ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 17/2017

Curtea de Apel Pitești - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin Încheierea din 21 septembrie 2016, pronunțată în Dosarul nr. 4.190/109/2015, a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, prin care să dea o rezolvare de principiu cu privire la chestiunea de drept sus-menționată.

La data de 23 septembrie 2015, reclamanta-societate comercială a chemat în judecată pe pârâtul O.N.J.N., solicitând anularea Deciziei din 30 iulie 2015, emisă de autoritatea pârâtă, și, pe cale de consecință, desființarea în parte a Deciziei din 24 iunie 2015, emisă de aceeași autoritate, și exonerarea de la plata sumei de 64.680 lei, reprezentând taxă de viciu pentru perioada februarie 2015 - iunie 2015.

S-a arătat de către reclamantă că stabilirea taxei de viciu pentru perioada menționată în actele contestate este nelegală, întrucât încalcă dispozițiile art. I pct. 47 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 92/2014 pentru reglementarea unor măsuri fiscal-bugetare și modificarea unor acte normative, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 124/2015 (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 92/2014), dispozițiile art. II din același act normativ și principiul neretroactivității legii civile, instituit de art. 6 alin. (1) din Codul civil.

A susținut reclamanta că aplicabilitatea acestei taxe pe perioada 15.02.2015-12.06.2015 i-ar crea un prejudiciu ce ar echivala cu anularea dreptului obținut prin licențiere și prin emiterea autorizației de exploatare, arătând că taxa de licență pentru anul 2015 era deja plătită la data de 15.02.2015, când intrase în vigoare Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 92/2014.

Reclamanta a arătat că nelegalitatea Deciziei din 24 iunie 2015 rezultă și din aceea că, raportat la dispozițiile art. II alin. (4) din Legea nr. 124/2015, la momentul intrării în vigoare a legii (12.06.2015), taxa pentru autorizația de exploatare aferentă trimestrului II, aprilie-mai 2015, era plătită din martie 2015, iar taxa pentru autorizația de exploatare aferentă perioadei 1.01.2015-31.03.2015 fusese achitată din decembrie 2014; s-a susținut că decizia este nelegală și prin prisma faptului că este nemotivată, iar, potrivit art. 1 alin. (2) din anexa nr. 2 la Hotărârea Guvernului nr. 298/2013 privind organizarea și funcționarea Oficiului Național pentru Jocuri de Noroc, cu modificările și completările ulterioare, Comitetul de supraveghere nu are în atribuții emiterea deciziilor privind taxa de viciu.

Prin Sentința nr. 136 din 19 februarie 2016, Tribunalul Argeș a respins acțiunea formulată de reclamantă împotriva actelor administrativ-fiscale contestate, prin care au fost stabilite în sarcina acesteia obligații fiscale în sumă de 64.680 lei, reprezentând taxă de viciu pentru jocurile de noroc de tip slot-machine.

Prima instanță a reținut că, potrivit art. I pct. 47 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 92/2014, în vigoare începând cu data de 13.02.2015 și până la data de 12.06.2015, taxa de viciu pentru jocurile de noroc de tip slot-machine se achită de operator odată cu taxa de licență, iar conform art. II alin. (4) din Legea nr. 124/2015, de la data intrării în vigoare a respectivei legi, operatorii jocurilor de tip slot-machine au obligația de a achita taxa de viciu în tranșe trimestriale odată cu plata autorizației.

Instanța de fond a apreciat că din interpretarea dispozițiilor legale menționate rezultă obligativitatea plății taxei de viciu de către organizatorii de jocuri de noroc, singura diferență fiind perioada de achitare, însă această obligație există în ambele variante normative.

Potrivit pct. 3 din anexa la Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 77/2009, taxa de viciu este datorată de toți organizatorii de jocuri de noroc care au fost licențiați sau urmau să vină la licențiere, pentru perioada cuprinsă între 13.02.2015-12.06.2015. Pentru perioada de după 12.06.2015, taxa de viciu se datorează pentru organizatorii de jocuri de noroc licențiați, odată cu plata taxelor de autorizare.

În cauză a reținut prima instanță, deciziile contestate cuprind numai perioada de când a intrat în vigoare Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 92/2014, respectiv data de 13.02.2015, astfel încât nu se poate reține că taxa ar fi fost calculată retroactiv, întrucât singura modificare o reprezintă modalitatea de achitare a taxei de viciu, odată cu plata licenței sau odată cu plata taxelor de autorizare, în ambele cazuri obligația existând, astfel încât nu se poate reține încălcarea principiului neretroactivității legii.

Scadența obligației de plată a acestei taxe coincidea cu cea a taxei de licență, respectiv cu 10 zile înainte de sfârșitul anului anterior, potrivit art. 14 alin. (2) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 77/2009 privind organizarea și exploatarea jocurilor de noroc, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 246/2010, cu modificările și completările ulterioare (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 77/2009).

Potrivit dispozițiilor finale ale Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 92/2014, aceasta a intrat în vigoare la data de 13.02.2015, astfel încât scadența obligației de plată a taxei pentru anul 2015 era deja depășită.

În Legea nr. 124/2015, la art. II alin. (4), s-a prevăzut o altă modalitate de plată a taxei de viciu, respectiv odată cu plata autorizației, potrivit scadențelor reglementate de art. 14 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 77/2009; plata taxei aferente pentru anul 2015 urma să se facă în rate trimestriale, iar prima rată urma să fie plătită la data de 25.03.2015, moment care era depășit la intrarea în vigoare a noului act normativ, proxima scadență urmând a fi la data de 25.06.2015.

Cum, prin deciziile atacate, pârâtul a avut în vedere această ultimă scadență, nu se poate reține nelegalitatea și netemeinicia actelor, existența taxei de viciu începând cu data de 13.02.2015 neputând fi pusă la îndoială.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a declarat recurs reclamanta, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din Codul de procedură civilă și susținând, în esență, că au fost încălcate dispozițiile art. I pct. 47 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 92/2014, în forma în vigoare în perioada 15.02.2014-12.06.2015, dispozițiile art. II din același act normativ și principiul neretroactivității legii civile, instituit de art. 6 alin. (1) din Codul civil.

Intimatul a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea hotărârii primei instanțe, susținând, în esență, că taxa de viciu face parte din categoria taxelor speciale, fiind prevăzută la art. I pct. 47 în reglementarea cuprinsă în Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 92/2014 (în vigoare începând cu data de 13.02.2015 și până la data de 12.06.2015) și la art. II alin. (4) în reglementarea cuprinsă în Legea nr. 124/2015; a susținut că din interpretarea acestor dispoziții legale rezultă obligativitatea plății taxei de viciu de către organizatorii de jocuri de noroc în ambele variante ale legii, singura diferență fiind perioada de achitare: odată cu plata taxei de licență (potrivit Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 92/2014), respectiv odată cu plata taxelor de autorizare (potrivit Legii nr. 124/2015).

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 77/2009:

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 92/2014:

La anexă, punctul 4 se modifică și va avea următorul cuprins:

Legea nr. 124/2015:

Părțile nu au formulat un punct de vedere cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării.

Instanța de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, reținând următoarele: este învestită cu soluționarea cauzei în ultimă instanță; soluționarea cauzei depinde de lămurirea modului de interpretare a dispozițiilor legale ce constituie obiectul sesizării; chestiunea de drept este nouă și asupra ei Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat printr-o altă hotărâre; problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare și nici al unei alte sesizări, în condițiile art. 519 din Codul de procedură civilă.

Instanța de trimitere, Curtea de Apel Pitești, nu a formulat un punct de vedere cu privire la problema de drept supusă dezlegării, rezumându-se la citarea prevederilor legale supuse interpretării și la aprecierea că "în absența unui text de lege insuficient de clar exprimat și având în vedere amploarea activităților de acest gen, generatoare de taxe și impozite la bugetul de stat, a devenit necesară o interpretare uniformă a normelor juridice menționate pentru a se evita apariția practicii judiciare neunitare prin pronunțarea unor soluții diametral opuse în cauze întemeiate pe aceleași premise esențiale"; instanța de trimitere precizează, de asemenea, că în jurisprudența sa "nu a fost identificată altă cauză, care să reclame interpretarea acelorași norme de drept".

În jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție nu au fost identificate decizii relevante pentru soluționarea problemei de drept supuse dezlegării.

La solicitarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, majoritatea curților de apel au comunicat hotărâri judecătorești și puncte de vedere referitoare la problema de drept supusă discuției, din examinarea cărora se desprinde concluzia că jurisprudența în această materie este cvasiunitară.

În acest sens s-au pronunțat următoarele instanțe: Curtea de Apel Bacău - Secția a II-a civilă de contencios administrativ și fiscal (deciziile nr. 1.279 din 13.10.2016, nr. 1.331 din 20.10.2016 și nr. 963 din 21.06.2016); Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal (Decizia nr. 4.365 din 28.09.2016 și sentințele nr. 1.792 din 27.05.2016 și nr. 1.631 din 17.05.2016); Curtea de Apel Craiova - Secția contencios administrativ și fiscal (deciziile nr. 3.535 din 8.12.2016, nr. 3.228 din 14.11.2016 și nr. 2.643 din 19.09.2016); Curtea de Apel Galați - Secția pentru cauze de contencios administrativ și fiscal (Decizia nr. 1.244 din 24.10.2016); Curtea de Apel Oradea - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal (Decizia nr. 1.668 din 9.09.2016); Curtea de Apel Suceava - Secția de contencios administrativ și fiscal (Decizia nr. 1.367 din 19.10.2016); Tribunalul Constanța - Secția contencios administrativ și fiscal (sentințele nr. 318 din 4.03.2016 și nr. 450 din 7.04.2016); Tribunalul Maramureș - Secția a II-a civilă de contencios administrativ și fiscal (Sentința nr. 621 din 15.03.2016) și Tribunalul Vaslui - Secția civilă (Sentința nr. 427/C4 din 3.12.2015).

S-a reținut, în sprijinul acestei orientări, că reglementarea cuprinsă în Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 92/2014, astfel cum a fost aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 124/2015, instituie obligativitatea plății unei taxe de viciu pentru jocurile de noroc de tip slot-machine, de 400 euro/post autorizat pe an, începând cu data de 13.02.2015, cât timp operatorul jocului nu și-a manifestat opțiunea de încetare a activității comerciale în condițiile art. 27 din același act normativ, în cazul în care nu era de acord cu noile condiții de autorizare și licențiere; nu este vorba de o aplicare în mod retroactiv a unei legi noi, deoarece nu se pretinde noua taxă anterior intrării în vigoare a legii, ci numai începând cu data de 13.02.2015, pentru viitor, fiind vorba, în fapt, de o aplicare a legii noi la situațiile în curs.

Legea nouă este de imediată aplicare, regulă de drept tradusă prin aceea că legea nouă se va aplica, de îndată, tuturor situațiilor ivite după acest moment, excluzând aplicarea legii vechi. Dar legea nouă nu se va aplica numai situațiilor viitoare, care se vor naște ulterior adoptării, ci și situațiilor care au început anterior și ale căror efecte nu s-au finalizat, fiind în curs - fapte în curs de a-și produce efectele (facta pendentia). În ceea ce privește momentul de la care noua reglementare începe să își producă efectele sub aspectul noului cuantum al taxei datorate, acesta este data de 13.02.2015, modificarea adusă de legea de aprobare, în vigoare de la data de 12.06.2015, vizând modalitatea achitării taxei de viciu, respectiv în tranșe trimestriale.

S-a argumentat că prin art. II alin. (4) din Legea nr. 124/2015, în vigoare începând cu data de 12.06.2015, s-a intervenit legislativ asupra scadenței obligației de plată a taxei de viciu, menționându-se că aceasta este datorată "în tranșe trimestriale, odată cu plata autorizației", termene de plată care se aplică de la data intrării în vigoare a legii. Prin urmare, pentru perioada 13.02.2015-12.06.2015, scadența taxei de viciu a fost fixată în raport cu scadența taxei de licență, iar după data de 12.06.2015, scadența a fost modificată prin raportare la scadența obligației de plată a autorizației. În condițiile în care operatorii nu aveau obligația să achite taxa de licență în perioada 13.02.2015-12.06.2015, aceștia nu aveau obligația să achite nici taxa de viciu, conform prevederilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 92/2014.

Prin urmare, reține Curtea de Apel Brașov - Secția contencios administrativ și fiscal, operatorul economic datorează taxa majorată de licență, astfel cum este prevăzută de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 92/2014, numai în ipoteza în care scadența obligației de plată este în intervalul cuprins între data intrării în vigoare a legii și data expirării licențelor. Pentru identitate de rațiune se impune ca și taxa de viciu să fie datorată în aceleași condiții; or, reclamanta deținea taxa de licență pentru organizarea jocurilor de noroc emisă la data de 1.10.2014 și valabilă până Ia data de 30.09.2015, fără ca în intervalul cuprins între data intrării în vigoare a actului normativ nou și data expirării licenței să datoreze taxele noi, impuse de acest act normativ, respectiv taxa de licență majorată și taxa de viciu.

În jurisprudența Curții Constituționale și a instanțelor europene nu au fost identificate decizii relevate în privința chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării.

Prin Adresa nr. 2.386/C/4433/III-5/2016 din 22 decembrie 2016, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil nu s-a verificat și nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii cu privire la problema de drept ce formează obiectul sesizării.

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (7) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite, cumulativ, condițiile prevăzute de art. 519 din același cod, pentru declanșarea mecanismului privind pronunțarea unei hotărâri prealabile; s-a apreciat de către judecătorul-raportor că nu este îndeplinită condiția noutății chestiunii de drept supuse dezlegării.

Examinând sesizarea, raportul întocmit de judecătorul-raportor și chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită, constată următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, "Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată".

Legiuitorul a instituit așadar, pentru declanșarea acestei proceduri, o serie de condiții de admisibilitate care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, condiții care, în doctrină, au fost identificate după cum urmează:

Primele trei condiții de admisibilitate sunt îndeplinite, întrucât instanța de trimitere este o curte de apel, legal învestită cu soluționarea unui recurs împotriva unei sentințe date în judecata unei cereri în materia contenciosului administrativ, cauza aflându-se în ultimă instanță; de asemenea, de lămurirea chestiunii de drept a cărei dezlegare se cere depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată.

În ceea ce privește ultima dintre condiții se apreciază că aceasta prezintă două aspecte distincte, cel al "noutății" chestiunii de drept, pe de o parte, și cel potrivit căruia Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat asupra respectivei chestiuni de drept, iar aceasta să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii, pe de altă parte, concluzie care se desprinde din interpretarea gramaticală a textului de lege citat.

Dacă această din urmă ipoteză este îndeplinită, în ceea ce privește cerința "noutății" chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării, se impune următoarea analiză.

Astfel, așa cum Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat în jurisprudența sa anterioară (Decizia nr. 1 din 17 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 9 aprilie 2014; Decizia nr. 3 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16 iunie 2014; Decizia nr. 4 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16 iunie 2014; Decizia nr. 6 din 23 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 691 din 22 septembrie 2014), în lipsa unei definiții a "noutății" chestiunii de drept și a unor criterii de determinare a acesteia, care să fie prevăzute în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, rămâne atributul acestei instanțe, sesizată cu pronunțarea unei hotărâri prealabile, să hotărască dacă problema de drept a cărei dezlegare se solicită este nouă.

Noutatea unei chestiuni de drept poate fi generată nu numai de o reglementare nou-intrată în vigoare, ci și de una mai veche, cu condiția, însă, ca instanța să fie chemată să se pronunțe asupra respectivei probleme de drept pentru prima dată.

Prin urmare, caracterul de noutate se pierde, pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanțelor, în urma unei interpretări adecvate, concretizată într-o practică judiciară consacrată, iar opiniile jurisprudențiale izolate sau cele pur subiective nu pot constitui temei declanșator al mecanismului pronunțării unei hotărâri prealabile.

Aceasta deoarece condiția noutății trebuie privită, în contextul legiferării sale, ca unul dintre elementele de diferențiere între cele două mecanisme de unificare a practicii: dacă recursul în interesul legii are menirea de a înlătura o practică neunitară deja intervenită în rândul instanțelor judecătorești (control a posteriori), hotărârea preliminară are ca scop preîntâmpinarea apariției unei astfel de practici (control a priori).

Or, așa cum rezultă din studierea jurisprudenței puse la dispoziție de curțile de apel, prezentată în sinteză mai sus, majoritatea instanțelor au pronunțat în această materie hotărâri definitive. Potrivit orientării majorității covârșitoare a instanțelor de judecată și conform acelorași raționamente juridice s-a considerat că dispozițiile legale supuse interpretării prevăd, în ambele variante, obligativitatea plății taxei de viciu de către organizatorii de jocuri de noroc, singura diferență între cele două reglementări fiind perioada de achitare - odată cu plata taxei de licență, potrivit Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 92/2014, respectiv odată cu plata taxelor de autorizare, potrivit Legii nr. 124/2015.

Prin urmare, chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită și-a clarificat înțelesul în practica instanțelor, acestea stabilind, în mod cvasiunanim și pentru aceleași considerente (excepție făcând Curtea de Apel Brașov), aceeași interpretare.

Existența unei bogate jurisprudențe a instanțelor și orientarea majoritară, cvasiunanimă, a acestora spre o anumită interpretare a normelor de drept supuse analizei fac ca, pe de o parte, chestiunea de drept supusă dezbaterii să își piardă caracterul de noutate în sensul art. 519 din Codul de procedură civilă și, pe de altă parte, ca problema de drept să nu mai prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme prin pronunțarea unei hotărâri prealabile. Prin utilizarea mecanismului de interpretare a legilor se poate realiza cu ușurință, așa cum de altfel au procedat majoritatea instanțelor naționale, interpretarea normelor de drept ce fac obiectul sesizării analizate, astfel încât scopul procedurii pronunțării unei hotărâri prealabile - acela de a da dezlegări asupra unor probleme veritabile și dificile de drept - nu este atins în prezenta cauză.

Pentru aceste considerente, constatându-se că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, în temeiul art. 521 alin. (1) din același act normativ,