul președintelui Casei Naționale de Asigurări de Sănătate (C.N.A.S.) nr. 617/2007 în privința posibilității organului competent de a emite decizii de impunere.

Prin Sentința nr. 4.809 din 11 iulie 2014, Tribunalul Cluj - Secția mixtă de contencios administrativ și fiscal, de conflicte de muncă și asigurări sociale a admis acțiunea, astfel cum a fost precizată, și a anulat actele administrativ fiscale atacate, reținând, în esență, că pârâta nu are competența legală de a emite titluri de creanță.

Prin Decizia nr. 327 din 14 ianuarie 2015, Curtea de Apel Cluj - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis recursul declarat de autoritatea pârâtă, a casat sentința atacată și, rejudecând cauza, a respins acțiunea, reținând, în esență, că anularea parțială a dispozițiilor art. 35 alin. (1) din Ordinul președintelui C.N.A.S. nr. 617/2007 în privința posibilității organului competent de a emite decizii de impunere își produce efecte numai pentru viitor, iar nu în litigiul pendinte, iar, pe de altă parte, în speță, sunt aplicabile principiile solidarității și obligativității participării la sistemul asigurărilor sociale de sănătate.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de recurs a formulat cerere de revizuire intimatul-reclamant, în temeiul dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 554/2005, invocând Hotărârea CJUE pronunțată la 1 octombrie 2015 în Cauza C-201/14.

Legea nr. 554/2004:

Notă:

Din cuprinsul încheierii de sesizare rezultă că părțile au formulat următoarele observații cu privire la problemele de drept supuse dezlegării:

Instanța de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, reținând următoarele:

Prima chestiune de drept se referă la ipoteza în care, ulterior deciziei a cărei revizuire se solicită, a survenit o hotărâre pronunțată de CJUE în cadrul procedurii prevăzute de art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE), situație în care se pune problema admisibilității cererii de revizuire întemeiate pe art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Textul art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 se referă strict la principiul priorității dreptului european, care înseamnă că dreptul Uniunii, în integralitatea sa, indiferent de rangul normei de drept a Uniunii (primar sau derivat), primează asupra dreptului național în ansamblul său, inclusiv în fața normelor sale constituționale. Cu alte cuvinte, premisa acestui principiu rezidă în aceea că în situația unui concurs de norme juridice naționale și unionale, care reglementează diferit același tip de relații sociale, întâietate prezintă pentru soluționarea aspectului litigios reglementarea la nivel european. Însă textul precitat nu a avut în vedere la momentul adoptării sale hotărârile ulterioare pronunțate de CJUE. Că este așa rezultă din împrejurarea că termenul, în reglementarea prevăzută la teza a II-a a normei înscrise la art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, anterior declarării ca neconstituțională nu curgea de la momentul publicării hotărârii CJUE în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, ci de la momentul comunicării hotărârii a cărei revizuire se solicita. În acest sens, doctrina de specialitate de la epoca introducerii acestui nou motiv de revizuire, văzut ca un remediu național în cazul încălcării principiului priorității dreptului european, a subliniat că s-au instituit reguli speciale de procedură menite să asigure în acest caz respectarea principiului celerității jurisdicționale.

Prin urmare, din modul de reglementare inițială a acestui motiv de revizuire rezultă că încălcarea principiului priorității se raporta exclusiv la dreptul european (unional), astfel cum a fost interpretat de CJUE, existent la data pronunțării hotărârii supuse revizuirii, nu și la hotărârile interpretative ulterioare. Chiar și ulterior declarării neconstituționale a tezei a II-a a normei înscrise la art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, potrivit soluției de principiu adoptate de Secția de contencios administrativ a Înaltei Curți de Casație și Justiție, termenul curgea de la momentul la care revizuentul a luat cunoștință pe orice cale de hotărârea a cărei revizuire se solicită.

Pe de altă parte, se observă că formula redacțională a motivului de revizuire special din Legea nr. 554/2004 este total diferită de modul de redactare a motivelor de revizuire prevăzute la pct. 10 și 11 ale art. 509 din Codul de procedură civilă, unde se face vorbire în mod expres de instanța europeană de contencios a drepturilor omului - Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO), respectiv de instanța de contencios constituțional din România - Curtea Constituțională (CCR); de aceea, termenele de revizuire în aceste două cazuri de revizuire curg de la data publicării hotărârii CEDO, respectiv a deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial al României.

În lumina Cauzei Târșia, precitată, dispozițiilor art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 trebuie să li se dea o interpretare restrictivă (în sensul că încălcarea principiului priorității se raportează exclusiv la dreptul european - unional - astfel cum a fost interpretat de CJUE, existent la data pronunțării hotărârii supuse revizuirii), așa încât principiul autorității de lucru judecat să nu fie golit de conținut. Așa cum a statuat CJUE la pct. 38 al Hotărârii pronunțate în Cauza Târșia, dreptul Uniunii nu impune unui organ judiciar obligația ca, pentru a ține seama de interpretarea unei dispoziții relevante a acestui drept, adoptată de Curte ulterior pronunțării de către acest organ judiciar a deciziei care a dobândit autoritate de lucru judecat, să revină, din principiu, asupra deciziei respective.

Este adevărat că, potrivit pct. 30 al aceleiași hotărâri, se menționează că în cazul în care normele de procedură interne aplicabile prevăd posibilitatea ca instanța națională să revină, în anumite condiții, asupra unei hotărâri care are autoritate de lucru judecat, pentru a face ca situația să fie compatibilă cu dreptul național, această posibilitate trebuie să prevaleze, în conformitate cu principiile echivalenței și eficacității, dacă sunt întrunite condițiile menționate, pentru a restabili conformitatea situației în discuție în litigiul principal cu dreptul Uniunii (în acest sens s-a făcut trimitere la Hotărârea Impresa Pizzarotti, Cauza C-213/13, pct. 62). Se observă însă că tocmai aceste condiții de revenire asupra unei hotărâri înzestrate cu autoritate de lucru judecat sunt în discuție în prezentul litigiu.

Atâta vreme cât art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 nu a avut în vedere hotărârile CJUE ulterioare rămânerii definitive a deciziei a cărei revizuire se cere, singurul remediu este angajarea răspunderii statului. Într-adevăr, în măsura în care hotărârea a cărei revizuire se cere (fiind definitivă și pronunțată în recurs de o instanță națională de ultim grad, fără posibilitatea de mai fi desființată prin intermediul căilor de atac prevăzute de lege) se dovedește a fi incompatibilă cu o interpretare a dreptului Uniunii, reținută de Curtea de la Luxemburg ulterior datei la care aceasta a rămas definitivă, jurisprudența constantă a CJUE a statuat că particularii nu pot fi privați de posibilitatea de a angaja răspunderea statului pentru a obține, pe această cale (separată), o protecție juridică a drepturilor lor (a se vedea în acest sens Hotărârea Kobler, C-224/01, pct. 34, și Hotărârea Traghetti del Mediterraneo, C-173/03, pct. 31).

În ipoteza în care se va aprecia de către Înalta Curte de Casație și Justiție că cererea de revizuire este admisibilă se impune a se analiza, în lumina regulilor care se conturează în materia contenciosului administrativ, dacă condiția pozitivă ca dreptul material unional - ce a format obiectul interpretării instanței de la Luxemburg - să fi fost invocat în fazele procesuale anterioare (fond sau recurs) trebuie îndeplinită.

Într-adevăr, motivele de nulitate, atât relativă, cât și absolută, ale actului administrativ dedus judecății instanței de contencios trebuie invocate în condițiile și termenele prevăzute de Legea nr. 554/2004. Cu alte cuvinte, omisiunea invocării de către reclamant a unui motiv de nulitate, fie prin acțiunea introductivă, fie în condițiile Codului de procedură civilă, prin precizările ulterioare (evident dacă se respectă termenele statornicite de Legea nr. 554/2004), face ca respectivul viciu de nelegalitate al actului administrativ atacat să se acopere.

Or, invocarea unei hotărâri CJUE ulterioare rămânerii definitive a unei hotărâri înzestrate cu autoritate de lucru judecat, fără ca în fața primei instanțe să se fi indicat norme de drept unional pretins a fi fost încălcate prin emiterea actului administrativ [cu atât mai mult în recurs, unde nu se poate schimba cauza cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula pretenții noi, conform art. 478 alin. (3) din Codul de procedură civilă aplicabil potrivit normei de trimitere încorporate la art. 494 din același act normativ], eludează regulile speciale de formulare a acțiunilor în contencios administrativ. Cu alte cuvinte, o hotărâre CJUE nu poate fi aplicată izolat de contextul factual și legal al speței, chestiunea trebuind să fie pertinentă, adică să influențeze soluționarea litigiului.

Nimic nu îl împiedică pe reclamant să invoce încălcări ale dreptului Uniunii în condițiile Legii nr. 554/2004, chiar dacă la momentul formulării acțiunii nu exista o hotărâre CJUE care să interpreteze dreptul material unional. Instanța de contencios fie va face aplicarea directă a dreptului unional, fie, dacă are nevoie de o interpretare a normei, va sesiza CJUE, în condițiile art. 267 din TFUE. Așa fiind, se apreciază că această condiție a invocării încălcării dreptului unional trebuie să se aplice cu atât mai mult căii extraordinare de atac a revizuirii.

În ce privește cea de-a doua chestiune de drept se apreciază că stabilirea termenului de exercitare a revizuirii și data de la care curge acest termen depind de soluția dată chestiunii admisibilității cererii.

Într-adevăr, în ipoteza în care se apreciază că motivul de revizuire nu a avut în vedere hotărâri CJUE ulterioare, atunci revizuirea poate fi exercitată în termenul de drept comun de o lună, care curge de la data când partea a luat cunoștință, pe orice cale, de hotărârea supusă revizuirii.

În cealaltă ipoteză, în care se apreciază că revizuirea este admisibilă, se consideră preferabilă orientarea jurisprudențială care s-a preocupat de identificarea unui termen rezonabil, care să asigure echilibrul între principiul securității raporturilor juridice și obiectivul înlăturării încălcării principiului priorității dreptului unional.

Într-adevăr, stabilirea termenului de 3 luni de la data publicării hotărârii CJUE în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene [pe temeiul principiului echivalenței cu termenele stabilite pentru motivele prevăzute la art. 509 alin. (1) pct. 10 și 11 din Codul de procedură civilă] ar prezenta neajunsul că ar putea pune în cauză stabilitatea raporturilor juridice câtă vreme ar fi posibil ca hotărârea CJUE să survină după o perioadă mare de timp de la momentul rămânerii definitive a hotărârii. Pe de altă parte însă ar prezenta avantajul certitudinii și previzibilității sale, în comparație cu stabilirea de la caz la caz a unui termen rezonabil de exercitare a căii extraordinare de atac.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal a pronunțat următoarele decizii care tratează în mod special problema de drept supusă dezlegării: deciziile nr. 6.394 din 26 septembrie 2013, nr. 4.713 din 9 decembrie 2014, nr. 2.340 din 5 iunie 2015, nr. 3.347 din 28 octombrie 2015, nr. 3.846 din 2 decembrie 2015 și nr. 565 din 1 martie 2016, din care, în continuare, vor fi redate selectiv câteva considerente relevante.

"Teza a doua din art. 21 alin. (2) al Legii nr. 554/2004, conținând termenul pentru exercitarea revizuirii, a fost declarată neconstituțională prin Decizia Curții Constituționale nr. 1.609 din 9 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 70 din 27 ianuarie 2011. Cum legiuitorul nu a intervenit pentru a pune în acord prevederea neconstituțională cu dispozițiile Constituției în termenul de 45 de zile de la publicarea deciziei în Monitorul Oficial, prevăzut în art. 147 alin. (1) din Constituția României, iar reglementarea de drept comun a revizuirii, cuprinsă în Codul de procedură civilă, nu conține o normă unitară privind durata și momentul de la care curge termenul pentru exercitarea căii de atac, acestea fiind stabilite distinct pentru fiecare motiv de revizuire prevăzut în Cod, revine instanței judecătorești sarcina de a hotărî asupra aspectelor menționate, cu respectarea unui echilibru între principiul securității raporturilor juridice și obiectivul înlăturării încălcării principiului priorității dreptului Uniunii Europene. În speță, revizuenta a invocat încălcarea dreptului Uniunii Europene întemeindu-se pe interpretarea obligatorie dată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene printr-o hotărâre preliminară pronunțată ulterior deciziei atacate cu revizuire, iar calea de atac a fost exercitată în mai puțin de o lună de la data publicării hotărârii Curții de Justiție a Uniunii Europene în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, motiv pentru care Înalta Curte urmează să respingă excepția de tardivitate, invocată de intimată". (Decizia nr. 6.394 din 26 septembrie 2013)

"Apărarea pe care intimata a formulat-o, cu referire la hotărârile CJUE din Cauzele C-224/01 (Kobler) și C-234/04 (Kapferer) nu este în măsură să paralizeze demersul procesual al revizuentei, pentru că, în acele hotărâri, CJUE a subliniat importanța principiului autorității lucrului judecat, în sensul ca hotărârile definitive să nu mai poată fi puse în discuție după epuizarea căilor de atac disponibile, după expirarea termenelor prevăzute pentru exercitarea acestora sau pentru motive și în condiții care nu sunt prevăzute de normele de procedură internă; or în speță revizuenta a exercitat în mod legal o cale de atac de retractare prevăzută de legea română". (Decizia nr. 6.394 din 26 septembrie 2013)

"Este adevărat că, în privința termenului de exercitare a dreptului de a formula revizuire pentru motivul prevăzut de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, problema nu este clarificată la nivel legislativ, deoarece Curtea Constituțională prin Decizia nr. 1.609/2010 a declarat neconstituționale prevederile art. 21 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 privitoare la termenul de exercitare a revizuirii. Cum prevederile neconstituționale nu au fost puse în acord cu dispozițiile Constituției, în termen de 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, efectele juridice ale acestora au încetat în virtutea dispozițiilor art. 141 alin. (1) din Constituție. În aceste condiții, în jurisprudența Înaltei Curți s-a decis că revizuirea poate fi exercitată în termenul de drept comun de o lună, care curge de la data când partea a luat cunoștință, pe orice cale, de hotărârea supusă revizuirii". (soluție de principiu adoptată de judecătorii Secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, la data de 7 februarie 2011) (Decizia nr. 565 din 1 martie 2016)

La solicitarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, curțile de apel au comunicat jurisprudență și puncte de vedere referitoare la problemele de drept în discuție, din analiza cărora se desprind următoarele orientări și opinii pertinente:

Prin Decizia Curții Constituționale nr. 1.609 din 9 decembrie 2010, prevederile art. 21 alin. (2) teza a doua din Legea nr. 554/2004 au fost declarate neconstituționale.

Conform considerentelor Curții Constituționale, teza a doua a alin. (2) al art. 21 din Legea nr. 554/2004, care reglementa termenul de declarare a revizuirii, a avut o redactare defectuoasă, generatoare de confuzii și incertitudini, care puteau constitui veritabile obstacole în calea exercitării efective a dreptului de acces liber la justiție. Curtea a sancționat, prin decizia de neconstituționalitate, lipsa de rigoare juridică în reglementarea acestui termen.

Prin Decizia Curții Constituționale nr. 1.039 din 5 decembrie 2012, dispozițiile Legii nr. 299/2011, care au abrogat alin. (2) al art. 21 din Legea nr. 554/2004, au fost declarate neconstituționale; au fost declarate neconstituționale, de asemenea, prevederile art. 21 alin. (2) teza întâi din Legea nr. 554/2004, în măsura în care acestea se interpretează în sensul că nu pot face obiectul revizuirii hotărârile definitive și irevocabile pronunțate de instanțele de recurs, cu încălcarea principiului priorității dreptului Uniunii Europene, atunci când nu evocă fondul cauzei.

În motivarea Deciziei nr. 1.039 din 5 decembrie 2012, Curtea Constituțională a reținut următoarele: "Aplicând cele reținute de Curtea Constituțională, rezultă că dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 vor continua să producă efecte juridice după publicarea prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, cu excepția prevederilor cuprinse în teza a doua a textului, declarate ca neconstituționale prin Decizia nr. 1.609 din 9 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 70 din 27 ianuarie 2011. Efectele juridice ale acestor din urmă norme au încetat în virtutea dispozițiilor art. 147 alin. (1) din Constituție. Cât privește dispozițiile art. 21 alin. (2) teza întâi și a treia, acestea urmează a continua să producă efecte juridice. Este adevărat că în perioada cuprinsă între intrarea în vigoare a legii de abrogare - Legea nr. 299/2011 - respectiv 25 decembrie 2011 și publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a prezentei decizii de constatare a neconstituționalității normei abrogatoare, dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 erau abrogate și nu au produs efecte juridice, însă, după publicarea deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial al României, Partea I, acestea reintră în fondul activ al legislației."

În jurisprudența instanțelor europene au fost identificate următoarele hotărâri relevante pentru soluționarea problemelor de drept a căror dezlegare se solicită: hotărârile CJUE pronunțate în cauzele C-69/14 Dragoș Constantin Târșia împotriva statului român și Serviciului Public Comunitar Regim Permise de Conducere și Înmatriculare a Autovehiculelor și C-2/06 Willy Kempter KG v Hauptzollamt Hamburg-Jonas.

De asemenea pot prezenta relevanță și hotărârile pronunțate de CJUE în cauzele C-213/13 Impresa Pizzarotti & C. SpA v Comune di Bari and Others și C-224/01 Gerhard Kobler v Republik Osterreich, precum și alte hotărâri ale instanțelor europene care vor fi menționate în continuare, în cuprinsul prezentei decizii, la locul potrivit.

Astfel, în Cauza Kempter, CJUE a statuat că "În cadrul unei proceduri în fața unui organ administrativ care are ca obiect reexaminarea unei decizii administrative rămase definitivă în temeiul unei hotărâri pronunțate de către o instanță de ultim grad, această hotărâre fiind întemeiată pe o interpretare eronată a dreptului european, având în vedere jurisprudența Curții ulterioară acestei hotărâri, dreptul european nu impune condiția să fi fost invocat de către reclamantul din acțiunea principală în cadrul unei căi de atac din dreptul intern pe care a formulat-o împotriva acestei decizii" și "Dreptul comunitar nu impune nicio limită de timp pentru introducerea unei cereri având ca obiect reexaminarea unei decizii administrative rămase definitivă. Cu toate acestea, statele membre au libertatea să stabilească termene rezonabile de introducere a acțiunilor, în conformitate cu principiile comunitare ale efectivității și echivalenței".

De asemenea, în Cauza Târșia, CJUE a declarat că "Dreptul Uniunii, în special principiile echivalenței și efectivității, trebuie interpretat în sensul că nu se opune, în împrejurări precum cele din litigiul principal, ca o instanță națională să nu aibă posibilitatea de a revizui o hotărâre judecătorească definitivă pronunțată în cadrul unei acțiuni de natură civilă, în cazul în care această hotărâre se dovedește a fi incompatibilă cu o interpretare a dreptului Uniunii reținută de Curtea de Justiție a Uniunii Europene ulterior datei la care hotărârea menționată a rămas definitivă, chiar dacă o astfel de posibilitate există în ceea ce privește hotărârile judecătorești definitive incompatibile cu dreptul Uniunii pronunțate în cadrul unor acțiuni de natură administrativă".

Prin Adresa nr. 479/C/2039/III-5/2016 din 24 iunie 2016, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil nu s-a verificat și nu se verifică, în prezent, practica judiciară, în vederea promovării unui recurs în interesul legii cu privire la problema de drept ce formează obiectul sesizării.

Revizuirea este o cale de atac extraordinară prin intermediul căreia hotărârea atacată este criticată pe baza unor împrejurări noi, necunoscute de instanță la data pronunțării hotărârii.

În speță, judecătorul trebuie să își întemeieze hotărârea pe normele (naționale și unionale) în vigoare la data deliberării și pronunțării soluției, lucru pe care l-a făcut, cu respectarea principiului priorității dreptului european, care la acel moment nu a fost încălcat, decizia CJUE, la care se face referire, neexistând la data respectivă. De altfel, la momentul soluționării cauzei nici nu se punea problema priorității dreptului european, între acesta și normele dreptului național neexistând elemente contradictorii care să fi generat un conflict de legi.

Susținerea celuilalt punct de vedere, respectiv admisibilitatea revizuirii în baza unor decizii ale CJUE ulterioare hotărârii a cărei revizuire se cere, ar determina o serie de dificultăți de interpretare și de exercitare a revizuirii pe acest motiv, atât pentru judecător, cât și pentru justițiabil, dificultăți generate și de neclaritatea și imprecizia legii în această materie, în special cu referire la durata și momentul de la care curge termenul pentru exercitarea acestei căi de atac. Practic, principala dificultate ar fi legată de stabilirea perioadei de timp considerată a fi rezonabilă pentru a "aștepta" o hotărâre ulterioară a CJUE, care să reprezinte norma de drept aflată în neconcordanță cu legea națională, pentru ca, astfel, să fie încălcat principiul priorității dreptului unional, care să dea conținut motivului de revizuire aflat în discuție.

În al doilea rând, referitor tot la prima chestiune, se pune problema invocării dispozițiilor de drept unional în litigiul de bază, ca o condiție a admisibilității revizuirii pe motivul prevăzut de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, avându-se, evident, în vedere deciziile CJUE existente la data pronunțării hotărârii a cărei revizuire se cere.

În această privință se consideră că nu se impune, ca o condiție de admisibilitate, obligația invocării dispozițiilor de drept unional în litigiul de bază. Deciziile CJUE au caracter obligatoriu pentru toate instanțele statelor membre. De asemenea incumbă fiecărui judecător obligația să cunoască legislația internă și europeană, să respecte principiul aplicării prioritare a dreptului unional și să îndepărteze dreptul național incompatibil. Nu este vorba aici de o excepție procesuală pe care partea să fi trebuit să o invoce în litigiul de bază; este vorba de legislație, de jurisprudența CJUE, de norme pe care judecătorul trebuie să le cunoască. Nu neapărat și justițiabilul.

Cât privește termenul în care se poate formula cererea de revizuire, acesta nu poate fi decât termenul de drept comun de o lună, prevăzut de art. 511 din Codul de procedură civilă, care are ca moment de la care începe să curgă data comunicării hotărârii a cărei revizuire se cere.

Orice alt termen (special) nu poate fi acceptat fiindcă nu este expres prevăzut de lege, derogatoriu de la termenul de drept comun. Este normal și suficient ca partea interesată să aibă la dispoziție un termen de o lună (de la comunicarea hotărârii) pentru a formula o cerere de revizuire prin care să invoce încălcarea principiului priorității dreptului unional, semnalând existența unei norme europene (primare sau derivate) care reglementează diferit de dreptul național respectiva sferă de relații sociale, pe care instanța nu a luat-o în considerare când a soluționat raportul juridic litigios.

Pentru ipoteza subsidiară în care, contrar celor arătate, s-ar reține că motivul de revizuire este admisibil în baza unor decizii ale CJUE ulterioare hotărârii a cărei revizuire se cere, se apreciază că termenul de exercitare a căii de atac ar trebui să fie de 3 luni, care începe să curgă de la data publicării hotărârii CJUE în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. În această ipoteză există similitudini între acest motiv de revizuire și motivele prevăzute în art. 509 alin. (1) pct. 10 și 11 din Codul de procedură civilă, astfel că și termenul de exercitare trebuie să fie similar.

Caracterul de "ordine publică" al normei de drept european fie a fost deja stabilit pe cale pretoriană de către CJUE în beneficiul unora dintre dispozițiile dreptului Uniunii (de exemplu, art. 101, 102 din TFUE, diverse dispoziții ale directivelor în materia protecției consumatorilor etc.), fie poate fi apreciat de judecătorul național, prin aplicarea principiului echivalenței în favoarea respectivelor dispoziții de drept al Uniunii, în măsura în care dispoziții legale naționale corelative sunt, în sistemul național de drept, de ordine publică.

În fapt, în afara drepturilor fundamentale, care, potrivit jurisprudenței CJUE, sunt de ordine publică, Curtea nu a stabilit criteriile potrivit cărora o dispoziție de drept al Uniunii poate fi considerată "fundamentală" sau "esențială" în sensul jurisprudenței sale, dar a impus judecătorilor naționali să aprecieze ca atare norme ale dreptului Uniunii Europene echivalente cu norme care, în sistemele naționale de drept și potrivit standardelor proprii ale acestora, sunt de ordine publică.

Ca regulă generală, dreptul Uniunii Europene nu impune judecătorilor statelor membre obligația de a invoca din oficiu dreptul Uniunii, în pofida faptului că aceștia, în domeniile de competență cedate, sunt judecătorii comuni de drept european. A contrario, în cazul în care dreptul Uniunii Europene în discuție are un caracter de ordine publică sau atunci când, potrivit regulilor de drept național incidente, judecătorul național este obligat să invoce din oficiu unele dispoziții de drept intern, dreptul Uniunii Europene echivalent acestor dispoziții trebuie, de asemenea, invocat și aplicat de instanțele naționale, din oficiu.

În particular, în ceea ce privește situația cauzei Curții de Apel Cluj, care a determinat sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept amintită, fără a intra în detalii, se poate argumenta în sensul că dispozițiile de drept al Uniunii care nu au fost avute în vedere în soluționarea cauzei de către instanțele naționale și asupra cărora CJUE s-a pronunțat ulterior sunt de ordine publică. În fapt, în acțiunea de contencios administrativ și fiscal, nu au fost invocate nici de către partea interesată, nici de către instanță, din oficiu, dispozițiile de drept material al Uniunii Europene referitoare la protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal. Or, potrivit unei jurisprudențe constante a CJUE, datând din 1969, drepturile fundamentale au valoarea juridică a unor principii generale pentru ordinea de drept a Uniunii Europene, dreptul la protecția datelor fiind, în sine, prevăzut în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. În măsura în care aceasta din urmă este obligatorie pentru statele membre, principiul echivalenței ar fi impus ca instanțele administrative să fi verificat dacă actele administrative controlate nu aduc atingere acestui drept, chiar în absența invocării lui exprese de către partea interesată.

În ceea ce privește termenul în care se poate formula cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, în ipoteza în care o astfel de cerere ar fi admisibilă, arată că principiul autonomiei procedurale și limitele sale, echivalența și eficiența, sunt, de asemenea, incidente în privința termenului în care se poate formula cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Or, în acest sens, în observațiile sale formulate în cadrul procedurii ocazionate de Cazul Târșia, Comisia Europeană a arătat că "revine instanței naționale să verifice dacă cererea de revizuire a fost introdusă într-un termen echivalent cu termenul prevăzut în cazul declarării neconstituționalității unei prevederi naționale, mai precis de 3 luni, calculat de la data publicării hotărârii Curții" (paragraful 19), termen despre care Comisia apreciază expressis verbis că prezintă o "echivalență suficientă pentru a asigura exercitarea drepturilor conferite de dreptul Uniunii".

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (7) din Codul de procedură civilă, se apreciază, în principal, că, față de dispozițiile art. 519 din același cod, nu sunt întrunite cumulativ condițiile pentru declanșarea mecanismului privind pronunțarea unei hotărâri prealabile, nefiind îndeplinită condiția noutății; se arată că la nivelul instanțelor judecătorești din țară și la nivelul instanței supreme s-au pronunțat soluții contradictorii, de o bună perioadă de timp, astfel că scopul preîntâmpinării practicii neunitare nu mai poate fi atins, chestiunile de drept care au suscitat-o creând deja divergență în jurisprudență.

Cu privire la fondul chestiunilor de drept supuse analizei, prin raport se propune, în subsidiar, soluția admiterii sesizării, cu două variante de dispozitiv:

Examinând sesizarea, raportul întocmit de judecătorul- raportor și chestiunile de drept a căror dezlegare se solicită, constată următoarele:

Chestiunea preliminară a admisibilității sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție se verifică în raport cu cerințele prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, care, în cazul de față, se apreciază a fi îndeplinite, după cum se va arăta în continuare:

Chestiunea de drept este una reală, vizând o normă de drept susceptibilă de mai multe interpretări și de a cărei lămurire depinde soluționarea cauzei pendinte, fiind ridicată în cursul judecății în fața unei curți de apel, care soluționează cauza în ultimă instanță.

De asemenea, și condiția noutății problemei de drept ce constituie obiectul sesizării se apreciază a fi îndeplinită, întrucât aceasta nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare și nu a fost, deja, lămurită de Înalta Curte de Casație și Justiție printr-o hotărâre pronunțată într-un recurs în interesul legii sau într-o altă cerere de hotărâre preliminară.

Prin intermediul primei întrebări, instan