ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 56/2017

Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin Încheierea din 8 februarie 2017, pronunțată în Dosarul nr. 20.249/3/2015, a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile prin care să se dea o rezolvare de principiu cu privire la următoarea chestiune de drept:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a II-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta Agenția Națională a Funcționarilor Publici (A.N.F.P.), în contradictoriu cu pârâții Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură (A.P.I.A.) și numitul A., a solicitat:

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, urmare a Adresei nr. 37.492/2014 a pârâtei A.P.I.A., astfel cum a fost completată prin Adresa nr. 44.399/19.12.2014, înregistrată la A.N.F.P. cu nr. 55.727/22.12.2014, a luat cunoștință că prin Sentința nr. 504 din 25.01.2012, pronunțată de Curtea de Apel București în Dosarul nr. 11.935/2/2010, definitivă și irevocabilă prin Decizia nr. 4.764 din 29.03.2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost constatată calitatea pârâtului A. de colaborator al Securității.

Potrivit art. 54 lit. j) din Legea nr. 188/1999, poate ocupa o funcție publică persoana care nu a desfășurat activitate de poliție politică, astfel cum este definită de lege. Norma juridică menționată a fost introdusă prin pct. 37 din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 161/2003).

Potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 187/1999, în vigoare la data introducerii normei juridice sus-menționate, "Prin poliție politică se înțelege toate acele structuri ale securității, create pentru instaurarea și menținerea puterii totalitar-comuniste, precum și pentru suprimarea sau îngrădirea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului", iar următoarele alineate ale aceluiași articol cuprind o enumerare a persoanelor implicate în activitatea de poliție politică, printre acestea fiind expres prevăzută și cea de "colaborator al Securității".

Ulterior, Legea nr. 187/1999 a fost abrogată prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 24/2008. În preambulul acestui din urmă act normativ, astfel cum a fost aprobat cu modificări și completări prin Legea nr. 293/2008, se precizează că: "În perioada de dictatură comunistă, cuprinsă între 6 martie 1945-22 decembrie 1989, puterea comunistă a exercitat, în special prin organele securității statului, parte a poliției politice, o permanentă teroare împotriva cetățenilor țării, drepturilor și libertăților lor fundamentale", iar conform art. 2 lit. b) din același act normativ, din organele Securității statului, parte a poliției politice, fac parte și persoanele care au fost declarate colaboratori ai Securității de către instanțele de judecată.

Drept urmare, a susținut reclamanta, în condițiile în care pârâtul A. a fost declarat colaborator al Securității, nu îndeplinește condiția prevăzută de art. 54 lit. j) din Legea nr. 188/1999 pentru ocuparea unei funcții publice.

Pârâta A.P.I.A., prin întâmpinare, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca nefondată, arătând că, la solicitarea sa, prin Adresa nr. 46.815 din 9.12.2014, reclamanta A.N.F.P. a comunicat că, în raport cu sentința judecătorească de constatare a calității de colaborator al Securității a pârâtului A., nu există temei legal expres în cuprinsul Legii nr. 188/1999 pentru încetarea raportului de serviciu al acestuia pentru nerespectarea condiției prevăzute la art. 54 lit. j) din același act normativ, ci se impune constatarea pe cale judecătorească a nulității actului administrativ de numire a pârâtului A. în funcția publică, titularul dreptului la acțiune fiind chiar A.N.F.P.

Prin întâmpinarea formulată, pârâtul A. a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, arătând că prin hotărârile judecătorești invocate de reclamantă s-a constatat calitatea sa de colaborator al Securității și nicidecum că ar fi desfășurat activitate de poliție politică, ceea ce este cu totul diferit, cele două concepte fiind diametral opuse, având în vedere că a fi "colaborator al Securității" nu presupune a fi desfășurat și activitate de poliție politică.

Prin Sentința nr. 7.688 din 6.11.2015, prima instanță a respins acțiunea ca neîntemeiată, reținând, în esență, că, spre deosebire de Legea nr. 187/1999 pe care a înlocuit-o, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 24/2008 nu mai conține o definiție legală a noțiunii de "poliție politică", iar înțelesul legal atribuit sintagmei "colaborator al Securității" este și el diferit în raport cu vechea reglementare.

Împotriva hotărârii pronunțate de prima instanță a declarat recurs reclamanta, susținând că instanța de fond a aplicat greșit legea, respectiv Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 24/2008 și art. 54 lit. j) din Legea nr. 188/1999, ignorând hotărârile judecătorești prin care s-a reținut calitatea de colaborator al Securității a intimatului-pârât A. și, implicit, faptul că acesta a desfășurat activități de poliție politică, astfel cum rezultă din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 24/2008.

Legea nr. 188/1999:

Legea nr. 187/1999*:

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 24/2008:

Părțile nu au formulat un punct de vedere propriu-zis cu privire la dezlegarea chestiunii de drept, altul decât cel care rezultă din motivele și apărările formulate în cadrul litigiului de fond, care au fost expuse mai sus.

Instanța de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, reținând următoarele: soluționarea pe fond a cauzei depinde de lămurirea modului de interpretare/aplicare a dispozițiilor legale menționate, problema de drept este nouă, deoarece, prin consultarea jurisprudenței, s-a constatat că asupra acestei probleme Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat printr-o altă hotărâre și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Instanța de trimitere nu și-a exprimat punctul de vedere privind modul de dezlegare a chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării, conform art. 520 alin. (1) teza finală din Codul de procedură civilă, rezumându-se la opinia potrivit căreia "noțiunea de «colaborator al Securității» (colaborator al poliției politice comuniste), astfel cum este definită de art. 5 alin. (3) raportat la art. 5 alin. (1) din Legea nr. 187/1999, respectiv de art. 2 lit. b) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 24/2008, ar putea fi inclusă în noțiunea de «poliție politică» prevăzută de art. 54 lit. j) din Legea nr. 188/1999".

Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal are o jurisprudență bogată în legătură cu interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 187/1999 și art. 2 lit. a) și b) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 24/2008, din care menționăm următoarele decizii: nr. 1.740 din 23 martie 2007, nr. 5.909 din 17 decembrie 2009, nr. 1.450 din 12 martie 2010, nr. 2.699 din 11 mai 2011, nr. 4.212 din 18 octombrie 2012, nr. 2.709 din 31 mai 2012, nr. 817 din 15 februarie 2013, nr. 7.489 din 28 noiembrie 2013, nr. 4.806 din 3 aprilie 2013, nr. 968 din 26 februarie 2014, nr. 1.447 din 20 martie 2014, nr. 3.061 din 26 iunie 2014, nr. 2.619 din 23 iunie 2015, nr. 2.349 din 5 iunie 2015, nr. 2.348 din 5 iunie 2015, nr. 433 din 19 februarie 2016, nr. 933 din 25 martie 2016, nr. 1.527 din 18 mai 2016.

La solicitarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanțele de judecată, în marea majoritate, au comunicat că nu au identificat hotărâri referitoare la problema de drept supusă dezlegării; singurele instanțe care au transmis hotărâri sunt Tribunalul Vaslui - Secția civilă (Sentința nr. 80 din 22 martie 2016) și Curtea de Apel Iași - Secția de contencios administrativ și fiscal (Decizia nr. 1.054 din 2 noiembrie 2016).

Prin Sentința nr. 80 din 22 martie 2016, Tribunalul Vaslui - Secția civilă a admis acțiunea formulată de reclamantul funcționar public, a anulat decizia emisă de Agenția pentru Protecția Mediului Vaslui și a dispus reintegrarea reclamantului în funcția deținută de acesta în cadrul respectivei agenții. A reținut instanța de judecată că dispozițiile art. 54 lit. j) din Legea nr. 188/1999, prin care s-a prevăzut condiția de recrutare a funcționarilor publici de a "nu a desfășura activitate de poliție politică, astfel cum este definită prin lege", au intrat în vigoare ulterior numirii reclamantului în funcția publică, astfel încât nu pot fi aplicate retroactiv. De asemenea s-a reținut că fapta reclamantului, constatată prin hotărâre judecătorească definitivă, de a fi colaborator al Securității nu îndeplinește condițiile faptei prevăzute de art. 77 alin. (2) lit. j) din Legea nr. 188/1999, pentru că nu a fost săvârșită în cursul funcției publice și în termenul de prescriere a aplicării sancțiunii disciplinare, reclamantul neîncălcând cu vinovăție nicio îndatorire corespunzătoare funcției publice pe care o deținea, pentru a i se putea aplica răspunderea disciplinară.

Totodată, a reținut tribunalul, reclamantul nu a devenit incompatibil odată cu publicarea unei hotărâri judecătorești prin care se constată calitatea sa de colaborator al Securității, un asemenea caz de incompatibilitate nefiind prevăzut de Legea nr. 161/2003. Faptul că reclamantul a declarat în anul 2005 pe propria răspundere că, până în 1990 și după acest an, nu a făcut poliție politică nu are nicio relevanță asupra reținerii vreunei abateri disciplinare, această declarație fiind dată anterior pronunțării hotărârii judecătorești prin care s-a constatat calitatea sa de colaborator al Securității.

Prin Decizia nr. 1.054 din 2 noiembrie 2016, Curtea de Apel Iași - Secția de contencios administrativ și fiscal a admis recursul declarat de Agenția pentru Protecția Mediului Vaslui împotriva Sentinței nr. 80 din 22 martie 2016 a Tribunalului Vaslui sus-menționate, pe care a casat-o, iar pe fond a respins acțiunea reclamantului ca neîntemeiată, menținând actul administrativ contestat, prin care acesta fusese destituit din funcția publică, pentru cazul de incompatibilitate privind neîndeplinirea condiției prevăzute de art. 54 lit. j) din Legea nr. 188/1999.

Curtea de apel a reținut că Legea nr. 161/2003 nu i se aplică reclamantului, raportat la momentul recrutării lui, pentru că ar retroactiva, dar privește concret situația acestuia începând cu data intrării ei în vigoare, din anul 2003; mai mult, după anul 2003, prin ordinul emis în anul 2005, reclamantul a fost numit în funcția publică de conducere de director executiv (pentru care a dat declarație pe propria răspundere că nu a făcut poliție politică), iar prin ordinul emis în anul 2009 a fost numit în funcția publică de execuție vacantă de consilier.

A reținut instanța de recurs că textul art. 54 din Legea nr. 188/1999 nu se referă strict la recrutarea funcționarilor publici, așa cum se apără reclamantul, ci la ocuparea, în sens larg, a unei funcții publice, cum rezultă din chiar modalitatea de reglementare a legii, art. 56 din lege prevăzând că recrutarea este doar una din formele de ocupare a funcției publice. Fapta reclamantului de a ocupa o funcție publică, după intrarea în vigoare a Legii nr. 161/2003 și după constatarea calității de colaborator al Securității, deși îi era interzis, pentru că a făcut poliție politică, se încadrează în dispozițiile art. 77 alin. (2) lit. j) din Legea nr. 188/1999, potrivit cărora constituie abatere disciplinară încălcarea prevederilor legale referitoare la îndatoriri, incompatibilități, conflicte de interese și interdicții stabilite prin lege pentru funcționarii publici (în cazul în speță fiind vorba de o interdicție).

De asemenea, câteva instanțe (Judecătoria Sfântu Gheorghe și tribunalele Galați și Suceava) au transmis puncte de vedere potrivit cărora noțiunea de "poliție politică", prevăzută de art. 54 lit. j) din Legea nr. 188/1999, o include și pe cea de "colaborator al Securității" (colaborator al poliției politice comuniste), astfel cum este definită de art. 5 alin. (3) raportat la art. 5 alin. (1) din Legea nr. 187/1999, respectiv de art. 2 lit. b) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 24/2008.

În jurisprudența instanței de contencios constituțional au fost identificate următoarele hotărâri referitoare la dispozițiile legale supuse interpretării: Decizia nr. 162 din 22 martie 2005 [privind art. 5 alin. (2) - (5) din Legea nr. 187/1999], publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 355 din 27 aprilie 2005; Decizia nr. 218 din 13 martie 2007 [privind art. 5 alin. (1) și (2) din Legea nr. 187/1999], publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 255 din 17 aprilie 2007; Decizia nr. 51 din 31 ianuarie 2008 (prin care s-au declarat neconstituționale dispozițiile Legii nr. 187/1999), publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 95 din 6 februarie 2008; Decizia nr. 41 din 24 ianuarie 2006 [privind art. 50 lit. j) din Legea nr. 188/1999], publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 180 din 24 februarie 2006; Decizia nr. 530 din 9 aprilie 2009 [referitoare la art. 2 lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 24/2008], publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 430 din 24 iunie 2009; Decizia nr. 751 din 16 decembrie 2014 (referitoare la Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 24/2008), publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 92 din 4 februarie 2015; Decizia nr. 543 din 12 iulie 2016 [referitoare la art. 2 lit. a) și b) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 24/2008], publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 713 din 15 septembrie 2016.

În jurisprudența instanțelor europene au fost identificate următoarele hotărâri, care pot prezenta relevanță pentru dezlegarea chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării: Hotărârea din 22 martie 2000 (Cauza Rotaru împotriva României - C. 28.341/95); Hotărârea din 14 octombrie 2008 (Cauza Petrina împotriva României - C. 78.060/01); Decizia de inadmisibilitate din 9 iunie 2009 (Cauza Rad împotriva României - C. 9.742/04); Hotărârea din 27 octombrie 2009 (Cauza Haralambie împotriva României - C. 21.737/03); Hotărârea din 24 septembrie 2013 (Cauza Antoneta Tudor împotriva României - C. 23.445/04); Hotărârea din 21 octombrie 2014 (Cauza Naidin împotriva României - C. 38.162/07).

Prin Adresa nr. 1.174/C/1.981/III-5 din 30.05.2017, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practica judiciară, în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii cu privire la problema de drept ce face obiectul sesizării.

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (7) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite, cumulativ, condițiile prevăzute de art. 519 din același cod pentru declanșarea mecanismului privind pronunțarea unei hotărâri prealabile.

Examinând sesizarea, raportul întocmit de judecătorul- raportor și problemele de drept a căror dezlegare se solicită, constată următoarele:

Înainte de cercetarea în fond a problemei de drept supuse dezbaterii, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept trebuie să analizeze dacă sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.

Potrivit dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, "Dacă în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată."

Luând ca reper textul legal citat, rezultă că legislatorul a instituit următoarele condiții de admisibilitate pentru declanșarea acestei proceduri, care se impun a fi întrunite cumulativ:

O primă observație care se impune este aceea că nu există niciun dubiu că primele trei condiții de admisibilitate sunt îndeplinite în speță. Astfel, întrebarea referitoare la noțiunea de poliție politică, prevăzută de art. 54 lit. j) din Legea nr. 188/1999, a fost adresată instanței supreme, în temeiul art. 520 din Codul de procedură civilă, de un complet de judecată al Curții de Apel București, aflat în recurs, învestit legal cu soluționarea unei cauze de contencios administrativ, iar de lămurirea chestiunii amintite depinde soluționarea pe fond a cauzei respective.

Ultima condiție ce se degajă din prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă nu este însă îndeplinită.

Astfel, așa cum s-a arătat în mod constant în jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al Înaltei Curți de Casație și Justiție, noțiunea de "chestiune de drept" nu este definită de art. 519 din Codul de procedură civilă, în doctrină stabilindu-se cu privire la acest aspect că problema de drept supusă analizei instanței supreme în cadrul procedurii hotărârii prealabile trebuie să fie una reală, să vizeze o normă de drept îndoielnică, imperfectă, lacunară sau neclară. Chestiunea de drept supusă dezbaterii trebuie să fie una veritabilă, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acest text este incomplet, fie pentru că nu este corelat cu alte dispoziții legale, fie pentru că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare (Decizia nr. 16 din 23 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 779 din 5 octombrie 2016).

De asemenea, instanța supremă a arătat în jurisprudența sa că, pentru ca mecanismul reglementat prin art. 519 din Codul de procedură civilă să nu fie deturnat de la scopul firesc al unificării practicii judiciare și utilizat pentru tranșarea în concret a aspectelor litigioase aflate pe rolul instanței de trimitere, Înalta Curte de Casație și Justiție trebuie să dea chestiunii de drept o rezolvare de principiu, iar acea problemă de drept să prezinte o dificultate serioasă, care să justifice intervenția instanței supreme.

Or, în speță, completul care a formulat sesizarea, potrivit art. 520 din Codul de procedură civilă, solicită interpretarea unui text de lege care nu comportă o reală și serioasă dificultate de interpretare, fiind suficientă citirea art. 54 lit. j) din Legea nr. 188/1999, în corelare cu dispozițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 24/2008, pentru a putea fixa câmpul de aplicare a textului legal în discuție.

După cum s-a arătat într-o decizie recentă, pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, în cadrul aceluiași mecanism de unificare a practicii judiciare (Decizia nr. 52 din 3 iulie 2017, pronunțată în Dosarul nr. 501/1/2017), fiind citat un raport al Curții de Casație franceze, problema de drept supusă dezlegării trebuie să prezinte un anumit nivel de dificultate, numai astfel justificându-se intervenția instanței supreme, care nu se confundă însă cu un serviciu de consultanță juridică, iar dificultatea problemei de drept nu îl derobează pe judecătorul cauzei de obligația de a judeca.

Pe de altă parte, este dificil de justificat caracterul de noutate al problemei de drept puse în discuție de către completul de judecată din cadrul Curții de Apel București care a formulat sesizarea.

Astfel, conceptul de "poliție politică" a fost introdus în sistemul nostru juridic prin art. 5 alin. (1) din Legea nr. 187/1999: "Prin poliție politică se înțelege toate acele activități ale securității statului sau ale altor structuri și instituții cu caracter represiv, care au vizat instaurarea și menținerea puterii totalitar comuniste, precum și suprimarea sau îngrădirea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului."

Deși actul normativ amintit nu mai este în vigoare, conceptul de poliție politică nu a primit din partea legislatorului o nouă accepțiune, din întreg ansamblul normativ al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 24/2008 rezultând cu evidență că și în prezent acesta are aceeași semnificație.

În această chestiune, contrar susținerilor titularului sesizării, există jurisprudență a Curții de Apel București - Secția a VIII-a contencios-administrativ și fiscal, precum și jurisprudență relevantă a Curții Constituționale a României și a Curții Europene a Drepturilor Omului.

Astfel, Curtea de Apel București, prin Sentința civilă nr. 845 din 11.04.2006, pronunțată în Dosarul nr. 28.988/2/2004, a statuat că persoana față de care s-a stabilit că a fost colaborator al Securității intră în câmpul de aplicare al art. 54 lit. j) din Legea nr. 188/1999. La rândul său, Curtea Constituțională a României, examinând textul legal în discuție, ca urmare a excepției de neconstituționalitate invocate de către o persoană față de care s-a stabilit că a fost colaborator al Securității, a statuat, printre altele, că legiuitorul este liber să stabilească condițiile de acces în funcțiile publice, că instituirea prin lege a unor condiții pentru ocuparea unor funcții sau exercitarea unor profesii nu reprezintă o încălcare a dreptului la muncă și la alegerea profesiei, că o astfel de condiție asigură funcționarea administrației publice pe baza respectării principiilor democrației, precum și credibilitatea și loialitatea funcționarilor publici (Decizia nr. 41 din 24.01.2006, menționată la paragraful 26).

De asemenea, Curtea de la Strasbourg, prin Hotărârea din 21 octombrie 2014, pronunțată în Cauza Naidin împotriva României, a luat în examinare situația unui fost colaborator al Securității, căruia pe temeiul dispozițiilor Legii nr. 188/1999 i s-a interzis accesul la o funcție publică. Relevante din perspectiva discuției din această cauză sunt, în special, paragrafele 47- 54 ale hotărârii instanței europene, redate în continuare:

Curtea ia act de decizia Curții Constituționale din 24 ianuarie 2006, conform căreia interdicția privind accesul la funcția publică al foștilor colaboratori cu poliția politică este justificată de loialitatea care se dorește din partea tuturor funcționarilor față de regimul democratic.

În această privință, Curtea reamintește că, din principiu, statele au interes legitim de a reglementa condițiile de angajare în serviciul public. Un stat democratic are dreptul de a impune ca funcționarii acestuia să fie loiali principiilor constituționale care stau la baza sa (Vogt împotriva Germaniei, 26 septembrie 1995, pct. 59, seria A, nr. 323, și Sidabras și Džiautas, citată anterior, pct. 52).

În speță, Curtea trebuie să țină seama în special de situația României sub regimul comunist și de faptul că, pentru a evita repetarea experienței trecute, statul trebuie să se întemeieze pe o democrație care se poate apăra prin ea însăși [Vogt, citată anterior, pct. 59; Sidabras și Džiautas, citată anterior, pct. 54; Bester împotriva Germaniei (dec), nr. 42.358/98, 22 noiembrie 2001, și Knauth împotriva Germaniei (dec), nr. 41.111/98, 22 noiembrie 2001].

Având în vedere considerentele precedente, Curtea admite că diferența de tratament aplicată reclamantului, și anume eliminarea oricărei posibilități a acestuia de a fi angajat în funcția publică, viza scopuri legitime, în speță, protejarea securității naționale, a siguranței publice și a drepturilor și libertăților altora [a se vedea, mutatis mutandis, Rekvenyi împotriva Ungariei (MC), nr. 25.390/94, pct. 41, CEDO 1999-III, și Sidabras și Džiautas, citată anterior, pct. 55].

Rămâne să se stabilească dacă măsura în litigiu era proporțională.

Reclamantul denunță caracterul absolut al interdicției și neluarea în considerare a naturii nesemnificative, în opinia acestuia, a acțiunilor sale.

În ceea ce privește primul argument al reclamantului, Curtea observă că perspectivele profesionale ale reclamantului nu au fost eliminate decât în ceea ce privește funcția publică. Funcționarii publici, în special cei care ocupă posturi cu un grad înalt de răspundere, de natura celor în care dorește să se reintegreze reclamantul, exercită o parte din suveranitatea statului. Interdicția aplicată reclamantului nu este așadar disproporționată în raport cu scopul legitim al statului de a asigura loialitatea persoanelor responsabile pentru protejarea interesului general."

De asemenea, Curtea de Apel Iași, prin Decizia nr. 1.054 din 2 noiembrie 2016, menționată mai sus (paragraful 22), a reținut, în esență, că îi este interzis reclamantului să ocupe o funcție publică, după intrarea în vigoare a Legii nr. 161/2003 și după constatarea calității de colaborator al Securității a acestuia.

Nu în ultimul rând, se constată că însăși instanța supremă, prin Secția de contencios administrativ și fiscal, s-a pronunțat asupra chestiunii de drept ce face obiectul sesizării, prin Decizia nr. 1.740 din 23 martie 2007, statuând că celui față de care s-a stabilit că a fost colaborator al Securității i se aplică prevederile art. 54 lit. j) din Legea nr. 188/1999.

În aceste condiții este evident că nu se mai poate discuta despre noutatea problemei de drept a cărei dezlegare se solicită.

Pentru considerentele arătate, constatând că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, în temeiul art. 521 alin. (1) din același cod,